Posts tagged ‘religie’

Mistificari spirituale. Partea 5. Dorinta si libertatea.

Seria de articole e intitulata “Deus Interruptus. Mistificari spirituale”. Initial am vrut sa numesc partea aceasta “Dorinta si abstinenta”, dar am inceput sa rad la gandul ca abstinenta nu pare prea ofertanta, nu la fel cum pare libertatea.

Am citit deunazi o postare draguta pe facebook, in care era vorba despre fericire. Voi inlocui fericirea cu libertatea. Cica un om s-a dus la Buddha si i-a zis “Eu vreau libertate.” Buddha i-a raspuns ca, mai intai, sa-l scoata pe “eu” din propozitie, adica ego-ul. Apoi, sa scoata si “vreau”, care reprezinta dorinta. Si va ramane doar libertate.

Poate veti spune: la ce bun? Fericirea exista undeva, cumva, asa banuim cu totii, dar pare un soi de struguri acri, la fel ca libertatea. La ce bun daca EU nu ajung acolo, nu ajung la strugurii astia?

Doresc libertate, doresc fericire, dar la ce bun? Soarta omului pare o damnare sarcastica. Destinul pare sa ne ranjeasca in fata si sa-si bata joc amarnic de “eu” si de “eu vreau”, de dorintele noastre, nu-i asa? Religiile parca ne vor sclavi, martiri. Predica o morala si un comportament etic rigide, care parca ne fura orice placere si ne anuleaza orice dorinta. In ce fel mai poate fi vorba despre libertate?

Anumite orientari “spirituale” new-age vorbesc despre o eliberare, despre o libertate care suna hedonist si hipiot. Libertate fara margini, fara responsabilitati, fara restrictii, libertatea spiritului de a se bucura nestingherit, dupa chef si dupa bunul plac, de aceasta experienta materiala, in forma omeneasca.

Suna bine mistificarea asta, nu? Comparativ cu dogmele invechite si rigide ale religiilor. Comparativ cu ideea de disciplina, de moralitate. Dar cum poti sa te bucuri, tu, pentru tine, cand altii pot avea de suferit in urma bucuriei tale, a placerilor tale? Cum ar fi daca Soarele ar vrea sa se bucure numai el, egoist, de propria-i lumina, fara sa-i pese de restul? Cum sa ma bucur de serviciile aduse altora, daca acestea imi restrictioneaza libertatea? Cum ar fi sa gandim cu totii astfel? N-am mai avea paine pe masa, fiindca taranul, care munceste pamantul, brutarul, care coace painea, vanzatorul, care o vinde, si toti oamenii implicati in acest proces, prin care ajunge painea pe masa noastra, ar putea sa vrea fiecare sa fie liber, sa se duca pe o plaja exotica, unde sa zaca la soare si sa bea un cocktail langa unul sau mai multe trupuri superbe si disponibile. Si ar mai fi si alte vise si dorinte de adaugat. Si ar mai fi nenumarate placeri de infruptat. Nu s-ar termina niciodata…

Ce inseamna dorinta? Eu vreau. Ce vreau poate sa nu aiba limite. Niciodata, nimic poate sa nu fie de ajuns. In felul acesta, orice om poate deveni sclavul propriilor dorinte. Paradoxul e ca un om care-si doreste libertatea, sub forma a tot ce isi poate imagina ca inseamna libertate umana, devine sclavul propriei dorinte de libertate.

Cunosc oameni care au distrus viata lor si a celor dragi, din dorinta de a fi liberi, cat mai liberi, de a face doar ce le place. Nu e decat o forma de adictie. Creierul functioneaza prin obiceiuri, obisnuinte cu potential urias de adictie de orice fel. Filosoful J.J. Rousseau decreta ca “liber este cel ce se supune numai legilor”. Nu prea suna a libertate nici filosofia asta, nu-i asa?

S-au realizat studii despre parentigul modern, ultra permisiv, opus celui traditional si invechit, cumplit, de genul lui Moromete. Tarile care se laudau cu cea mai mare permisivitate au esuat. Statisticile arata ca permisivitatea naste generatii de oameni extrem de nefericiti, cu o rata infricosator de mare de sinucidere.

“Parintii permisivi din Suedia au dat nastere unei generatii de monstri?”, se intreaba Judith Woods intr-un articol cu acelasi titlu publicat in “The Telegraph”, care pune in discutie efectele modelului scandinav de a-ti creste copilul. Stilul permisiv de a fi parinte creeaza o generatie de tineri lipsiti de empatie sociala, care, dupa o copilarie de rasfat, sfarsesc prin a fi dezamagiti in viata, sustine psihiatrul suedez David Eberhard, tatal a 6 copii, autor al cartii ”How Children Took Power”. Potrivit acestuia, ”a-i spune nu unui copil nu este acelasi lucru cu a bate un copil”.

Frank Furedi, sociolog, profesor emerit la Universitatea Kent si autor al ”Paranoid Parenting”, declara: ”cea mai tulburatoare caracteristica a societatii suedeze este abdicarea voluntara din autoritatea de adult”. ”A inceput cu stigmatizarea pedepsirii copiilor si a transformat-o intr-o frica de a-i disciplina, ceea ce parintii ar trebui sa faca”, iar ingrijorarea nu este ce li se intampla cand sunt copii, ”ci ceea ce se intampla cu ei pe masura ce cresc”, avertizeaza sociologul.

Ce s-a intamplat, de fapt? Lipsa disciplinei in educatie ii priveaza pe copii de simtul responsabilitatii, al empatiei pentru ceilalti si de mijloacele de a-si atinge scopurile. Fara disciplina nu este nimic posibil. Dar discipina nu este pe placul oamenilor. O zicala romaneasca spune asa: “nu se poate si cu sula in fund si cu sufletul in rai”. Mi-au trebuit multi ani de viata ca sa inteleg acest adevar. Cand imi repeta tata asta, ma opuneam. Credeam ca pot eu descoperi formula magica prin care sa se poata. N-am descoperit decat faptul ca aceasta formula nu exista. Nu aici. Nu in acest plan existential, material.

Acest plan este creat dupa niste reguli stricte. Sunt vizibile cu ochiul liber. Regulile si conditiile intretin viata in acest plan. Daca planetele din Univers, daca Soarele sau natura ar avea, brusc, dorinte proprii de “libertate” si ar putea actiona dupa o vointa proprie, tot acest plan existential s-ar distruge. Asta e diferenta pe care omul ar cam fi dator s-o priceapa cu mintea lui. Pentru a incepe sa-si subordoneze propria minte interesului general, la fel ca planetele, la fel ca plantele.

Dar omul NU vrea. Fiindca ar fi nevoit sa renunte la ce vrea el, pentru el. Ar fi nevoit sa-si antreneze mintea, prin disciplina, sa i se supuna, sa renunte la “eu” pentru “tot”. Aceasta este singura forma de libertate, la care, colateral, a facut referire Rousseau, chiar daca in alt context.

Daca omul nu se supune legilor naturii, omul se autoelimina. Iata cum “eu vreau” poate deveni sinonim cu moartea. Iata sensul predicilor religioase. Comportamentul etic nu inseamna restrictii neplacute de la cheful nostru suprem, de la o viata traita hedonist, doar pentru satisfacerea propriilor placeri si dorinte. Moralitatea este insasi salvarea omului. Salvarea omului de el insusi. De propria minte egotica si autodistructiva.

E clar inca de la nivel biologic. Sistemul imunitar a fost creat ca sa lupte, sa apere. In asemenea masura, incat programarea sistemului imunitar este sa lupte pana la autodistrugere cu orice organism strain. Ironic si paradoxal, “eu vreau sa supravietuiesc” inseamna, la nivel biologic, “eu lupt pana la moarte”. Iata cum functioneaza dorinta. Fiind o proiectie mentala, dorinta este la fel de paradoxala ca si mintea.

In acest plan existential nu este posibila libertatea decat in interior, in sufletul omului. Sufletul omului detine toata libertatea, aceea despre care se spune ca poate “cu moartea pe moarte calcand”. Acea libertate care transcende acest plan, transcende moartea. Liber nu poate fi decat acela care se supune conditionarilor externe, regulilor si legilor acestui plan, in care suntem doar vizitatori, si a carui dorinta de libertate e atat de mare, incat omul isi foloseste si isi supune mintea, prin disciplina, scopului suprem, dorintei de a afla cine este cu adevarat. Cine este el, ca suflet, liber de conditionari si mai presus de moarte.

Pentru ca acest plan este guvernat de minte, omul nu poate patrunde mai departe de conditionari decat dupa ce le accepta. Nu poate patrunde dincolo de minte decat dupa ce este capabil sa o supuna si sa o disciplineze.

Un amic mi-a ras in nas, intr-o discutie despre spiritualitate. Mi-a zis ca nu stiu nimic despre spiritualitate, pe cand el stie. Iar eu, din punctul lui de vedere, nu stiam pentru ca nu experimentasem senzatiile ultra “spirituale” pe care ti le pot da drogurile. Lui i se parea ca eu ma “chinui” cu moralitatea si disciplina, reprimandu-mi un trai hedonist, libertin, care abdica de la responsabilitatea de sine si de ceilalti, prin empatie. Adica traiul lui paradoxal, prin care omul cauta sa fuga de dureri asumate, refugiindu-se in placeri. Incercand sa fuga de durere, omul creeaza si mai multa durere. Lui si celorlalti.

“Si ce ai rezolvat?”, l-am intrebat. “Am reusit sa dansez 16 ore, non-stop. Iti dai seama? Eu, care nu dansez…” Grozava realizare, intr-adevar, de eliberare a unor reprimari. Dar, oare, e de folos? “Dar sa meditezi ai incercat?”, l-am intrebat. “Da”, mi-a raspuns omul. “Si cat ai reusit sa stai in meditatie?” “Aproape un minut”. Si a adaugat ca fusese cumplit minutul acela. Ganduri multe si marunte il atacau. Atat de disciplinata si ascultatoare era mintea lui. Spirituala, desigur, prin experienta eliberarii de reprimari prin droguri.

Mintea e un instrument minunat. Poate fi un servitor credincios, daca o stapanesti, si un stapan cumplit, daca n-o disciplinezi. Mintea, in lipsa disciplinei, e ca o arma nucleara cu care tragi la intamplare, cu dorinta si speranta ca vei nimeri tinta. Efectele colaterale nu sunt niciodata neglijabile in aceasta contabilitate existentiala. Cum ar fi daca si Soarele si-ar dori sa fie liber? Sa lumineze la intamplare si dupa chef?

“La steaua care-a rasarit
E-o cale-atat de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.”

(Mihai Eminescu – “La steaua”)

Surse:

www.ganduridinierusalim.com

www.mihaieminescu.ro

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

Karma, Dharma, Annata, Sunyata

Mic ghid practic de intelegere si realizare a naturii spirituale neconditionate.

Sunyata inseamna, in sanscrita, vid, abis, nimic. In filosofia buddhista, vidul reprezinta realitatea ultima, cea autentica. Sunyata nu este o negatie a existentei ci, mai degraba, nediferentierea, non-separarea de sursa din care provin toate entitatile, diferentele si dualitatile aparente. Sunyata porneste de la  Annata, de la absenta oricarui “sine” in cele 5 skandas, elemente care constituie existenta fizica si mentala a oricarui individ. Aceste 5 elemente sunt:

  1. Rupa (materia, corpul, forma manifesta a celor 4 elemente – pamant, aer, foc si apa);
  2. Vedana (emotiile, sentimentele);
  3. Samjna (perceptiile senzoriale);
  4. Samskara/sankhara (ganduri, proiectii mentale);
  5. Vijnana (constiinta asupra celor trei skandas anterioare: Vedana, Samjna si Samskara).

Toate fiintele sunt supuse schimbarii constante, deoarece elementele constiintei (emotiile, perceptiile si proiectiile mentale) nu raman niciodata aceleasi si se schimba mereu.

Annata, lipsa de sine, nu inseamna nicidecum o stare abstracta de goliciune interioara. Inseamna sa realizezi ca toate cele 5 elemente nu au consistenta, substanta, sunt iluzorii ca spuma marii. Nu te  definesc, nu sunt esenta ta, identitatea ta. Annata nu inseamna sa nu simti, sa nu gandesti, ci doar sa nu te identifici cu toate acestea.

Sunyata, “starea” de nimic, nu-i accesibila decat dupa parasirea taramului constiintei, care este al cincilea element. Vidul este frecventa originara, care depaseste materia, mintea si constiinta. O slaba asemanare este alunecarea in somn, in “nimic”. Filosofia Pali considera vidul ca fiind:

  1. Un abandon de sine prin meditatie;
  2. Un atribut al lucrurilor;
  3. O eliberare de constiinta.

Unii oameni mediteaza pentru a se relaxa si a se detensiona, pentru a-si echilibra emotiile. Dar pentru toate astea e suficient un somn bun. Daca esti iritat sau nervos, iti poate fi de folos o simpla gustare, care-ti creste un pic glicemia. Unii oameni mediteaza sau se roaga pentru scopuri care au mai mult de-a face cu fiziologia si/sau recompensa conditionata decat cu natura spirituala neconditionata. Cei care mediteaza pentru a atinge “iluminarea”, “desavarsirea spirituala” sau “realizarea de sine” si nu reusesc sa aiba rezultate, nu reusesc, de fapt, sa renunte intru totul la atasamentul de materie, gand, constiinta si sine. La etapa eliberarii de constiinta nu se poate ajunge decat prin intermediul constiintei, evident, paradoxal, dar totodata logic.

Mai intai, traim experienta. Necunoscutul ramane necunoscut pana cand il cunosti, si il cunosti atunci cand il experimentezi direct, practic. Nu putem cunoaste ceva decat dupa ce am experimentat acel ceva, nu dinainte, nu doar teoretic, mental, rational. Avem nevoie de primul element, cel material, pentru a experimenta. Apoi, intervin celelalte elemente:  emotiile si perceptiile (placere, durere), gandurile (comparatiile, dualitatea bine-rau), iar la final avem constiinta experientei respective. Daca n-ar fi suferinta, am tot vrea experiente si viata eterna. Destul de greu se plictiseste omul de diverse placeri. Absorbit de primele elemente, ar uita cu totul si prea putin l-ar interesa cine este, cu adevarat, in afara contextului acestei existente limitate. Prin aceasta prisma, moartea nu-i decat un ”exercitiu” firesc de (re)amintire ca identitatea noastra nu-i in cele 5 skandas.

Constiinta, asadar, nu depinde nici de realitate, nici de experienta. Le poate denatura cu usurinta. Constiinta depinde de perceptii, emotii si ganduri. Intelegerea “matematica” a acestui lucru si a cercului vicios de placere-suferinta (din ciclul karmic) ne duce catre urmatoarea etapa, in care nu mai simtim aviditatea si nici macar nevoia de a mai experimenta. Fiindca nu exista placere fara suferinta. E ca si cum am deveni calugari fara a ne calugari. E ca si cum am renunta la anumite obiceiuri nu fiindca ne fac rau si nici pentru ca nu ne-ar mai produce placere, ci pur si simplu fiindca ne-am saturat si nu mai avem nevoie de ele. Le putem retrai oricand, ne sunt accesibile, in continuare, nu este nicidecum vorba despre reprimare, ci despre atingerea lipsei de nevoi, despre detasare. Nevoile devin optionale si nu ne mai stapanesc, inceteaza sa ne mai fie un scop, in sine.

Abia cand constiinta atinge cel mai inalt nivel al sau poate fi eliberata, prin renuntare la sine, si plonjezi in nimic, in vid, in asa-zisul abis. Multora, simplul gand la abis, la un salt in gol, la renuntare la sine, le poate da fiori reci, precum atingerea mortii. Desi ne place sa dormim. Diferenta e ca, atunci cand ne culcam, credem in sansele noastre de trezire. Ce nu realizam e ca la fel este si moartea. Calugarul Ananda l-a intrebat pe Buddha ce inseamna teoria ca lumea e goala, ca realitate ultima. Buddha a raspuns: “Golita de un sine sau de orice altceva mentine un sine. Asta inseamna, Ananda, ca lumea e goala.”

E ca moartea unui sine fals, ca moartea unui corp care nu ti-a apartinut niciodata, a unei minti pe care ai folosit-o o vreme, ca trezirea dintr-un vis, ca volatilizarea unei constiinte al carei termen de valabilitate a expirat. Iata de ce toti au dreptate. Si cei care cred in existenta unui Dumnezeu creator, si ateii, si nihilistii. Cand termenul de valabilitate expira, esti pe cont propriu si te priveste ce urmeaza, nu mai esti asigurat, ci silit sa-ti asumi responsabilitatea. Si, uneori, nu poti face nimic sau nu-ti ramane nimic de facut…

Nimicul (Vidul) este atributul Dharmei. Termenul sanscrit Dharma este aproape imposibil de tradus in alte limbi, datorita complexitatii sale. Dharma inseamna legea Creatiei, calea Adevarului, voia lui Dumnezeu. Vidul, ca atribut al Dharmei, inseamna eliberarea si renuntarea la orice forma de “eu”, “al meu”, la “sine” si la orice atasament. Inseamna eliberarea de cele 5 elemente: eliberare de material, de forma, de emotie, de gand, de proiectie mentala si, in cele din urma, de constiinta.

Realizarea de sine, tocmai prin renuntarea la “sine”, este  imposibil de redat in cuvinte, care depind de limbaj si de gandire. Ce poti spune despre… nimic? E ceva ce nu se poate defini, nu se poate transmite, “imprumuta”. Nu este o stare de constiinta, ci tocmai o “stare” de trezire care survine abia dupa renuntarea totala si eliberarea de constiinta. Singura asemanare palida care poate descrie cat de cat aceasta “stare” este contemplarea.

Poate ati trait vreodata un moment cand ati simtit ca va pierdeti, contempland ceva anume, poate o floare, cu privirea atintita in “gol”. Privirea si atentia erau initial pe floare, apoi acea privire in “gol” nu mai era nici macar pe floare, nu mai era pe “nimic”, se imprastia intr-o contemplare generalizata, care nu mai era concentrata pe ceva anume. Pe masura ce uiti de tine, de tot ce este in jur, constiinta se concentreaza intr-un singur punct, asupra unui singur lucru. Apoi, daca ramane acolo un timp, stabila, constiinta incepe sa se elibereze, pana dispare, se imprastie ca un fum, si ramane doar contemplarea, vida de orice continut, in care nu mai exista nici observator, nici obiect observat, nici macar observatia, in sine.

Contemplarea incepe prin observatie, prin atentie focalizata, care se transforma in participare. Porneste de la a fi observator constient si a observa atent. Apoi, observatorul si obiectul observat se contopesc prin actul observatiei. Prin contemplare, observatorul devine una cu obiectul observat, in final. Nu mai exista nici observator, nici observat, nici actul observatiei. Aceasta este contemplarea: a fi, a deveni una cu tot ce exista. Cum? Devenind “tu” nimic… Renuntand la “sine”, contopindu-te.

E ca la fabricarea sapunului: uleiurile vegetale nu se saponifica decat in prezenta sodei caustice. La final, dupa saponificare, nu mai exista nici uleiuri, nici soda. Daca proportiile sunt corecte, uleiurile si soda se “anuleaza” reciproc, dispare natura lor chimica initiala si se transforma in altceva, in sapun. Asa apare insasi viata. Ovulul si spermatozoidul se unesc si dispar ca identitati separate, in contopire. Asa apare o noua fiinta. Asa se naste insasi existenta.

Cata vreme exista perceptia unui observator, a obiectului observat sau a procesului observatiei, inseamna ca inca exista constiinta prezenta si activa, care n-a renuntat la “sine”, nu s-a “eliberat”. Mai simplu spus, e similar uitarii. E frumos si “gol” ca atunci cand uiti de toate, uiti de tine, ascultand o melodie, privind un rasarit de soare, acesta este primul pas al constiintei pe calea contemplarii. Pe calea pe care mintea se “anesteziaza”, inceteaza sa creeze, fiindca mintea asta face, ruleaza la infinit, ca un aparat pe care l-ai pornit si ai uitat sa-l mai opresti. Contemplarea elibereaza mintea si, la final, elibereaza constiinta de orice sine si de experienta oricarui sine.

Tot ceea ce gandim, vorbim, scriem, toate sunt concepte mentale. Karma, Dharma, Annata, Sunyata, toate nu sunt decat concepte care nu valoreaza nimic fara a fi experimentate direct. E ca si cum ti-ar descrie cineva gustul unei mancari pe care n-ai incercat-o niciodata. E imposibil sa intelegi “gustul” la nivel teoretic, mental, e necesar sa-l experimentezi pe cont propriu. De aceea “iluminarea”, eliberarea, nu sunt si nu pot fi transmisibile.

Calea poate fi ghidata, ce-i drept, dar realizarea de sine prin eliberarea de sine si plonjarea in nimic, in realitatea ultima, originara, autentica, e un proces absolut individual. Un maestru spiritual autentic este ca un diapazon: nu canta in locul tau, iti da doar tonul la care sa te acordezi, ca sa atingi aceeasi frecventa. Un ton dispare imediat si-l uiti, pana reusesti sa te acordezi la el. Iar dupa ce ai reusit, pana si reusita dispare. Un ton nu ramane “viu” si permanent decat daca este repetat si mentinut ca frecventa. E o frecventa care depaseste tot cunoscutul, tot ce inseamna minte, tot ce inseamna constiinta si existenta, e frecventa din care a izvorat totul, ca o emanatie, ca proiectia unui vis imaginar.

reality-projection

Desi noi percepem lumea ca fiind “plina”, ea este, de fapt, goala. Obiectele concrete pe care le percepem noi sunt “goale”, de fapt. Materia este doar o forma de energie condensata. Perceptiile noastre sunt extrem de limitate si inselatoare. Percepem atat cat suntem echipati sa putem, fizic vorbind. “Realitatea” unui film este in imaginile care se deruleaza pe ecran, intr-o bucata de pelicula, intr-un dvd? Aceleasi imagini se derulau de pe un suport de informatie pe banda, acum de pe un suport digital. Aceeasi muzica o auzeam de pe o caseta cu banda magnetica, iar acum de pe un cd cu format digital. Aceeasi informatie poate fi transmisa in forme diferite.

Sutra Inimii spune:

Forma e vida, vidul e forma,
Vidul nu este separat de forma, forma nu este separata de vid,
Tot ceea ce-i forma e vid, tot ceea ce-i vid e forma.

Sutra Diamantului ilustreaza natura Sunyatei:

Ca un strop de roua sau ca o bula plutind intr-un fluviu,
Ca un fulger de lumina intr-un nor trecator,
Ca o lampa ce palpaie, ca o iluzie, ca o fantoma sau ca un vis,
Asa este perceputa intreaga existenta conditionata.

Reducerea la absurd demonstreaza lipsa de substantialitate a lumii perceptibile. Toate fenomenele experimentabile (Dharme) sunt “goale” de continut. Asta nu inseamna ca ele nu exista, ca nu sunt experiente reale, ci doar ca sunt independente de substanta imuabila, de sursa eterna. Dar cum sa fie posibil asa ceva? Profesorul Andrew Truscott, de la Research School of Physics and Engineering, declara ca „La nivel cuantic, realitatea nu exista daca nu este observata direct”. Deci, in lipsa observatorului, nu exista obiectul observat. In lipsa observatiei, nu exista realitate. In absenta constiintei, nu exista nimic. Acest nimic cuprinde totul, ca pura potentialitate.

Este sau nu este reala reflexia lunii in apa? E adevarata sau falsa? Exista luna, concret, in acea reflexie? Ce se intampla daca vrei sa atingi luna reflectata in apa?

Reflexia, desi iluzorie, nu exista fara obiectul reflectat. Dar realitatea ultima e a obiectului reflectat, nu a reflexiei. Insa, fara reflexie, putem sa nu avem nici cel mai mic habar despre existenta obiectului reflectat. Iata lumea, “realitatea”. Iata-te pe tine, pe mine, pe noi, aceiasi, aceeasi fiinta, aceeasi non-existenta, aceeasi unica reflexie. Bucuria ta e bucuria mea, tristetea ta e tristetea mea. In natura, nimic nu traieste pentru sine. Raurile nu-si beau propria apa. Copacii nu-si mananca propriile fructe. Soarele nu straluceste pentru el insusi. Parfumul florilor e pentru ceilalti. Legea naturii e sa traim unii pentru altii. Viata ta e si a mea si viceversa. Ma priveste tot ce te priveste si pe tine. Nu-i nimic strain de mine, din tot ce exista. Fiindca acest “eu”, care scrie vorbele acestea, si acest “tu”, care citesti, sunt una. Nu sunt nimic din ceea ce par. Sunt doar o reflexie.

Buddhismul nu a pornit de la teoria vidului originar, aceasta a fost inteleasa si dezvoltata mai tarziu, pe baza invaturilor lui Buddha. Aceste invataturi se referau la Dharma, la calea de mijloc si la non-reactie, non-participare. “Nimicul” despre care a vorbit preponderent Buddha nu era Sunyata, sursa a tot ce exista. Buddha s-a referit mai mult la “nimicul” reactiei noastre fata de tot ce exista, ca fiind calea spre eliberare de atasamente, modul prin care se poate transforma Karma in Dharma. Karma inseamna un ciclu perpetuu de actiuni care aduc consecinte, placere si durere. Ce semeni, aia culegi. Ca sa iesi din acest ciclu de conditionari, e necesar sa nu le mai alimentezi, dar fara sa te opui lor. Sa te lasi purtat prin ele, pana cand le depasesti. Pana cand, in contemplare, ele inceteaza sa existe. Cand nu le acordam atentie si nici nu le opunem rezistenta, nu ne luptam contra lor, conditionarile nu ne mai afecteaza in niciun fel.

Iisus a parut mai putin pragmatic decat Buddha, fiindca vorbea mai mult despre iubire neconditionata. Desi invataturile lui Iisus par mai accesibile, el vorbea direct despre tinta finala, despre realizarea suprema de sine, care se atinge absolut la fel si pe aceeasi cale, tot prin renuntarea la sine. Iubirea neconditionata suna frumos, ca idee, in teorie, dar este o realizare interioara extrem de dificil de atins in practica. Iubirea neconditionata este, adesea, foarte gresit interpretata. Ea nu te vrea prost. Nu vrea sa renunti la tine pentru altul. Pentru ea, nu exista eu sau tu. Nu exista nici macar eu si tu, fiindca nu exista diferentieri si nici separare. Iubirea neconditionata inseamna sa iubesti natura spirituala neconditionata, a ta si a tot ce exista. Aceasta este eliberarea. In fata iubirii neconditionate nu poate sta niciun obstacol. Ea nu depinde nici de forma, nici de materie, nici de gand, nici de constiinta. E mai presus de orice forma de sine. Iubirea neconditionata inseamna identificarea cu sursa si nu cu nimicul reflexiei ei. Inseamna sa te conectezi si sa te raportezi la sursa, nu la bietele ei proiectii. Toate proiectiile, toate formele sunt goale de continut, nimic din sursa lor nu exista realmente in ele. Iata nimicul!

Nimicul pare dificil de inteles chiar si pentru cei mai avansati discipoli. Unii inteleg, in mod eronat, ca nimicul, non-reactia, inseamna sa nu mai faci nimic, sa nu mai vrei nimic. Nimic mai gresit. Chiar si a nu face nimic are consecinte. Un discipol l-a intrebat pe un maestru spiritual daca puteam scapa de karma dormind. Sa dormim cat mai mult, ca sa reactionam cat mai putin. O intrebare ilara, fiindca orice actiune are o consecinta. Chiar si actiunea de a nu actiona. E tot o actiune. Pare ca nu exista scapare.

Dar, cand te urci intr-un avion, ce poti face, ca reactie proprie, pentru deplasarea acestuia, implicit a ta, catre destinatie? Nimic! Cel mult poti sa nu impiedici bunul mers al avionului, sa nu deranjezi prin prezenta ta, prin sinele tau, prin actiunile tale. In rest, in timp ce nu faci nimic ca avionul sa zboare cu tine si cu ceilalti pasageri, te poti ocupa linistit de ce-ti ramane de facut in acele conditii. In acea conditionare voita, pe care ai acceptat-o, ca sa zbori spre destinatie in avion. Iata, pe foarte scurt, cum functioneaza Karma si cum o poti transforma in Dharma.

Nicio religie nu se apropie nici macar de desavarsirea moralitatii, ca frecventa superioara a constiintei. Moralitatea inseamna responsabilitate. Responsabilitatea inseamna constiinta. Dar religiile nu indeamna omul catre realizarea de sine, catre intelepciune si constiinta, decat prin prisma cultului demodatului liber arbitru – pe care recentele studii si descoperiri stiintifice l-au demontat, in fosta sa acceptiune -, prin intermediul fricii de suferinta si de pedeapsa, prin promisiunea unei recompense si prin renuntarea la sine pentru a venera cultul respectiv, mai presus chiar si de Dumnezeul pe care il propovaduieste sub diferite nume.

Cum ar putea, vreodata, o inalta moralitate, intelepciunea, o constiinta profunda si iubirea neconditionata sa provoace sau sa intretina conflicte, razboaie, pedepse? Nu, Dumnezeul religiilor este Dumnezeul unei minti care subjuga minti, e o forma de sclavie mentala, de adoratie hipnotica, de uitare de sine nu pentru realizarea de sine, in beneficiul tuturor, ci pentru castigul unei minoritati, in deficitul altora. Moralitatea nu are nevoie de niciun fel de religie. Nici intelepciunea. Nici vorba, constiinta. Religiile sunt la fel ca politica, niste instrumente de manipulare, din ciclul “tara te vrea prost”, ca sa fii obedient, ca sa poti fi exploatat, ca sa fii sclav si chiar sa multumesti si sa fii recunoscator pentru sclavia ta, in loc sa-ti doresti eliberarea. Oamenii sunt slabi doar pentru ca nu-si cunosc puterea si le-o cedeaza altora, la pachet cu responsabilitatea. Oamenii pot fi manipulati numai atunci cand se identifica prin nevoile lor, prin cele 5 skandas.

Iisus n-a fost aproape deloc inteles, invataturile sale au fost transformate in povesti de adormit copiii, intr-o religie, adica exact ce nu a dorit sau intentionat el. Iisus a pornit prin a se impotrivi insasi ideii de religie si dezvoltarii unui cult separat, prin institutii. Buddhismul a fost mult prea putin inteles. Multi au inteles ca pe Buddha l-a interesat, in primul rand, cum poate sa scape omul de suferinta. Dar daca omul scapa de suferinta, scapa si de placere. Nu exista placere fara suferinta, asta nu vrea omul sa priceapa. Insa nici macar non-reactia si detasarea de atasamente nu sunt deloc suficiente pentru atingerea frecventei de eliberare din ciclul karmic. Depasirea Karmei si eliberarea de conditionari nu se poate realiza decat prin Dharma, al carei atribut este vidul. Nu se poate ajunge la Dharma decat prin renuntare la sine si prin trancenderea constiintei.

Este cat se poate de logic pana la un punct. Este inteligibil chiar si rational, mental. Libertatea nu poate fi decat neconditionata. Asadar, eliberarea nu poate depinde decat de… nimic! Iar acest nimic este chiar sursa, Sunyata, esenta din care deriva toate proiectiile, toate formele conditionate de existenta.

Intelepciunea este o frecventa superioara a mintii. Atunci cand, dupa atingerea intelepciunii, constiinta ajunge sa functioneze a priori, adica nu mai are nevoie de experienta pentru a cunoaste si a intelege, poate accesa calea spre iluminare, spre Sunyata. Sunyata nu inseamna ca nimic nu exista. Inseamna ca realitatea ultima, autentica, originara, nu este continuta in realitatea perceputa. Sau este continuta la nivel de “nimic”. La fel cum un prajitor de paine nu exista in componentele sale, nu exista decat sub forma de potentialitate in metal si in plastic.

Hinduismul a sustinut ca nu exista nimic fara Atman, fara un suflet. Buddhismul a sustinut ca acest suflet nu trebuie confundat cu un “sine”.  Sinele se identifica usor cu cele 5 skandas (elemente), cu materia, cu gandurile si cu propria constiinta. Sufletul nu are nicio treaba  cu nimic din toate acestea. Asta inseamna Sunyata. Ca sursa este proiectata si nu continuta in realitatea experimentala, in existenta conditionata. La fel cum luna este proiectata si nu continuta in imaginea sa reflectata in apa.

Despre inima, minte si libertate

„Indragosteste-te de nimic si n-o sa mai ai nevoie de nimic.”

„Dumnezeu, in loc sa ne trimita tunete si fulgere, ne-a trimis libertate. Si de ce am libertatea asta, daca am devenit porc ca s-o obtin?”

„Lumea asta-i inchisoare pe viata.”

„Singurul mod de a te salva pe tine insuti e de a lupta pentru salvarea celorlalti.”

„Stii povestea cu morarita? Ce, fundul moraritei stie carte? Fundul moraritei, asta-i ratiunea omeneasca.”

„Lasa oamenii in pace, jupane, nu le deschide ochii. Dac-o sa le deschizi, ce or sa vada? Mizeria in care traiesc! Lasa-i incolo sa viseze mai departe! Fara numai daca, cand ar deschide ochii, le-ai putea arata o lume mai buna decat lumea de bezne in care traiesc acum. Ai asa ceva?”

„Daca am sti ce spun pietrele, florile, ploaia! Poate ca ele cheama, poate ca ne cheama si noi nu auzim. Cand vom avea ochii deschisi sa vedem? Cand vom deschide bratele sa imbratisam totul, pietrele, florile, ploaia, oamenii?”

aware

„Oamenii se intalnesc si se despart ca niste frunze gonite de vant; in zadar se osteneste privirea sa pastreze chipul, trupul, gesturile fapturii iubite; in cativa ani nu-ti amintesti daca avea ochi albastri sau negri.”

„Daca as fi avut de ales intre a ma indragosti de o femeie sau a citi o carte buna despre dragoste, alegeam cartea.”

„Fiecare om are cate o nebunie, dar cea mai mare nebunie, dupa mine, e sa n-ai niciuna.”

  • „Caror studii va dedicati aici, la manastire?, am intrebat.
  • Copiez vechi manuscrise ale manastirii, fiule, si zilele acestea, culeg toate epitetele cu care Biserica noastra a impodobit-o pe Sfanta Fecioara.
  • Exista 77 de soiuri de nebunie, cum am auzit, asta e al 78-lea.”

„Dragul meu, cand o sa devina omul cu adevarat om? Imbracam pantaloni, ne punem gulere scrobite, palarii in cap, dar tot magari suntem, lupi, vulpi, porci.”

„Daca ne-ar vedea tavalindu-ne prin iarba, ce rusine pentru Societate! Haide, sa scoatem gulerele scrobite si cravatele! Sa scoatem mastile de oameni seriosi! Nu face nimic daca n-ai cap; palarie sa ai. Jupane, lumea asta merita un scuipat.”

„Toti, oameni, animale, plante, astre, suntem fauriti din aceeasi plamada, nu alcatuim decat aceeasi substanta, care duce aceeasi lupta crancena. Care lupta? De a transforma materia in spirit.”

„Pe bunul Dumnezeu, vezi tu, nici ale sapte caturi ale cerului, nici ale sapte caturi ale pamantului nu-l pot cuprinde. Dar inima omului il cuprinde. Asa incat, ia seama, sa nu ranesti niciodata inima omului!”

(din cartea „Zorba Grecul” de Nikos Kazantzakis)

 

Cine credeti ca are dreptate?

Adevarul este foarte des confundat cu dreptatea. Dreptatea nu poate fi decat un adevar partial si nicio dreptate nu justifica un confict. Adevarul nu poate fi decat universal valabil si nu poate duce decat catre o sursa de asemanari si nu de diferente. Adevarul universal nu poate duce decat catre pace si armonie, nicidecum catre conflict. Doar separarea fiecaruia de acest adevar universal, prin prisma dreptatii individuale limitate, poate duce la conflict.

Avem tendinta de a gandi conectand in mod necesar adevarul, realitatea si dreptatea. Dar aceasta legatura cauzala este foarte relativa. Dreptatea nu reprezinta decat un standard rational al unui individ sau al unei comunitati. Prin prisma dreptatii, a acestui standard, a acestei perspective egotice, fiecare interpreteaza realitatea dupa bunul plac. Dreptatea depinde de minte, adevarul depinde de constiinta. Numai prin perspectiva dreptatii exista vina si vinovati. Prin perspectiva adevarului, nu exista decat responsabilitate. Mintea se orienteaza fie dupa dreptate egotica, fie dupa adaptare la adevar. De cele mai multe ori, e mult mai simplu sa gasesti vina si vinovati decat sa-ti asumi responsabilitatea.

adevar

Haideti sa vedem cat de “adevarat” este ce a nascocit mintea umana:

Matematica. Cine poate demonstra ca 1+2=3? Nimeni! Acest “adevar” nu reprezinta decat un concept rational, care nu exista in realitate. Este creat de mintea umana, este o conventie mentala, stabilita axiomatic.

Logica. Foarte putine deductii logice se bazeaza pe informatii complete, reale, cunoscute, verificate. Majoritatea “adevarurilor” din mintea noastra nu sunt decat credinte irationale, din care provin peste 90% din suferinte. Liberul arbitru se bazeaza pe logica, in general. Pe deductii, pe baza carora luam decizii si facem alegeri. Ne bazam, de fapt, pe premise necunoscute si de multe ori chiar gresite, eronat anticipate. Nu putem cunoaste totul ca sa facem deductii logice corecte. Logica este un instrument mental excelent, dar cea mai buna utilizare a ei este tocmai impotriva unor tipare de gandire. Pentru o gandire cat mai simpla, bazata pe un confort mental al necunoscutului. Unii il numesc credinta, altii incredere.

Stiinta. Toate stiintele se bazeaza pe deductii logice experimentale. Asocierile acestora au un potential urias de eroare, fiindca pot porni de la prezumptii gresite si de la relatii cauza-efect eronate, insuficient cercetate.

Cunoasterea. Nu poate fi regasit ceva fals in realitate. Orice este fals nu se poate regasi decat la nivel mental. False nu sunt decat credintele bazate pe insuficiente informatii verificate, pe insuficienta experienta, asadar pe insuficienta cunoastere. Oamenii care sustineau ca pamantul este plat in pofida celor care sustineau ca este rotund nu aveau suficiente informatii, destula cunoastere. In lipsa cunoasterii, credintele pot impinge oamenii la conflicte, razboi, crima.

Credinta si religia. “Crede si nu cerceta” sau “Stiu ca nu stiu nimic?” O credinta imuabila trebuie aleasa cu grija, pe baze solide, in ciuda lipsei de informatii, in imposibilitatea cunoasterii experimentale. Crede si nu cerceta faptul ca stii ca nu stii nimic. Cu alte cuvinte, mintea ramane deschisa sa accepte ceea ce nici macar nu-si poate imagina sau concepe. Atat ar fi suficient pentru o religie, ca sa nu se transforme intr-un set de credinte false, in numele carora oamenii sunt capabili sa ucida. In cazul in care religia nu serveste unei moralitati absolute, ea functioneaza doar pe baza unei minti inchise, blocate, dispusa sa accepte doar o parte limitata din adevarul universal.

Spiritualitatea. Conceptul adevarului universal nu poate exista, in mod necesar, decat daca include tot ce exista, in mod armonios. Capacitatea mintii umane poate imbratisa tot ce exista, intr-un astfel de concept, ridicandu-se deasupra dualitatii. O minte evoluata se judeca pe sine, mai intai. Se pune la indoiala si se evalueaza prin prisma constiintei, a moralitatii si a responsabilitatii. Daca mintea este limitata, nu mai vede si nu mai analizeaza decat o portiune limitata din existenta, din tot ce este. Adevarul universal se oglindeste in tot ce exista si tot ce exista se oglindeste inapoi in el. Astfel, doi oameni care se contrazic au amandoi, in mod necesar, dreptate. Diferenta o fac doar perceptia si ratiunea, intre cei doi. Ei nu pot pica de acord in privinta adevarului decat prin prisma adevarului universal, care ii include pe amandoi, chiar daca fiecare este in contradictie cu celalalt. Doar prin prisma adevarului individual trunchiat este posibila contradictia.

Concluzie:
Un om se duce sa asiste la o judecata. Judecatorul era vestit pentru intelepciunea cu care judeca pricinile si cu care impartea dreptatea. Judecatorul l-a ascultat pe intaiul impricinat, s-a gandit, apoi i-a spus:
– Ai dreptate.
L-a ascultat si pe al doilea impricinat, s-a gandit, apoi i-a spus:
– Si tu ai dreptate.
Omul care venise sa asiste la judecata, a izbucnit:
– Domnule judecator, dar nu se poate sa aiba amandoi dreptate!
Judecatorul i-a raspuns:
– Si tu ai dreptate!

Daca aveti situatii sau cazuri pe care vreti sa le discutam, in privinta dreptatii, va rog sa adaugati un comentariu la acest articol.

Copyright Logo Livia Bonarov 2016

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

Mintea de pe urma

”Da-mi, Doamne, mintea de pe urma”, fiindca atunci cand aflu lucruri noi, perspectiva mea asupra lucrurilor se schimba automat. Dar ce ne facem cata vreme nu putem sti tot sau aflam prea tarziu anumite lucruri? Putem pastra o perspectiva mai inalta in orizontul nostru decat cea catre care e inclinata mintea, pe baza informatiilor pe care le are. Asta numesc eu credinta, desi prefer termenul din engleza, ”faith”, care inseamna atat credinta, cat si incredere.

Credinta inseamna sa ai o perspectiva superioara mintii tale. Cand nu stim ceva, tindem sa judecam, sa etichetam, sa ne suparam. Mi s-a parut ca s-a uitat urat vecina azi la mine, cand eu i-am zambit? Pot s-o judec, sa ma supar pe ea, ba chiar s-o barfesc, ba chiar sa ma gandesc sa-i raspund cu aceeasi moneda. Dupa o vreme, pot sa aflu ca ea tocmai avusese un necaz in ziua aceea. Si ma pot coplesi vinovatia si rusinea. Sau pot sa nu aflu niciodata ce-i in mintea celuilalt si sa continui sa consider indreptatit numai ce-i in mintea mea. Pot sa ma supar pe Dumnezeu, sa-l consider nedrept fiindca n-am bani sau sunt bolnav. Sau pot accepta cu seninatate, pot cauta sa ma bucur de orice in situatia mea, incercand sa reflectez la rostul ei, sa am incredere ca rostul asta e superior starii mele de moment.

Credinta e increderea ca totul e perfect asa cum este si are un rost pe care mintea nu-l poate intelege adesea, fiindca ii lipsesc informatii. Unele informatii, mintea nu le va avea niciodata. Cel mai bun antrenament zilnic pentru minte e s-o potolim din a judeca si a ne supara cand viata, realitatea, oamenii nu sunt asa cum ne dorim. Putem alege sa avem incredere ca viata are un scop mult mai inalt pentru noi decat scopurile noastre marunte.

Perspectiva noastra asupra vietii si a realitatii vine prin creier, prin minte si judecata. Mintea e limitata ca informatii si proceseaza in functie de experientele personale. Daca perspectiva noastra ramane dependenta de minte, ne va servi o lume si o realitate dureros de trunchiate. Asta e ceea ce mie imi place sa numesc logica spiritualitatii. Perspectiva aceasta depinde de nivelul nostru de constientizare. Iar constiinta depinde de responsabilitate.

”Un om poate esua de multe ori, dar el nu este un esec pana cand nu incepe sa dea vina pe altcineva.” (John Burroughs)

O sa va spun o poveste. Povestea unui om certat cu Biserica. A unui om care a pus la indoiala credinta, care s-a opus fervent dictonului ”crede si nu cerceta”. Povestea unui om rational, care se inclina acum in fata logicii spiritualitatii si a credintei. Povestea unei perspective din mintea mea.

pray

Azi simt nevoia sa-mi cer iertare unui preot care nu mai este printre noi. Preotului care radea, in timp ce eu plangeam la picioarele lui, recent diagnosticata cu melanom malign. Preotului care n-a avut altceva sa-mi spuna decat sa-mi pun basma, sa merg la toate slujbele bisericesti, sa ma supun barbatului, sa-i gatesc zilnic numai ce voia el, sa-l servesc si sa strang dupa el. Preotului care m-a facut s-o dau din plans in ras, fiindca am decis sa traiesc si sa mor in felul meu. Cum canta Sinatra. Adica fara basma. M-am suparat pe omul Bisericii, m-am simtit netrebnica, respinsa, n-am priceput ce legatura are basmaua cu smerenia, cu credinta, cu ”salvarea”.

In copilarie, bunica ma ameninta cu ochiul lui Dumnezeu, care vede tot. Aiurea, mi-a soptit mintea. Verifica si vei vedea ca nu-i deloc asa. Nu te vede nimeni, daca nu vrei. Doar TU te poti vedea. Multi ani, dupa aceea, m-am tot intrebat CINE este acel EU care ma vede, totusi, orice as face? Depinde ce inseamna EU. Inseamna constiinta unui sine responsabil de propria existenta.

Tot atunci, in copilarie, traiam momentul meu unic, la biserica. Era acel moment cand toata lumea isi pleca pana la pamant capul, cand toata lumea se facea gramada si parca fiecare il mirosea in cur pe celalalt, spasit. Acela era momentul cand eu, copilul, aveam o alta viziune. Doar eu stateam in genunchi, dar cu capul sus. Vedeam toata lumea aceea, amuzandu-ma, si imi ridicam privirea catre singurul loc spre care uitau oamenii sa priveasca. Spre cel mai inalt punct, spre turla bisericii. Spre Cerul din Biserica si de dincolo de Biserica.

Am insistat in experientele mele, pana la a vedea cu ochii mei cum unii preoti nu-si cinstesc deloc slujba. Cum lucreaza chiar cu lucruri necurate, cum iau spagi, cum vand spiritualitatea, cum duhnesc a alcool chiar si cand spovedesc, cum chefuiesc, fumeaza si preacurvesc, cum isi negociaza parohiile si turmele si cate si mai cate. Le-am vazut pacatele omenesti la fata si m-am ingrozit. Insa numai asa am putut ajunge sa apreciez harul altor preoti. Tagma fiind aceeasi. Constatand defectele, neajunsurile, ipocrizia, mintea mea duala jubila, satisfacuta, cu un teribil si inutil sentiment de superioritate.

Dar, intr-o zi, un preot batran si blajin mi-a zambit, m-a mangaiat pe cap cu blandete, si mi-a spus ca am har. Mintea mea a intepenit. Cine, eu? Har? Ce-i aia? Asa ceva auzisem ca au numai persoanele foarte credincioase, religioase. Multa vreme, de atunci, m-am straduit sa-l contrazic, in fiecare zi. Ma tulbura pana in adancul sufletului ce-mi spusese si felul in care il simtisem si ii simtisem atingerea. Ca si cum m-ar fi atins un sfant. Simtisem cum ma inundase iubirea. Ma simteam ca si cum as fi luat atunci, instantaneu, prin atingerea lui, o tona de distonocalm si euforice.

Calugaritele de la o manastire izolata, superba, din creierii muntilor, unde se ajungea cu greu, imi zambeau si imi puneau bucate in fata, iar privirile lor erau atat de luminoase, cum numai la copii poti vedea. Ma priveau cu admiratie, imi spuneau ca sunt asa de frumoasa si de curata. Iar eu nu pricepeam de ce. ”Fiindca noi n-am avut de ales decat aceasta Cale catre Domnul!”, mi-au raspuns. Ma primisera cu atata drag in mijlocul lor, de parca ar fi fost familia pe care n-o avusesem niciodata. Chiar imi spuneau ”sora”. Intentia de a ma calugari imi daduse deseori tarcoale, dar de fiecare data se gasea cate un reprezentant bisericesc care sa ma trimita inapoi. Ma simteam nedemna, dar apoi am aflat ca scopul meu ”maret” era marunt. Mai greu e sa te duci ca oaia printre lupi. Mai greu e sa traiesti in societate.

L-am intrebat pe un preot de ce li se servesc enoriasilor cele mai grosolane si fanteziste interpretari ale scrierilor sfinte. Mi-a raspuns ca preotii studiaza mult. Teologie, filosofie… Au capacitatea, intelegerea, inteligenta si perspectiva sa vorbeasca diferit. Intr-un fel in care multi dintre ei chiar simt si gandesc. Si atunci? De ce nu se exprima altfel? Fiindca nu exista cerere. Cu alte cuvinte, oamenii vor sa li se serveasca povesti, sa fie mintiti frumos. Sa creada intr-un Iad si intr-un Rai de dincolo de realitate. Sa depinda de ceva exterior, fiindca numai asa se simt in siguranta. Nu se simt in siguranta daca li se spune sa depinda de ei insisi, ca asta e responsabilitatea lor. Vor sa ramana dependenti de ceva rau sau bun, adica de dualitatea mintii, care le judeca pe toate prin pespectiva ei, nu prin perspectiva altora sau prin perspectiva divina.

M-am suparat rau pe preotul care, dupa cancer, m-a indemnat sa port basma si sa ma supun unor cutume ce mi se pareau absurde, irationale. Multa vreme, de atunci, n-am inteles de ce radea cand eu plangeam. Mi se parea ca ar fi ras de suferinta mea, de frica mea de moarte. Se spunea ca ar fi clarvazator. Mie mi se paruse doar foarte cinic.

Pana intr-o zi, cand am purtat un dialog foarte interesant cu o persoana foarte evoluata spiritual:

  • De ce crezi tu, Livia, ca un preot, despre care se spune ca ar fi fost clarvazator, te-ar fi indemnat sa faci exact ceea ce ar fi trebuit sa stie deja ca n-ai face absolut niciodata?
  • Pai, exact asta n-am inteles, logic vorbind. Singurul raspuns ar fi tocmai ca sa nu ma mai indrept in directia aceea, sa nu mai caut acolo.
  • Aha! De ce ti-a zis sa nu te mai duci la el, de ce ti-ar fi spus ca n-ai ce sa mai cauti acolo, daca nu faci ce ti-a impus?
  • Pai, pentru ca era imposibil si oribil ce-mi recomandase. Cel putin, pentru mine. Pentru ca, spunandu-mi toate acestea, chiar se asigura ca n-aveam ce sa mai caut acolo.
  • Si atunci, de ce radea preotul? Era cinic?
  • Nu, acum imi dau seama. Radea fiindca stia ca reusise sa ma determine sa nu-mi mai pierd timpul. In cel mai simplu si drastic mod, care mie mi s-a parut dur si lipsit de compasiune.
  • Deci, era clarvazator sau nu?
  • Probabil, fiindca a ales, razand, cea mai sigura cale sa ma indeparteze de ceva ce nu-mi folosea, de o cale pe care eu ma incapatanasem sa caut raspunsuri la intrebari existentiale esentiale. A imbrobodit-o, mi-a prezentat-o sub forma de basma, ca sa ajung sa vad ca eu imi puneam singura si basma, si ochelari de cal. Cautam solutiile, salvarea, raspunsurile in exterior. Probabil ca el stia ca voi supravietui cancerului, insa asta era cel mai putin important. Pentru el, nu pentru mine. De aia radea si imi spunea ca nu-i mare lucru sa ai cancer, fiindca toti murim, odata si odata. Fiindca, daca as fi stiut ca voi supravietui, m-as fi culcat pe o ureche. N-as mai fi cautat raspunsurile alea, nu as fi invatat sa ma bucur de viata, de prezent, poate m-ar fi durut in cot de recunostinta, de acceptare. Aveam un trai comod. Aveam bani, belsug, aveam aproape tot ce-si poate dori un om. Dar, orice as fi avut, eram nefericita. Apoi, am pierdut totul, dar am inceput sa ma castig pe mine. Fiindca, fara sa stiu, tocmai pe mine ma cautam tot timpul. A fost ca si cum preotul mi-ar fi dat un sut, sa nu mai caut in exterior, ci in interior. Normal ca mi s-a parut incomod, fiindca a cauta in interior inseamna sa devii constient, sa treci prin asumarea responsabilitatii propriei existente.

Iarta-ma, parinte! Tu stiai ca smerenia mea e sa stau cu capul drept, desi eu uitasem. Desi un alt preot m-a ridicat de jos, de sub poala lui, cand ma dusesem la spovedanie, si m-a asezat pe scaun, langa sine, spunandu-mi ca sunt egalul lui in fata lui Dumnezeu. Tu, parinte, stiai ca n-avea rost sa-l caut pe Dumnezeu in icoane, cand rostul era sa-l simt pretutindeni, in primul rand in mine. Fiindca numai de acolo, din interior, putem sa incepem sa-L iubim cu adevarat. E o mare diferenta comparativ cu habotnicia sau idolatria, care au nevoie de obiecte exterioare. De aceea, tu, parinte, te bucurai si radeai, cand eu plangeam. Fiindca rostul era sa ma bucur, nu sa plang. Nici macar dupa ce am scris articolul ”Draga cancer, iti multumesc!”, inca nu pricepusem paradoxul asta aparent. Cum sa te bucuri de ceva ce te face sa plangi? In copilarie, imi sunau ciudat niste versuri cantate de Angela Similea: ”Cum o fi razand plangand?” Acum simt si inteleg. Plange carnea si rade sufletul. Iarta-ma, parinte, ca nu credeam ce nu stiam! Fii binecuvantat!

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

%d blogeri au apreciat asta: