Posts tagged ‘parenting’

Mistificari spirituale. Partea 5. Dorinta si libertatea.

Seria de articole e intitulata “Deus Interruptus. Mistificari spirituale”. Initial am vrut sa numesc partea aceasta “Dorinta si abstinenta”, dar am inceput sa rad la gandul ca abstinenta nu pare prea ofertanta, nu la fel cum pare libertatea.

Am citit deunazi o postare draguta pe facebook, in care era vorba despre fericire. Voi inlocui fericirea cu libertatea. Cica un om s-a dus la Buddha si i-a zis “Eu vreau libertate.” Buddha i-a raspuns ca, mai intai, sa-l scoata pe “eu” din propozitie, adica ego-ul. Apoi, sa scoata si “vreau”, care reprezinta dorinta. Si va ramane doar libertate.

Poate veti spune: la ce bun? Fericirea exista undeva, cumva, asa banuim cu totii, dar pare un soi de struguri acri, la fel ca libertatea. La ce bun daca EU nu ajung acolo, nu ajung la strugurii astia?

Doresc libertate, doresc fericire, dar la ce bun? Soarta omului pare o damnare sarcastica. Destinul pare sa ne ranjeasca in fata si sa-si bata joc amarnic de “eu” si de “eu vreau”, de dorintele noastre, nu-i asa? Religiile parca ne vor sclavi, martiri. Predica o morala si un comportament etic rigide, care parca ne fura orice placere si ne anuleaza orice dorinta. In ce fel mai poate fi vorba despre libertate?

Anumite orientari “spirituale” new-age vorbesc despre o eliberare, despre o libertate care suna hedonist si hipiot. Libertate fara margini, fara responsabilitati, fara restrictii, libertatea spiritului de a se bucura nestingherit, dupa chef si dupa bunul plac, de aceasta experienta materiala, in forma omeneasca.

Suna bine mistificarea asta, nu? Comparativ cu dogmele invechite si rigide ale religiilor. Comparativ cu ideea de disciplina, de moralitate. Dar cum poti sa te bucuri, tu, pentru tine, cand altii pot avea de suferit in urma bucuriei tale, a placerilor tale? Cum ar fi daca Soarele ar vrea sa se bucure numai el, egoist, de propria-i lumina, fara sa-i pese de restul? Cum sa ma bucur de serviciile aduse altora, daca acestea imi restrictioneaza libertatea? Cum ar fi sa gandim cu totii astfel? N-am mai avea paine pe masa, fiindca taranul, care munceste pamantul, brutarul, care coace painea, vanzatorul, care o vinde, si toti oamenii implicati in acest proces, prin care ajunge painea pe masa noastra, ar putea sa vrea fiecare sa fie liber, sa se duca pe o plaja exotica, unde sa zaca la soare si sa bea un cocktail langa unul sau mai multe trupuri superbe si disponibile. Si ar mai fi si alte vise si dorinte de adaugat. Si ar mai fi nenumarate placeri de infruptat. Nu s-ar termina niciodata…

Ce inseamna dorinta? Eu vreau. Ce vreau poate sa nu aiba limite. Niciodata, nimic poate sa nu fie de ajuns. In felul acesta, orice om poate deveni sclavul propriilor dorinte. Paradoxul e ca un om care-si doreste libertatea, sub forma a tot ce isi poate imagina ca inseamna libertate umana, devine sclavul propriei dorinte de libertate.

Cunosc oameni care au distrus viata lor si a celor dragi, din dorinta de a fi liberi, cat mai liberi, de a face doar ce le place. Nu e decat o forma de adictie. Creierul functioneaza prin obiceiuri, obisnuinte cu potential urias de adictie de orice fel. Filosoful J.J. Rousseau decreta ca “liber este cel ce se supune numai legilor”. Nu prea suna a libertate nici filosofia asta, nu-i asa?

S-au realizat studii despre parentigul modern, ultra permisiv, opus celui traditional si invechit, cumplit, de genul lui Moromete. Tarile care se laudau cu cea mai mare permisivitate au esuat. Statisticile arata ca permisivitatea naste generatii de oameni extrem de nefericiti, cu o rata infricosator de mare de sinucidere.

“Parintii permisivi din Suedia au dat nastere unei generatii de monstri?”, se intreaba Judith Woods intr-un articol cu acelasi titlu publicat in “The Telegraph”, care pune in discutie efectele modelului scandinav de a-ti creste copilul. Stilul permisiv de a fi parinte creeaza o generatie de tineri lipsiti de empatie sociala, care, dupa o copilarie de rasfat, sfarsesc prin a fi dezamagiti in viata, sustine psihiatrul suedez David Eberhard, tatal a 6 copii, autor al cartii ”How Children Took Power”. Potrivit acestuia, ”a-i spune nu unui copil nu este acelasi lucru cu a bate un copil”.

Frank Furedi, sociolog, profesor emerit la Universitatea Kent si autor al ”Paranoid Parenting”, declara: ”cea mai tulburatoare caracteristica a societatii suedeze este abdicarea voluntara din autoritatea de adult”. ”A inceput cu stigmatizarea pedepsirii copiilor si a transformat-o intr-o frica de a-i disciplina, ceea ce parintii ar trebui sa faca”, iar ingrijorarea nu este ce li se intampla cand sunt copii, ”ci ceea ce se intampla cu ei pe masura ce cresc”, avertizeaza sociologul.

Ce s-a intamplat, de fapt? Lipsa disciplinei in educatie ii priveaza pe copii de simtul responsabilitatii, al empatiei pentru ceilalti si de mijloacele de a-si atinge scopurile. Fara disciplina nu este nimic posibil. Dar discipina nu este pe placul oamenilor. O zicala romaneasca spune asa: “nu se poate si cu sula in fund si cu sufletul in rai”. Mi-au trebuit multi ani de viata ca sa inteleg acest adevar. Cand imi repeta tata asta, ma opuneam. Credeam ca pot eu descoperi formula magica prin care sa se poata. N-am descoperit decat faptul ca aceasta formula nu exista. Nu aici. Nu in acest plan existential, material.

Acest plan este creat dupa niste reguli stricte. Sunt vizibile cu ochiul liber. Regulile si conditiile intretin viata in acest plan. Daca planetele din Univers, daca Soarele sau natura ar avea, brusc, dorinte proprii de “libertate” si ar putea actiona dupa o vointa proprie, tot acest plan existential s-ar distruge. Asta e diferenta pe care omul ar cam fi dator s-o priceapa cu mintea lui. Pentru a incepe sa-si subordoneze propria minte interesului general, la fel ca planetele, la fel ca plantele.

Dar omul NU vrea. Fiindca ar fi nevoit sa renunte la ce vrea el, pentru el. Ar fi nevoit sa-si antreneze mintea, prin disciplina, sa i se supuna, sa renunte la “eu” pentru “tot”. Aceasta este singura forma de libertate, la care, colateral, a facut referire Rousseau, chiar daca in alt context.

Daca omul nu se supune legilor naturii, omul se autoelimina. Iata cum “eu vreau” poate deveni sinonim cu moartea. Iata sensul predicilor religioase. Comportamentul etic nu inseamna restrictii neplacute de la cheful nostru suprem, de la o viata traita hedonist, doar pentru satisfacerea propriilor placeri si dorinte. Moralitatea este insasi salvarea omului. Salvarea omului de el insusi. De propria minte egotica si autodistructiva.

E clar inca de la nivel biologic. Sistemul imunitar a fost creat ca sa lupte, sa apere. In asemenea masura, incat programarea sistemului imunitar este sa lupte pana la autodistrugere cu orice organism strain. Ironic si paradoxal, “eu vreau sa supravietuiesc” inseamna, la nivel biologic, “eu lupt pana la moarte”. Iata cum functioneaza dorinta. Fiind o proiectie mentala, dorinta este la fel de paradoxala ca si mintea.

In acest plan existential nu este posibila libertatea decat in interior, in sufletul omului. Sufletul omului detine toata libertatea, aceea despre care se spune ca poate “cu moartea pe moarte calcand”. Acea libertate care transcende acest plan, transcende moartea. Liber nu poate fi decat acela care se supune conditionarilor externe, regulilor si legilor acestui plan, in care suntem doar vizitatori, si a carui dorinta de libertate e atat de mare, incat omul isi foloseste si isi supune mintea, prin disciplina, scopului suprem, dorintei de a afla cine este cu adevarat. Cine este el, ca suflet, liber de conditionari si mai presus de moarte.

Pentru ca acest plan este guvernat de minte, omul nu poate patrunde mai departe de conditionari decat dupa ce le accepta. Nu poate patrunde dincolo de minte decat dupa ce este capabil sa o supuna si sa o disciplineze.

Un amic mi-a ras in nas, intr-o discutie despre spiritualitate. Mi-a zis ca nu stiu nimic despre spiritualitate, pe cand el stie. Iar eu, din punctul lui de vedere, nu stiam pentru ca nu experimentasem senzatiile ultra “spirituale” pe care ti le pot da drogurile. Lui i se parea ca eu ma “chinui” cu moralitatea si disciplina, reprimandu-mi un trai hedonist, libertin, care abdica de la responsabilitatea de sine si de ceilalti, prin empatie. Adica traiul lui paradoxal, prin care omul cauta sa fuga de dureri asumate, refugiindu-se in placeri. Incercand sa fuga de durere, omul creeaza si mai multa durere. Lui si celorlalti.

“Si ce ai rezolvat?”, l-am intrebat. “Am reusit sa dansez 16 ore, non-stop. Iti dai seama? Eu, care nu dansez…” Grozava realizare, intr-adevar, de eliberare a unor reprimari. Dar, oare, e de folos? “Dar sa meditezi ai incercat?”, l-am intrebat. “Da”, mi-a raspuns omul. “Si cat ai reusit sa stai in meditatie?” “Aproape un minut”. Si a adaugat ca fusese cumplit minutul acela. Ganduri multe si marunte il atacau. Atat de disciplinata si ascultatoare era mintea lui. Spirituala, desigur, prin experienta eliberarii de reprimari prin droguri.

Mintea e un instrument minunat. Poate fi un servitor credincios, daca o stapanesti, si un stapan cumplit, daca n-o disciplinezi. Mintea, in lipsa disciplinei, e ca o arma nucleara cu care tragi la intamplare, cu dorinta si speranta ca vei nimeri tinta. Efectele colaterale nu sunt niciodata neglijabile in aceasta contabilitate existentiala. Cum ar fi daca si Soarele si-ar dori sa fie liber? Sa lumineze la intamplare si dupa chef?

“La steaua care-a rasarit
E-o cale-atat de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.”

(Mihai Eminescu – “La steaua”)

Surse:

www.ganduridinierusalim.com

www.mihaieminescu.ro

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

Educatia emotionala

Educatia inteligentei emotionale este denumita si alfabetizare emotionala a copiilor. Cercetarile neurosiintifice din ultimii 30 de ani au aratat ca stima de sine a copilului e cea mai importanta. Rezultatele scolare influenteaza mult mai putin succesul in viata.

Ne nastem cu sase emotii, inscrise in codul nostru genetic: bucurie, tristete, teama, furie, surpriza, dezgust. Rolul lor a fost dintotdeauna sa ne ajute sa supravietuim. Inhiband emotiile copiilor sau incercand sa le indepartam pe cele asa-zis “negative”, ii invatam sa-si reprime niste instrumente extrem de valoroase pentru existenta si dezvoltarea lor.

E preferabil sa incurajam si sa sprijinim copiii sa-si traiasca emotiile pana la capat, sa nu le considere bune sau rele. Fiindca fiecare emotie are un rost, unele pot indica dureri care au nevoie de vindecare. Incercarea de a inlatura o emotie nu face decat s-o amane. Emotiile reprimate nu dispar, raman depozitate in amigdala, sediul lor din creierul limbic.

Orice ocazie poate scoate la suprafata si reedita emotia reprimata, prin orice ii poate aminti copilului de circumstantele in care a simtit-o prima oara. E ceea ce se numeste ancora in psihologie. Cele cinci simturi se ancoreaza de o situatie si imprima amintirea unei emotii.

emotions

Alfabetizarea emotionala a copiilor, dupa Daniel Goleman, autorul “Inteligentei emotionale”, consta in incurajarea lor de a-si accepta si trai emotiile. Parintele isi poate sprijini copilul, fiindu-i alaturi, incurajandu-l sa-si defineasca emotia, s-o verbalizeze, s-o localizeze pe corp si sa-i acorde atentie. Aceasta tehnica il conecteaza pe copil la sine si la prezent, sustinut de caldura si iubirea parinteasca.

E cel mai bun sprijin si totodata cea mai eficienta educatie pe care o poate oferi un parinte. Copilul nu se simte singur, iar senzatia aceasta il va insoti intreaga viata. Senzatia ca fiinta lui este pretioasa si conteaza, ceea ce ii consolideaza stima si increderea in sine, senzatia de a fi acceptat, de a fi incurajat sa se manifeste, fiind el insusi, senzatia de a se simti iubit.

Primul pas este verbalizarea emotiei. O emotie verbalizata este o emotie acceptata si integrata in constient. E foarte important ca parintii sa incurajeze discutia, sa-si intrebe copiii cum se simt si sa-i indemne sa vorbeasca despre asta. De multe ori, cand ne sunam sau ne intalnim, ne intrebam unii pe altii: “Ce faci?”, dar de fapt aceasta intrebare nu se refera atat de mult la ceea ce facem, cat la ceea ce simtim. Cea mai importanta atentie pe care i-o putem oferi cuiva este asupra a ce simte. Toti oamenii au nevoie de oameni carora le pasa. Cum se simte un om e mai important decat ce face, daca a mancat, daca s-a achitat de sarcini sau si-a rezolvat problemele. Fiindca, pana la urma, toate acestea depind in cea mai mare masura, indiferent ca ne dam sau nu seama, de modul in care ne simtim.

Al doilea pas este trairea, asumarea emotiei respective. Parintele isi poate sprijini copilul sa invete ca emotiile vin si pleaca si ca el este perfect capabil sa treaca prin ele. In caz contrar, daca parintele isi va sili copilul sa-si reprime emotiile, el va invata ca aceastea sunt periculoase si ca nu este echipat sa le poata face fata, atitudine care ii va stirbi increderea in sine.

Al treilea pas este acceptarea ca suntem diferiti si simtim diferit. E foarte important sa ne invatam copiii ca e in regula sa aiba emotii diferite de altii, inclusiv de parinti, ca e in regula sa simtim in mod diferit, iar asta nu inseamna nicidecum ceva bun sau rau si nu e nevoie de standardizari, comparatii sau categorii.

Al patrulea pas este sa ne incurajam copilul ca orice emotie este buna, este in regula. Atunci cand copilul este indemnat sa se concentreze si sa-si accepte lumea interioara, cu incurajarea ca este perfect echipat si capabil sa gestioneze tot ce se afla acolo, el stabileste un contact mai bun cu sine, iar acest contact ii asigura resursele de care va avea nevoie pentru a se descurca in diferite situatii de viata.

Al cincilea pas, extrem de important in parenting, este reorientarea atentiei copilului. Il putem numi un pas-cheie. Cu toleranta si blandete, putem redirectiona emotiile “negative” sau (auto)distructive ale copilului catre noi, transformandu-le in altceva. Cand copilul simte furie, parintele ii poate redirectiona furia de la altii sau de la sine catre joc. Il poate antrena intr-o bataie cu pernele, prin care copilul sa-si poata manifesta si canaliza furia, si-o poate goli in timp ce si-o traieste si nu si-o reprima.

Atunci cand nu te simti singur, cand te simti inteles si acceptat, orice emotie ai avea, nu te mai temi de supravietuire. Aceasta este teama care se ascunde in majoritatea comportamentelor dificile la copii si adulti. Frica de supravietuire genereaza tendintele de control si de manipulare sau acceptarea cu mai multa usurinta a situatiilor sau relatiilor nocive. Un copil care isi simte parintele mereu alaturi, in copilarie, creste mult mai puternic, curajos si increzator, e mult mai sanatos, mai putin conflictual, mai performant si armonios in viata si in relatiile cu ceilalti.

Sursa: Olivia Mantelers, expert in parenting

Empatia

A fi empatic inseamna sa te poti pune in locul celuilalt, sa fii deschis si sa te conectezi la ce simte altul ca si cum ai sterge separarea celor doua individualitati. Empatia joaca un rol extrem de important in cresterea si educatia copiilor. Daca li se ofera empatie, copiii capata incredere in parinti, le pot impartasi ce simt fara teama de a fi criticati sau dezaprobati.

Studiile facute de Marian Radke-Yarrow si Carolyn Zahn-Waxler, de la Institutul National de Boli Mintale din SUA., arata ca o mare parte din comportamentele empatice au o stransa legatura cu disciplina impusa de parinti copiilor. S-a constatat ca sunt empatici acei copii a caror disciplina presupune atragerea atentiei asupra faptului ca prin comportamentul lor ii afecteaza pe altii, nu prin existenta lor, prin intreaga lor fiinta. De exemplu: ”Uite ce tare ai suparat-o”, in loc de “Urat din partea ta” sau ”Esti rau”.

De asemenea, copiii carora li se impune de catre parinti sa fie mereu buni, cu orice pret, sa nu-si manifeste pornirile interioare, agresivitatea naturala, sa nu raspunda, sa nu reactioneze precum simt, li se inhiba totodata si capacitatea de a empatiza. Fiind siliti sa nu-si poata experimenta emotiile negative, acesti copii devin incapabili sa manifeste empatie pentru emotiile negative ale altora.

Creierul este conceput sa fie empatic, suntem echipati cu empatie ca dat biologic. De exemplu, o fetita de doar noua luni, care a vazut un copil cazand, a izbucnit in lacrimi si s-a tarat sa fie alinata de mama ei ca si cum ea s-ar fi lovit. Un alt baietel, care avea un an si trei luni, s-a dus sa-si ia ursuletul de la prietenul lui, care plangea, si fiindca prietenul a continuat sa planga, baietelul i-a dat inapoi ursuletul care-i asigura securitatea.

Psihologii au constatat ca sugarii reactioneaza cu multa intelegere la suferinta altcuiva, chiar inainte de a-si da seama ca ei exista practic separat. Sau tocmai din acest motiv. La cateva luni de la nastere, sugarii reactioneaza la orice li se intampla celor din jurul lor, ca si cum li s-ar intampla lor, plangand atunci cand vad un alt copil cu lacrimi in ochi. Bebelusii sunt ca un burete al emotiilor celor din jur, simt si absorb emotiile parintilor si ale persoanelor din jur.

creation of adam

In 1920, E.B. Titchener, un psiholog american, a sustinut teoria conform careia empatia, cuvant care isi are origine in limba greaca (empatheia) si care se traduce prin “a se simti in”, isi are baza intr-un fel de imitatie fizica (sau imitatie motorie) a nefericirii altora, ceea ce evoca aceleasi sentimente in persoana respectiva. Aceasta mimare motorie dispare din comportamentul copiilor in jurul varstei de 2 ani, cand isi dau seama ca durerea altcuiva este diferita de durerea proprie si sunt in stare sa se relaxeze. In aceasta faza de dezvoltare, copilul incepe sa faca distinctie intre cei din jurul lui in raport cu sensibilitatea personala si cu necazurile emotionale ale altora.

Leslie Brothers, psihiatru la Institutul de Tehnologie din California, a studiat biologia empatiei si a publicat rezultatele acestor cercetari in 1989. Analizand atat descoperirile neurologice cat si studiile comparative pe animale, omul de stiinta a evidentiat faptul ca nucleul amigdalian si legatura dintre acesta si zona asociata a cortexului vizual constituie cheia circuitului de care este legata empatia.

Cu alte cuvinte, nu poti fi sau deveni empatic daca nu privesti celalalt om, daca nu stabilesti si nu mentii contactul vizual. Oamenii capabili sa manifeste empatie sunt, in primul rand, prezenti , adica nu-l asculta pe celalalt cu spatele intors sau in timp ce fac altceva. Prima manifestare de deschidere este contactul vizual, astfel omul incepe sa se conecteze la celalalt si sa simta prin prisma celuilalt. Asa este programat creierul sa functioneze.

Creierul transpune ascultarea activa si la nivel motric. In urma contactului vizual si al ascultarii active, neuronii oglinda ne determina sa imitam gesturile sau pozitia celeilalte persoane, iar aceasta simte astfel faptul ca suntem conectati la ea, se relaxeaza, se simte respectata si in siguranta si se deschide cu mai multa incredere. Sincronizarea faciliteaza transmiterea dispozitiilor sufletesti si a emotiilor. Aceasta sincronizare se numeste raport si nu este posibila decat daca persoana care asculta este conectata vizual cu persoana pe care o asculta.

Atunci cand cele mai profunde nevoi ale noastre ne sunt afectate (nevoia de a fi iubiti, de a ne simti respectati, de a nu fi parasiti sau lipsiti de afectiune), reactionam ca si cum ar fi o chestiune de supravietuire. Nivelul de inteligenta nu ne ajuta prea mult atunci cand ne simtim supravietuirea in pericol si nu ne ajuta nici sa fim empatici. Ba chiar exista indivizi care au un grad foarte sporit de inteligenta si care pot fi totodata foarte insensibili. Inteligenta nu asigura nicidecum succesul in relatiile interumane, dimpotriva. Unii dintre cei mai inteligenti oameni, chiar genii, aveau tendinte sporite de autoizolare si dificultati de relationare. Capacitatea de a gestiona emotiile celorlalti, de a empatiza, reprezinta esenta artei de a manevra pozitiv relatiile interumane. Acolo unde inteligenta separa, empatia reuneste.

La polul opus empatiei este psihopatia, o tulburare de personalitate caracterizata prin comportament antisocial, capacitate redusa de a simti remuscare si autocontrol comportamental redus. Neurologul Ricardo de Oliveira-Souza considera ca psihopatia este o tulburare a creierului moral, unde se inregistreaza o reducere a materiei cenusii de pe axa fronto-temporo-limbica.

S-a constatat ca persoanele psihopate au abilitatea de a empatiza cognitiv si motor, insa empatia emotionala este profund deteriorata, ceea ce contribuie la lipsa remuscarilor in timpul si in urma manifestarii comportamentelor agresive, vatamatoare pentru ceilalti. Cercetarile au ajuns la concluzia ca persoanele suferinde de aceasta patologie sunt capabile sa inregistreze emotiile celorlalti si le recunosc, dar au o capacitate redusa de a le experimenta pe propria persoana.

Doctorul Kiehl este unul dintre cercetatorii americani de elita care studiaza psihopatia, o boala psihica care abia in urma cu 30 de ani a inceput sa fie analizata. Psihopatia inseamna lipsa de empatie, de remuscare si de rusine, un psihopat fiind o persoana care nu simte mustrari de constiinta atunci cand ii face rau altui om.

Doctorul Kiehl a studiat cazul lui Brian Dugan, un criminal care a violat si a omorat doua fetite de sapte ani si o asistenta medicala in varsta de 27 de ani, potrivit BBC. ”Dugon chiar nu poate concepe faptul ca le-a facut rau unor oameni. Atunci cand vorbeste despre crimele comise, e ca si cum ti-ar spune ce a mancat la micul dejun”, spune medicul Kent Kiehl.

Cu cat empatia lipseste mai mult, cu atat individul se separa de oameni si de lume, isi delimiteaza egotic si poate chiar defensiv propria fiinta, devenind din ce in ce mai absent, insensibil si deficitar din punct de vedere emotional. Inchiderea si separarea pot conduce la tulburari psihice, la un comportament rece, dominator, agresiv, violent si lipsit de remuscare, putand degenera in boala psihica.

Rolul empatiei este depasirea delimitarilor personale si deschiderea catre perspectiva celorlalti. Empatia contine o inalta componenta morala, potrivit principiului ”Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”. Recompensa empatiei este de ordin moral, afectiv, relational si social. Capacitatea de manifestare a empatiei poate determina gradul de adaptabilitate psiho-sociala. Relatiile interumane sunt facilitate si depind de capacitatea de a empatiza. Componenta spirituala a omului nu se poate constientiza si manifesta prin intermediul inteligentei, ci prin intermediul empatiei.

”Caci asta e iubirea cea mai mare,
Sa vezi cu ochii celuilalt adanc,
Iar, cand nu e cu tine si te doare,
Sa-i simti in ochii tai pe-ai lui cum plang.
…Si poate ca aceasta e iubirea,
Nu numai gelozie si asalt,
Ci sa-ti modifici intr-atat privirea
Incat sa vezi la fel cu celalalt.”
(Adrian Paunescu – „Adanca privire”)

Surse:

http://psihologiepentruviata.ro

http://www.psiholistic.ro

Copyright Logo Livia Bonarov 2016

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Iubirea de la radacini

”Toti parintii isi fac sperante si prin aceste sperante isi distrug copiii. Trebuie sa te eliberezi de parinti. Asa cum, intr-o zi, iesi din pantecul mamei. Dupa noua luni, copilul isi paraseste mama. Oricat de golita s-ar simti, copilul trebuie sa paraseasca trupul ei. Vine si o alta zi in viata, cand copilul va parasi asteptarile parintilor. De-abia atunci, pentru prima oara, va deveni o fiinta cu propriile drepturi, pe propriile picioare. Atunci va deveni cu adevarat liber. Daca parintii sunt atenti si intelegatori, isi vor ajuta copilul sa devina liber cat mai repede. Nu-l vor conditiona pentru a-l folosi, ci il vor ajuta sa traiasca in iubire. Asa se va naste o lume noua, in care oamenii vor munci din iubire. Tamplarul va munci pentru ca iubeste lemnul. Profesorul va preda pentru ca iubeste invatatura. Cizmarul va face pantofi pentru ca-i place meseria. Dar acum se intampla ceva foarte neclar. Cizmarul a devenit chirurg, iar chirurgul a devenit cizmar. Amandoi sunt furiosi. Tamplarul este politician, politicianul este tamplar. Si ei sunt furiosi. Toata existenta pare sa fie furioasa. Uitati-va in jur, la fetele oamenilor: unul e mai furios decat altul. Fiecare pare a nu fi acolo unde trebuie. Niciunul nu se simte implinit, nu-si simte utilitatea, si acest lucru il obsedeaza.

Parintii intotdeauna spera, iar sperantele lor devin otravitoare. Eu va spun: iubiti-va copiii si dati-le sentimentul ca au fost doriti asa cum sunt. Ei n-au venit pe lume ca sa va indeplineasca voua dorintele. Daca vor face un lucru sau altul, nu trebuie sa va zdruncine dragostea pe care le-o purtati. Aceasta este neconditionata. Atunci va aparea o lume complet noua. Oamenii se vor indrepta automat spre lucrurile care le plac, isi vor gasi calea spre a se implini. Doar daca esti implinit, daca ceea ce faci nu este numai o profesie, ci vocatia ta, chemarea ta, doar atunci vei putea avea fata de parinti sentimente pozitive. In caz contrar, ei sunt cauza existentei tale mizerabile. Nu le poti fi recunoscator si nici nu ai pentru ce. Numai implinit vei fi recunoscator. Iar implinirea e posibila numai daca nu vei deveni un obiect. Trebuie sa devii o persoana. Trebuie sa devii o valoare in sine. Destinul tau este sa devii un om implinit.

baby hand

Tatal insista: ‘Trebuie sa ma iubesti, sunt tatal tau’, iar copilul trebuie sa se prefaca. De fapt, nu-i obligatoriu sa-si iubeasca nici mama. Este un lucru natural ca mama sa aiba un sentiment instinctiv de iubire pentru copilul ei, dar invers nu este neaparat la fel de valabil. Copilul nu-si iubeste mama din instinct. Ca are nevoie de mama este altceva, ca se foloseste de mama este, iarasi, cu totul altceva. Dar nicio lege a naturii nu spune ca trebuie sa o iubeasca. O place pentru ca il ajuta, pentru ca fara ea nu se poate descurca. Asa ca ii este recunoscator si-i poarta respect, ceea ce e normal. Dar iubirea este cu totul altceva.

Iubirea curge in jos, de la mama la copil, si nu invers. Lucrurile sunt simple: iubirea copilului este pentru el insusi, iar atunci cand va creste, va fi pentru copilul lui, nu invers. Gangele curge spre ocean, nu invers, spre izvoare. Mama este izvorul, iar iubirea curge catre generatia noua. A o intoarce este un act fortat, nenatural, nebiologic.

Copilul trebuie sa se prefaca, pentru ca mama spune: ‘Sunt mama ta, trebuie sa ma iubesti’. Si atunci ce face copilul? Se preface, si astfel devine politician. Fiecare copil devine un politician inca din leagan. Cand intra mama in camera, zambeste ca un veritabil presedinte american. Trebuie sa zambeasca chiar daca nu simte bucurie. Deschide gura, isi misca buzele. Acest lucru il ajuta, e o metoda de supravietuire. Iubirea e falsa. Si, cand ai gasit cea mai ieftina si mai mecanica forma de iubire, e greu s-o mai descoperi pe cea ideala, originala, autentica.

Apoi, trebuie sa-ti iubesti surorile, fratii, neamurile… fara un motiv anume. De fapt, cati isi iubesc sora si pentru ce? Acestea sunt doar idei facute sa tina familia unita.

Tot acest proces de falsificare te aduce la un moment dat in punctul de a te indragosti tot printr-o falsa iubire. Ai uitat ce e iubirea. Te indragostesti de culoarea parului cuiva. Ce are asta cu iubirea? Dupa doua zile, nici n-o mai vezi. Te indragostesti de o forma a ochilor sau a nasului. Dar, dupa luna de miere, toate astea te vor plictisi. Si atunci va trebui sa te descurci cumva. Cum? Mintind, inseland. Spontaneitatea ta e otravita, altfel n-ai putea sa te indragostesti pe bucati. Iar tu nu vezi decat partile. Daca te intreaba cineva de ce iubesti o anumita femeie sau un anumit barbat, vei raspunde: ‘Pentru ca e atat de frumoasa!’ ori ‚’Imi plac ochii lui, parul, proportiile corpului’ sau mai stiu eu ce… Toate astea sunt prostii. Aceasta iubire nu este profunda si nu are valoare. Nu va deveni intimitate deplina. Nu va dura o viata, se va usca foarte repede, pentru ca este superficiala. Aceasta iubire nu este izvorata din inima, ci e doar un fenomen al mintii. Poate ca arata ca o actrita si de aceea iti place de ea, dar a placea nu e totuna cu a iubi. Iubirea este un fenomen diferit, nedefinit, misterios.

Am fost intrebat daca n-ar trebui sa iubim cat de mult putem. Credeti ca iubirea e totuna cu a munci pana cazi lat? Aici nu este vorba de ceva ce ’trebuie’ sa faci, ci de un fenomen al inimii. Este transcenderea mintii si a corpului. Nu este proza, ci poezie. Nu este matematica, ci muzica. Nu o faci, esti ea. Iubirea nu se face, ea este. Toti acesti ’trebuie’ apasa greu asupra spontaneitatii tale. Iubirea nu ’trebuie’, ea nu poate fi comandata. Nu te poti forta sa iubesti cat de mult poti. Exact asta incearca oamenii sa faca si de aceea lipseste iubirea din lume.”

(Osho – ”Cartea despre barbati”)

Cea mai sanatoasa educatie

Va invit sa urmariti un filmulet emotionant despre importanta educatiei practice, nu teoretice. E o poveste despre o mama, o fiica si un ananas. 🙂

Mama, fara studii, n-a stiut si n-a putut sa-si educe copilul prin vorbe, ci doar aratandu-i cum sa faca orice, prin propriul exemplu sau sfatuindu-si copila sa invete din exemplul si experienta altora.

E cea mai sanatoasa educatie. Cea mai buna lectie si cel mai bun sprijin pentru copiii nostri e sa le aratam cum sa faca ce doresc, sa-i invatam prin exemplul personal si prin propria experienta. Dar, pentru asta, e necesar sa fi invatat si sa stim noi, pentru noi, in primul rand.

In loc sa le spunem teorii despre ce ar trebui sa faca sau sa-i sfatuim cum ar putea reusi. In loc sa facem noi totul, in locul lor, crezand ca-i protejam, fiindca, astfel, ei vor deveni dependenti de noi si nu vor fi capabili sa se descurce pe cont propriu.

Fiindca va veni o zi cand nu vom mai putea fi langa ei, sa-i ajutam sau sa facem ceva in locul lor. Va veni o zi cand nu vom mai fi prezenti in viata lor. Singura cale sa-i stim in siguranta e aceea de a-i invata, cat se poate de concret si practic, cum sa se descurce singuri.

“Sunt fericita s-o vad invatand din experienta si reusind singura. Intr-o zi, cand eu nu voi mai fi langa ea, stiu ca ea se va descurca.”

%d blogeri au apreciat asta: