Posts tagged ‘relatii’

El+Ea=Iubire?

„Noi trăim unii cu alții, dar nu știm ce înseamnă să trăiești în cuplu. Putem trăi ani de zile împreună fără să aflăm acest lucru. Priviți pretutindeni în lume: oamenii trăiesc împreună, nimeni nu trăiește singur: soții cu soțiile, soțiile cu soții, părinții cu copiii, copiii cu prietenii. Toți trăiesc alături de alți oameni. Viața nu există decât în asociere, dar știți voi ce înseamnă asocierea? Trăiești alături de o soție timp de 40 de ani și poate că nu ai trăit împreună cu ea nici măcar o clipă. Chiar și când faci dragoste cu ea te gândești la alte lucruri. Nu ești prezent, iar dragostea devine un act mecanic.

Mulla Nasruddin s-a dus la film cu soția. Erau căsătoriți de 20 de ani. Filmul la care s-au dus era de dragoste. La plecare, soția i-a spus lui Mulla: „Nasruddin, tu nu faci niciodată dragoste cu mine așa cum au făcut actorii ăia. De ce?” Nasruddin i-a răspuns: „Ești nebună? Știi cu cât au fost plătiți actorii ăia să facă asemenea lucruri?”

Oamenii trăiesc alături unii de alții, dar nu se iubesc. Nu iubiți decât atunci când puteți obține anumite beneficii de pe urma iubirii voastre. Cum poți iubi pe cineva dacă aștepți să obții ceva de pe urma lui? Iubirea devine o marfă. Ea nu mai este o relație, o tovărășie, o celebrare. Nu sunteți fericiți atunci când sunteți alături de celalalt; cel mult vă tolerați.

Soția lui Mulla Nasruddin se afla pe patul de moarte. Doctorul i-a spus lui Mulla: „Nasruddin, trebuie să fiu sincer cu tine; în asemenea clipe, cel mai bine este să fii sincer. Soția ta nu mai poate fi salvată. Boala a avansat prea mult, așa că trebuie să fii pregătit. Încearcă să nu suferi, acceptă fatalitatea. Acesta este destinul tău. Soția ta va muri”. Nasruddin a răspuns: „Nu-ți face probleme, doctore. Dacă am suferit alături de ea atâția ani, mai pot îndura câteva ore!”

Noi, cel mult, ne tolerăm unii pe alții. Iar atunci când gândești în termeni de toleranță, viața în cuplu devine suferință. Așa se explică de ce spunea Jean-Paul Sartre că celalalt înseamnă iadul… căci alături de el nu faci decât să suferi, ești dominat. Celalalt îți face probleme, iar tu îți pierzi libertatea și fericirea. Viața în cuplu devine o rutină, ceva ce trebuie suportat. Dacă doar vă tolerați reciproc, cum puteți cunoaște frumusețea vieții împreună? Este imposibil.

Căsnicia înseamnă celebrarea vieții în cuplu. Ea nu se reduce la un certificat. Niciun oficiu de stare civilă nu vă poate da o căsnicie, niciun preot nu vă poate face acest dar. Căsnicia înseamnă o revoluție uriașă în planul ființei, o imensă transformare a modului de viață, care nu se poate petrece decât dacă celebrați statul împreună, dacă celalalt nu mai e pur și simplu celalalt, dacă tu nu mai ești pur și simplu tu. Cei doi nu mai sunt doi, între ei a apărut o punte, au devenit unul. Din punct de vedere fizic rămân doi, dar în ceea ce privește ființa lor interioară, au devenit unul. Poate că sunt cei doi poli ai existenței, dar existența lor este una singură. A apărut puntea.

Foarte rar se întâmplă să dai de o căsnicie adevărată. Oamenii trăiesc împreună pentru că e mai convenabil. Acesta este principalul motiv pentru care se unesc. Să trăiești singur nu-i deloc rentabil. Cheltuiești mai mult. De aceea se căsătoresc majoritatea oamenilor. Motivele lor sunt negative.

Un bărbat urma să se căsătorească. Un prieten l-a întrebat: „Ai fost întotdeauna împotriva căsătoriei. Cum se face că ți-ai schimbat părerea?” Omul a răspuns: „Se apropie iarna și se pare că va fi una foarte friguroasă. Costurile cu încălzirea mă depășesc, iar o nevastă mi se pare mai ieftină”.

Aceasta este logica. Trăiți unul cu altul deoarece este mai confortabil, mai convenabil, mai ieftin. Să trăiești singur e într-adevăr greu. O nevastă îți poate rezolva atât de multe lucruri. Îți poate face menajul, îți poate găti, poate fi o slujnică, o îngrijitoare – atât de multe. Ea reprezintă cea mai ieftină mână de lucru din lume. Face atâtea lucruri fără să fie plătită deloc. Căsnicia este o formă de exploatare, nu un act de comuniune. De aceea, ea nu duce în mod normal la fericire. N-are cum. Cum s-ar putea naște nectarul florii din rădăcinile exploatării?

Mai există și așa-zișii voștri sfinți, care afirmă că sunteți nefericiți deoarece trăiți în familie, în lumea exterioară. Ei spun: „Renunțați la toate, părăsiți totul”. Logica lor pare justă, dar nu pentru că e într-adevăr așa, ci pentru că n-ați cunoscut comuniunea. Dacă ați cunoaște fericirea prin comuniune, i-ați lua în râs pe sfinți. Cine a cunoscut fericirea prin comuniune, cine a cunoscut adevărata căsnicie, a cunoscut iubirea, care este cea mai directă cale către divinitate. Voi însă nu cunoașteți comuniunea și trăiți împreună fără a ști ce înseamnă acest lucru; trăiți în acest fel timp de 70-80 de ani, fără a ști ce este viața. Rătăciți fără a prinde rădăcini în solul fertil al vieții. Treceți de la un moment la altul fără să savurați vreunul.

Știința de a-ți trăi viața nu vi se dăruiește la naștere; ea nu este ereditară. Viața apare odată cu nașterea, dar înțelepciunea, experiența, extazul trebuie învățate. De aceea insist eu atât de mult pe meditație. Savoarea vieții trebuie învățată. Trebuie să creșteți, să vă maturizați pentru a o putea trăi. Viața nu poate fi cunoscută decât la maturitate. Dar voi trăiți și muriți ca niște copii. Nu creșteți niciodată. Nu ajungeți la maturitate.

Ce este maturitatea? A fi copt din punct de vedere sexual nu înseamnă a fi matur. Întrebați-i pe psihologi: aceștia afirmă că dezvoltarea mentală a adultului se oprește pe la 13-14 ani. Corpul fizic continuă să crească, dar mintea își oprește creșterea la vârsta de 13-14 ani. Nu-i de mirare că vă comportați atât de prostește, că viața voastră e doar un lung șir de năzbâtii! O minte care nu a crescut nu poate face decât prostii.

O minte imatură va arunca întotdeauna responsabilitatea pe ceilalți. Vă simțiți nefericiți și sunteți convinși că sunteți așa din cauza că cei alături de care trăiți vă fac viața un iad. „Celălalt este iadul”. După părerea mea, această afirmație a lui Sartre este foarte imatură. Pentru un om matur, celălalt poate deveni la fel de bine și raiul. De fapt, el este ceea ce sunteți voi, căci el nu este decât oglinda în care vă priviți. Când spun maturitate, mă refer la o anumită integritate interioară. Aceasta nu va apărea decât atunci când veți înceta să-i mai faceți pe alții responsabili pentru suferințele voastre, când veți începe să înțelegeți că voi sunteți singurii responsabili pentru ele. Acesta este primul pas spre maturitate: eu sunt responsabil; orice s-ar întâmpla, eu sunt vinovat.

Dacă vă simțiți trist, puneți-vă întrebarea: „A cui este vina?” Dacă acceptați că este vina voastră, mai devreme sau mai târziu veți înceta să mai faceți foarte multe lucruri pe care le faceți la ora actuală. În fond, aceasta este esența străvechii teorii a karmei. Voi sunteți singurii responsabili. Încetați să mai spuneți că societatea este responsabilă, că părinții voștri sunt de vină, că situația economică v-a adus în această stare; nu mai aruncați responsabilitatea asupra altora. Voi sunteți singurii responsabili. La început, vi se va părea o povară, căci nu veți mai putea arunca vina pe altcineva. Dar trebuie să v-o asumați…

Cineva l-a întrebat pe Mulla Nasruddin: „De ce ești atât de trist?” Mulla a răspuns: „Soția mea a insistat să nu mai joc cărți și alte jocuri de noroc, să nu mai fumez și să nu mai beau. Am renunțat la toate aceste lucruri”. La care omul a răspuns: „Soția ta trebuie să fie foarte fericită acum”. Nasruddin: „Tocmai asta e problema. Acum nu mai are de ce să se plângă, așa că e foarte nefericită. Acum nu mă mai poate face responsabil pe mine pentru nefericirea ei. Credeam că dacă o să renunț la toate aceste lucruri o s-o văd mai fericită, dar a devenit mai nefericită ca oricând”.

Dacă ați continua să aruncați responsabilitatea asupra altora și toți ar face ceea ce le spuneți să facă, mai devreme sau mai târziu v-ați sinucide, căci n-ați mai avea asupra cui să aruncați vina. De aceea, e bine să vă păstrați câteva defecte. Asta îi ajută pe ceilalți să fie fericiți. Dacă ar exista un soț perfect pe lume, soția lui l-ar părăsi. Cum poți domina un soț perfect? De aceea, chiar dacă nu vreți, faceți câteva greșeli pentru ca soția voastră să vă poată domina și astfel să fie fericită! Dacă există undeva un soț perfect, sigura soluție este divorțul. Găsiți un bărbat perfect și veți fi automat împotriva lui, căci nu-l mai puteți condamna, nu-i mai puteți atribui nicio greșeală.

Mințile noastre adoră să se plângă și să arunce responsabilitatea asupra celorlalți, căci în acest fel se simt bine, nu se mai simt responsabile. Dar această eliberare este foarte costisitoare. Ea nu este reală, dimpotrivă, povara devine din ce în ce mai mare, fără ca noi să ne dăm seama.

Oamenii trăiesc fără să știe ce este viața. Ei nu ajung la maturitate, nu se integrează, nu sunt centrați. Ei nu trăiesc decât la periferie. Dacă periferia voastră se întâlnește cu periferia altora, ciocnirile sunt inevitabile. Pe de altă parte, dacă sunteți tot timpul preocupați de greșelile altora, nu puteți trăi decât la periferie. Dacă veți realiza că „eu sunt singurul responsabil pentru existența mea; eu sunt cauza care a generat acest lucru”, atunci conștiința voastră trece brusc de la periferie în centru. Abia acum începeți să deveniți centrul existenței voastre. De acum înainte veți putea face foarte multe lucruri. Dacă nu vă place un lucru, puteți renunța la el; dacă vă place un lucru, îl puteți adopta. Dacă vi se pare ceva adevărat, îl puteți urma; dacă simțiți că nu este adevărat, îl puteți evita, căci acum sunteți centrat și înrădăcinat în sinele vostru.

Amintiți-vă întotdeauna că atunci când sunteți alături de cineva ar putea fi pentru ultima dată. Nu vă pierdeți timpul cu prostii; nu creați conflicte și certuri pentru motive minore. Când moartea se apropie, nimic nu mai contează. Dacă cineva face sau spune ceva care vă enervează, amintiți-vă de moarte. Gândiți-vă că acest om este pe punctul de a muri. Ce mai contează atunci cuvintele sau faptele lui? Poate că nici n-a avut intenția să vă enerveze; poate că este doar interpretarea voastră. Din 100 de cazuri, 99 țin mai degrabă de interpretarea personală.

Și nu uitați: când vă aflați alături de cineva, nu este vorba de cel pe care îl știați dinainte, căci totul se schimbă. Nu poți intra în același râu de două ori și nu poți întâlni aceeași persoană de două ori. Vă puteți întâlni cu tatăl, mama, frații, prietenii voștri, dar ei nu mai sunt aceiași; s-au schimbat. Nimic nu rămâne la fel. Și voi v-ați schimbat, nu mai sunteți aceiași… Dacă veți ține minte aceste două aspecte, iubirea va înflori mai ușor în voi. Când vă întâlniți cu cineva, faceți-o de parcă ar fi prima oară. Faceți-o însă și ca și cum ar fi pentru ultima oară. Căci chiar așa stau lucrurile. Daca veți avea această perspectivă, acest mic moment al întâlnirii va căpăta o semnificație incredibil de profundă.

Când energia corpului crește, energia sexuală se transformă și își schimbă calitatea. Nevoia de sex devine din ce în ce mai mică, iar nevoia de iubire din ce în ce mai mare. Când este orientată în jos, energia se transformă în sex, iar când merge în sus, în iubire. Dar nu trebuie să așteptați să se manifeste. Iubiți din ce în ce mai mult oamenii. Fiți un risipitor cu iubirea voastră. Iubiți-vă prietenii, iubiți chiar străinii. Iubiți copacii și pietrele. Important este să iubiți. Dacă vă așezați pe o piatră și trăiți un sentiment de iubire față de ea, veți constata că piatra vă va răspunde. Veți simți aproape imediat acest lucru. Piatra nu mai este o simplă piatră. Atingeți un copac cu iubire și veți constata că el vă va răspunde cu aceeași monedă. Copacul vă va iubi și el. Iubiți tot ce faceți. Chiar și când mâncați, mâncați plini de iubire; mestecați hrana cu iubire. Când faceți un duș, simțiți apa care cade pe trupul vostru și răspundeți-i cu iubire și recunoștință – căci sacrul este pretutindeni și totul este sacru. Când veți înțelege că totul este sacru, nu veți mai tânji după iubire, căci aceasta se va revărsa asupra voastră de pretutindeni.

Atunci când iubești, ești plin de bucurie. Când nu poți iubi, n-ai cum să fii fericit. Bucuria este o funcție a iubirii, o umbră a acesteia. Ea urmează pretutindeni iubirea. De aceea, deschideți-vă din ce în ce mai mult față de iubire și veți deveni din ce în ce mai fericiți. Nu va trebui să vă intereseze dacă iubirea vă este returnată; acest lucru nu are importanță. Fericirea urmează pretutindeni iubirea. Valoarea iubirii este intrinsecă. Ea nu depinde de răspunsul celuilalt, ci vă aparține în întregime. Nu contează ce și pe cine iubiți: poate fi un câine, o pisică, o piatră, un copac. Așezați-vă lângă o stâncă cu o atitudine plină de iubire. Gândiți-vă la piatră. Mângâiați-o și așezați-vă pe ea. Simțiți-vă una cu ea și dintr-o dată veți simți un val de energie dublată de o bucurie imensă. Poate că nu piatra v-a răspuns la iubire – sau poate că a făcut-o; acest lucru nu are importanță. Cert este că iubirea voastră a generat acest val de fericire. Cine iubește este fericit. Dacă înțelegeți acest secret, puteți fi fericit întreaga zi. Dacă sunteți plini de iubire timp de 24 de ore, fără să mai depindeți de un obiect al iubirii, veți deveni din ce în ce mai independent, căci veți putea iubi fără ca cineva să fie de față. Veți putea iubi chiar și golul din jurul vostru. Dacă sunteți singur în cameră, o veți umple cu iubirea voastră. Dacă vă aflați într-o închisoare, o veți putea transforma într-un templu. Din clipa în care o veți umple cu iubire, ea nu va mai fi o închisoare. Invers, un templu poate deveni o închisoare dacă nu este umplut cu iubire.

Gelozia este foarte complicată. Conține multe ingrediente. Lașitatea este unul dintre ele, egoismul este altul. Dorința de monopolizare nu este iubire ci doar posesivitate, o tendință de a fi competitiv și o frică adânc înrădăcinată de a nu fi inferior… Multe lucruri sunt incluse în gelozie. Iubești o persoană – sau cel puțin crezi că o iubești… Dacă într-adevăr iubești, gelozia este cu neputință. Dacă vezi că persoana respectivă iubește pe altcineva, vei fi fericit: iubești persoana și aceasta este fericită cu altcineva: tot ce vrei tu este ca ea să fie fericită. Nu te vei simți gelos/geloasă, ci din contră, recunoscător persoanei care o face fericită pe persoana iubită de tine…

Aceasta este iubirea autentică – o specie rară. Pentru cei mai mulți, a iubi înseamnă a poseda acea persoană. Tu „iubești” o persoană și asta înseamnă că acea persoană nu trebuie să iubească pe nimeni altcineva. Dacă o face, te insultă, îți arată că ești inferior, că există oameni mai buni, mai de iubit decât tine. Asta îți rănește ego-ul, îți rănește posesivitatea, îți rănește dorința de monopolizare. În esență, este lașitate, pentru că nu încerci să înfrunți realitatea sincer, direct. Problema nu este că omul iubit de tine iubește pe altcineva, ci dacă tu iubești într-adevăr acea persoană. Dacă o iubești, nimic nu contează.

Iubirea dă libertate. Iubirea permite ca orice simte un om că vrea să facă, să poată face. Dacă iubești o persoană, nu interferezi cu intimitatea ei. Nu-i încalci ființa. Nu vrei ca ea să-ți dea socoteală unde a fost. Nu este bine așa. Este viața ei, te-ai îndrăgostit de o persoană și așa este ea. Nu-i încalci intimitatea. Nu-i deschizi scrisorile, nu te uiți prin buzunarele ei, în jurnalul ei, în agenda cu numere de telefon. Nu încerci să cauți indicii. Toate acestea sunt lucruri urâte. Trebuie să accepți realitatea. Dacă nu o faci, ești laș. Și, pentru a-ți ascunde lașitatea, faci caz de gelozie. În realitate, nu ai probleme, doar ideile tale îți aduc necazuri. Nu pot concepe ca, dacă două persoane într-adevăr se iubesc, să se certe vreodată pentru orice motiv, să încerce să se impună, să încerce să-l oprească pe celalalt din ceea ce vrea să facă.

Cerința de bază a iubirii este: îl accept pe celălalt așa cum e el. Când iubești, nu încerci să schimbi persoana conform ideii tale despre ea. Nu încerci s-o ajustezi pe ici, pe colo, pentru a o aduce la mărimea adecvată – așa cum se face peste tot în lume, de altfel. Oamenii care cred că se iubesc se hărțuiesc reciproc încontinuu, încearcă să creeze din celălalt imaginea pe care o visează. Ei vor ca celălalt să fie o marionetă iar sforile să fie în mâinile lor. Și același lucru îl face și celălalt cu tine. Astfel va exista un conflict permanent, mizerie și durere.

Și atunci ne minunăm: de ce au scris poeții așa de multe lucruri frumoase despre iubire? – fiindcă nimic nu pare să se întâmple în realitate! Iubirea există doar în poezii. Adevărul e că majoritatea poeților nu au iubit vreodată. Ei sunt îndrăgostiți de ideea de iubire și creează povești frumoase. Sau poate că au iubit, dar au eșuat, astfel încât, pentru a se consola, creează situația opusă în poeziile lor. Este ca o compensație. În viață au ratat, așa că transpun în scris fantezia pe care ar fi vrut să o trăiască aievea, pentru a uita urâțenia vieții lor. Deci, fie poeții nu au iubit niciodată și nu au cunoscut agonia iubirii, fie au cunoscut agonia ei și au vrut să cunoască și extazul.

Lașitatea este cea care te torturează. Pur și simplu, înfruntă realitatea. Dacă iubești un om, atunci nu există condiții. Dacă nu-l iubești, atunci cine ești tu să pui condiții? Dacă-l iubești, îl iubești așa cum este, dacă nu-l iubești, nu este nicio problemă – el este nimeni pentru tine, deci ce condiții să-i pui? Poate face orice vrea să facă. Dar trebuie să-ți analizezi sentimentele în mod sincer. Iar întâlnirea directă cu propriile tale sentimente îți va arăta calea. Încearcă doar să vezi ce simți într-adevăr pentru celalalt și gelozia va dispărea. În majoritatea cazurilor, odată cu gelozia, dispare și iubirea. Dar ăsta e un lucru bun, fiindcă ce sens are să ai parte de o iubire plină de gelozie, care de fapt nu este iubire? Dar dacă gelozia dispare și iubirea rămâne, atunci ai ceva consistent, care merită trăit.”

(Osho – ”Farmacie pentru suflet”)

Reclame

Ucigasul tacut al relatiilor si al casniciilor

Adaptare dupa un articol de Derek Harvey, scriitor, speaker, muzician, compozitor, regizor, pastor.

Am fost intrebati, la un seminar, care este ucigasul tacut al casniciei. Care este principala cauza a divorturilor? Ma credeam expert in casnicie, urmasem cursuri, asa ca am ridicat imediat mana si am raspuns: “Sexul, banii si comunicarea!” Apoi am zambit satisfacut catre sotia mea. Fusese prea usoara intrebarea.

“Gresit!”, a raspuns seminaristul. “Acestea sunt simptomele adevaratei probleme.”

Ups. Cam jenant… Nu numai ca mi se daduse o lectie usturatoare la orgoliu, dar ceea ce a urmat mi-a schimbat viata. Aveam sa primesc cel mai bun sfat marital pe care tanarul plin de mandrie, care eram, l-ar fi putut obtine.

“Casniciile sfarsesc prin divort dintr-un singur motiv: asteptarile nesatisfacute.” Acesta este ucigasul casniciei.

mr-and-mrs-smith

Creierul meu tanar n-a realizat, pe atunci, revelatia. Nici nu-mi mai amintesc prea bine ce a urmat, ce s-a mai discutat. Eram prea ocupat sa ma gandesc la toate asteptarile neimplinite pe care le acumulasem deja dupa o luna de casnicie.

Au trecut sase ani de la acel seminar. Am vazut cata durere si cata frustrare se aduna in urma asteptarilor nerealizate, nu doar in casnicie, ci in toate relatiile. E ca o otrava letala, care ne invenineaza inima si ne distruge relatiile.

A avea asteptari care nu se materializeaza nu este o problema doar in casnicie si in relatii. E o problema de viata!

“Asteptarea e mama tuturor frustrarilor.” (Antonio Banderas)

Nu conteaza daca esti singur, casatorit, lucrezi sau esti somer, daca esti tanar sau batran. Sa ai asteptari neimplinite e fatal pentru oricine. Nimeni nu-i imun.

Care este solutia?

Imi place matematica, asa ca iata ecuatia pe care am gasit-o:

Asteptare minus Observare = Frustrare

Iata explicatia, in urmatoarele doua situatii ipotetice:

Asteptarea
Cand ajung acasa, in sfarsit, dupa o zi lunga si grea de munca, ma astept ca sotia sa aiba cina pregatita, sa fie masa pusa si sa mancam impreuna, ca o familie. Sotia sa poarte un sort fara pete, fiindca arata foarte bine asa, iar parul sa-i stea perfect. Fiica noastra, de 1 an si 4 luni, sa stea cuminte in scaunul ei cel inalt si sa manance cu tacamurile, nimerind gura de fiecare data, ca sa nu faca mizerie. Dupa ce terminam de mancat, toti odata, iesim la plimbare si, in timpul acesta, valetul (da, ati citit bine, valetul!) curata bucataria si pregateste casa pentru activitatile de seara.

Observarea
Am ajuns acasa cu jumatate de ora intarziere, iar la cina nici macar nu se gandise nimeni, cu atat mai putin se apucase careva s-o pregatesca. Din cauza asta, fiica-mea urla din toti rarunchii: “Vleau! Rog! Papa!” Am cautat-o pe nevasta-mea si am gasit-o lucrand la un proiect care, din punct de vedere tehnic, nu avea cum sa se mai incadreze in termenul de predare. Cand am intrebat-o ce avem de mancare la cina, mi-a aruncat o privire pe care numai o mama care munceste de acasa, fiind ultra obosita si lucrand peste programul obisnuit de munca, ti-o poate azvarli.

Iau copilul in brate si ma duc la bucatarie, unde gasesc o abundenta de lipsa de mancare. La cata pricepere de bucatar am, pun ochii pe branza si pe paine si exclam, bucuros, ca pot face sandvisuri. Asez copila in scaunul ei cel inalt, in urletele ei furioase de protest. Insfac borcanelul cu piure de mar, s-o mai potolesc. A mers, pe moment. Ma apuc sa fac sandvisuri. Mananca toata lumea. Bucataria ramane un dezastru in urma.

Sufrageria e plina de jucarii imprastiate, care abia asteapta sa-i scranteasca glezna cuiva. Ma prabusesc pe canapea, langa nevasta-mea, ferindu-ne sa ne privim in ochi si fiecare evita sa se ofere voluntar sa curete bucataria. Si tot asa… As mai putea povesti, dar cred ca ati prins ideea.

Frustarea = Diferenta dintre Asteptare si Observare

Cam asta-i diferenta dintre modul in care arata asteptarile noastre si modul in care este viata. Viata este ceea ce vedem, ceea ce observam, nu ceea ce am vrea noi, ce ne-am astepta sa fie. Avem adesea asteptari nerealiste, care nu se indeplinesc, si la fel de des devenim frustrati din cauza asta. Insa nu-i musai sa fie asa.

Solutia e simpla: Observati inainte de a avea asteptari. Punct. Atat. Observarea sa preceada asteptarea. Cu alte cuvinte, traiti viata asa cum este, in loc sa va impotriviti.

Unii ar putea trage concluzia ca ar fi bine sa nu mai avem asteptari deloc. N-as merge chiar asa departe. Cred ca-i bine sa avem asteptari sanatoase, realiste, verbalizate, comunicate. Ele reprezinta un scop. Insa, atunci cand te confrunti cu o situatie care nu-ti indeplineste asteptarile, lasa observarea sa preia conducerea. Renunta la asteptari, pe moment, si confrunta-te cu realitatea imediata, asa cum este.

Te-ai saturat sa fii frustrat(a)? Atunci lasa deoparte asteptarile tale nesatisfacute si confrunta-te direct cu realitatea. Abia dupa aceea, eventual, poti purta o discutie cu persoana sau persoanele implicate despre ce te-ai fi asteptat si despre motivele pentru care n-a iesit asa cum te-ai fi asteptat. Eventual… Fiindca nu-i nimeni dator sa implineasca asteptarile nimanui.

Sursa: http://www.inspiremore.com

14 grame

„Cum se face ca doi oameni care au gusturi si hobby-uri si valori comune, care au chiar si un copil frumos si sanatos, care nu au probleme financiare sau de sanatate, sa nu mai vrea sa stea impreuna? Cum se face ca flacara care i-a adus impreuna sa se fi stins si sa lase in urma nimic? Tacere, gol, tristete?

Primul lucru care mi-a aparut in minte a fost raspunsul pe care mi l-am dat eu insami in circumstante aparent diferite, pe un subiect aparent complet diferit. Ajunsesem la un nivel critic al greutatii corporale si la un nivel la fel de critic al respectului de sine, al sanatatii si bucuriei de a trai. Si m-am intrebat, in mod firesc, cum ajunsesem oare aici. Ce anume a facut ca, intr-un interval relativ scurt, de numai 5-6 ani, sa trec de la bucuria unui trup sanatos, mobil si armonios, la povara zecilor de kilograme in plus?

Povara, atat la propriu, cat si la figurat, deopotriva. Iar simplitatea raspunsului m-a lovit cu puterea unei locomotive in miscare: cate 14 de grame pe zi – atat arata calculul sumar pe care l-am facut, impartind numarul de zile care trecusera la numarul kilogramelor in plus.

Primul reflex a fost, in mod evident, sa refac calculul, pentru ca numai 14 de grame zilnic nu pot cauza atata rau, nu-i asa? 14 grame reprezinta greutatea unei lingurite de cafea ceva mai pline, greutatea unui ruj mai mititel, si numai a zecea parte din greutatea unei piersici coapte. Prin comparatie cu cantitatea zilnica de mancare ingerata – adica undeva intre 500 si 850 de grame, fara a tine cont de apa bauta, 14 grame este infim.

Apoi m-am deprimat foarte foarte tare, pentru ca am realizat ca nu facusem nici macar efortul ilar, minimal, de a tine cele 14 grame departe de mine. Nu de alta, dar mi-ar fi fost de ajuns sa fiu atenta, de trei ori pe zi, la ce anume am de gand sa mananc, ca sa nu mai fie nevoie de masuri drastice sau sa ajung in situatia dramatica in care ajunsesem.

Apoi mi-a trecut prin cap faptul ca oglinda nu iti arata niciodata diferente atat de mici, de la o zi la alta. Si te obisnuiesti cu o imagine extrem de asemanatoare in exercitiul zilnic de contemplare in oglinda, si doar te poti mira din cand in cand ca nu te mai incap cum trebuie hainele, pentru ca, nu-i asa, nu iti explici fenomenul…

Ma intorc acum la ce spuneam initial – cum ajung doi oameni care s-au iubit, au enorm de multe valori in comun, au si un copil impreuna, sa se desparta? Cum?

creation of adam

Iar raspunsul nu mai pare asa de greu de dat, pentru ca in economia vietii de zi cu zi, acesti doi oameni, ca si mine de altfel, au uitat putin cate putin de sine si de celalalt, si au adaugat, zi de zi, cele 14 grame de izolare intre sufletele lor. 14 grame de distanta sau inflexibilitate sau comoditate sau egoism, sau greseala. In fiecare zi, pana cand cele 14 grame zilnice au format un zid de dupa care vocea celuilalt nu mai ajungea la suflet, de dupa care ochii celuilalt nu mai razbeau, de dupa care mana celuilalt nu ii mai atingea.

Poate ca de aceea spun marii psihologi ca reteta unei relatii de durata este aceea a vesnicului contact cu celalalt, a vesnicului dialog, atingeri, cautari a celuilalt. A discutiei clarificatoare, atunci cand lucrurile nu par a merge bine, a cerutului de iertare atunci cand gresesti, a straduintei de a nu repeta lucrurile care il ranesc pe celalalt, a bunatatii cu care ierti, uiti si o iei de la capat. In fiecare zi. Doar 14 grame.”

(un text scris de Aurelia Dinu)

Dependenta (partea 1)

Va mai amintiti? A fost o vreme in viata fiecaruia dintre noi, cand eram curati, liberi, inocenti, copii. A trecut, a disparut ca un fum, abia daca ne mai amintim cum era. Iar circumstantele acelea sunt pe veci pierdute si nu mai pot fi reconstituite niciodata.

A fost o vreme cand puteam trai fara sex, fara alcool, fara tigari, fara droguri, fara tehnologie, fara jocuri, fara mancat compulsiv, fara nervi compulsivi, fara stres… A fost o vreme cand puteam trai simplu, doar cu necesitatile stricte.

Cum puteam, oare? Ce s-a schimbat? Mai intai, pe atunci nu stiam ca era de ajuns ce aveam. Ulterior, am vrut mai mult. In al doilea rand, pe atunci eram deja dependenti de cel/cea/cei care ne intretineau. Deci ne nastem deja dependenti. Parem sortiti esecului inca de la nastere si asa este deja programat creierul nostru, sa traiasca si sa dezvolte adictii.

Dar ce om se simte liber si/sau fericit fiind dependent de ceva sau de cineva, fie si de parerea cuiva? Niciunul. Fiecare etapa de eliberare aduce o senzatie de putere proprie, de incredere sporita in sine, o recompensa puternica la nivel neurochimic. Calea catre eliberare pare presarata intentionat cu spini si maracini, in care sa sangeram.

Cand eram copii inocenti si dependenti de cei care ne cresteau a devenit cam greu sa fim pe deplin fericiti cu toate conditionarile impuse de acestia. Apoi, a fost greu sa devenim responsabili de noi insine si am transformat aceasta responsabilitate in stres. Iar stresul si anxietatea, teama si neincrederea am incercat sa le pansam si sa le alinam cu alte dependente, ca si cum am lua un distonocalm atunci cand avem o infectie cumplit de dureroasa la o masea.

Nicio dependenta nu functioneaza, nu produce efectul dorit in inlaturarea cauzei care o provoaca si o intretine. Ba, mai mult, dependenta devine o cauza in plus, in sine. Lupta devine din ce in ce mai grea. Omul se adanceste din ce in ce mai mult in sclavia de propriile dependente, pana devine de nerecunoscut, pana uita cine era, cine ar vrea sa fie.

Dependenta este ca un  armistitiu in plin razboi, o clipa de placere, in toiul suferintei, cand taberele aduna cadavrele cateva zile, apoi razboiul se reia. Dependenta nu este pace autentica, nu este liniste, impacare, responsabilitate. Este doar o clipa de respiro, o clipa de placere, care face chinul un pic mai suportabil, pe moment, ca apoi chinul sa devina mult mai mare, inclusiv prin dependenta.

Iar oamenii se mint ca se simt bine. Sau macar mai suportabil. Ca sa devii altceva decat esti e nevoie ca, mai intai, sa admiti cine esti acum. Nu poti scapa de o dependenta fara sa o recunosti si sa ti-o asumi. Nu poti schimba absolut niciun comportament fara sa ti-l asumi mai intai.

Prima noastra dependenta este cea de supravietuire. A doua este cea de siguranta. Iar a treia este cea emotionala. Cat de simple par si cat de mult complica mintea noastra totul.

Vine un moment cand uiti brusc ca te-ai certat cu sotul, care a uitat a duca gunoiul, daca sotul poate fi in pericol. Gunoiul nedus si faptul ca sotul a uitat sa-l duca devin o nimica toata. Ca dovada ca nevoia de supravietuire si apoi cea de siguranta sunt mult mai puternice decat nevoile emotionale. Dusul gunoiului nu mai pare deloc o nevoie existentiala primordiala, nu-i asa? Nu are nicio legatura nici cu supravietuirea, nici cu siguranta.

Vine un moment cand sotul uita brusc de alte femei, de alcool, tigari si de orice, in clipa in care viata lui poate fi pusa in pericol. Cele mai multe dependente sunt false dependente de supravietuire si de siguranta, sunt pure dependente emotionale derivate din nevoi. Nevoi pe care le-am denaturat si cultivat sub forma de placeri diverse.

Creierul nu face diferenta intre a fi nefericit ca n-ai ce sa mananci si a fi nefericit ca nu ai un telefon ultimul tip. Creierului i se pare ca ar fi o diferenta notabila intre a plange intr-o masina ultimul racnet sau a plange intr-un sant sau intr-o caruta.

Va urma…

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Discernamantul in amor

„Te-ai simtit ranit, tradat, dezamagit de persoana iubita si, in ciuda durerii, tot vezi ce poate fi mai bun in acel om. Stii ca este mai mult decat ti-a aratat, fiindca e ca si cum i-ai “vedea” sufletul, in frumusetea sa magnifica, si esti convins ca omul respectiv isi poate manifesta aceasta frumusete in lume. Te dedici si iti iei angajamentul sa fii singura persoana care sa lupte pentru acest suflet, sa ramana langa el, sa nu-l abandoneze niciodata, desi continua sa te raneasca prin inconstienta sa.

Asa ca incerci sa porti o conversatie constienta cu omul iubit, sa-l confrunti cu problemele sale de maturizare, sa-l ajuti sa evolueze, dar el nu (te) intelege. Se simte criticat si atacat. Nu ajungi nicaieri in incercarea de a-l ajuta sa-si observe inconstienta si sa-si cunoasca sufletul. Omul pe care-l iubesti lanseaza un contraatac asupra ta, pentru ca se simte judecat, chiar daca i-ai vorbit cat se poate de bland.

Dar tu stii ca sufletul acelui om e acolo, in interiorul sau! De aceea incerci iar sa vindeci relatia. Si iar incerci, si tot incerci. Iti rogi partenerul sa mearga la terapie cu tine, dar refuza. Sau accepta, dar nu e dispus sa depuna eforturi prea mari. Te pomenesti ca muncesti tot singur, in cadrul terapiei, si incerci sa-i strecori cateva chestii in conversatiile voastre. Dar persoana iubita tot nu pricepe ce vrei sa-i comunici. Te simti frustrat, pe buna dreptate.

Dar tu pretuiesti relatia si te simti dator sa ramai langa persoana iubita. Deci, continui sa-ti deschizi inima. Continui sa renunti la tine. Continui sa-i acorzi beneficiul indoielii, sperand ca poate, la un moment dat, ceva se va schimba. Dar omul continua sa te raneasca, fara sa-si asume partea lui de responsabilitate. Da vina pe tine. E orb la ce face si nimic din ce faci tu nu-l determina sa-si deschida ochii. Simti cum ti se frange inima si incepi sa te intrebi daca el se va schimba vreodata.

protejeza-ti inima

Hai sa-ti spun ceva ce poate nu vrei sa stii. Adevarul este ca aceasta persoana nu este capabila sa-ti ofere ce ai nevoie. E posibil sa vrea, dar pur si simplu nu-i in stare s-o faca. Nu-i destul de matura, din punct de vedere spiritual, ca sa-si vada si sa-si schimbe ceea ce refuza sa constientizeze. Nu inseamna ca nu vrea sa te iubeasca. Nu inseamna ca nu meriti iubire profunda, autentica, neconditionata, respect si tandrete. Inseamna doar ca omul acesta nu stie cum sa iubeasca profund si cu adevarat pe nimeni, nici macar pe sine. Cand vine vorba despre iubire neconditionata, e ca si cum ar fi la gradinita. Face tot ce poate, dar asta nu-i suficient ca sa te intalneasca in inima.

Ai tot dreptul sa suferi si sa plangi in urma acestui adevar. Ai tot dreptul sa te simti dezamagit, furios, ranit, tradat, folosit. Ai nevoie sa-ti permiti sa simti toate aceste emotii dureroase, in loc sa continui sa rezisti, in speranta ca persoana iubita se va schimba. Poate ca va trai o revelatie a inimii, va experimenta un miracol si va avea o noua realizare de sine in aceasta viata. Poate ca o trauma sau o boala ii vor forta inima sa se deschida si o vor invata sa iubeasca. Dar tu nu-ti irosi viata, simtindu-te frustrat si cu inima franta, in timp ce astepti ceva ce poate nu se va intampla niciodata. Poate persoana pe care o iubesti va avea o revelatie intr-o buna zi. Daca se va intampla asta, va puteti renegocia relatia si puteti sarbatori! Nu renunta niciodata sa crezi in miracole. Insa e mult mai probabil ca omul iubit sa moara asa cum este si sa nu obtii niciodata ce-ti doresti de la el.

Ce-ar fi daca te-ai opri, pur si simplu? Inceteaza sa astepti un miracol care are putine sanse sa apara. Inceteaza sa incerci sa determini persoana pe care o iubesti sa se schimbe. Precum imi spunea maestrul meu spiritual “Ceea ce vezi in omul asta e real. Dar el nu va realiza asta nici in sapte vieti!”

Iubeste omul respectiv asa cum este, ca pe un copil de gradinita la nivel spiritual, si pastreaza distanta daca este necesar. Evita tentatia de a continua sa te deschizi, ca sa primesti si mai multa suferinta. Ai grija de inima ta fragila. Intelege ca persoana iubita chiar nu-ti poate da ceea ce ai nevoie si ca meriti sa primesti ceea ce ai nevoie. Te rog, du-te si cauta omul care-i destul de matur ca sa-ti poata oferi ce ai nevoie. Inima ta tanjeste sa fie iubita de cineva care stie sa iubeasca la fel ca tine. Omul pe care il iubesti acum nu poate. Insa altul poate.”

Dr. Lissa Rankin

%d blogeri au apreciat asta: