Posts tagged ‘responsabilitate’

Mistificari spirituale. Partea 5. Dorinta si libertatea.

Seria de articole e intitulata “Deus Interruptus. Mistificari spirituale”. Initial am vrut sa numesc partea aceasta “Dorinta si abstinenta”, dar am inceput sa rad la gandul ca abstinenta nu pare prea ofertanta, nu la fel cum pare libertatea.

Am citit deunazi o postare draguta pe facebook, in care era vorba despre fericire. Voi inlocui fericirea cu libertatea. Cica un om s-a dus la Buddha si i-a zis “Eu vreau libertate.” Buddha i-a raspuns ca, mai intai, sa-l scoata pe “eu” din propozitie, adica ego-ul. Apoi, sa scoata si “vreau”, care reprezinta dorinta. Si va ramane doar libertate.

Poate veti spune: la ce bun? Fericirea exista undeva, cumva, asa banuim cu totii, dar pare un soi de struguri acri, la fel ca libertatea. La ce bun daca EU nu ajung acolo, nu ajung la strugurii astia?

Doresc libertate, doresc fericire, dar la ce bun? Soarta omului pare o damnare sarcastica. Destinul pare sa ne ranjeasca in fata si sa-si bata joc amarnic de “eu” si de “eu vreau”, de dorintele noastre, nu-i asa? Religiile parca ne vor sclavi, martiri. Predica o morala si un comportament etic rigide, care parca ne fura orice placere si ne anuleaza orice dorinta. In ce fel mai poate fi vorba despre libertate?

Anumite orientari “spirituale” new-age vorbesc despre o eliberare, despre o libertate care suna hedonist si hipiot. Libertate fara margini, fara responsabilitati, fara restrictii, libertatea spiritului de a se bucura nestingherit, dupa chef si dupa bunul plac, de aceasta experienta materiala, in forma omeneasca.

Suna bine mistificarea asta, nu? Comparativ cu dogmele invechite si rigide ale religiilor. Comparativ cu ideea de disciplina, de moralitate. Dar cum poti sa te bucuri, tu, pentru tine, cand altii pot avea de suferit in urma bucuriei tale, a placerilor tale? Cum ar fi daca Soarele ar vrea sa se bucure numai el, egoist, de propria-i lumina, fara sa-i pese de restul? Cum sa ma bucur de serviciile aduse altora, daca acestea imi restrictioneaza libertatea? Cum ar fi sa gandim cu totii astfel? N-am mai avea paine pe masa, fiindca taranul, care munceste pamantul, brutarul, care coace painea, vanzatorul, care o vinde, si toti oamenii implicati in acest proces, prin care ajunge painea pe masa noastra, ar putea sa vrea fiecare sa fie liber, sa se duca pe o plaja exotica, unde sa zaca la soare si sa bea un cocktail langa unul sau mai multe trupuri superbe si disponibile. Si ar mai fi si alte vise si dorinte de adaugat. Si ar mai fi nenumarate placeri de infruptat. Nu s-ar termina niciodata…

Ce inseamna dorinta? Eu vreau. Ce vreau poate sa nu aiba limite. Niciodata, nimic poate sa nu fie de ajuns. In felul acesta, orice om poate deveni sclavul propriilor dorinte. Paradoxul e ca un om care-si doreste libertatea, sub forma a tot ce isi poate imagina ca inseamna libertate umana, devine sclavul propriei dorinte de libertate.

Cunosc oameni care au distrus viata lor si a celor dragi, din dorinta de a fi liberi, cat mai liberi, de a face doar ce le place. Nu e decat o forma de adictie. Creierul functioneaza prin obiceiuri, obisnuinte cu potential urias de adictie de orice fel. Filosoful J.J. Rousseau decreta ca “liber este cel ce se supune numai legilor”. Nu prea suna a libertate nici filosofia asta, nu-i asa?

S-au realizat studii despre parentigul modern, ultra permisiv, opus celui traditional si invechit, cumplit, de genul lui Moromete. Tarile care se laudau cu cea mai mare permisivitate au esuat. Statisticile arata ca permisivitatea naste generatii de oameni extrem de nefericiti, cu o rata infricosator de mare de sinucidere.

“Parintii permisivi din Suedia au dat nastere unei generatii de monstri?”, se intreaba Judith Woods intr-un articol cu acelasi titlu publicat in “The Telegraph”, care pune in discutie efectele modelului scandinav de a-ti creste copilul. Stilul permisiv de a fi parinte creeaza o generatie de tineri lipsiti de empatie sociala, care, dupa o copilarie de rasfat, sfarsesc prin a fi dezamagiti in viata, sustine psihiatrul suedez David Eberhard, tatal a 6 copii, autor al cartii ”How Children Took Power”. Potrivit acestuia, ”a-i spune nu unui copil nu este acelasi lucru cu a bate un copil”.

Frank Furedi, sociolog, profesor emerit la Universitatea Kent si autor al ”Paranoid Parenting”, declara: ”cea mai tulburatoare caracteristica a societatii suedeze este abdicarea voluntara din autoritatea de adult”. ”A inceput cu stigmatizarea pedepsirii copiilor si a transformat-o intr-o frica de a-i disciplina, ceea ce parintii ar trebui sa faca”, iar ingrijorarea nu este ce li se intampla cand sunt copii, ”ci ceea ce se intampla cu ei pe masura ce cresc”, avertizeaza sociologul.

Ce s-a intamplat, de fapt? Lipsa disciplinei in educatie ii priveaza pe copii de simtul responsabilitatii, al empatiei pentru ceilalti si de mijloacele de a-si atinge scopurile. Fara disciplina nu este nimic posibil. Dar discipina nu este pe placul oamenilor. O zicala romaneasca spune asa: “nu se poate si cu sula in fund si cu sufletul in rai”. Mi-au trebuit multi ani de viata ca sa inteleg acest adevar. Cand imi repeta tata asta, ma opuneam. Credeam ca pot eu descoperi formula magica prin care sa se poata. N-am descoperit decat faptul ca aceasta formula nu exista. Nu aici. Nu in acest plan existential, material.

Acest plan este creat dupa niste reguli stricte. Sunt vizibile cu ochiul liber. Regulile si conditiile intretin viata in acest plan. Daca planetele din Univers, daca Soarele sau natura ar avea, brusc, dorinte proprii de “libertate” si ar putea actiona dupa o vointa proprie, tot acest plan existential s-ar distruge. Asta e diferenta pe care omul ar cam fi dator s-o priceapa cu mintea lui. Pentru a incepe sa-si subordoneze propria minte interesului general, la fel ca planetele, la fel ca plantele.

Dar omul NU vrea. Fiindca ar fi nevoit sa renunte la ce vrea el, pentru el. Ar fi nevoit sa-si antreneze mintea, prin disciplina, sa i se supuna, sa renunte la “eu” pentru “tot”. Aceasta este singura forma de libertate, la care, colateral, a facut referire Rousseau, chiar daca in alt context.

Daca omul nu se supune legilor naturii, omul se autoelimina. Iata cum “eu vreau” poate deveni sinonim cu moartea. Iata sensul predicilor religioase. Comportamentul etic nu inseamna restrictii neplacute de la cheful nostru suprem, de la o viata traita hedonist, doar pentru satisfacerea propriilor placeri si dorinte. Moralitatea este insasi salvarea omului. Salvarea omului de el insusi. De propria minte egotica si autodistructiva.

E clar inca de la nivel biologic. Sistemul imunitar a fost creat ca sa lupte, sa apere. In asemenea masura, incat programarea sistemului imunitar este sa lupte pana la autodistrugere cu orice organism strain. Ironic si paradoxal, “eu vreau sa supravietuiesc” inseamna, la nivel biologic, “eu lupt pana la moarte”. Iata cum functioneaza dorinta. Fiind o proiectie mentala, dorinta este la fel de paradoxala ca si mintea.

In acest plan existential nu este posibila libertatea decat in interior, in sufletul omului. Sufletul omului detine toata libertatea, aceea despre care se spune ca poate “cu moartea pe moarte calcand”. Acea libertate care transcende acest plan, transcende moartea. Liber nu poate fi decat acela care se supune conditionarilor externe, regulilor si legilor acestui plan, in care suntem doar vizitatori, si a carui dorinta de libertate e atat de mare, incat omul isi foloseste si isi supune mintea, prin disciplina, scopului suprem, dorintei de a afla cine este cu adevarat. Cine este el, ca suflet, liber de conditionari si mai presus de moarte.

Pentru ca acest plan este guvernat de minte, omul nu poate patrunde mai departe de conditionari decat dupa ce le accepta. Nu poate patrunde dincolo de minte decat dupa ce este capabil sa o supuna si sa o disciplineze.

Un amic mi-a ras in nas, intr-o discutie despre spiritualitate. Mi-a zis ca nu stiu nimic despre spiritualitate, pe cand el stie. Iar eu, din punctul lui de vedere, nu stiam pentru ca nu experimentasem senzatiile ultra “spirituale” pe care ti le pot da drogurile. Lui i se parea ca eu ma “chinui” cu moralitatea si disciplina, reprimandu-mi un trai hedonist, libertin, care abdica de la responsabilitatea de sine si de ceilalti, prin empatie. Adica traiul lui paradoxal, prin care omul cauta sa fuga de dureri asumate, refugiindu-se in placeri. Incercand sa fuga de durere, omul creeaza si mai multa durere. Lui si celorlalti.

“Si ce ai rezolvat?”, l-am intrebat. “Am reusit sa dansez 16 ore, non-stop. Iti dai seama? Eu, care nu dansez…” Grozava realizare, intr-adevar, de eliberare a unor reprimari. Dar, oare, e de folos? “Dar sa meditezi ai incercat?”, l-am intrebat. “Da”, mi-a raspuns omul. “Si cat ai reusit sa stai in meditatie?” “Aproape un minut”. Si a adaugat ca fusese cumplit minutul acela. Ganduri multe si marunte il atacau. Atat de disciplinata si ascultatoare era mintea lui. Spirituala, desigur, prin experienta eliberarii de reprimari prin droguri.

Mintea e un instrument minunat. Poate fi un servitor credincios, daca o stapanesti, si un stapan cumplit, daca n-o disciplinezi. Mintea, in lipsa disciplinei, e ca o arma nucleara cu care tragi la intamplare, cu dorinta si speranta ca vei nimeri tinta. Efectele colaterale nu sunt niciodata neglijabile in aceasta contabilitate existentiala. Cum ar fi daca si Soarele si-ar dori sa fie liber? Sa lumineze la intamplare si dupa chef?

“La steaua care-a rasarit
E-o cale-atat de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.”

(Mihai Eminescu – “La steaua”)

Surse:

www.ganduridinierusalim.com

www.mihaieminescu.ro

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

Iubirea si psihologia

Nu o data am auzit sau am citit parerile unor psihologi despre iubire neconditionata, ca fiind un concept aproape absurd, fara prea mare legatura cu realitatea si cu traiul terestru. Ba chiar un concept potential periculos, mecanismele natural defensive parandu-li-se mai sanatoase pentru igiena psihica si pentru evitarea alunecarii spre patologic. Psihologia, desi provine din termenul grecesc psyche, care inseamna suflet, se protejeaza in mod stiintific de incertitudini sau abstractiuni spirituale. Pot suna frumos, dar doar in predica, nu si in practica.

“- Esti om de stiinta.
– Atunci asculta-ma cand spun ca iubirea nu este inventata de noi. Este observabila, puternica. Are un rost.
– Da, iubirea are un rost. Utilitate sociala, legaturi sociale, aparitia copiilor…
– Iubim oameni care au murit. Unde-i utilitatea sociala in asta?
– Nu este.
– Poate ca iubirea inseamna ceva mai mult, ceva ce noi nu putem inca sa intelegem. Poate ca este o proba, un artefact al unei dimensiuni superioare, pe care nu o putem percepe in mod constient. Iubirea este singurul lucru pe care suntem capabili sa-l percepem ca transcende dimensiunile de timp si spatiu. Poate ar trebui sa avem incredere in asta, chiar daca nu o putem intelege inca.” (dialog din filmul “Interstellar”)

Sa iubesti neconditionat pare o nebunie, nu-i asa? Riscul patologic e alarmant de sporit. Cum sa iubesti pur si simplu, fara sa astepti nimic in schimb? Cum sa iubesti fara conditii contractuale, fara negocieri, fara to-do-list, fara deadline, fara management si marketing, fara limite? Cum sa renunti la tine cand urla neuronul egoist si instinctul de supravietuire “lupta sau fugi”? Cum sa iubesti fara sa vrei ceva si pentru tine? Tu cui ramai? Pe tine cine te iubeste? Cum sa renunti la mecanismele de aparare, sa-ti deschizi sufletul ca sa poata intra si iesi oricine, eventual si cu bocancii, ba chiar cu bocancii plini de noroi, fara sa se stearga macar la usa? Cum sa-ti lasi inima deschisa, sa o raneasca oricine, s-o paraseasca, s-o abandoneze, s-o foloseasca, s-o manance pe paine, sa ragaie si sa-ti intoarca spatele? Sau cum poti iubi un perete uman, care ramane la toate nemuritor si rece? Cum sa iubesti oameni care nu vor sa fie iubiti? Sau care nu te accepta asa cum esti? Sau care te accepta numai dupa chipul si asemanarea lor?

Toate acestea prezinta un ridicat risc patologic, nu-i asa? Suna a nebunie curata. Si totusi, un soi de “nebunie” e absolut necesara. Fiindca si fericirea e un soi de stare de “nebunie”. Precum vom vedea, nu-i nicio patologie, din contra. E doar o mare confuzie, care tine mai mult de logica, de bun simt si poate de un strop de spiritualitate autentica, din stofa din care suntem croiti cu totii.

Confuzia e ca iubirea neconditionata, din punct de vedere spiritual, nu inseamna prostie. Aia ar fi patologica. Sa traiesti in lupte teritoriale, relationale, in egoism masurat cu egoism, in razboiul “rozelor”, de tipul “eu sau tu”, intr-o zona in care “eu si tu” nu pare un spatiu posibil, locuibil, traibil. Pai, ce facem, oameni buni? Traim, concuram sau negociem? Ne bucuram unul de prezenta altuia sau suntem mereu ocupati sa ne redefinim, defensiv sau ofensiv, granitele personale?

Ce ar fi sa nu mai luptam si sa nu mai fugim? Iubirea neconditionata nu are ce cauta intr-un instinct primar de supravietuire. In spatele zidurile mecanismelor defensive e sufocata, reprimata, inchisa intr-o camera bine pazita, pe care scrie “Pe aici nu se trece”. Ce ar fi daca am iubi oricum?

“Patologia” iubirii neconditionate consta in faptul ca ea nu depinde de nicio forma, de nicio lege si de niciun atasament. Nu depinde, practic, de nimic. De aceea pare un concept abstract si mai putin terestru. Fiindca e doar o perceptie a omului, in sine. E un nivel de constiinta si atat. Nu-i nicio filosofie. Nu-i nicio stiinta. Nicio religie. Iubirea neconditionata e doar o pura libertate interioara. Adica exact ceea ce toti ne dorim, iar legile acestei existente ne impiedica adesea sa putem trai realmente, manifest.

Singura forma de libertate totala este cea interioara. Putem gandi si simti tot ce dorim, fara sa fie neaparat necesar sau posibil sa putem materializa sau impartasi. La fel e si aceasta iubire. Putem iubi nestingheriti, iar asta ne poate face sa ne simtim ca si cum tocmai am fi luat cel mai puternic drog posibil. Ne simtim atat de bine incat nu mai avem nevoie de nimic si nimic nu pare sa ne mai lipseasca.

tu esti acela

Se spune ca nu iubirea doare, ci iubirea neimpartasita. Iubirea neconditionata nu doare, nu are nevoie de un obiect, de o forma, de un atasament sau de un raspuns. Ea isi este siesi suficienta. E cel mai puternic drog. Ea isi este propria recompensa chimica, neuronala, emotional-afectiva. Nu este o emotie, e perceptia unui inalt nivel de responsabilitate de sine si de ceilalti. E ca o extensie a omului dincolo de propria fiinta. Iubirea neconditionata nu are nicio nevoie. Este ea insasi nevoia.

Iubirea neconditionata nu inseamna sa induri orice, neconditionat, daca nu esti silit. Inseamna sa te iubesti neconditionat inclusiv sau mai ales pe tine, indepartandu-te de ceea ce nu permite impartasire, de ceea ce te poate ameninta direct sau afecta, de la nivel fizic, la nivel psiho-emotional. Te poti indeparta exterior, dar te poti apropia in interiorul tau. Poti iubi un animal fioros si de la distanta, dar nu e musai sa-l si mangai, fiindca te-ar putea devora imediat. Nu-i nevoie sa te aperi, sa-l inchizi intr-o cusca sau sa-l ucizi. Ii poti respecta spatiul si te poti adapta. Iar in sufletul tau, il poti iubi linistit. Concret si cat se poate de pragmatic sau sanatos.

Se spune ca in momentul in care iti intelegi adversarul, nu poti sa nu-l iubesti. Si abia atunci poti fi sigur ca l-ai putea chiar invinge. Si tot atunci poti sa nu mai simti nevoia sa-l invingi. Fiindca iubirea este cea mai puternica forta din Univers. E capabila sa modifice structura neuronala si sa reseteze intreg sistemul nostru de roboti cuantici, tot ce eram inainte de a avea aceasta perceptie constienta.

Ce inseamna sa-ti intelegi adversarul? Inseamna sa te poti pune in locul lui, ca si cum tu ai fi el. Inseamna sa depasesti bariera defensiva “eu sau tu”, sa incepi sa existi la modul “eu pot fi tu si tu poti fi eu” sau “daca as fi in locul tau, prin prisma experientei tale si nu a experientei mele, as putea fi macar dispus sa inteleg si sa accept ca as putea reactiona la fel ca tine”. Poti sa descoperi ca poti crea in tine (doar in tine, nu si in celalalt) un spatiu in care e loc pentru amandoi. Un spatiu in care tu permiti existenta lui “eu si tu”. Un spatiu virtual, in interiorul tau, care nu e musai real, sub forma de impartasire, dar care are repercusiuni cat se poate de concrete in realitate.

Mecanismele defensive intervin atunci cand, in realitate, impartasirea nu este posibila, si in loc de “eu si tu” intervine lupta “eu sau tu”. Dar preventia nu e o solutie, nu e o rezolvare. Nu poti sa previi ce nu stii. Iar viata, in covarsitoare proportie, e o palpare orbeasca a acestui “nu stiu”. Si atunci intervine instinctul natural de supravietuire, care urla “lupta sau fugi”, ca sa fii doar tu! Ca sa te asiguri dinainte. Cu sufletul gol, cu toate armele zornaind, cu inima batand nebuneste (sau patologic, daca vreti), cu toate portile inchise si cu tunurile pregatite, doar ca sa fii tu, singur si in siguranta!

Mie asta nu-mi suna deloc confortabil, nici macar normal, nici vorba de liniste, pace, armonie, nici vorba de fericire sau implinire personala. Doar lupta, doar fuga, doar delimitare. Nu sunt necesare, nu sunt igienice nici macar din punct de vedere psihic, in niciun caz nu vor duce la nimic bun.

Putem percepe normalitatea ca fiind acea zona in care putem coexista fara lupta sau fuga. Fara preventii si fara defensive. Fiind exact ceea ce suntem si manifestandu-ne ca atare. Se cheama adaptare si e alta poveste. O poveste extrem de personala, dar care ii include si ii influenteaza pe toti. Adaptarea oricarei fiinte la existenta se poate face prin prisma iubirii neconditionate, oricand si oricum. Pana la nivelul de constiinta al iubirii neconditionate, adaptarea se poate face prin prisma moralitatii intrinseci, care exista neconditionat si din fabricatie in fiecare dintre noi.

Iubirea neconditionata nu necesita impartasire si nici negociere. E doar o perceptie personala asupra propriei fiinte si asupra lumii. O lume in care ma adaptez sa fiu eu insumi si sa le permit si altora sa fie. E un nivel de constiinta care ii include pe toti, in cel mai sanatos mod posibil. Mi se par neproductive, ba chiar potential patologice orice alte sfortari de opozitie si/sau rezistenta. Suntem absolut liberi sa iubim neconditionat.

Iata chintesenta spiritualitatii, exprimata extrem de simplu si pragmatic, intr-o singura propozitie: “Tu esti acela.” Merita sa va ganditi un pic la asta, oameni buni. Dar daca tu ai putea fi acela, oricare dintre aceia? Dar daca si el ar putea fi… tu? Rumi spunea ca nu suntem picatura din ocean. Adica nu suntem picatura aia care se apara, care fuge sau se lupta cu alta picatura. Rumi spunea ca suntem intreg oceanul intr-o picatura. O fi patologic, oare? 🙂

Copyright Logo Livia Bonarov 2016

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Greseala

Din greseala s-au facut cele mai mari descoperiri, deci greseala poate fi geniala. Greseala contine potential necunoscut de neprevazut si revelatie.

Se spune ca a gresi este uman si ca a recunoaste o greseala este o virtute. Fiindca asta inseamna sa o constientizezi. Nivelul acesta de constientizare poate transforma instantaneu un om intr-o versiune a lui superioara. Cu o singura conditie: sa pastreze nivelul de constientizare si sa nu repete greseala, care l-ar duce inapoi la nivelul la care era atunci cand a facut-o. Prins in capcana acestor doua stadii diferite de constientizare, omul poate trai chinul infernului invinovatirii. E o pedeapsa cumplita a constiintei care, odata ce a atins un grad de intelegere, nu mai poate reveni la fosta ignoranta.

Cand esti ignorant, ai o scuza. Cand ai gresit deja si iti accepti greseala, nu mai ai nicio scuza. Esti in cunostinta de cauza. E lectia pretioasa castigata in urma fiecarei greseli. De aceea, greselile sunt foarte bune. Cine n-a gresit niciodata, n-a incercat niciodata sa traiasca autentic, sa faca ceva. Oamenii care se feresc de greseala traiesc in cel mai mare blocaj. Inconstient, se feresc sa devina acea versiune superioara a lor. Apara si perfectioneaza versiunea actuala, in mod absurd.

Absurd, fiindca nicio versiune de-a noastra nu poate fi perfectionata decat depasind-o prin alta versiune. Greseala are un potential urias de dezvoltare personala. Fiindca obliga omul sa dea ochii cu sine, sa se accepte, sa se ierte si sa pastreze acest nivel de constientizare ca pe un bun castigat pe veci. Insa doar greseala asumata poate face asta. Nicio confruntare nu este mai profunda decat aceea cu sine insusi.

greseli

Greseala nerecunoscuta, greseala incomoda, pe care nu vrem s-o pomenim, despre care am vrea sa nu mai auzim, greseala despre care vorbim cel mult cu jumatate de gura, ca si cum n-ar fi fost, pe care incercam s-o ascundem in spatele responsabilitatii altcuiva sau s-o diminuam, aceea nu este o greseala asumata. Cand omul recunoaste ca a gresit, el se raporteaza numai si numai la sine, la constiinta si la moralitatea sa. Astfel si le upgradeaza.

Omul care nu se poate raporta exclusiv la sine este intr-un stadiu de victimizare. “Omul este masura tuturor lucrurilor.” (Protagoras) Victimizarea reprezinta un nivel inferior de constiinta. Cunosc oameni inteligenti, captivi in victimizare, asadar in acest stadiu inferior de constiinta. Mintea nu ne poate ajuta sa trecem la un nivel superior de constiinta decat cu acordul nostru. Mintea este doar un instrument care ne serveste scopurile, iar acestea depind in mare masura de nivelul nostru de constientizare. O minte pusa in slujba defensivei propriei victimizari poate fi foarte inteligenta, subtila si persuasiva, dar ce folos?

Un om dornic sa se victimizeze si sa-si decline astfel responsabilitatea isi va folosi mintea spre a scorni orice fel de scuze sofisticate, orice subterfugii, acuze mascate si abile, orice numai sa nu fie nevoit sa stea drept si demn in fata propriei constiinte. Pe care s-o duca astfel, la un nivel superior.

Adevarul este ca nu exista conjuncturi, circumstante in care omul sa nu se poata raporta exclusiv la sine si la propria constiinta. “Dom’le, vezi ca ma calci pe picior!” “Pai, tu esti de vina, fiindca ti-ai pus piciorul sub al meu! Ce cauta piciorul tau acolo?” Chiar daca eu n-as fi atent si mi-as pune piciorul in spatiul tau, tu tot nu ai o scuza fiindca m-ai calcat. Puteai invata sa-ti imparti spatiul, in loc sa ti-l delimitezi. Puteai fi mai atent. Puteai sa ma faci pe mine mai atent. Puteai face orice altceva decat sa ma calci si apoi sa-ti declini responsabilitatea, ascunzandu-te dupa mine.

Daca eu admit ca puteam fi mai atent cu spatiul tau, am castigat ceva. Daca tu nu admiti ca puteai fi mai atent cu mine, ai pierdut ceva. Nivelul de constientizare si implicit de responsabilitate de sine sunt mult mai importante si au efecte mult mai mari asupra calitatii vietii fiecaruia dintre noi decat orgoliul, incapatanarea, orbirea, impietrirea, un pantof calcat sau o batatura.

Copyright Logo Livia Bonarov 2016

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Psihanaliza iubirii si liberul arbitru

COPILARIA SI EGO-UL

Teoretic, ar trebui sa ne nastem din iubire. In primii ani, suntem capabili sa iubim neconditionat, apoi uitam. Primele noastre experiente, prin care ne familiarizam cu viata, apar in urma comportamentului parintilor sau apropiatilor nostri. Aceste prime experiente creeaza primele setari din creierul nostru. Primele legaturi sinaptice, emotionale si cauzale. Majoritatea oamenilor isi traiesc intreaga viata inconstient, actionand in urma acestor prime setari. Chiar daca oamenii ar vrea sa fie altfel, sa se poarte altfel, setarile acestea inconstiente sunt mai puternice decat vointa lor. La fel functioneaza orice adictie. Cum se poarta mama si tata, cat sunt de prezenti si implicati in copilaria noastra, toate acestea ne creeaza o prima falsa identitate in aceasta viata, numita EGO. De aceasta falsa identitate suntem atasati ca de cea mai puternica dependenta.

Ego inseamna ”eu”, adica delimitare, separare. Prima diferenta pe care copilul o constata este ca iubirea lui neconditionata nu este reflectata la fel. Copilul renunta treptat la iubirea lui si o uita, devenind dupa chipul si asemanarea parintilor, a celor din jur si a iubirii lor. Se delimiteaza si se adapteaza astfel.

Pe masura ce omul isi da seama ca nu-l reprezinta primele sale setari, realizeaza ca sinele sau e mult mai mult decat propriul ego. Incepe sa se caute, vrea sa afle cine este, in loc sa ramana produsul parintilor sai. Foarte putini reusesc.

Maturitatea nu intervine odata cu varsta. Cunosc oameni batrani care sunt extrem de imaturi. Unii par maturi cu gandul, altii par maturi cu fapta, altii par maturi emotional, dar nicio varianta separata nu reprezinta adevarata maturitate echilibrata a personalitatii. Omul se manifesta ca un tot autentic, ca un sine constient, atunci cand ce gandeste, ce simte si ce face sunt in concordanta, cu sine si cu ceilalti.

Infinite-Self

ADOLESCENTA SAU CUM SA TRECEM CLASA

Adolescenta este etapa in care foarte multi oameni raman blocati intreaga viata. E cea mai dificila perioada, fiindca e o punte de trecere de la copilarie la maturitate. De la setarile parintilor, la identitatea proprie. De la ego, la sine. De la placere, fuga sau lupta, la responsabilitate si iubire. Daca aceasta trecere nu se realizeaza, omul ramane blocat acolo, nereusind sa depaseasca setarile din copilarie.

Adolescentul descopera ca e liber, ca poate face orice doreste, ca li se poate opune parintilor si ca a scapat de sub dominarea autoritatii lor, ca nu depinde atat de mult de ei sau de altii, cat de sine. Adolescentul descopera ca are libertate si putere de decizie. Faza adolescentina e o faza de experiente prin care omul se cauta pe sine, cauta sa se cunoasca si sa-si defineasca identitatea. Neavand o constiinta prea dezvoltata, primele experiente ale adolescentului, asumate pe cont propriu, vizeaza placerile. In urma experientelor, desi omul cauta placere, se alege cu multa suferinta.

In urma suferintei si nicidecum a placerilor, sporeste constiinta. Omul constata ca placerile sunt totodata pricina de durere si incepe sa caute implinire in altceva, mai profund si mai durabil. In iubire si responsabilitate. In tot ce este el capabil sa realizeze si sa ofere. Asa ajungem la maturitate. Pana atunci, iubirea e doar o notiune vaga, confundata cu orice altceva decat este. Cu placerea, cu emotia, cu purtarea parintilor, cu nevoile, cu donrintele, cu ego-ul. Practic, incercam sa revenim la starea noastra naturala, aceea in care ne-am nascut, aceea de a iubi neconditionat, de data aceasta nemaifiind dependenti de altii, ca sa supravietuim, si fiind constienti.

Pasul urmator e ca unii oameni, in mod inconstient, repeta tiparele parintilor, iar altii se lupta cu disperare contra lor si li se opun. Niciunii nu reusesc realizarea de sine, fiindca aceasta trece prin acceptare constienta a setarilor parintesti, ca reprezentand prima si cea mai importanta experienta de viata. Pana nu invatam din aceasta experienta, practic nu trecem clasa.

E necesar sa intelegem aceste mecanisme si setari, ca sa nu le repetam si sa nu fie nevoie nici sa ne opunem lor, ci pur si simplu sa ne transformam in ce dorim sa fim. Imaturitatea, falsa libertate, manifestata ca fuga, ca uitare de sine prin placeri adolescentine, sau lupta pentru asumarea fortata a unor responsabilitati, doar din datorie nealiniata cu gandirea si simtirea, au ca rezultat oameni trunchiati, in continuare dependenti de setarile din copilarie. A te opune nu inseamna nicidecum a invata si a deveni altcineva. A incerca sa fugi si sa uiti, nici atat. Doar invatand din aceasta prima experienta de viata poti trece clasa si poti deveni un om superior produsului parintilor tai.

Multi spun ca au inteles, au acceptat, dar comportamentul lor nu vadeste nicidecum asta. In sinea lor e tot o fuga sau o lupta. Singura diferenta dintre aceste doua atitudini e ca omul care vrea sa uite si sa-si umple golul cu placeri, crezand ca experimenteaza astfel o falsa libertate, chiar n-are nicio sansa sa devina constient si sa invete ceva, pana nu se satura. Si e uimitor cat de de avizi sunt oamenii si cat de greu se satura. Cel care lupta e constient, dar opozitia o va resimti mereu ca pe un conflict cu sine. Primii incearca, fara succes, sa-si satisfaca ego-ul, ceea ce nu vor reusi niciodata, ultimii incearca, tot fara succes, sa-l invinga. Si unii, si altii, culeg experiente, in urma carora se aleg cu suferinte. Nivelul de constiinta creste infim pe parcursul acestor experiente, in urma suferintelor.

Etapa de lupta si de opozitie pare un pas necesar, desi nu este deloc, in procesul nostru de identificare cu sine. Atunci cand ne opunem setarilor parintilor, inseamna ca suntem constienti in ce ne-au transformat ele si nu ne identificam cu acest produs. Cand oferi iubire neconditionata si nu primesti la fel, din aceasta neimpartasire apar ranile ego-ului. Apare separarea: eu te iubesc si nu ma simt iubit la fel. Copilul incepe sa simta separarea fiindca nu primeste in egala masura ce ofera, chiar daca ar primi orice altceva. Copilul ar face orice din iubire si nu i-ar fi prea greu. Adultii ii seteaza limite si atunci incepe si copilul sa traseze limite. Mai tarziu, adolescentul are de trecut puntea aceasta intre limite. Restul vietii sale depinde de asta. Isi intareste si mai mult limitele, isi baricadeaza ego-ul si incearca sa si-l satisfaca in aceste limite, sau renunta la el, constientizand ca limitele altora nu sunt limitele lui.

Lupta care porneste e lupta sinelui constient cu falsul sine, cu ego-ul. Dar ambele sunt tot eu. Singura cale de a depasi aceste setari e de a incepe sa ma comport asa cum as vrea sa se poarte ceilalti cu mine, in mod constient. De a-mi compensa eu, prin propriul comportament, ceea ce mi-a lipsit din partea altora. Iar asta e cel mai greu. ”Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume”, spunea Mahatma Ghandi.

Majoritatea oamenilor resimt un gol interior. Simt ca le lipseste ceva si nu stiu cum si cu ce sa umple golul acesta. Cauta noi experiente si placeri. Cauta o compensare, din exterior, cand ceea ce lipseste e din interior. Golul pe care il resimtim e chiar dorul de noi insine, de necunoscutul din noi, e curiozitatea a ceea ce am putea manifesta si experimenta prin sine. Pentru asta, e necesar sa ne fi saturat de experientele egotice, e nevoie sa iesim din limitele setarilor automate ale ego-ului. Cum facem asta? Ii oferim atentie ego-ului nostru, il punem sub observatie constienta si nu-l mai lasam sa ruleze inconstient. Dam atentie la ce nu ne convine si ce ne doare din ce spun ceilalti despre noi. Daca doare, inseamna ca exista o rana care ne priveste. O rana a ego-ului, evident, deci descoperim astfel care ne sunt setarile inconstiente.

Cheia e sa transformam tot ceea ce ne aduce suferinta in implinire. Nicidecum prin placeri, ci prin mai multa responsabilitate. Cand spunem responsabilitate de sine, chiar ne referim la sine si nu la ego. Ego-ul va opune rezistenta si va cauta placeri. Daca noi ne cautam pe noi insine si ne asumam deplina responsabilitate de sine, ego-ul va avea de suferit. Din pacate, in loc sa se caute pe sine, in interior, oamenii continua sa se caute tot in exterior. Prin noi experiente, ego-ul fie creste, fie sufera si abia atunci creste putin si nivelul de constientizare. Fiindca experientele le alegem tot prin ego, nu prin exercitarea constienta a liberului arbitru.

who-am-i

MATURITATEA SI LIBERUL ARBITRU

Cum ne dorim sa fim? Asta e cea mai importanta intrebare. Suntem, oare, constienti de modul in care vrem sa fim, care sa ne aduca implinire? Avem setarile din copilarie, ale parintilor si ale societatii, ego-ul. Dar avem si acest material brut, sinele, care reprezinta o proportie mult mai mare din noi insine si din posibilitatile noastre de a fi si de a ne manifesta decat setarile ego-ului. Ce facem cu el, cu sinele? Fiindca il putem transforma in orice vrem. Ceea ce vrem depinde 100% de nivelul de constientizare. Si de liberul arbitru.

Unele orientari spirituale si filosofii declara ca nu exista liber arbitru. Fiindca alegerea, precum putem vedea, vine in urma unei experiente. Constiinta pare ca functioneaza a posteriori, nu a priori. Si atunci, despre ce liber arbitru vorbim? Cum sa alegem constient, daca nivelul de constiinta creste abia dupa ce avem niste experiente? Experienta pare a fi mereu cu un pas inaintea constiintei noastre si liberul arbitru ramane o vorba goala. O lipsa de sincronizare, o sincronizare imposibila.

Exista, totusi, liber arbitru, suntem dotati cu asa ceva, il putem totusi folosi? Fireste ca da, dar pentru a-l folosi ar trebui sa ne extindem constiinta inaintea experientei, ca si cum am anticipa-o. Sa anticipam orice tip de experienta am putea avea. Abia atunci putem vorbi despre liber arbitru, in rest el exista doar teoretic si noi suntem purtati de valul experientelor, ca frunzele in vant.

Iata aparentul blestem al omenirii, iata aparenta condamnare: de a te simti inchis intr-un fals sine si de a nu sti cum sa te eliberezi, ca sa poti alege. Cand ajungi la fapta, toate motoarele se pornesc: setarile din copilarie prevaleaza, apoi propriile experiente, iar gandirea, simtirea si fapta nu se aliniaza. Pare totusi ciudat faptul ca niste setari atat de indepartate au atata putere si detin controlul si in prezent. Cum e posibil asa ceva?

reality-illusion

INVATAREA

O legatura sinaptica nu ramane activa decat atata timp cat omul o intretine. Cand nu mai are nevoie de ea, ea se dezactiveaza. Astfel ne putem programa creierul si ne putem schimba, in mod constient, modul de gandire. Trebuie sa dam atentie acelei setari, sa o descoperim, ca sa putem renunta la ea. Cata vreme nu suntem constienti de ea, ea ruleaza inconstient. Pe scurt, asta reprezinta ego-ul si asta inseamna invatarea. Nu ne putem depasi ego-ul decat dupa ce-i acordam atentie si il observam atent, invatand cum sa-i depasim limitele. Nicidecum ignorandu-l, luptand cu el sau incercand sa-l satisfacem.

Dupa ce am devenit constienti de existenta unei legaturi sinaptice, tot ce trebuie sa facem e sa incepem sa ne comportam diferit de acea setare. In niciun caz s-o generalizam inconstient. De pilda, daca mama m-a lasat sa plang si m-a ignorat, cand eram mic, iar eu stiu ca mama ma iubea, asta nu inseamna ca toate mamele ar trebui sa faca la fel, daca isi iubesc copii. Daca tata lipsea din viata mea, dar totusi ma iubea, asta nu inseamna ca toti oamenii care nu se implica in viata mea ma iubesc. Dar nu inseamna nici ca nu ma iubesc. Care este adevarul? Adevarul este la mijloc, in perspectivele si in nevoile tuturor. Dintr-o singura perspectiva, adevarul si iubirea sunt imediat trunchiate. Mama care isi ignora copilul cand plange este aliniata atat cu ea si cu nevoile ei, cat si cu ale copilului, in gand, emotie si fapta?

Adevarul este suma perspectivelor tuturor oamenilor si chiar a perspectivelor care depasesc putinta de intelegere a oamenilor. Dreptatea este reducerea adevarului la perspectiva ego-ului. Iubirea este starea de echilibru perfect. Acest echilibru include perspectivele tuturor si nevoile tuturor. Nevoile tuturor sunt opusul nevoilor egotice ale fiecaruia. Cand spun nevoile tuturor, ma refer la toate fiintele, ca la celulele unui singur organism. Nevoile tuturor sunt nevoile organismului, ca intreg.

Nu putem invata decat ceva ce nu stim. Ca sa putem fi disponibili sa invatam, trebuie, mai intai, sa ne dam seama ce nu stim, sa devenim constienti de asta. Altfel, prea putin ne-ar pasa de invatare, fiindca nici macar n-am sti ce avem nevoie sa invatam. De asta Socrate spunea ”Stiu ca stiu nimic”, adica sunt deschis si disponibil sa invat totul. A invata ce posibilitati infinite are sinele meu inseamna sa admit ca nu le cunosc. Iar ca sa admit asta, trebuie sa-i dau atentie ego-ului si sa observ ce stie el, adica doar niste biete experiente din copilarie, care au instalat niste setari, iar acestea nu ma reprezinta decat intr-o infima masura, nu sunt eu, nu sunt sinele meu. Sinele meu e o infinitate e posibilitati, iar eu il limitez la primele mele experiente, nu trec clasa si refuz sa admit ca nu stiu nimic altceva, ca sa pot invata. Din contra, consider ca stiu totul, si atunci traiesc exclusiv limitat la ego.

Dupa ce incepem sa gandim diferit, nu e de ajuns, fiindca reactualizam de fiecare data vechile legaturi sinaptice prin comportament. Numai asa pot renunta oamenii la dependente. Devii constient ca ai o adictie, asta e primul pas. Te gandesti ca tu nu esti doar atat, nu esti doar adictia ta, si vrei sa inveti mai mult cine esti si ce poti. Al doilea pas e sa te fortezi sa te porti diferit. In timp, repetand asta, ajungi sa simti diferit. Ce simtim nu putem transforma decat printr-un efort constient de vointa. Astfel se aliniaza gandirea, simtirea si fapta. Conexiunile sinaptice nu pot fi schimbate altfel, decat in urma unor profunde socuri existentiale.

Iubirea nu este in vorbe. Nici macar in fapte. Iubirea nu este o emotie, o inclinatie simturilor. Nu este o placere. Iubirea este echilibrul intre sine si ceilalti, rezultatul unei ecuatii dificile in care toate elementele sunt ale propriului sine, iar majoritatea sunt necunoscute. Iubirea e triumful omului asupra sa, asupra a tot ceea ce au setat altii in el, asupra ego-ului sau. Iubirea e finalul luptei sau al uitarii, al inclinatiei (placerii) si al datoriei. Iubirea le integreaza pe toate acestea intr-un tot. Iubirea e responsabilitate de sine si de ceilalti, prin prisma constiintei. Incepem sa invatam sa iubim atunci cand constiinta devine a priori si nu mai are nevoie de experienta ca sa evolueze.

Asta nu inseamna nicidecum sa picam in latura opusa, sa ne facem griji inutile, pentru a incerca sa prevenim ce s-ar putea intampla. Nu inseamna nici sa ignoram si sa nu ne pese de tot s-ar putea intampla, dimpotriva. Adevarul e la mijloc. Sa depasim experienta, sa nu mai fim dependenti de ea, ci detasati, inseamna sa ne purtam ca si cum s-ar fi intamplat deja totul, tot ce s-ar putea petrece. Sa gandim, sa simtim si sa actionam in consecinta. Abia atunci ne putem exercita liberul arbitru.

Filosoful Allan Watts spunea ca liberul arbitru nu prea exista practic, ci doar teoretic, fiindca, pentru a-l putea exercita si a lua cea mai buna decizie, pentru a face orice alegere, ar trebui sa cunoastem totul. Dar liberul arbitru nu se refera atat de mult la optiunile exterioare, precum am avea tendinta sa credem. El se refera doar la sine, la actualizarea sinelui. Singurul nostru liber arbitru exista la acel nivel de constiinta prin care realizam ca putem fi ceea ce ne dorim sa fim. De aici pot izvori toate actiunile noastre, precum le dorim, si tot ceea ce se petrece in realitate poate fi precum ne dorim, o prelungire si o reflectare a sinelui, a posibilitatilor sale infinite, din care putem alege ce dorim sa experimentam, in loc sa fim purtati ca frunza in vant si tarati de experiente. Abia atunci ne putem manifesta sinele si nu ego-ul, abia atunci vom inceta sa traim consecintele setarilor si limitelor egotice si suferintele pe care acestea le provoaca in noi si in altii.

Copyright Logo Livia Bonarov 2016

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Ghid de buzunar in relatiile cu ceilalti

Legile oglinzilor

  1. Tot ceea ce ma enerveaza, ma deranjeaza la altul, nu-mi place, tot ce cred ca eu as face mai bine in locul lui, intentia de a-l schimba pe celalalt, toate acestea sunt in mine si ma reflecta. Tot ceea ce eu critic la celalalt, luptand impotriva lui, toate acestea sunt nerezolvate in mine, sunt problema mea.
  2. Tot ceea ce altii critica la mine, modurile prin care lupta sa ma schimbe, iar acest lucru ma enerveaza, ma deranjeaza, ma irita, toate acestea sunt nerezolvate in mine. Ego-ul este cel jignit, deoarece ego-ul este foarte puternic si el dicteaza dualitatea bine-rau, cat si dualitatea emotiilor pozitive-negative. Sinele este neutru si accepta totul asa cum este, pentru ca este, nu divide ceea ce este in dualitate.
  3. Tot ceea ce altii critica la mine, incercand sa ma schimbe astfel, insa pe mine nu ma deranjeaza, este problema lor. E neputinta lor, pe care o reflecta asupra mea, pentru ca ei nu pot, nu au curajul sa o recunoasca in ei insisi. Nu le convine, le e frica, nu sunt sinceri cu ei insisi si evita sa-si priveasca adanc in suflet.
  4. Tot ceea ce iubesc in celalalt iubesc in mine, exista in mine, pentru ca ma recunosc in persoana celuilalt, pentru ca stiu ca toti suntem unul. Nu putem izvori in exterior, nu putem darui ce nu avem, asadar vom oferi iubire in masura in care ne iubim pe noi insine. Vom oferi compasiune si bunatate in masura in care ne acceptam pe noi insine.
  5. Lumea care ma inconjoara este ca o oglinda. Daca ma uit in ea, ma vad pe mine. Daca zambesc, si lumea imi zambeste. Daca ma uit urat, si ea ma priveste urat. Permanent, lumea ma oglindeste. Tot ce percep in exterior nu este decat reflectarea mea interioara.

Iata cum se explica faptul ca ne intelegem foarte bine cu unii oameni si cu altii deloc. Oamenii cu care ne intelegem bine in mod simplu, usor si de la sine, ne indica ceea ce este asimilat si integrat responsabil in constientul nostru. E ca si cum am da “examen” cu cineva care ne pune doar intrebari la care deja stim cu siguranta raspunsul.

Dar informatiile cele mai valoroase despre noi insine ni le dau tocmai acele persoane diferite de noi, cu care nu ne intelegem, in preajma carora am putea tinde sa devenim iritati, recalcitranti, conflictuali si intoleranti. De ce? Fiindca aceste persoane ne indica ceea ce nu este asimilat si integrat din inconstientul nostru, la care nu avem, altfel, acces direct.

Baby_Mirror

Atentie asupra unor nuante, care pot fi gresit intelese si interpretate.

De pilda, daca o persoana este agresiva cu mine, inseamna ca eu sunt agresiv cu mine insumi. Cand voi intelege asta si voi inceta sa fiu agresiv cu mine insumi, nu voi mai avea nevoie de relatia cu acea persoana. Daca cineva ma jigneste, inseamna ca eu nu ma respect. Cand inteleg asta si incep sa ma respect, nu mai am nevoie de relatia cu persoana respectiva, daca ea continua sa ma trateze la fel. Nu ma enervez, nu replic, doar ma distantez in mod natural de ceea ce nu ma (mai) reprezinta.

Daca nu ma pot distanta (de seful de la serviciu, de exemplu), in scurta vreme voi constata ca vorbele sale nu ma mai afecteaza absolut deloc, pe masura ce am integrat si rezolvat problema in mine insumi. Treptat, voi constata fie ca persoana cealalta inceteaza sa se poarte la fel, si atunci este posibila mai multa impartasire/conexiune, fie ca persoana cealalta se poarta la fel, si atunci impartasirea este blocata la nivelul acelei persoane, cata vreme eu imi rezolv partea mea si raman deschis si imperturbabil.

Sunt sincer cu mine insumi atunci cand realmente nu ma afecteaza si nu ma enervez din cauza comportamentului altei persoane (poate chiar sa mi se para amuzant), nu atunci cand imi reprim si imi inhib starea de nervozitate.

O alta nunata. Multi oameni confunda critica, reprosul, tentativa altora de a-i schimba, acuzele, si percep astfel ceea ce vine de la celalalt, cu simplele rugaminti, cu cererile celuilalt de a fi respectat sau de a fi luat in considerare, cu granitele pe care celalalt are dreptul sa le stabileasca. De pilda, daca cineva imi cere ceva ce eu nu doresc sa-i ofer (timp, lucruri, servicii, favoruri etc.), nu inseamna ca raspunsul meu, prin care il rog sa-mi accepte refuzul si sa-l respecte, reprezinta o critica, un repros sau o tentativa de a-l schimba pe celalalt.

Poate v-ati confruntat cu astfel de situatii. Intr-adevar, raspunsul prin care este formulat un refuz sau o cerere poate include un repros, o acuza, daca este exprimat agresiv: “Cum poti sa-mi ceri asa ceva? Cum iti permiti?”, in locul exprimarii blande si non-agresive: “Te rog sa (ma) intelegi ca nu vreau sa… si sa respecti acest lucru. (fiindca astfel ma respecti pe mine)”. E foarte sanatos sa spunem “nu” intr-un mod pasnic, dar ferm.

Diferenta dintre rugaminte si repros, dintre cerere si acuza, este diferenta intre a te exprima pe tine si a-l critica pe altul. A te respecta pe tine implica, intotdeauna, a-l respecta si pe celalalt.

Daca cineva incearca sa ne forteze sa facem ceva ce nu dorim, mai ales apeland la tertipuri (“aminteste-ti ce am facut si eu pentru tine, daca ma iubesti…, daca iti pasa…”), aceste tentative nu reprezinta decat forme de manipulare a celuilalt, de subjugare a vointei sale. Iar manipularea, fie si inconstienta, nu reprezinta decat o lipsa de respect la adresa celuilalt, nerespectarea sfantului sau liber arbitru si categoric nu este o manifestare a iubirii, ci a egoismului.

E suficient sa ne exprimam si sa ne manifestam pe noi insine, fara sa-i judecam pe altii. Omul care stie ce este egoismul, de pilda, fiindca si l-a constientizat si asumat, dupa ce si l-a vazut reflectat in altii, manifesta compasiune cand il observa in tentativele altuia de manipulare, de pilda. Repet, un astfel de comportament poate chiar sa i se para amuzant. Asa ca nu-l va “ataca”, nu-l va judeca sau critica pe celalalt, nici macar nu-l va acuza de egoism. Se va exprima pe sine, repetandu-si clar, bland si ferm refuzul. Aceeasi atitudine este valabila in tot ceea ce observam in comportamentul altora, in aspectele pe care noi am reusit sa ni le asumam si sa le integram in noi insine.

A-i cere respect celuilalt nu e echivalent cu intentia de a-l schimba. A te respecta pe tine implica stabilirea unor granite sanatoase in relatiile de orice fel. Fiindca exista multi oameni imaturi, pentru care nu exista limite, granite. Ei considera ca li se cuvine totul si se asteapta ca ceilalti sa-i accepte neconditionat, indiferent cum se poarta, fara sa fie capabili sa respecte limite de bun simt. A-i pretinde altuia acceptare neconditionata reprezinta o infantilitate, o imaturitate, fiindca numai comportamentul copiilor mici e firesc sa fie acceptat neconditionat. Oamenii maturi se adapteaza unii la altii.

Copiii, in procesul de educatie, invata respectul pentru anumite “reguli”. Invata ca naturii nu-i pasa, de exemplu, daca ei plang ca le este frig. Invata ca pietrelor nu le pasa si nu sunt de vina daca ei se lovesc de ele. Sau ca libertatea lor se incheie acolo unde incepe libertatea celorlalti. Educatia e menita sa ne invete responsabilitatea si adaptarea. Incepe din copilarie si dureaza toata viata.

Asadar, suntem 100% responsabili de ceea ce simtim, independent si indiferent de stimulii exteriori. Oamenii din jur pot fi comparati cu vremea. La ce bun sa dam vina pe vreme daca ne face sa ne simtim deprimati, tristi, nervosi sau furiosi? Pentru propria noastra sanatate, pentru propriul nostru echilibru, ar fi bine sa intelegem asta si in ce-i priveste pe ceilalti.

Nimeni nu e de vina pentru ca ne enerveaza, ne irita, nu ne este sau nu ne face pe plac, pentru niciuna dintre emotiile noastre si pentru niciunul dintre sentimentele noastre. Liberul arbitru nu-i raportat doar la decizie si fapta/actiune, ci si la emotie/sentiment. Sau mai pe scurt, cum imi spunea mie cineva, odata: Nu conteaza cu cine ai de-a face. Cutare persoana poate sa fie intr-adevar cea mai rea, proasta, iritanta, imposibila din lume, dar daca simti ca te enerveaza, atunci tu ai o problema, nu ea.”

(prima parte a articolului este o adaptare a celor 5 legi dupa Deepak Chopra)

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

%d blogeri au apreciat asta: