Posts tagged ‘iubire’

El+Ea=Iubire?

„Noi trăim unii cu alții, dar nu știm ce înseamnă să trăiești în cuplu. Putem trăi ani de zile împreună fără să aflăm acest lucru. Priviți pretutindeni în lume: oamenii trăiesc împreună, nimeni nu trăiește singur: soții cu soțiile, soțiile cu soții, părinții cu copiii, copiii cu prietenii. Toți trăiesc alături de alți oameni. Viața nu există decât în asociere, dar știți voi ce înseamnă asocierea? Trăiești alături de o soție timp de 40 de ani și poate că nu ai trăit împreună cu ea nici măcar o clipă. Chiar și când faci dragoste cu ea te gândești la alte lucruri. Nu ești prezent, iar dragostea devine un act mecanic.

Mulla Nasruddin s-a dus la film cu soția. Erau căsătoriți de 20 de ani. Filmul la care s-au dus era de dragoste. La plecare, soția i-a spus lui Mulla: „Nasruddin, tu nu faci niciodată dragoste cu mine așa cum au făcut actorii ăia. De ce?” Nasruddin i-a răspuns: „Ești nebună? Știi cu cât au fost plătiți actorii ăia să facă asemenea lucruri?”

Oamenii trăiesc alături unii de alții, dar nu se iubesc. Nu iubiți decât atunci când puteți obține anumite beneficii de pe urma iubirii voastre. Cum poți iubi pe cineva dacă aștepți să obții ceva de pe urma lui? Iubirea devine o marfă. Ea nu mai este o relație, o tovărășie, o celebrare. Nu sunteți fericiți atunci când sunteți alături de celalalt; cel mult vă tolerați.

Soția lui Mulla Nasruddin se afla pe patul de moarte. Doctorul i-a spus lui Mulla: „Nasruddin, trebuie să fiu sincer cu tine; în asemenea clipe, cel mai bine este să fii sincer. Soția ta nu mai poate fi salvată. Boala a avansat prea mult, așa că trebuie să fii pregătit. Încearcă să nu suferi, acceptă fatalitatea. Acesta este destinul tău. Soția ta va muri”. Nasruddin a răspuns: „Nu-ți face probleme, doctore. Dacă am suferit alături de ea atâția ani, mai pot îndura câteva ore!”

Noi, cel mult, ne tolerăm unii pe alții. Iar atunci când gândești în termeni de toleranță, viața în cuplu devine suferință. Așa se explică de ce spunea Jean-Paul Sartre că celalalt înseamnă iadul… căci alături de el nu faci decât să suferi, ești dominat. Celalalt îți face probleme, iar tu îți pierzi libertatea și fericirea. Viața în cuplu devine o rutină, ceva ce trebuie suportat. Dacă doar vă tolerați reciproc, cum puteți cunoaște frumusețea vieții împreună? Este imposibil.

Căsnicia înseamnă celebrarea vieții în cuplu. Ea nu se reduce la un certificat. Niciun oficiu de stare civilă nu vă poate da o căsnicie, niciun preot nu vă poate face acest dar. Căsnicia înseamnă o revoluție uriașă în planul ființei, o imensă transformare a modului de viață, care nu se poate petrece decât dacă celebrați statul împreună, dacă celalalt nu mai e pur și simplu celalalt, dacă tu nu mai ești pur și simplu tu. Cei doi nu mai sunt doi, între ei a apărut o punte, au devenit unul. Din punct de vedere fizic rămân doi, dar în ceea ce privește ființa lor interioară, au devenit unul. Poate că sunt cei doi poli ai existenței, dar existența lor este una singură. A apărut puntea.

Foarte rar se întâmplă să dai de o căsnicie adevărată. Oamenii trăiesc împreună pentru că e mai convenabil. Acesta este principalul motiv pentru care se unesc. Să trăiești singur nu-i deloc rentabil. Cheltuiești mai mult. De aceea se căsătoresc majoritatea oamenilor. Motivele lor sunt negative.

Un bărbat urma să se căsătorească. Un prieten l-a întrebat: „Ai fost întotdeauna împotriva căsătoriei. Cum se face că ți-ai schimbat părerea?” Omul a răspuns: „Se apropie iarna și se pare că va fi una foarte friguroasă. Costurile cu încălzirea mă depășesc, iar o nevastă mi se pare mai ieftină”.

Aceasta este logica. Trăiți unul cu altul deoarece este mai confortabil, mai convenabil, mai ieftin. Să trăiești singur e într-adevăr greu. O nevastă îți poate rezolva atât de multe lucruri. Îți poate face menajul, îți poate găti, poate fi o slujnică, o îngrijitoare – atât de multe. Ea reprezintă cea mai ieftină mână de lucru din lume. Face atâtea lucruri fără să fie plătită deloc. Căsnicia este o formă de exploatare, nu un act de comuniune. De aceea, ea nu duce în mod normal la fericire. N-are cum. Cum s-ar putea naște nectarul florii din rădăcinile exploatării?

Mai există și așa-zișii voștri sfinți, care afirmă că sunteți nefericiți deoarece trăiți în familie, în lumea exterioară. Ei spun: „Renunțați la toate, părăsiți totul”. Logica lor pare justă, dar nu pentru că e într-adevăr așa, ci pentru că n-ați cunoscut comuniunea. Dacă ați cunoaște fericirea prin comuniune, i-ați lua în râs pe sfinți. Cine a cunoscut fericirea prin comuniune, cine a cunoscut adevărata căsnicie, a cunoscut iubirea, care este cea mai directă cale către divinitate. Voi însă nu cunoașteți comuniunea și trăiți împreună fără a ști ce înseamnă acest lucru; trăiți în acest fel timp de 70-80 de ani, fără a ști ce este viața. Rătăciți fără a prinde rădăcini în solul fertil al vieții. Treceți de la un moment la altul fără să savurați vreunul.

Știința de a-ți trăi viața nu vi se dăruiește la naștere; ea nu este ereditară. Viața apare odată cu nașterea, dar înțelepciunea, experiența, extazul trebuie învățate. De aceea insist eu atât de mult pe meditație. Savoarea vieții trebuie învățată. Trebuie să creșteți, să vă maturizați pentru a o putea trăi. Viața nu poate fi cunoscută decât la maturitate. Dar voi trăiți și muriți ca niște copii. Nu creșteți niciodată. Nu ajungeți la maturitate.

Ce este maturitatea? A fi copt din punct de vedere sexual nu înseamnă a fi matur. Întrebați-i pe psihologi: aceștia afirmă că dezvoltarea mentală a adultului se oprește pe la 13-14 ani. Corpul fizic continuă să crească, dar mintea își oprește creșterea la vârsta de 13-14 ani. Nu-i de mirare că vă comportați atât de prostește, că viața voastră e doar un lung șir de năzbâtii! O minte care nu a crescut nu poate face decât prostii.

O minte imatură va arunca întotdeauna responsabilitatea pe ceilalți. Vă simțiți nefericiți și sunteți convinși că sunteți așa din cauza că cei alături de care trăiți vă fac viața un iad. „Celălalt este iadul”. După părerea mea, această afirmație a lui Sartre este foarte imatură. Pentru un om matur, celălalt poate deveni la fel de bine și raiul. De fapt, el este ceea ce sunteți voi, căci el nu este decât oglinda în care vă priviți. Când spun maturitate, mă refer la o anumită integritate interioară. Aceasta nu va apărea decât atunci când veți înceta să-i mai faceți pe alții responsabili pentru suferințele voastre, când veți începe să înțelegeți că voi sunteți singurii responsabili pentru ele. Acesta este primul pas spre maturitate: eu sunt responsabil; orice s-ar întâmpla, eu sunt vinovat.

Dacă vă simțiți trist, puneți-vă întrebarea: „A cui este vina?” Dacă acceptați că este vina voastră, mai devreme sau mai târziu veți înceta să mai faceți foarte multe lucruri pe care le faceți la ora actuală. În fond, aceasta este esența străvechii teorii a karmei. Voi sunteți singurii responsabili. Încetați să mai spuneți că societatea este responsabilă, că părinții voștri sunt de vină, că situația economică v-a adus în această stare; nu mai aruncați responsabilitatea asupra altora. Voi sunteți singurii responsabili. La început, vi se va părea o povară, căci nu veți mai putea arunca vina pe altcineva. Dar trebuie să v-o asumați…

Cineva l-a întrebat pe Mulla Nasruddin: „De ce ești atât de trist?” Mulla a răspuns: „Soția mea a insistat să nu mai joc cărți și alte jocuri de noroc, să nu mai fumez și să nu mai beau. Am renunțat la toate aceste lucruri”. La care omul a răspuns: „Soția ta trebuie să fie foarte fericită acum”. Nasruddin: „Tocmai asta e problema. Acum nu mai are de ce să se plângă, așa că e foarte nefericită. Acum nu mă mai poate face responsabil pe mine pentru nefericirea ei. Credeam că dacă o să renunț la toate aceste lucruri o s-o văd mai fericită, dar a devenit mai nefericită ca oricând”.

Dacă ați continua să aruncați responsabilitatea asupra altora și toți ar face ceea ce le spuneți să facă, mai devreme sau mai târziu v-ați sinucide, căci n-ați mai avea asupra cui să aruncați vina. De aceea, e bine să vă păstrați câteva defecte. Asta îi ajută pe ceilalți să fie fericiți. Dacă ar exista un soț perfect pe lume, soția lui l-ar părăsi. Cum poți domina un soț perfect? De aceea, chiar dacă nu vreți, faceți câteva greșeli pentru ca soția voastră să vă poată domina și astfel să fie fericită! Dacă există undeva un soț perfect, sigura soluție este divorțul. Găsiți un bărbat perfect și veți fi automat împotriva lui, căci nu-l mai puteți condamna, nu-i mai puteți atribui nicio greșeală.

Mințile noastre adoră să se plângă și să arunce responsabilitatea asupra celorlalți, căci în acest fel se simt bine, nu se mai simt responsabile. Dar această eliberare este foarte costisitoare. Ea nu este reală, dimpotrivă, povara devine din ce în ce mai mare, fără ca noi să ne dăm seama.

Oamenii trăiesc fără să știe ce este viața. Ei nu ajung la maturitate, nu se integrează, nu sunt centrați. Ei nu trăiesc decât la periferie. Dacă periferia voastră se întâlnește cu periferia altora, ciocnirile sunt inevitabile. Pe de altă parte, dacă sunteți tot timpul preocupați de greșelile altora, nu puteți trăi decât la periferie. Dacă veți realiza că „eu sunt singurul responsabil pentru existența mea; eu sunt cauza care a generat acest lucru”, atunci conștiința voastră trece brusc de la periferie în centru. Abia acum începeți să deveniți centrul existenței voastre. De acum înainte veți putea face foarte multe lucruri. Dacă nu vă place un lucru, puteți renunța la el; dacă vă place un lucru, îl puteți adopta. Dacă vi se pare ceva adevărat, îl puteți urma; dacă simțiți că nu este adevărat, îl puteți evita, căci acum sunteți centrat și înrădăcinat în sinele vostru.

Amintiți-vă întotdeauna că atunci când sunteți alături de cineva ar putea fi pentru ultima dată. Nu vă pierdeți timpul cu prostii; nu creați conflicte și certuri pentru motive minore. Când moartea se apropie, nimic nu mai contează. Dacă cineva face sau spune ceva care vă enervează, amintiți-vă de moarte. Gândiți-vă că acest om este pe punctul de a muri. Ce mai contează atunci cuvintele sau faptele lui? Poate că nici n-a avut intenția să vă enerveze; poate că este doar interpretarea voastră. Din 100 de cazuri, 99 țin mai degrabă de interpretarea personală.

Și nu uitați: când vă aflați alături de cineva, nu este vorba de cel pe care îl știați dinainte, căci totul se schimbă. Nu poți intra în același râu de două ori și nu poți întâlni aceeași persoană de două ori. Vă puteți întâlni cu tatăl, mama, frații, prietenii voștri, dar ei nu mai sunt aceiași; s-au schimbat. Nimic nu rămâne la fel. Și voi v-ați schimbat, nu mai sunteți aceiași… Dacă veți ține minte aceste două aspecte, iubirea va înflori mai ușor în voi. Când vă întâlniți cu cineva, faceți-o de parcă ar fi prima oară. Faceți-o însă și ca și cum ar fi pentru ultima oară. Căci chiar așa stau lucrurile. Daca veți avea această perspectivă, acest mic moment al întâlnirii va căpăta o semnificație incredibil de profundă.

Când energia corpului crește, energia sexuală se transformă și își schimbă calitatea. Nevoia de sex devine din ce în ce mai mică, iar nevoia de iubire din ce în ce mai mare. Când este orientată în jos, energia se transformă în sex, iar când merge în sus, în iubire. Dar nu trebuie să așteptați să se manifeste. Iubiți din ce în ce mai mult oamenii. Fiți un risipitor cu iubirea voastră. Iubiți-vă prietenii, iubiți chiar străinii. Iubiți copacii și pietrele. Important este să iubiți. Dacă vă așezați pe o piatră și trăiți un sentiment de iubire față de ea, veți constata că piatra vă va răspunde. Veți simți aproape imediat acest lucru. Piatra nu mai este o simplă piatră. Atingeți un copac cu iubire și veți constata că el vă va răspunde cu aceeași monedă. Copacul vă va iubi și el. Iubiți tot ce faceți. Chiar și când mâncați, mâncați plini de iubire; mestecați hrana cu iubire. Când faceți un duș, simțiți apa care cade pe trupul vostru și răspundeți-i cu iubire și recunoștință – căci sacrul este pretutindeni și totul este sacru. Când veți înțelege că totul este sacru, nu veți mai tânji după iubire, căci aceasta se va revărsa asupra voastră de pretutindeni.

Atunci când iubești, ești plin de bucurie. Când nu poți iubi, n-ai cum să fii fericit. Bucuria este o funcție a iubirii, o umbră a acesteia. Ea urmează pretutindeni iubirea. De aceea, deschideți-vă din ce în ce mai mult față de iubire și veți deveni din ce în ce mai fericiți. Nu va trebui să vă intereseze dacă iubirea vă este returnată; acest lucru nu are importanță. Fericirea urmează pretutindeni iubirea. Valoarea iubirii este intrinsecă. Ea nu depinde de răspunsul celuilalt, ci vă aparține în întregime. Nu contează ce și pe cine iubiți: poate fi un câine, o pisică, o piatră, un copac. Așezați-vă lângă o stâncă cu o atitudine plină de iubire. Gândiți-vă la piatră. Mângâiați-o și așezați-vă pe ea. Simțiți-vă una cu ea și dintr-o dată veți simți un val de energie dublată de o bucurie imensă. Poate că nu piatra v-a răspuns la iubire – sau poate că a făcut-o; acest lucru nu are importanță. Cert este că iubirea voastră a generat acest val de fericire. Cine iubește este fericit. Dacă înțelegeți acest secret, puteți fi fericit întreaga zi. Dacă sunteți plini de iubire timp de 24 de ore, fără să mai depindeți de un obiect al iubirii, veți deveni din ce în ce mai independent, căci veți putea iubi fără ca cineva să fie de față. Veți putea iubi chiar și golul din jurul vostru. Dacă sunteți singur în cameră, o veți umple cu iubirea voastră. Dacă vă aflați într-o închisoare, o veți putea transforma într-un templu. Din clipa în care o veți umple cu iubire, ea nu va mai fi o închisoare. Invers, un templu poate deveni o închisoare dacă nu este umplut cu iubire.

Gelozia este foarte complicată. Conține multe ingrediente. Lașitatea este unul dintre ele, egoismul este altul. Dorința de monopolizare nu este iubire ci doar posesivitate, o tendință de a fi competitiv și o frică adânc înrădăcinată de a nu fi inferior… Multe lucruri sunt incluse în gelozie. Iubești o persoană – sau cel puțin crezi că o iubești… Dacă într-adevăr iubești, gelozia este cu neputință. Dacă vezi că persoana respectivă iubește pe altcineva, vei fi fericit: iubești persoana și aceasta este fericită cu altcineva: tot ce vrei tu este ca ea să fie fericită. Nu te vei simți gelos/geloasă, ci din contră, recunoscător persoanei care o face fericită pe persoana iubită de tine…

Aceasta este iubirea autentică – o specie rară. Pentru cei mai mulți, a iubi înseamnă a poseda acea persoană. Tu „iubești” o persoană și asta înseamnă că acea persoană nu trebuie să iubească pe nimeni altcineva. Dacă o face, te insultă, îți arată că ești inferior, că există oameni mai buni, mai de iubit decât tine. Asta îți rănește ego-ul, îți rănește posesivitatea, îți rănește dorința de monopolizare. În esență, este lașitate, pentru că nu încerci să înfrunți realitatea sincer, direct. Problema nu este că omul iubit de tine iubește pe altcineva, ci dacă tu iubești într-adevăr acea persoană. Dacă o iubești, nimic nu contează.

Iubirea dă libertate. Iubirea permite ca orice simte un om că vrea să facă, să poată face. Dacă iubești o persoană, nu interferezi cu intimitatea ei. Nu-i încalci ființa. Nu vrei ca ea să-ți dea socoteală unde a fost. Nu este bine așa. Este viața ei, te-ai îndrăgostit de o persoană și așa este ea. Nu-i încalci intimitatea. Nu-i deschizi scrisorile, nu te uiți prin buzunarele ei, în jurnalul ei, în agenda cu numere de telefon. Nu încerci să cauți indicii. Toate acestea sunt lucruri urâte. Trebuie să accepți realitatea. Dacă nu o faci, ești laș. Și, pentru a-ți ascunde lașitatea, faci caz de gelozie. În realitate, nu ai probleme, doar ideile tale îți aduc necazuri. Nu pot concepe ca, dacă două persoane într-adevăr se iubesc, să se certe vreodată pentru orice motiv, să încerce să se impună, să încerce să-l oprească pe celalalt din ceea ce vrea să facă.

Cerința de bază a iubirii este: îl accept pe celălalt așa cum e el. Când iubești, nu încerci să schimbi persoana conform ideii tale despre ea. Nu încerci s-o ajustezi pe ici, pe colo, pentru a o aduce la mărimea adecvată – așa cum se face peste tot în lume, de altfel. Oamenii care cred că se iubesc se hărțuiesc reciproc încontinuu, încearcă să creeze din celălalt imaginea pe care o visează. Ei vor ca celălalt să fie o marionetă iar sforile să fie în mâinile lor. Și același lucru îl face și celălalt cu tine. Astfel va exista un conflict permanent, mizerie și durere.

Și atunci ne minunăm: de ce au scris poeții așa de multe lucruri frumoase despre iubire? – fiindcă nimic nu pare să se întâmple în realitate! Iubirea există doar în poezii. Adevărul e că majoritatea poeților nu au iubit vreodată. Ei sunt îndrăgostiți de ideea de iubire și creează povești frumoase. Sau poate că au iubit, dar au eșuat, astfel încât, pentru a se consola, creează situația opusă în poeziile lor. Este ca o compensație. În viață au ratat, așa că transpun în scris fantezia pe care ar fi vrut să o trăiască aievea, pentru a uita urâțenia vieții lor. Deci, fie poeții nu au iubit niciodată și nu au cunoscut agonia iubirii, fie au cunoscut agonia ei și au vrut să cunoască și extazul.

Lașitatea este cea care te torturează. Pur și simplu, înfruntă realitatea. Dacă iubești un om, atunci nu există condiții. Dacă nu-l iubești, atunci cine ești tu să pui condiții? Dacă-l iubești, îl iubești așa cum este, dacă nu-l iubești, nu este nicio problemă – el este nimeni pentru tine, deci ce condiții să-i pui? Poate face orice vrea să facă. Dar trebuie să-ți analizezi sentimentele în mod sincer. Iar întâlnirea directă cu propriile tale sentimente îți va arăta calea. Încearcă doar să vezi ce simți într-adevăr pentru celalalt și gelozia va dispărea. În majoritatea cazurilor, odată cu gelozia, dispare și iubirea. Dar ăsta e un lucru bun, fiindcă ce sens are să ai parte de o iubire plină de gelozie, care de fapt nu este iubire? Dar dacă gelozia dispare și iubirea rămâne, atunci ai ceva consistent, care merită trăit.”

(Osho – ”Farmacie pentru suflet”)

Reclame

Un copil defineste iubirea

Ma cheama fiica-mea de 3 ani, Dharma:
– Te rog, mami, vino langa mine, hai sa ne jucam impreuna, sa facem forme din plastilina.
– Bine, vin. Dar nu ti-e foame, nu vrei sa mananci?
– Nu mi-e foame, vreau doar putin fistic.
– Bine, ma duc sa-ti aduc. Dar daca iti curat fistic, nu mai pot sa fac forme din plastilina cu tine.
– Nu-i nimic, mami. Tu imi dai fistic si eu iti fac o inimioara rosie de plastilina. Te iubesc, mami! Tu faci pentru mine si eu fac pentru tine.

child love

14 grame

„Cum se face ca doi oameni care au gusturi si hobby-uri si valori comune, care au chiar si un copil frumos si sanatos, care nu au probleme financiare sau de sanatate, sa nu mai vrea sa stea impreuna? Cum se face ca flacara care i-a adus impreuna sa se fi stins si sa lase in urma nimic? Tacere, gol, tristete?

Primul lucru care mi-a aparut in minte a fost raspunsul pe care mi l-am dat eu insami in circumstante aparent diferite, pe un subiect aparent complet diferit. Ajunsesem la un nivel critic al greutatii corporale si la un nivel la fel de critic al respectului de sine, al sanatatii si bucuriei de a trai. Si m-am intrebat, in mod firesc, cum ajunsesem oare aici. Ce anume a facut ca, intr-un interval relativ scurt, de numai 5-6 ani, sa trec de la bucuria unui trup sanatos, mobil si armonios, la povara zecilor de kilograme in plus?

Povara, atat la propriu, cat si la figurat, deopotriva. Iar simplitatea raspunsului m-a lovit cu puterea unei locomotive in miscare: cate 14 de grame pe zi – atat arata calculul sumar pe care l-am facut, impartind numarul de zile care trecusera la numarul kilogramelor in plus.

Primul reflex a fost, in mod evident, sa refac calculul, pentru ca numai 14 de grame zilnic nu pot cauza atata rau, nu-i asa? 14 grame reprezinta greutatea unei lingurite de cafea ceva mai pline, greutatea unui ruj mai mititel, si numai a zecea parte din greutatea unei piersici coapte. Prin comparatie cu cantitatea zilnica de mancare ingerata – adica undeva intre 500 si 850 de grame, fara a tine cont de apa bauta, 14 grame este infim.

Apoi m-am deprimat foarte foarte tare, pentru ca am realizat ca nu facusem nici macar efortul ilar, minimal, de a tine cele 14 grame departe de mine. Nu de alta, dar mi-ar fi fost de ajuns sa fiu atenta, de trei ori pe zi, la ce anume am de gand sa mananc, ca sa nu mai fie nevoie de masuri drastice sau sa ajung in situatia dramatica in care ajunsesem.

Apoi mi-a trecut prin cap faptul ca oglinda nu iti arata niciodata diferente atat de mici, de la o zi la alta. Si te obisnuiesti cu o imagine extrem de asemanatoare in exercitiul zilnic de contemplare in oglinda, si doar te poti mira din cand in cand ca nu te mai incap cum trebuie hainele, pentru ca, nu-i asa, nu iti explici fenomenul…

Ma intorc acum la ce spuneam initial – cum ajung doi oameni care s-au iubit, au enorm de multe valori in comun, au si un copil impreuna, sa se desparta? Cum?

creation of adam

Iar raspunsul nu mai pare asa de greu de dat, pentru ca in economia vietii de zi cu zi, acesti doi oameni, ca si mine de altfel, au uitat putin cate putin de sine si de celalalt, si au adaugat, zi de zi, cele 14 grame de izolare intre sufletele lor. 14 grame de distanta sau inflexibilitate sau comoditate sau egoism, sau greseala. In fiecare zi, pana cand cele 14 grame zilnice au format un zid de dupa care vocea celuilalt nu mai ajungea la suflet, de dupa care ochii celuilalt nu mai razbeau, de dupa care mana celuilalt nu ii mai atingea.

Poate ca de aceea spun marii psihologi ca reteta unei relatii de durata este aceea a vesnicului contact cu celalalt, a vesnicului dialog, atingeri, cautari a celuilalt. A discutiei clarificatoare, atunci cand lucrurile nu par a merge bine, a cerutului de iertare atunci cand gresesti, a straduintei de a nu repeta lucrurile care il ranesc pe celalalt, a bunatatii cu care ierti, uiti si o iei de la capat. In fiecare zi. Doar 14 grame.”

(un text scris de Aurelia Dinu)

Ce este iubirea?

Pare a fi o boala fara leac, asa cum a fost mereu descrisa in arta. Pentru unii, remediul pare a fi sa vrea s-o primeasca, pentru altii sa vrea s-o dea, dar pare ca nimeni n-o are, de fapt, ca s-o dea, si nimeni nu pare s-o poata pastra.

Dr.David Hamilton, in “The Physics of Healing”, ne reaminteste ca suntem… goi. Daca ne privim corpul la microscop, gasim celule inauntru. In interiorul celulelor e ADN, in ADN sunt atomi, iar in atomi nu prea mai e nimic. Sunt protoni, electroni, neutroni, intr-adevar, dar si enorm de mult spatiu gol, in proportie de 99.9999999%. Daca un proton ar avea dimensiunea unui mar, cel mai apropiat electron ar fi cat un graunte de sare si s-ar afla la o distanta de vreo 2 km.

Particulele, in sine, spune Dr.Hamilton, apar din ceea ce se numeste Camp Cuantic. Ni le putem imagina ca pe niste valuri de energie. Particulele sunt niste vibratii energetice, la propriu. Iar aceasta perspectiva ne ajuta sa ne imaginam materia si corpul nostru ca fiind ceva in permanenta schimbare, nu ceva static si permanent.

Si atunci, daca materia este 99.9999999% goala de continut, cine pe cine atinge? 0.0000001% atinge alt 0.0000001%, format din protoni, electroni si neutroni? Un ADN atinge alt ADN? Un atom atinge un alt atom? Iar aceasta atingere creeaza senzatii, trairi, emotii? Cum poate fi posibil si inteligibil asa ceva?

Ce simt cand ma atinge cineva? Oare ne punem vreodata intrebarea daca chiar simtim, realmente? Daca ar fi studiat creierul, cu siguranta s-ar putea constata diferente in activitatea cerebrala atunci cand ne atinge o persoana iubita sau un strain. Si atunci, atingerea este diferita, omul sau perceptia noastra asupra omului respectiv? Daca ne-ar atinge un strain, iar noi am avea ochii inchisi si n-am sti cine ne atinge, si ni s-ar spune ca ne atinge persoana iubita, n-am putea distinge fizic, material, atingerea, iar creierul nostru ar inregistra aceeasi activitate cerebrala ca si atunci cand ne-ar atinge realmente persoana iubita.

Ceea ce inseamna ca activitatea cerebrala nu depinde de materie, ci de imaginatie. Gandurile noastre impodobesc sau despodobesc un om, gandurile noastre ne leaga sau ne dezleaga de el. Nu rupem legaturi cu oameni. Rupem legaturi cu gandul care ne leaga de ei. Materia nu are nicio vina. E doar un stimul si atat, tot un stimul al imaginatiei noastre. Am putea concluziona ca 99.9999999% din tot acest univers fizic, pe care-l percepem material, exista, de fapt, doar in imaginatia noastra.

Ce este iubirea? Ce se petrece cand simtim celebrii “fluturasi” in stomac? E o senzatie biochimica. Cand ne atingem, cand ne sarutam, cand facem sex? E o senzatie biochimica. Cand mancam o ciocolata primim acelasi impuls. Ne hranim creierul cu endorfine, cu dopamina. Cand asteptam, infrigurati, telefonul dorit, atentia dorita, vorbele dorite, ce se petrece in corpul nostru? Infuzie de adrenalina, pe de o parte. Frica si anxietate, pe de alta parte, ca am putea sa nu le primim. Fricile sunt doar povesti pe care ni le spunem singuri. Oamenii de stiinta au declarat ca iubirea, asa cum o concepem noi in viata de zi cu zi, in relatiile noastre, din punct de vedere biologic, chimic si neurologic nu are mai mult decat valoarea unei ciocolate.

Asa se naste iluzia separarii. Din neincredere, din frica. S-a intamplat sa nu primim ce voiam, ce aveam nevoie. Ce fel de nevoie? Fizica sau imaginara. Si atunci, mintea s-a infasurat si a ridicat un zid in fata inimii, ca inima sa se inchida, sa nu mai simta, sa nu mai vrea, protejandu-ne si separandu-ne de stimulii exteriori. Care sunt o pura iluzie, o pura inventie, un fals raspuns la niste nevoi imaginare.

Pare trist, nu-i asa? Atata arta ar putea fi redusa la eticheta unei ciocolate. Atatea trairi, atatea simtiri, atata dor, atat de mult devine atat de putin. Si totul are loc in creierul nostru, nici macar in realitate.

Oamenii de stiinta au descoperit ca lipsa conexiunii ar putea fi cauza tuturor adictiilor. Legaturile sanatoase includ relatii, conexiunile cu familia, cu comunitatea si cu sine insusi. Calea vindecarii de adictii consta in conexiune autentica. “Daca nu ne putem conecta astfel, ne conectam cu orice altceva putem gasi. Cu huruitul rotii unei rulete sau cu acul unei seringi” (prof.Peter Cohen)

Adictiile de orice fel, pana la relatii asa-numite toxice din punct de vedere psihologic, sunt doar efecte ale lipsei de conexiune. Pare a fi vorba despre o conexiune materiala, dar asa sa fie, oare? Ar trebui sa primim sau sa oferim aceasta conexiune?

De cate ori nu ati avut prin preajma un om dispus sa va aline suferinta cauzata de despartirea de o persoana iubita si nu v-a folosit prea mult, fiindca nu putea inlocui acea persoana intru totul? Fiindca nu era acea persoana? De cate ori nu v-a spus colegul de munca sau un membru al familiei sau un prieten ca atitudinea lui, pe care o interpretati ca fiind suparare sau indiferenta la adresa voastra, nu are, de fapt, nicio legatura cu persoana voastra? Cine este acel “eu” care cerne si discerne iubirea? E simplu si cutremurator, totodata. Acel “eu” e materia cenusie care zace inchisa in capul fiecaruia dintre noi.

Orice trauma, orice abuz, orice suferinta pot fi demontate cu usurinta, la nivel cerebral, si raportate la realitate, mai ales la realitatea prezenta, cand efectul lor persista doar prin legatura pe care gandurile noastre o intretin cu evenimentele respective. Pentru ce alegem anumiti parteneri, anumiti prieteni, anumite comunitati? Care e acel “eu” care le alege, le limiteaza, le delimiteaza si pe noi odata cu ele? E simplu, acel “eu” pare a fi nevoia noastra, dar de fapt e imaginatia noastra. Orice stimul exterior nu are nicio putere asupra noastra daca nu si-ar baga coada imaginatia. Orice stimul exterior inseamna o proportie de 0.0000001% concret si 99.9999999% imaginar.

Si atunci, ce este iubirea? Un cumul de senzatii biochimice, neurologice, care se petrec, ca o piesa de teatru, in creierul nostru, in imaginatia noastra, care traiesc si mor odata cu noi? Ar fi absurd ca iubirea sa moara. Ar fi trist si absurd ca ea sa fie doar un gand, o senzatie, un stimul biochimic. Nu, iubirea trebuie sa fie mult mai mult de atat. Iubirea este si atat. Nu este “ceva”, nu este un “eu” sau un “el”, este energia in care vibreaza si exista totul. O energie poate mai putin lirica, dar cat se poate de reala si de concreta.

La nivel fizic, material, suntem niste animale cu nevoi fizice si materiale. La nivel neurologic, cerebral, suntem niste roboti cuantici, cu nevoi imaginare, care percep si transforma realitatea dupa chipul si asemanarea imaginatiei lor. La nivel energetic, suntem iubire. Si atunci, va intreb, cum ar putea cineva sa ofere sau sa primeasca iubire? E imposibil. Fiindca suntem iubire, intru totul. Dar, ca sa realizam aceasta realitate simpla, concreta, e necesar sa ne ridicam mai presus de statutul de animal si de nevoile sale fizice si materiale, mai presus de statutul de robot cuantic si de nevoile sale imaginare. Iubirea e ca aerul. Nu-l vedem, desi exista si ne mentine in viata.

How deep is your love?

Cat de profunda este iubirea ta? Pana unde merge? De ce anume depinde ea? Va provoc la o clipa de meditatie. Sa reflectam putin la asta: cat de profunda este iubirea noastra?

Prima iluzie

Cu siguranta, niciun om nu poate fi fericit atunci cand simte ca nu (mai) iubeste. Geo Bogza spunea: “Orice om pe care nu pot sa-l iubesc este pentru mine un izvor de adanca tristete. Orice om pe care l-am iubit si nu pot sa-l mai iubesc inseamna pentru mine un pas spre moarte. Atunci cand n-am sa mai pot iubi pe nimeni, am sa mor. Voi, cei care stiti ca meritati dragostea mea, aveti grija sa nu ma ucideti.”

Suna liric, dar, vai, doar atat. Exprima un egoism si un egocentrism crancene, iluzia unei separari voite de iubire, anuntata cu surle si trambite, ca sa se auda pana in fund la taxatoare. Ca in bancul ala: “O sa vezi, o sa beau gaz, o sa mor si o sa-ti para rau.” Depinde cum preferati, liric sau amuzant, totuna. Nu degeaba se spune ca a nu ierta pe cineva e ca si cum ai bea otrava, in speranta ca va muri celalalt. Ce inseamna “voi, cei care stiti ca meritati dragostea mea”? Doar unele fiinte o merita? Iubirea trebuie meritata? E un dar care se fura, se castiga, pentru care „trebuie” ceva, o lupta, un turnir? Nu e un dar care se ofera?

A doua iluzie

Iubirea mea depinde doar de mine, nu de altii, chiar in pofida celorlalti. Asta n-a inteles Geo Bogza. Ca nu-l omoara nimeni. Omul singur are impresia ca „omoara” in el iubirea, simtind totodata cum ucide si o parte din sine, pe buna dreptate. Dar insasi ideea aceasta este o iluzie. Iubirea nu moare niciodata, orice ai face tu, orice ar face altul. Asta e problema, de fapt. Ca a naibii iubire nu moare! E eterna si iti poti da seama cu usurinta, chiar daca mintea nu poate intelege, ca iubirea a existat dintotdeauna si va exista intotdeauna.

Iubirea exista de dinainte sa aparem noi si va exista si dupa noi. Noi fiintam in si prin iubire si e chiar caraghioasa opozitia noastra. Avem parerea falsa ca am putea opri iubirea, ca am putea-o ucide, ca o anulam prin neiertare, furie, ura. E doar un balci omenesc al desertaciunilor tragi-comice. Iubirea continua sa existe in toate acestea, netulburata. Fara ea, nimic din toate astea n-ar exista. “Daca dragoste nu e, nimic nu e.” (Marin Preda, “Cel mai iubit dintre pamanteni”)

existenta-iubire

Nichita Stanescu spunea, in “Gand 6”: “Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi pana la urma sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile si  adversitatile noastre. Ma-ntreb: noi, la capatul vietii noastre, ce-am lasa in afara? Banuiesc ca putem lasa niste sentimente. Mai putin de ura, intrucatva de patemi dar… de dragoste mai ales.”

Liric, artistic, o noua imagine plastica a unui singur adevar, exprimat trunchiat. Poate cea mai mare iluzie a omului este ca are impresia falsa ca el decide daca iubeste sau nu. De parca el ar decide viata si moartea. Din iubire ne-am nascut. Pe atat de paradoxal, precum ar fi, de pilda, sa ne nastem dintr-un viol. Iubirea nu are o contradictie, asa cum ni s-ar putea parea. Se spune ca intunericul este doar absenta luminii. E tot o zicala lirica. Iubirea nu are oponent, ea este totul si nimic nu exista in afara ei. Mistificarea apare atunci cand noi avem impresia putintei de a transforma iubirea. In furie. In ura. In conflict. In viol. In despartire. Dar toate sunt tot iubire. Orice i-ai face, in orice vorbe ai exprima-o, in orice stari ai transpune-o, ea ramane neschimbata.

Vine o zi cand ne oprim si contemplam acest adevar minunat si simplu. Iar in ziua aceea avem sansa sa simtim o eliberare mai profunda ca niciodata, de cand ne-am nascut. Usurarea de a renunta la iluziile mentale pe care le purtam, ca pe o povara, care ne faceau sa nu puteam vedea padurea din cauza copacilor.

Adevarul eliberator

“E vorba, desigur, de dragostea divina, dar a noastra, cea profana, are oare vreo limita care s-o impiedice sa atinga granita divinului?” (Marin Preda, “Cel mai iubit dintre pamanteni”)

How deep is your love? Va provoc sa va ganditi un pic, cu sinceritate:

V-ati mai iubi copilul daca l-ati vedea handicapat, bolnav, urat, prost, daca n-ar invata, daca n-ar face ce credeti voi ca trebuie, daca n-ar reusi in viata, daca n-ar fi pe placul vostru, daca ar refuza sa va ajute, daca ar fi somer, singur, sarac, inadaptat, daca altii ar rade de el, daca ar refuza sa fie precum va asteptati sau vreti voi?

V-ati mai iubi parintii daca v-ar abandona, daca nu i-ar preocupa nevoile voastre, ce simtiti, cine sunteti, daca ar avea doar asteptari egoiste de la voi, daca permanent v-ar certa sau nu i-ati putea multumi nicicum si nu le-ati putea fi pe plac?

V-ati mai iubi partenerii de viata daca nu le-ar pasa de voi, daca n-ar contribui sa faceti echipa impreuna, daca n-ar raspunde iubirii cu iubire, daca v-ar lasa balta la greu si v-ar fi alaturi numai la bine, daca v-ar trada, v-ar insela asteptarile, nu v-ar aprecia, v-ar dezamagi, v-ar parasi?

Ati mai iubi oamenii daca n-ar fi de acord cu voi, daca v-ar marginaliza, barfi, invidia, daca v-ar vrea raul, daca v-ar face rau, daca vi s-ar opune, v-ar discredita, daca v-ar dauna in cel mai mic fel intereselor personale?

V-ati mai iubi pe voi daca n-ati reusit sa fiti ceea ce v-ati dori? V-ati mai iubi daca ati crede ca altii nu va iubesc sau ca nu meritati iubire? V-ati mai iubi dupa toate greselile si esecurile pe care le-ati avut? Sau daca n-ati vedea in oglinda ceea ce v-ar placea? Daca n-ati obtine ceea ce ati vrea?

Ati putea iubi ceva ce nu va place? Aceasta este intrebarea care le rezuma pe toate celelalte. Ca ne place sau nu, iubirea exista si nu dispare. Precum spunea chimistul si filosoful Antoine Lavoisier: “In natura nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma.”

Cine e alchimistul care transforma? Iubirea in nepasare, furie, ura, in viol, omor si separare? Cel care experimenteaza astfel consecintele separarii sale mentale iluzorii de iubire. Cel care crede ca iubirea e sinonima cu placerea sa. Cel nascut nu doar din placere, ci si din durere. Ecce Homo!

Povestea vietii unei flori albe

Azi o sa va spun o poveste. Va rog, dupa ce o cititi, sa va ganditi cu multa iubire la voi, la toti cei dragi voua si la noi toti, care impartasim aceasta existenta comuna pe planeta asta albastra. Va rog sa va asigurati ca va manifestati iubirea, nu doar prin gand, ci prin vorba si, mai ales, prin fapta. Sa va asigurati ca se transmite, ca ajunge la destinatie. La ce bun un mail, un colet neexpediat? La ce bun un gand neexprimat? La ce foloseste o intentie buna nematerializata? La ce bun daca murim fara sa simta ceilalti ca i-am iubit, fara sa ajunga la ei si sa-i atinga? Suntem carne si oase ca sa ne atingem, ca sa simtim reciproc atingerea, ca sa materializam ceea ce este imaterial.

Trimiteti iubirea voastra si asigurati-va ca ajunge la destinatie. Mai departe, cei care o primesc sunt liberi sa faca ce vor cu ea. Si nu uitati ca banii sunt un simbol si nu unul al iubirii. Niciodata, banii nu vor contine iubire in sine. Banii nu pot cumpara iubire si nici timp. Banii sunt doar un mijloc pentru siguranta, hrana, adapost si nevoi primare. Iubirea e mai pretentioasa de atat. Iubirea e o nevoie superioara celor primitive, dar fara de care nu putem trai. Putem supravietui destul de mult fara hrana, fara adapost, fara siguranta, dar nu fara iubire, indiferent ca ne dam seama sau nu. Iubirea implica prezenta si responsabilitate. Iubirea cere implicare si efort. Iubirea cere tot ceea ce esti, nu numai efortul tau, nu numai mainile tale, nu numai creierul tau, ci tot ce simti si tot ce faci. Iubirea iti cere sa-i predai ranile si esecurile tale, ca sa le transforme in opere de arta.

Poate cel mai mare regret al unui om, inainte de moarte, este acela de a nu-si fi manifestat concret iubirea, de fiecare data cand a avut ocazia. Abia atunci, la final, realizam pe deplin constient ca scuzele si justificarile chiar nu folosesc la nimic si nicidecum nu fac pe nimeni sa se simta mai bine. Abia la final ne dam seama ca a fost o minciuna ca n-am avut timp sa ne manifestam iubirea. Abia la final ne dam seama ce inseamna sa nu mai avem realmente timp.

tuberose

Era o vreme cand eu si el eram foarte indragostiti. Cu multa inocenta si cu vise de copii, cu filosofii de adulti care refuzau sa accepte ca au crescut. El mi-a trimis muzica si eu am chiuit de bucurie. Eu i-am trimis o tuberoza. Eram departe unul de celalalt. Voiam atat de mult ca floarea sa ajunga vie la el, sa-i simta parfumul. Am tinut-o in mainile mele, am sarutat-o si am impachetat-o cu multa grija. Pachetelul a ajuns rapid la destinatie. Avem atatea cai de comunicare disponibile, trebuie doar sa vrem sa le folosim, ca sa realizam conexiunea.

Floarea a ajuns vie in mainile lui. Acum o mangaia el, amprentele lui se imprimau nevazute peste amprentele mele. Sarutul meu ramasese pe floare. Parfumul ei a izbucnit, viu, triumfator, puternic, din micul pachet modest. Ajunsese la el. Ajunsese la destinatie. Floarea isi facuse “datoria”, sa ramana vie cat sa-si transmita parfumul si mesajul de iubire.

E tot ce-mi doresc si mie, sa fiu precum acea floare. Si sa va spun voua ca degeaba el mi-ar fi trimis bani sau eu lui. Banii nu ar fi putut cumpara selectia unica de muzica pe care el o pregatise, cu iubire, special pentru mine. Banii puteau cumpara zeci, sute, mii de tuberoze din orice piata din orasul lui sau din lumea intreaga, dar nu acea tuberoza unica, pe care eu o tinusem in maini si pe care o sarutasem, care se pastrase vie pentru el, ca sa ajunga la el, s-o simta si sa-l imbete cu parfumul ei.

Doar iubirea care ajunge la destinatie este conexiunea care da cel mai profund sens si cea mai bogata implinire vietii noastre trecatoare, de fiinte separate. Va rog, cat sunteti si suntem in viata, haideti sa ne amintim sa pastram mereu conexiunea asta vie! Sa facem iubirea reala!

Nu poti iubi cu mintea

”Singura functie a mintii este de a diviza la nesfarsit. Rolul inimii este de a vedea ceea ce uneste, lucru de care mintea nu este deloc capabila. Mintea nu poate sa inteleaga ceea ce se afla dincolo de cuvinte; ea poate sa inteleaga numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupata de existenta, de viata, de realitate. Mintea este, ea insasi, o fictiune. Poti trai si fara minte. Insa nu poti trai fara inima. Si cu cat existenta ta este mai profunda, cu atat este si inima ta mai implicata.” (Osho)

Ce mintea desparte, iubirea uneste. Acolo unde mintea vede diferente, iubirea vede asemanari. Frica exista doar in minte. Iadul e gandul pe care il crezi. Mintea a creat tot ce concepem ca fiind realitate, dar exista ceva mai presus de minte si de aceasta realitate. Iubirea transcende mintea.

expansionExpansion, sculptura de Paige Bradley

Daca gandesti “durere” doare? Daca gandesti “iubire” iubesti? Nu. Mintea nu simte. Corpul simte, creierul traduce emotiile, dar toate acestea sunt niste iluzii chimice. In stare narcotica sau de anestezie, corpul nu mai simte, creierul nu mai reactioneaza. In somn, nu mai simti. Dincolo de simturi, emotii si creier, exista perceptii de alta natura.

Dincolo de minte, exista o realitate a constiintei pe care mintea nu o poate intelege.  E starea necreata de a fi, este iubirea pura si neconditionata. Nu are nicio noima, nu-i dependenta de nimic si de nimeni. Iubirea nu creeaza, ci distruge toata creatia mintii. Destrama toate iluziile. Iluzia celorlalti, iluzia de sine, iluzia separarii. Pentru minte, e similara cu nebunia. Pentru ca nu o poate intelege, pentru ca nu are nimic logic sau rational.

Nu putem iubi decat  abandonandu-ne iubirii pana cand devenim una cu ea. Nu putem iubi decat nebuneste si fara minte. Orice altceva nu valoreaza nici cat un oftat si nu are decat intensitatea unui sughit.

 

%d blogeri au apreciat asta: