Posts tagged ‘relatii’

Ucigasul tacut al relatiilor si al casniciilor

Adaptare dupa un articol de Derek Harvey, scriitor, speaker, muzician, compozitor, regizor, pastor.

Am fost intrebati, la un seminar, care este ucigasul tacut al casniciei. Care este principala cauza a divorturilor? Ma credeam expert in casnicie, urmasem cursuri, asa ca am ridicat imediat mana si am raspuns: “Sexul, banii si comunicarea!” Apoi am zambit satisfacut catre sotia mea. Fusese prea usoara intrebarea.

“Gresit!”, a raspuns seminaristul. “Acestea sunt simptomele adevaratei probleme.”

Ups. Cam jenant… Nu numai ca mi se daduse o lectie usturatoare la orgoliu, dar ceea ce a urmat mi-a schimbat viata. Aveam sa primesc cel mai bun sfat marital pe care tanarul plin de mandrie, care eram, l-ar fi putut obtine.

“Casniciile sfarsesc prin divort dintr-un singur motiv: asteptarile nesatisfacute.” Acesta este ucigasul casniciei.

mr-and-mrs-smith

Creierul meu tanar n-a realizat, pe atunci, revelatia. Nici nu-mi mai amintesc prea bine ce a urmat, ce s-a mai discutat. Eram prea ocupat sa ma gandesc la toate asteptarile neimplinite pe care le acumulasem deja dupa o luna de casnicie.

Au trecut sase ani de la acel seminar. Am vazut cata durere si cata frustrare se aduna in urma asteptarilor nerealizate, nu doar in casnicie, ci in toate relatiile. E ca o otrava letala, care ne invenineaza inima si ne distruge relatiile.

A avea asteptari care nu se materializeaza nu este o problema doar in casnicie si in relatii. E o problema de viata!

“Asteptarea e mama tuturor frustrarilor.” (Antonio Banderas)

Nu conteaza daca esti singur, casatorit, lucrezi sau esti somer, daca esti tanar sau batran. Sa ai asteptari neimplinite e fatal pentru oricine. Nimeni nu-i imun.

Care este solutia?

Imi place matematica, asa ca iata ecuatia pe care am gasit-o:

Asteptare minus Observare = Frustrare

Iata explicatia, in urmatoarele doua situatii ipotetice:

Asteptarea
Cand ajung acasa, in sfarsit, dupa o zi lunga si grea de munca, ma astept ca sotia sa aiba cina pregatita, sa fie masa pusa si sa mancam impreuna, ca o familie. Sotia sa poarte un sort fara pete, fiindca arata foarte bine asa, iar parul sa-i stea perfect. Fiica noastra, de 1 an si 4 luni, sa stea cuminte in scaunul ei cel inalt si sa manance cu tacamurile, nimerind gura de fiecare data, ca sa nu faca mizerie. Dupa ce terminam de mancat, toti odata, iesim la plimbare si, in timpul acesta, valetul (da, ati citit bine, valetul!) curata bucataria si pregateste casa pentru activitatile de seara.

Observarea
Am ajuns acasa cu jumatate de ora intarziere, iar la cina nici macar nu se gandise nimeni, cu atat mai putin se apucase careva s-o pregatesca. Din cauza asta, fiica-mea urla din toti rarunchii: “Vleau! Rog! Papa!” Am cautat-o pe nevasta-mea si am gasit-o lucrand la un proiect care, din punct de vedere tehnic, nu avea cum sa se mai incadreze in termenul de predare. Cand am intrebat-o ce avem de mancare la cina, mi-a aruncat o privire pe care numai o mama care munceste de acasa, fiind ultra obosita si lucrand peste programul obisnuit de munca, ti-o poate azvarli.

Iau copilul in brate si ma duc la bucatarie, unde gasesc o abundenta de lipsa de mancare. La cata pricepere de bucatar am, pun ochii pe branza si pe paine si exclam, bucuros, ca pot face sandvisuri. Asez copila in scaunul ei cel inalt, in urletele ei furioase de protest. Insfac borcanelul cu piure de mar, s-o mai potolesc. A mers, pe moment. Ma apuc sa fac sandvisuri. Mananca toata lumea. Bucataria ramane un dezastru in urma.

Sufrageria e plina de jucarii imprastiate, care abia asteapta sa-i scranteasca glezna cuiva. Ma prabusesc pe canapea, langa nevasta-mea, ferindu-ne sa ne privim in ochi si fiecare evita sa se ofere voluntar sa curete bucataria. Si tot asa… As mai putea povesti, dar cred ca ati prins ideea.

Frustarea = Diferenta dintre Asteptare si Observare

Cam asta-i diferenta dintre modul in care arata asteptarile noastre si modul in care este viata. Viata este ceea ce vedem, ceea ce observam, nu ceea ce am vrea noi, ce ne-am astepta sa fie. Avem adesea asteptari nerealiste, care nu se indeplinesc, si la fel de des devenim frustrati din cauza asta. Insa nu-i musai sa fie asa.

Solutia e simpla: Observati inainte de a avea asteptari. Punct. Atat. Observarea sa preceada asteptarea. Cu alte cuvinte, traiti viata asa cum este, in loc sa va impotriviti.

Unii ar putea trage concluzia ca ar fi bine sa nu mai avem asteptari deloc. N-as merge chiar asa departe. Cred ca-i bine sa avem asteptari sanatoase, realiste, verbalizate, comunicate. Ele reprezinta un scop. Insa, atunci cand te confrunti cu o situatie care nu-ti indeplineste asteptarile, lasa observarea sa preia conducerea. Renunta la asteptari, pe moment, si confrunta-te cu realitatea imediata, asa cum este.

Te-ai saturat sa fii frustrat(a)? Atunci lasa deoparte asteptarile tale nesatisfacute si confrunta-te direct cu realitatea. Abia dupa aceea, eventual, poti purta o discutie cu persoana sau persoanele implicate despre ce te-ai fi asteptat si despre motivele pentru care n-a iesit asa cum te-ai fi asteptat. Eventual… Fiindca nu-i nimeni dator sa implineasca asteptarile nimanui.

Sursa: http://www.inspiremore.com

Anunțuri

14 grame

„Cum se face ca doi oameni care au gusturi si hobby-uri si valori comune, care au chiar si un copil frumos si sanatos, care nu au probleme financiare sau de sanatate, sa nu mai vrea sa stea impreuna? Cum se face ca flacara care i-a adus impreuna sa se fi stins si sa lase in urma nimic? Tacere, gol, tristete?

Primul lucru care mi-a aparut in minte a fost raspunsul pe care mi l-am dat eu insami in circumstante aparent diferite, pe un subiect aparent complet diferit. Ajunsesem la un nivel critic al greutatii corporale si la un nivel la fel de critic al respectului de sine, al sanatatii si bucuriei de a trai. Si m-am intrebat, in mod firesc, cum ajunsesem oare aici. Ce anume a facut ca, intr-un interval relativ scurt, de numai 5-6 ani, sa trec de la bucuria unui trup sanatos, mobil si armonios, la povara zecilor de kilograme in plus?

Povara, atat la propriu, cat si la figurat, deopotriva. Iar simplitatea raspunsului m-a lovit cu puterea unei locomotive in miscare: cate 14 de grame pe zi – atat arata calculul sumar pe care l-am facut, impartind numarul de zile care trecusera la numarul kilogramelor in plus.

Primul reflex a fost, in mod evident, sa refac calculul, pentru ca numai 14 de grame zilnic nu pot cauza atata rau, nu-i asa? 14 grame reprezinta greutatea unei lingurite de cafea ceva mai pline, greutatea unui ruj mai mititel, si numai a zecea parte din greutatea unei piersici coapte. Prin comparatie cu cantitatea zilnica de mancare ingerata – adica undeva intre 500 si 850 de grame, fara a tine cont de apa bauta, 14 grame este infim.

Apoi m-am deprimat foarte foarte tare, pentru ca am realizat ca nu facusem nici macar efortul ilar, minimal, de a tine cele 14 grame departe de mine. Nu de alta, dar mi-ar fi fost de ajuns sa fiu atenta, de trei ori pe zi, la ce anume am de gand sa mananc, ca sa nu mai fie nevoie de masuri drastice sau sa ajung in situatia dramatica in care ajunsesem.

Apoi mi-a trecut prin cap faptul ca oglinda nu iti arata niciodata diferente atat de mici, de la o zi la alta. Si te obisnuiesti cu o imagine extrem de asemanatoare in exercitiul zilnic de contemplare in oglinda, si doar te poti mira din cand in cand ca nu te mai incap cum trebuie hainele, pentru ca, nu-i asa, nu iti explici fenomenul…

Ma intorc acum la ce spuneam initial – cum ajung doi oameni care s-au iubit, au enorm de multe valori in comun, au si un copil impreuna, sa se desparta? Cum?

creation of adam

Iar raspunsul nu mai pare asa de greu de dat, pentru ca in economia vietii de zi cu zi, acesti doi oameni, ca si mine de altfel, au uitat putin cate putin de sine si de celalalt, si au adaugat, zi de zi, cele 14 grame de izolare intre sufletele lor. 14 grame de distanta sau inflexibilitate sau comoditate sau egoism, sau greseala. In fiecare zi, pana cand cele 14 grame zilnice au format un zid de dupa care vocea celuilalt nu mai ajungea la suflet, de dupa care ochii celuilalt nu mai razbeau, de dupa care mana celuilalt nu ii mai atingea.

Poate ca de aceea spun marii psihologi ca reteta unei relatii de durata este aceea a vesnicului contact cu celalalt, a vesnicului dialog, atingeri, cautari a celuilalt. A discutiei clarificatoare, atunci cand lucrurile nu par a merge bine, a cerutului de iertare atunci cand gresesti, a straduintei de a nu repeta lucrurile care il ranesc pe celalalt, a bunatatii cu care ierti, uiti si o iei de la capat. In fiecare zi. Doar 14 grame.”

(un text scris de Aurelia Dinu)

Dependenta (partea 1)

Va mai amintiti? A fost o vreme in viata fiecaruia dintre noi, cand eram curati, liberi, inocenti, copii. A trecut, a disparut ca un fum, abia daca ne mai amintim cum era. Iar circumstantele acelea sunt pe veci pierdute si nu mai pot fi reconstituite niciodata.

A fost o vreme cand puteam trai fara sex, fara alcool, fara tigari, fara droguri, fara tehnologie, fara jocuri, fara mancat compulsiv, fara nervi compulsivi, fara stres… A fost o vreme cand puteam trai simplu, doar cu necesitatile stricte.

Cum puteam, oare? Ce s-a schimbat? Mai intai, pe atunci nu stiam ca era de ajuns ce aveam. Ulterior, am vrut mai mult. In al doilea rand, pe atunci eram deja dependenti de cel/cea/cei care ne intretineau. Deci ne nastem deja dependenti. Parem sortiti esecului inca de la nastere si asa este deja programat creierul nostru, sa traiasca si sa dezvolte adictii.

Dar ce om se simte liber si/sau fericit fiind dependent de ceva sau de cineva, fie si de parerea cuiva? Niciunul. Fiecare etapa de eliberare aduce o senzatie de putere proprie, de incredere sporita in sine, o recompensa puternica la nivel neurochimic. Calea catre eliberare pare presarata intentionat cu spini si maracini, in care sa sangeram.

Cand eram copii inocenti si dependenti de cei care ne cresteau a devenit cam greu sa fim pe deplin fericiti cu toate conditionarile impuse de acestia. Apoi, a fost greu sa devenim responsabili de noi insine si am transformat aceasta responsabilitate in stres. Iar stresul si anxietatea, teama si neincrederea am incercat sa le pansam si sa le alinam cu alte dependente, ca si cum am lua un distonocalm atunci cand avem o infectie cumplit de dureroasa la o masea.

Nicio dependenta nu functioneaza, nu produce efectul dorit in inlaturarea cauzei care o provoaca si o intretine. Ba, mai mult, dependenta devine o cauza in plus, in sine. Lupta devine din ce in ce mai grea. Omul se adanceste din ce in ce mai mult in sclavia de propriile dependente, pana devine de nerecunoscut, pana uita cine era, cine ar vrea sa fie.

Dependenta este ca un  armistitiu in plin razboi, o clipa de placere, in toiul suferintei, cand taberele aduna cadavrele cateva zile, apoi razboiul se reia. Dependenta nu este pace autentica, nu este liniste, impacare, responsabilitate. Este doar o clipa de respiro, o clipa de placere, care face chinul un pic mai suportabil, pe moment, ca apoi chinul sa devina mult mai mare, inclusiv prin dependenta.

Iar oamenii se mint ca se simt bine. Sau macar mai suportabil. Ca sa devii altceva decat esti e nevoie ca, mai intai, sa admiti cine esti acum. Nu poti scapa de o dependenta fara sa o recunosti si sa ti-o asumi. Nu poti schimba absolut niciun comportament fara sa ti-l asumi mai intai.

Prima noastra dependenta este cea de supravietuire. A doua este cea de siguranta. Iar a treia este cea emotionala. Cat de simple par si cat de mult complica mintea noastra totul.

Vine un moment cand uiti brusc ca te-ai certat cu sotul, care a uitat a duca gunoiul, daca sotul poate fi in pericol. Gunoiul nedus si faptul ca sotul a uitat sa-l duca devin o nimica toata. Ca dovada ca nevoia de supravietuire si apoi cea de siguranta sunt mult mai puternice decat nevoile emotionale. Dusul gunoiului nu mai pare deloc o nevoie existentiala primordiala, nu-i asa? Nu are nicio legatura nici cu supravietuirea, nici cu siguranta.

Vine un moment cand sotul uita brusc de alte femei, de alcool, tigari si de orice, in clipa in care viata lui poate fi pusa in pericol. Cele mai multe dependente sunt false dependente de supravietuire si de siguranta, sunt pure dependente emotionale derivate din nevoi. Nevoi pe care le-am denaturat si cultivat sub forma de placeri diverse.

Creierul nu face diferenta intre a fi nefericit ca n-ai ce sa mananci si a fi nefericit ca nu ai un telefon ultimul tip. Creierului i se pare ca ar fi o diferenta notabila intre a plange intr-o masina ultimul racnet sau a plange intr-un sant sau intr-o caruta.

Va urma…

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Discernamantul in amor

„Te-ai simtit ranit, tradat, dezamagit de persoana iubita si, in ciuda durerii, tot vezi ce poate fi mai bun in acel om. Stii ca este mai mult decat ti-a aratat, fiindca e ca si cum i-ai “vedea” sufletul, in frumusetea sa magnifica, si esti convins ca omul respectiv isi poate manifesta aceasta frumusete in lume. Te dedici si iti iei angajamentul sa fii singura persoana care sa lupte pentru acest suflet, sa ramana langa el, sa nu-l abandoneze niciodata, desi continua sa te raneasca prin inconstienta sa.

Asa ca incerci sa porti o conversatie constienta cu omul iubit, sa-l confrunti cu problemele sale de maturizare, sa-l ajuti sa evolueze, dar el nu (te) intelege. Se simte criticat si atacat. Nu ajungi nicaieri in incercarea de a-l ajuta sa-si observe inconstienta si sa-si cunoasca sufletul. Omul pe care-l iubesti lanseaza un contraatac asupra ta, pentru ca se simte judecat, chiar daca i-ai vorbit cat se poate de bland.

Dar tu stii ca sufletul acelui om e acolo, in interiorul sau! De aceea incerci iar sa vindeci relatia. Si iar incerci, si tot incerci. Iti rogi partenerul sa mearga la terapie cu tine, dar refuza. Sau accepta, dar nu e dispus sa depuna eforturi prea mari. Te pomenesti ca muncesti tot singur, in cadrul terapiei, si incerci sa-i strecori cateva chestii in conversatiile voastre. Dar persoana iubita tot nu pricepe ce vrei sa-i comunici. Te simti frustrat, pe buna dreptate.

Dar tu pretuiesti relatia si te simti dator sa ramai langa persoana iubita. Deci, continui sa-ti deschizi inima. Continui sa renunti la tine. Continui sa-i acorzi beneficiul indoielii, sperand ca poate, la un moment dat, ceva se va schimba. Dar omul continua sa te raneasca, fara sa-si asume partea lui de responsabilitate. Da vina pe tine. E orb la ce face si nimic din ce faci tu nu-l determina sa-si deschida ochii. Simti cum ti se frange inima si incepi sa te intrebi daca el se va schimba vreodata.

protejeza-ti inima

Hai sa-ti spun ceva ce poate nu vrei sa stii. Adevarul este ca aceasta persoana nu este capabila sa-ti ofere ce ai nevoie. E posibil sa vrea, dar pur si simplu nu-i in stare s-o faca. Nu-i destul de matura, din punct de vedere spiritual, ca sa-si vada si sa-si schimbe ceea ce refuza sa constientizeze. Nu inseamna ca nu vrea sa te iubeasca. Nu inseamna ca nu meriti iubire profunda, autentica, neconditionata, respect si tandrete. Inseamna doar ca omul acesta nu stie cum sa iubeasca profund si cu adevarat pe nimeni, nici macar pe sine. Cand vine vorba despre iubire neconditionata, e ca si cum ar fi la gradinita. Face tot ce poate, dar asta nu-i suficient ca sa te intalneasca in inima.

Ai tot dreptul sa suferi si sa plangi in urma acestui adevar. Ai tot dreptul sa te simti dezamagit, furios, ranit, tradat, folosit. Ai nevoie sa-ti permiti sa simti toate aceste emotii dureroase, in loc sa continui sa rezisti, in speranta ca persoana iubita se va schimba. Poate ca va trai o revelatie a inimii, va experimenta un miracol si va avea o noua realizare de sine in aceasta viata. Poate ca o trauma sau o boala ii vor forta inima sa se deschida si o vor invata sa iubeasca. Dar tu nu-ti irosi viata, simtindu-te frustrat si cu inima franta, in timp ce astepti ceva ce poate nu se va intampla niciodata. Poate persoana pe care o iubesti va avea o revelatie intr-o buna zi. Daca se va intampla asta, va puteti renegocia relatia si puteti sarbatori! Nu renunta niciodata sa crezi in miracole. Insa e mult mai probabil ca omul iubit sa moara asa cum este si sa nu obtii niciodata ce-ti doresti de la el.

Ce-ar fi daca te-ai opri, pur si simplu? Inceteaza sa astepti un miracol care are putine sanse sa apara. Inceteaza sa incerci sa determini persoana pe care o iubesti sa se schimbe. Precum imi spunea maestrul meu spiritual “Ceea ce vezi in omul asta e real. Dar el nu va realiza asta nici in sapte vieti!”

Iubeste omul respectiv asa cum este, ca pe un copil de gradinita la nivel spiritual, si pastreaza distanta daca este necesar. Evita tentatia de a continua sa te deschizi, ca sa primesti si mai multa suferinta. Ai grija de inima ta fragila. Intelege ca persoana iubita chiar nu-ti poate da ceea ce ai nevoie si ca meriti sa primesti ceea ce ai nevoie. Te rog, du-te si cauta omul care-i destul de matur ca sa-ti poata oferi ce ai nevoie. Inima ta tanjeste sa fie iubita de cineva care stie sa iubeasca la fel ca tine. Omul pe care il iubesti acum nu poate. Insa altul poate.”

Dr. Lissa Rankin

%d blogeri au apreciat asta: