Posts tagged ‘libertate’

Mistificari spirituale. Partea 5. Dorinta si libertatea.

Seria de articole e intitulata “Deus Interruptus. Mistificari spirituale”. Initial am vrut sa numesc partea aceasta “Dorinta si abstinenta”, dar am inceput sa rad la gandul ca abstinenta nu pare prea ofertanta, nu la fel cum pare libertatea.

Am citit deunazi o postare draguta pe facebook, in care era vorba despre fericire. Voi inlocui fericirea cu libertatea. Cica un om s-a dus la Buddha si i-a zis “Eu vreau libertate.” Buddha i-a raspuns ca, mai intai, sa-l scoata pe “eu” din propozitie, adica ego-ul. Apoi, sa scoata si “vreau”, care reprezinta dorinta. Si va ramane doar libertate.

Poate veti spune: la ce bun? Fericirea exista undeva, cumva, asa banuim cu totii, dar pare un soi de struguri acri, la fel ca libertatea. La ce bun daca EU nu ajung acolo, nu ajung la strugurii astia?

Doresc libertate, doresc fericire, dar la ce bun? Soarta omului pare o damnare sarcastica. Destinul pare sa ne ranjeasca in fata si sa-si bata joc amarnic de “eu” si de “eu vreau”, de dorintele noastre, nu-i asa? Religiile parca ne vor sclavi, martiri. Predica o morala si un comportament etic rigide, care parca ne fura orice placere si ne anuleaza orice dorinta. In ce fel mai poate fi vorba despre libertate?

Anumite orientari “spirituale” new-age vorbesc despre o eliberare, despre o libertate care suna hedonist si hipiot. Libertate fara margini, fara responsabilitati, fara restrictii, libertatea spiritului de a se bucura nestingherit, dupa chef si dupa bunul plac, de aceasta experienta materiala, in forma omeneasca.

Suna bine mistificarea asta, nu? Comparativ cu dogmele invechite si rigide ale religiilor. Comparativ cu ideea de disciplina, de moralitate. Dar cum poti sa te bucuri, tu, pentru tine, cand altii pot avea de suferit in urma bucuriei tale, a placerilor tale? Cum ar fi daca Soarele ar vrea sa se bucure numai el, egoist, de propria-i lumina, fara sa-i pese de restul? Cum sa ma bucur de serviciile aduse altora, daca acestea imi restrictioneaza libertatea? Cum ar fi sa gandim cu totii astfel? N-am mai avea paine pe masa, fiindca taranul, care munceste pamantul, brutarul, care coace painea, vanzatorul, care o vinde, si toti oamenii implicati in acest proces, prin care ajunge painea pe masa noastra, ar putea sa vrea fiecare sa fie liber, sa se duca pe o plaja exotica, unde sa zaca la soare si sa bea un cocktail langa unul sau mai multe trupuri superbe si disponibile. Si ar mai fi si alte vise si dorinte de adaugat. Si ar mai fi nenumarate placeri de infruptat. Nu s-ar termina niciodata…

Ce inseamna dorinta? Eu vreau. Ce vreau poate sa nu aiba limite. Niciodata, nimic poate sa nu fie de ajuns. In felul acesta, orice om poate deveni sclavul propriilor dorinte. Paradoxul e ca un om care-si doreste libertatea, sub forma a tot ce isi poate imagina ca inseamna libertate umana, devine sclavul propriei dorinte de libertate.

Cunosc oameni care au distrus viata lor si a celor dragi, din dorinta de a fi liberi, cat mai liberi, de a face doar ce le place. Nu e decat o forma de adictie. Creierul functioneaza prin obiceiuri, obisnuinte cu potential urias de adictie de orice fel. Filosoful J.J. Rousseau decreta ca “liber este cel ce se supune numai legilor”. Nu prea suna a libertate nici filosofia asta, nu-i asa?

S-au realizat studii despre parentigul modern, ultra permisiv, opus celui traditional si invechit, cumplit, de genul lui Moromete. Tarile care se laudau cu cea mai mare permisivitate au esuat. Statisticile arata ca permisivitatea naste generatii de oameni extrem de nefericiti, cu o rata infricosator de mare de sinucidere.

“Parintii permisivi din Suedia au dat nastere unei generatii de monstri?”, se intreaba Judith Woods intr-un articol cu acelasi titlu publicat in “The Telegraph”, care pune in discutie efectele modelului scandinav de a-ti creste copilul. Stilul permisiv de a fi parinte creeaza o generatie de tineri lipsiti de empatie sociala, care, dupa o copilarie de rasfat, sfarsesc prin a fi dezamagiti in viata, sustine psihiatrul suedez David Eberhard, tatal a 6 copii, autor al cartii ”How Children Took Power”. Potrivit acestuia, ”a-i spune nu unui copil nu este acelasi lucru cu a bate un copil”.

Frank Furedi, sociolog, profesor emerit la Universitatea Kent si autor al ”Paranoid Parenting”, declara: ”cea mai tulburatoare caracteristica a societatii suedeze este abdicarea voluntara din autoritatea de adult”. ”A inceput cu stigmatizarea pedepsirii copiilor si a transformat-o intr-o frica de a-i disciplina, ceea ce parintii ar trebui sa faca”, iar ingrijorarea nu este ce li se intampla cand sunt copii, ”ci ceea ce se intampla cu ei pe masura ce cresc”, avertizeaza sociologul.

Ce s-a intamplat, de fapt? Lipsa disciplinei in educatie ii priveaza pe copii de simtul responsabilitatii, al empatiei pentru ceilalti si de mijloacele de a-si atinge scopurile. Fara disciplina nu este nimic posibil. Dar discipina nu este pe placul oamenilor. O zicala romaneasca spune asa: “nu se poate si cu sula in fund si cu sufletul in rai”. Mi-au trebuit multi ani de viata ca sa inteleg acest adevar. Cand imi repeta tata asta, ma opuneam. Credeam ca pot eu descoperi formula magica prin care sa se poata. N-am descoperit decat faptul ca aceasta formula nu exista. Nu aici. Nu in acest plan existential, material.

Acest plan este creat dupa niste reguli stricte. Sunt vizibile cu ochiul liber. Regulile si conditiile intretin viata in acest plan. Daca planetele din Univers, daca Soarele sau natura ar avea, brusc, dorinte proprii de “libertate” si ar putea actiona dupa o vointa proprie, tot acest plan existential s-ar distruge. Asta e diferenta pe care omul ar cam fi dator s-o priceapa cu mintea lui. Pentru a incepe sa-si subordoneze propria minte interesului general, la fel ca planetele, la fel ca plantele.

Dar omul NU vrea. Fiindca ar fi nevoit sa renunte la ce vrea el, pentru el. Ar fi nevoit sa-si antreneze mintea, prin disciplina, sa i se supuna, sa renunte la “eu” pentru “tot”. Aceasta este singura forma de libertate, la care, colateral, a facut referire Rousseau, chiar daca in alt context.

Daca omul nu se supune legilor naturii, omul se autoelimina. Iata cum “eu vreau” poate deveni sinonim cu moartea. Iata sensul predicilor religioase. Comportamentul etic nu inseamna restrictii neplacute de la cheful nostru suprem, de la o viata traita hedonist, doar pentru satisfacerea propriilor placeri si dorinte. Moralitatea este insasi salvarea omului. Salvarea omului de el insusi. De propria minte egotica si autodistructiva.

E clar inca de la nivel biologic. Sistemul imunitar a fost creat ca sa lupte, sa apere. In asemenea masura, incat programarea sistemului imunitar este sa lupte pana la autodistrugere cu orice organism strain. Ironic si paradoxal, “eu vreau sa supravietuiesc” inseamna, la nivel biologic, “eu lupt pana la moarte”. Iata cum functioneaza dorinta. Fiind o proiectie mentala, dorinta este la fel de paradoxala ca si mintea.

In acest plan existential nu este posibila libertatea decat in interior, in sufletul omului. Sufletul omului detine toata libertatea, aceea despre care se spune ca poate “cu moartea pe moarte calcand”. Acea libertate care transcende acest plan, transcende moartea. Liber nu poate fi decat acela care se supune conditionarilor externe, regulilor si legilor acestui plan, in care suntem doar vizitatori, si a carui dorinta de libertate e atat de mare, incat omul isi foloseste si isi supune mintea, prin disciplina, scopului suprem, dorintei de a afla cine este cu adevarat. Cine este el, ca suflet, liber de conditionari si mai presus de moarte.

Pentru ca acest plan este guvernat de minte, omul nu poate patrunde mai departe de conditionari decat dupa ce le accepta. Nu poate patrunde dincolo de minte decat dupa ce este capabil sa o supuna si sa o disciplineze.

Un amic mi-a ras in nas, intr-o discutie despre spiritualitate. Mi-a zis ca nu stiu nimic despre spiritualitate, pe cand el stie. Iar eu, din punctul lui de vedere, nu stiam pentru ca nu experimentasem senzatiile ultra “spirituale” pe care ti le pot da drogurile. Lui i se parea ca eu ma “chinui” cu moralitatea si disciplina, reprimandu-mi un trai hedonist, libertin, care abdica de la responsabilitatea de sine si de ceilalti, prin empatie. Adica traiul lui paradoxal, prin care omul cauta sa fuga de dureri asumate, refugiindu-se in placeri. Incercand sa fuga de durere, omul creeaza si mai multa durere. Lui si celorlalti.

“Si ce ai rezolvat?”, l-am intrebat. “Am reusit sa dansez 16 ore, non-stop. Iti dai seama? Eu, care nu dansez…” Grozava realizare, intr-adevar, de eliberare a unor reprimari. Dar, oare, e de folos? “Dar sa meditezi ai incercat?”, l-am intrebat. “Da”, mi-a raspuns omul. “Si cat ai reusit sa stai in meditatie?” “Aproape un minut”. Si a adaugat ca fusese cumplit minutul acela. Ganduri multe si marunte il atacau. Atat de disciplinata si ascultatoare era mintea lui. Spirituala, desigur, prin experienta eliberarii de reprimari prin droguri.

Mintea e un instrument minunat. Poate fi un servitor credincios, daca o stapanesti, si un stapan cumplit, daca n-o disciplinezi. Mintea, in lipsa disciplinei, e ca o arma nucleara cu care tragi la intamplare, cu dorinta si speranta ca vei nimeri tinta. Efectele colaterale nu sunt niciodata neglijabile in aceasta contabilitate existentiala. Cum ar fi daca si Soarele si-ar dori sa fie liber? Sa lumineze la intamplare si dupa chef?

“La steaua care-a rasarit
E-o cale-atat de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.”

(Mihai Eminescu – “La steaua”)

Surse:

www.ganduridinierusalim.com

www.mihaieminescu.ro

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

Despre inima, minte si libertate

„Indragosteste-te de nimic si n-o sa mai ai nevoie de nimic.”

„Dumnezeu, in loc sa ne trimita tunete si fulgere, ne-a trimis libertate. Si de ce am libertatea asta, daca am devenit porc ca s-o obtin?”

„Lumea asta-i inchisoare pe viata.”

„Singurul mod de a te salva pe tine insuti e de a lupta pentru salvarea celorlalti.”

„Stii povestea cu morarita? Ce, fundul moraritei stie carte? Fundul moraritei, asta-i ratiunea omeneasca.”

„Lasa oamenii in pace, jupane, nu le deschide ochii. Dac-o sa le deschizi, ce or sa vada? Mizeria in care traiesc! Lasa-i incolo sa viseze mai departe! Fara numai daca, cand ar deschide ochii, le-ai putea arata o lume mai buna decat lumea de bezne in care traiesc acum. Ai asa ceva?”

„Daca am sti ce spun pietrele, florile, ploaia! Poate ca ele cheama, poate ca ne cheama si noi nu auzim. Cand vom avea ochii deschisi sa vedem? Cand vom deschide bratele sa imbratisam totul, pietrele, florile, ploaia, oamenii?”

aware

„Oamenii se intalnesc si se despart ca niste frunze gonite de vant; in zadar se osteneste privirea sa pastreze chipul, trupul, gesturile fapturii iubite; in cativa ani nu-ti amintesti daca avea ochi albastri sau negri.”

„Daca as fi avut de ales intre a ma indragosti de o femeie sau a citi o carte buna despre dragoste, alegeam cartea.”

„Fiecare om are cate o nebunie, dar cea mai mare nebunie, dupa mine, e sa n-ai niciuna.”

  • „Caror studii va dedicati aici, la manastire?, am intrebat.
  • Copiez vechi manuscrise ale manastirii, fiule, si zilele acestea, culeg toate epitetele cu care Biserica noastra a impodobit-o pe Sfanta Fecioara.
  • Exista 77 de soiuri de nebunie, cum am auzit, asta e al 78-lea.”

„Dragul meu, cand o sa devina omul cu adevarat om? Imbracam pantaloni, ne punem gulere scrobite, palarii in cap, dar tot magari suntem, lupi, vulpi, porci.”

„Daca ne-ar vedea tavalindu-ne prin iarba, ce rusine pentru Societate! Haide, sa scoatem gulerele scrobite si cravatele! Sa scoatem mastile de oameni seriosi! Nu face nimic daca n-ai cap; palarie sa ai. Jupane, lumea asta merita un scuipat.”

„Toti, oameni, animale, plante, astre, suntem fauriti din aceeasi plamada, nu alcatuim decat aceeasi substanta, care duce aceeasi lupta crancena. Care lupta? De a transforma materia in spirit.”

„Pe bunul Dumnezeu, vezi tu, nici ale sapte caturi ale cerului, nici ale sapte caturi ale pamantului nu-l pot cuprinde. Dar inima omului il cuprinde. Asa incat, ia seama, sa nu ranesti niciodata inima omului!”

(din cartea „Zorba Grecul” de Nikos Kazantzakis)

 

Povestea lui Nimic

A fost odata ca niciodata un imparat foarte bogat si puternic, care stapanea peste hotare intinse si avea foarte multi supusi. Oamenii ii stiau de frica, fiindca avea multi osteni care pazeau linistea in cuprinsul regatului si care ii aparasera in batalii crancene impotriva cotropitorilor de pe alte meleaguri. Ostenii aveau incredere oarba in capatenia armatei si in stapanul lor, fiindca acesta ii condusese catre victorie in lupte grele, cu o minte stralucita de strateg. Imparatul stia cand si cum sa sacrifice oameni, ca sa salveze cat mai multi, cum sa-si surprinda dusmanul si sa se foloseasca de punctele slabe ale acestuia, cum sa-si foloseasca supusii ca pe prelungirea propriilor sale maini ca sa-si atinga scopurile, sa-si protejeze tinutul si sa obtina laurii gloriei si ai victoriei.

Viata era buna in regatul imparatului. Supusii erau multumiti, traiau indestulator, in buna pace si in buna vecinatate. Imparatul adunase oamenii cei mai luminati la minte din toata imparatia, sa faureasca legi si sa-i stea de-a dreapta in dreapta judecata. Nicio abatere de la legi nu ramanea nepedepsita. Deseori, destul de aspru si chiar exemplar. De aceea oamenii se temeau si ii ascultau cu sfintenie poruncile. Astfel, toata lumea era multumita, iar supusii se simteau in siguranta si protejati. Atat unul de altul, cat si de dusmanii de dincolo de hotarele imparatiei.

Pana intr-o zi, cand la urechile imparatului a ajuns un zvon care l-a maniat pe data. Intr-o padure din regatul sau, locuia un intelept caruia ii mersese vestea, iar faima acestui om crestea si se tot raspandea printre supusii sai, care spuneau ca-l iubeau pe intelept si l-ar urma oriunde. Imparatul a tunat de indata catre osteni sa i-l aduca pe omul care ajunsese sa aiba o asa mare influenta asupra supusilor sai. Nu intelegea cum putea un simplu om, despre care se povestea ca traia singuratic, intr-o mica pestera din munti, sa controleze alti oameni in asemenea masura. Cum si cu ce?

Mania imparatului crestea numai la gandul ca un astfel de netrebnic ii putea stirbi puterea asupra supusilor sai, le putea clatina teama si ascultarea datorate stapanului lor si numai lui. Zvonurile erau si mai ingrijoratoare, se spunea ca oamenii din satul de la poalele muntilor, unde locuia inteleptul, incepusera sa se impotriveasca ostenilor si ordinelor lor. Razvratirea se pedepsea cu moartea.

Curand, inteleptul a fost adus in fata imparatului. Era un om intre doua varste, nici prea tanar, nici prea batran, cu fata arsa de soare, cu straie putine si saracacioase, cu parul si barba lungi, brazdate de fire argintii, cu spatele drept si privirea senina si clara. Imparatul a tunat la el:

  • Cine esti tu, om de nimic, netrebnic care imi indeamna supusii la razmerita si care tulbura linistea imparatiei?
  • Eu nu sunt, slavite imparate, i-a raspuns simplu omul.
  • Cum se face ca nu esti? Eu vad ca esti. Esti aici, in fata mea. Nu indrazni, nevolnice, sa ma infrunti, caci viata ta atarna de un fir de par si pot s-o retez indata!
  • Nu ma tem, slavite imparate, pentru viata mea. Caci ea nu-mi apartine. Nici mie si nici tie.
  • Nesabuitule, cutezi sa spui ca viata ta nu-mi apartine? Eu sunt imparatul tau, eu sunt stapanitorul acestor meleaguri, iar viata ta si a tuturor supusilor mei imi apartin si le pot curma oricand pentru nesupunere!
  • Slavite imparate, iertare iti cer daca te-am tulburat. Iertare imi cer daca vorbele mele nu ti-au fost pe plac. Iertare imi cer pentru mania domniei tale. Dar adevar grait-am. Viata mea, slavite imparate, viata oricarui om, supus sau dusman, si chiar viata ta, stapanitor al acestor meleaguri, nu-ti apartin.
  • Indrazneala ta depaseste orice mi-a fost dat sa aud, om de nimic. Cum de supusii mei te cred asa un mare intelept? Vorbele tale sunt mai nesocotite decat ale unui smintit. Dar nici smintit de-ai fi, nu poti scapa de pedeapsa mea. Raspunde-mi, tuna imparatul si mai tare, lamureste-ma, daca esti asa de intelept, cum se face ca nu esti si cum se face ca viata ta si chiar viata mea nu-mi apartin?
  • Slavite imparate, nu sunt pentru ca, asa cum domnia ta adevar grait-a, sunt un om de nimic. Doar sufletul e de mine. Iar viata noastra, slavite, cum sa-ti apartina, daca nici tatal nostru si nici mama care ne-a nascut nu ne-au facut-o si nici Maria ta n-a dat-o? E adevarat ca Maria ta poate curma o viata, oricine poate curma o viata, dar asta nu inseamna ca viata aceea ii apartine aceluia care o curma.

Manios din cale afara, imparatul a chemat garzile si le-a poruncit sa-l azvarle pe intelept in temnita. Si-a chemat imediat consiliul de intelepti la sfat.

  • Imparate, au intrebat inteleptii uimiti, de ce ai mai ascultat vorbele necredinciosului tau supus? De ce nu ai poruncit sa fie ucis pe data?
  • Pentru ca orice supus de-al meu are dreptul la o dreapta judecata, dupa legile noastre. Pentru ca vreau sa inteleg cum poate un smintit sa-i faca pe supusii mei sa-l iubeasca, sa-l venereze, sa-l asculte si sa-l urmeze. Pentru ca, daca inteleg, as putea fi un imparat mai puternic, mai iubit de supusi. Atunci l-as omori fara sa clipesc si fara nicio indurare.
  • Pai, ce este de inteles, imparate luminate, din vorbele unui nebun? De ce sa ne batem capul?
  • Daca era doar un nebun, supusii mei nu l-ar fi iubit. Nu ar fi indraznit sa nesocoteasca ordinele ostenilor mei. Le-ar fi fost mult prea teama. Smintit sau nu, oamenii il iubesc intr-atat, incat au ajuns sa n-aiba frica. Iar acesta este un pericol foarte mare pentru imparatie, din interior, poate la fel de mare precum este amenintarea dusmanilor de peste hotare.
  • Imparatul nostru, dar cum ar putea netrebnicul acesta in zdrente sa insemne un pericol pentru Luminatia ta?
  • V-am adunat de pe tot cuprinsul regatului meu, crezandu-va oameni cu minte, dar minte n-aveti deloc. Supusii mei ma asculta si ma urmeaza pentru ca imi stiu de frica. Daca m-ar iubi, nu mi-ar mai sti de frica. Daca nu mi-ar mai sti de frica, nu le-as mai putea porunci. Ar deveni oameni liberi si n-ar mai fi supusii mei. M-ar urma si m-ar asculta doar daca ar vrea si doar pentru ca m-ar iubi. Iar daca supusii mei pot iubi un astfel de netrebnic, in zdrente, precum spuneti voi, puterea lui ar putea sa devina, peste noapte, mult mai mare decat a mea. Acum ati inteles de ce nu l-am omorat pe loc?
  • Intelegem, Maria ta, in marea ta intelepciune luminezi si mintea noastra proasta. Dar daca Luminatia ta zice ca supusii, daca se tem, nu iubesc, si daca iubesc, nu se mai tem, cum ai putea, slavit stapanitor al nostru, sa fii si temut si iubit?
  • Asta credeam ca mi-ati putea raspunde voi, cei mai intelepti oameni din regat. Daca voi nu puteti, atunci netrebnicul acela din temnita va trebui sa poata, inainte sa-i iau viata.
  • Iarta-ne, Imparate luminate, biata noastra minte nici nu se compara cu a ta, cu a unui stapanitor vestit ca tine! Iarta-ne pe noi, bietii tai supusi, ca asemenea raspuns si asemenea intrebare nici prin cap nu ne-au dat. Iertare, stapane!

Imparatul a cerut sa fie lasat singur si a cazut adanc pe ganduri. Toata vestita lui desteptaciune, toata strategia lui uimitoare nu-i erau acum de niciun folos. Prea puternicul stapanitor se simtea umil si infricat la gandul unei razmerite printre supusii sai, daca omul de nimic din temnita sa traia sau murea. Cum ar putea el controla un asemenea pericol?

Peste cateva zile, imparatul a cerut sa-i fie infatisat inteleptul din temnita. I-a vorbit bland de aceasta data.

  • Spune-mi, omule, care este numele tau?
  • Numele meu, marite, este numele parintilor mei si nu al meu. Eu, nimic fiind, alt nume n-am pe lume.
  • Asa sa fie, omule! Nimic iti vom spune de acum inainte. Dar oamenii din satul din padure cum iti spuneau?
  • Om, slavite imparate, ei ma numeau om, ca si pe ei.
  • Prea bine, dar cum puteau atunci sa faca diferenta, cand vorbeau, intre unul de-al lor si tine?
  • Pentru asta, imparate, ei foloseau numele parintilor lor, pentru ei, pentru ai lor si pentru diferenta pe care o faceau, ei intre ei si intre ei si mine.
  • Asadar, pentru ei, tu erai Om si pentru noi, tu esti Nimic. Dar lor nu le-ai spus un nume, pe cand noua, asa ni te-ai infatisat. Ce sa inteleg eu din asta?
  • Slavite imparate, eu doar am vietuit alaturi de oamenii acestia, om fiind. Ei nu m-au intrebat cine sunt. Maria ta m-a intrebat si eu am raspuns.
  • Si de ce au ajuns oamenii sa te iubeasca? De ce te asculta si te urmeaza? De ce au ajuns sa se revolte la ordinele ostenilor mei? Iti dai seama, Omule, ca tu imi indemni supusii la nesupunere? Ca tulburi linistea si ordinea imparatiei? Pentru care eu si ostenii mei am luptat in lupte crancene, pentru care ostenii mei si-au varsat sangele si si-au dat viata?
  • De ma iubeau, slavite, nu am vina. Eu nu i-am indemnat. Nici sa ma iubeasca, nici sa ma asculte, nici sa ma urmeze, nici sa nesocoteasca poruncile imparatiei. Nesupunerea lor e dreptul lor, slavite, cum nesupusa este inima care ne bate in piept. Inima curajoasa, marite, ca aceea a ostenilor tai, care s-au dus sa moara in batalie. Eu inima nu indraznesc s-o tulbur, imparate, iar linistea nici atat n-as indrazni. Caci inima si linistea ma insotesc in nimicul meu, mereu.
  • Ticluite vorbe spui si vina nu ti-o recunosti, Nimicule. Cu usurinta vorbesti despre curajul de a muri, dar cum indraznesti sa spui ca nesupunerea este un drept al oamenilor? Asa le spui si lor, de asta sunt gata sa te urmeze? Stii ca s-au adunat cu furci si cu topoare si vor sa vina la palat ca sa te apere? Sau stii ca pentru nesupunere ii asteapta moartea?
  • Inima n-o poti stapani, desi o poti strapunge. La fel ca viata, inima omului nu apartine nimanui. Bataia ei, care sustine viata, numai de ea-i stiuta si dreptul ei este sa bata sau sa stea. Chiar inainte de a fi strapunsa. E dreptul ei sa apere ce iubeste si ce mintea nu poate intelege. Maria ta, insa, poate intelege ca tot omul, precum osteanul, isi poate oferi inima mortii. Iar osteanul poate intelege, ca tot omul, ca inima oferita mortii doar frica altuia o poate strapunge.
  • Mestesugite vorbe, Nimicule. In temnita ai sa te-ntorci pana te chem ca sa-mi raspunzi chiar la aceasta intrebare. Cum poate inima sa cuprinda in ea si frica si iubire totodata?
  • E voia ta, imparate, si se va face voia ta, precum doresti.

castel

Imparatul se maniase iar. Le-a poruncit temnicerilor sa-l urmareasca zi si noapte pe intemnitat si sa-i spuna tot ce facea. Asa a aflat ca Omul bea apa si manca foarte incet si fara graba. Zambea, chiar singur, aproape mereu, chiar si in somn. Privea mult pe fereastra temnitei si adesea inchidea ochii si nu mai auzea nimic in jur. Auzind toate acestea, imparatul l-a chemat iar pe intelept la dansul.

  • A venit clipa sa-mi raspunzi la intrebare. Cum poate inima sa cuprinda in ea si frica si iubire totodata?
  • Imparate, eu, Nimic fiind, nu pot sa stiu si sa spun cum. Dar daca poate, poate, ea stie cum. Tot asa cum spui, slavite, ca inima oamenilor se teme de tine si ma iubeste pe mine. Eu nu stiu cum.
  • Dar cum ar putea inima asta sa se teama de mine si sa ma iubeasca tot pe mine?
  • Aceeasi inima, imparate, nu-i cu putinta sa se teama si sa iubeasca acelasi lucru, in acelasi timp. Ostenii care si-au dat viata pentru tine te-au iubit. Inainte sa-si dea viata, poate s-au temut. La fel sunt toti oamenii.
  • Cum pot sa spui ca sunt la fel? Unii sunt tarani, altii osteni, altii intelepti, eu sunt imparat, tu esti Nimic!
  • La ce folos, daca avem aceeasi inima, care se teme si iubeste, si aceeasi viata, care nu ne apartine?
  • De ce tu nu te temi de moarte?
  • Pentru ca iubesc viata.
  • Dar ce ai tu, ca sa iubesti viata?
  • Am foarte multe, mult mai multe chiar decat am nevoie. Am haine pe mine si incaltari, care imi tin de cald.
  • Bine, atunci n-o sa le mai ai!

Imparatul, maniat, a poruncit ca inteleptul sa fie dezbracat la piele, descaltat si azvarlit inapoi in temnita. Auzind de la osteni ca Omul se purta la fel, in fiecare zi, si tot zambitor era, l-a chemat inapoi in fata sa.

  • Esti gol, Nimic. Nu mai ai ce ziceai ca ai in plus. Nu ti-e frig? Nu vrei haine? Nu vrei indurare? Nu vrei sa mi te supui? Tot zambesti?
  • Zambesc, slavite. Gol m-am nascut si gol o sa mor. Daca mi-e frig, inima bate mai tare si ma incalzeste.
  • Acum, ce poti sa mai spui ca mai ai, Nimic?
  • Mai am multe, imparate. Am apa si mancare.
  • Osteni, luati-l si azvarliti-l in temnita. Sa nu i se mai dea mancare deloc, iar apa doar un fir, cat sa nu moara. Nimic, care esti, in cele din urma chiar si inima ta va invata sa mi se supuna mie!
  • Imparate, vei vedea. Inima nu invata, ea doar ne invata. Pace tie!

Temnicerii i-au raportat imparatului ca Nimic era netulburat si zambitor in continuare. Se topea pe picioare, nemancat, dar niciodata nu cerea nimic, nu cerea nici macar indurare. Imparatul a cerut sa i se infatiseze iar.

  • Mai ai putin si vei muri de foame, Nimic. Tot poti sa zici ca ai mai avea ceva?
  • Da, Maria ta. Mai am chiar acest putin. Putinul pana mor. Mai am cerul albastru, pe care il vad printre zabrelele ferestruicii de la temnita. Uneori, sunt tare fericit cand vad zburand cate o pasare. Am lumina soarelui, slavite. Oh, sunt atat de bogat, din pacate!
  • Sa i se astupe fereastra temnitei! Sa nu mai vada nici cer, nici pasari, nici lumina. Sa fie tinut pe intuneric! Daca nici dupa toate astea nu-mi ceri indurare, Nimicule, nimic nu va mai sta intre tine si moartea ta. Si a celor care vin dupa tine. Asta e porunca mea!

Temnicerii i-au spus imparatului ca era tare greu sa-l mai urmareasca pe intemnitat in intuneric. Nu mai puteau vedea… Nimic. Consiliul inteleptilor a fost chemat de urgenta. Imparatul era mai manios ca niciodata.

  • Maria ta, Luminate, de ce permiti ca nimicul acesta sa-ti tulbure linistea? De ce nu l-ai omorat pana acum?, au intrebat inteleptii uimiti.
  • Pentru ca, daca mi se supune, supusii m-ar putea iubi si totodata s-ar putea teme de mine. Pentru ca, daca il ucid pe el, voi fi silit sa-mi ucid si supusii, care muncesc pentru regat, si care iubesc un Nimic.
  • Dar, Slavite, care-i intelepciunea aceea pentru care i-a mers vestea?
  • E rezistenta Nimicului la Orice. E cea mai periculoasa arma din lume, de neinvins.
  • De ce, Luminatia ta, de neinvins? Moartea o poate invinge.
  • Nimicul rezista la Orice, inclusiv la moarte, bietii mei intelepti. O astfel de putere, data Omului, nu poate fi stapanita de nimeni.
  • Si atunci, Luminatia ta, ce ramane de facut?
  • Atunci ramane doar frica. Numai prin frica pot fi controlati si supusi oamenii, cu nume date de parintii lor, care nu stiu ca sunt Nimic. Numai oamenii care nu stiu ca sunt Nimic traiesc pentru ceea ce sunt si apara ceea ce sunt. La fel ca voi, prostilor. Pieriti din fata mea!

Singur, imparatul era muncit de ganduri. “Voi ramane in istorie un imparat brav, viteaz, neinfricat. Un bun strateg, un bun conducator de osti si de oameni. Nimeni nu va sti ca eu, imparatul, am ucis din frica. Am controlat din frica. Nimeni nu va sti ca mi-am omorat chiar propriii supusi, din frica. Numai eu voi sti. Eu si un Nimic. Un Nimic care m-a facut si pe mine sa ma simt ca un Nimic.”

A doua zi, imparatul l-a chemat pe intelept.

  • Nimic, care esti, lumina ta s-a dus, putinul ti se termina. Cum de mai poti zambi? Nu-mi ceri nici acum indurare? Nu-mi dai supunere?
  • Nu, imparate, cum i-as putea cere indurare unui Om caruia n-as prididi sa-i multumesc, prea supus?
  • Sa-mi multumesti? Pentru ce?
  • Pentru ca mi-ai dat si mai multe motive sa zambesc, Maria ta. Pentru ca lumina e si mai puternica in intuneric. Poti vedea chiar si cea mai mica scanteie. Pentru ca visele par si mai colorate. Pentru ca linistea din mine e mai asurzitoare ca oricand.
  • Le poti spune oamenilor ca imi multumesti?
  • Desigur, acesta este adevarul.
  • Si ca mi te supui?
  • Acesta nu este adevarul, imparate, si nu-l voi spune. Dar, prea plecat, iti multumesc.
  • Atunci, clipa mortii tale a sosit. Judecata mea s-a incheiat. Nesupunerea se pedepseste cu moartea, dupa legile noastre. Pentru ca mi-ai multumit, iti dau dreptul la o ultima dorinta. Ce dorinta mai ai?
  • Un Nimic nu-si poate dori decat Nimic, Luminatia ta. Orice altceva n-ar mai fi nimic. Iti multumesc din inima!
  • Din inima, zici? Dar la oamenii care vor muri dupa tine, tot pentru nesupunere, inima ta nu se gandeste? Ma asteptam sa-mi ceri indurare macar pentru ei.
  • Maria ta, cand iubesti viata, nu te poti teme de moarte. Nici de a ta, nici de a altora. Pana la urma, cine moare? Un Nimic? Un Om? Un nume dat de parinti?
  • Nu-ti regreti faptele si vorbele?
  • Nu regret nimic.
  • Mai ai ceva sa-mi spui, inainte de a deveni nimic?
  • Doar ca iti multumesc, Imparat de Nimic!
  • Indraznesti sa ma batjocoresti? Vrei sa mori in chinuri?
  • Nu te-am jignit deloc, Maria ta. N-ai vrut sa-ti fiu supus? Daca Eu iti sunt supus, atunci esti Imparatul unui Nimic, Stapanul unui Nimic, a zambit inteleptul.
  • Intelepte vorbe ai grait, inteleptule! Nimicul unui imparat e poate tot ce avem, ce nici inteleptii nu pot deslusi si nici cu mintea nu pot gandi. Sa i se taie capul si sa-mi aduceti inima lui pe o tava de aur! De azi inainte, vreau sa raman in istorie ca Imparatul Nimic! Sa fie ucisi toti supusii care s-au nesupus si sa mi se duca vestea peste hotare ca sunt imparatul care nu s-a dat in laturi de la Nimic ca sa apere regatul lui Nimic! Asta e porunca mea! Am zis!

Copyright Logo Livia Bonarov 2016

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

Legile existentei

Nimeni nu are dreptul sa intervina in viata altuia, sa-i dea sfaturi cum sa fie sau ce sa faca, decat daca i se cer. Fiecare are dreptul sa fie martor tacut si neutru al existentei altuia si s-o imbratiseze in sinea sa.

Nimeni nu are dreptul sa actioneze spre a-l impiedica pe altul sa fie sau sa faca ce doreste, decat atunci cand este pus in pericol direct si nu potential. Si chiar in acest caz, nimeni nu are dreptul sa faca rau, ci doar sa se apere. Fiecare are dreptul sa accepte alegerile altuia si sa-si aleaga circumstantele conform propriilor alegeri.

Nimeni nu are dreptul sa-i pretinda altuia circumstantele pe care si le doreste si care il implica direct pe altul si nici sa i le imputa. Fiecare are dreptul si libertatea sa-si creeze singur aceste circumstante.

Nimeni nu poate face pe nimeni sa devina constient sau responsabil decat prin propriul exemplu. Si chiar si rezultatul acestui exemplu ramane o optiune pentru altul. Fiecare are datoria morala, fata de sine, sa fie si sa se poarte asa cum si-ar dori s-o faca altul.

Nimeni nu are dreptul sa judece, sa invinovateasca, sa atribuie greseala. Nici asupra sa, nici asupra altuia. Fiecare e liber sa transforme orice tinde sa se indrepte in aceste directii, de indata ce devine constient.

Nimeni nu are dreptul sa-i serveasca altuia cazna teribila a verbului ”trebuie”. Existenta nu ”trebuie”. Existenta nu poate fi prevenita, controlata sau salvata.

Singura exceptie in toate aceste cazuri o face situatia cand omul liber devine sclav, benevol sau fortat. Cand omul ajunge sa serveasca intereselor altuia, benevol sau fortat. Fiecare ii serveste altuia dupa buna sa cuviinta, cu exceptia situatiilor cand este silit de altul sau cand se sileste singur. Cand omul alege benevol sa fie sclav, o face din propriul sau interes, in primul rand. Astfel, omul devine sclavul propriului sau interes. Propriul sau interes, care il poate aduce in postura de sclav, merita atentia omului, in acest caz, in niciun caz omul la care s-a tocmit sclav.

justice statue

Iustitia la romani, Themis la greci sau Isis la egipteni
reprezinta o zeitate obiectiva, nu oarba

Tot ceea ce nu tine de noi si ne este impus fortat e menit sa ne impinga catre realizarea libertatii interioare neconditionate. Daca noi incercam s-o conditionam, in functie de propriul interes, devenim sclavii propriilor interese.

Singura libertate autentica este libertatea interioara a omului. Aceasta libertate, omul o confunda cu libertatea de ego. Pentru a-si satisface libertatea de ego, omul devine dispus sa devina sclav. Degeaba injura printre dinti, degeaba ii injura pe altii. Degeaba se chinuie, daca nu observa ca este sclavul propriei libertati si ca tiranul e chiar el insusi. Acest tiran capata tot atatea chipuri exterioare, cate interese egotice oarbe are omul.

Ceea ce numim pret, sub orice forma, reprezinta o echilibrare si o compensare de energie. De cand ne nastem, primim. Aer, apa… Pentru tot ceea ce primim, platim. La fel ca in orice calatorie sau vacanta. Platim biletul de transport, platim cazarea, platim mancarea, platim distractia, platim daunele, stricaciunile pe care le provocam.

Cand vrem doar sa primim, fara sa si oferim, incalcam de fiecare data legea existentei. Nu pretuim viata, ca dar. Nu pretuim viata, ca trecere. Ca vacanta si calatorie. Vrem sa controlam trocul energetic in favoarea noastra, dar existenta nu poate permite asa ceva, fiindca ea se reechilibreaza compensatoriu imediat. E natura ei sa fie asa. Nu este punitiv. Nu este rea-vointa. Este doar energie care curge si care se afla mereu in echilibru. Nimeni n-o poate controla, nimeni n-o poate opri, nimeni nu o supervizeaza. Nimeni nu sta sa faca note de plata. Dar fiecare plateste compensatoriu pentru tot ceea ce primeste si pentru tot ceea ce strica in acest echilibru perfect. Fiecare primeste daca ofera.

Nu exista stare de a fi aici, acum si in acest plan, in care sa nu se petreaca un schimb. Respiratia este cel mai bun exemplu. Daca stai degeaba si nu faci nimic, atunci cand esti in vizita, ceva tot se intampla: pierzi timpul. Si pentru asta platesti. Cu alt timp. Pornind de la respiratie, timp, actiune sau bani, totul reprezinta un schimb. Traim intr-o dimensiune in care energia se manifesta compensator, fiind fluida si in miscare. Aceeasi energie, in alta dimensiune, care o include si pe aceasta, in care traim noi, nu se misca, nu este fluida, este intr-o stare de perfect echilibru, care nu necesita nicio compensare. Aceasta dimensiune nu poate fi perceptibila si accesibila omului, cata vreme el este prins in diversele lui plati, cu atat mai mult cu cat pe om nici nu-l intereseaza ce este energia, in sine, ci modul in care o poate avea mai mult, pentru el. Iar asta e imposibil, fiindca nu asta este natura energiei.

Cand esti musafir, platesti pentru orice stricaciune provoci si iti este permis doar sa primesti ceea ce ti se ofera si sa te bucuri. Daca uiti ca esti vizitator, platesti pentru tot ceea ce nu-ti apartine si tratezi de parca ti-ar apartine. Marea drama a omului este ca uita faptul ca, in aceasta viata, e doar un musafir care vine si pleaca.

Copyright Logo Livia Bonarov 2016

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

%d blogeri au apreciat asta: