Posts tagged ‘fericire’

Cum poti schimba lumea

Cum poti schimba lumea? A ta si a celorlalti, a tuturor? E aceeasi lume, in definitiv, nu-i asa? Doar ca pare diferita, privita prin ochii fiecaruia si perceputa prin mintea fiecaruia.

Se spune ca Adevarul era o oglinda mare si frumoasa. Iar Dumnezeu a luat-o si a spart-o in cioburi. Fiecare om a primit cate un ciob de adevar, apoi fiecare om a inceput sa creada si sa pretinda ca el detine Adevarul.

Oamenii au mereu impresia ca viata ar trebui sa fie dupa gandirea lor, ceilalti ar trebui sa fie dupa gandirea lor si chiar si ei insisi ar trebui sa fie dupa gandirea lor. Aceeasi realitate comuna o interpretam separat, cu singurele instrumente pe care le avem la dispozitie: simturile trupesti si mintea. Ambele sunt teribil de inselatoare si nu te poti baza 100% pe ele, daca te intereseaza Adevarul intreg, unanim, universal, nu doar ciobul propriu de perceptie si de gandire. Prin prisma acelui ciob, oamenii se pricep de minune sa fie teribil de nefericiti cu ei insisi si cu lumea toata.

Dupa mintea noastra, avem impresia ca ni se cuvin multe, mereu. Aceasta este o sursa infinita de suferinta personala si optionala. Dupa mintea noastra, avem impresia ca altii s-ar cuveni sa fie sau sa se poarte asa cum gandim noi. La fel, o astfel de gandire reprezinta o sursa infinita de suferinta personala si optionala.

Asa ca, in loc sa vreau si sa cer sau sa astept ceva de la viata sau de la altii, mai la indemana e sa vreau, sa cer si sa astept de la mine. Fiecare om este liber sa fie el asa cum ar vrea sa fie altul. Nu este necesara participarea celuilalt pentru asta.

Unii oameni se plang ca lumea-i asa si pe dincolo, ca-i rea, ca-i nedreapta. E mult mai simplu sa vezi la distanta decat sa te vezi pe tine insuti. De asta exista oglinzi, fiindca ochii nu se pot vedea singuri, pe ei insisi. Oamenii preocupati sa observe raul sau nedreptatea din lume isi directioneaza in exterior o buna parte din atentie, astfel incat nu mai sunt la fel de constienti de sine, de felul in care lumea poate fi un loc mai bun prin sine insusi. Cine ridica piatra e, oare, fara pata? Si daca nu e, n-ar fi mai preferabil sa se ocupe de paiul din ochii sai decat de barna din ochii vecinului?

Cum poti schimba lumea? Fii tu cum vrei sa fie ceilalti. Lumea are mai multa nevoie sa fie acceptata, inteleasa si iubita, decat sa fie schimbata, nu crezi? Iar lumea, la nivel micro, esti tu!

Anunțuri

Un geniu dezvaluie algoritmul fericirii

Am dat peste o poveste de viata foarte diferita de a mea, si totusi concluziile “matematice” sunt atat de asemanatoare, de parca as citi randuri din cartea mea, scrisa cu alte vorbe, ale altcuiva. Dedic acest articol, cat si urmatoarele pe care le voi scrie, despre Mo Gawdat si povestea lui, tuturor celor care au decis sa nu mai fie indragostiti de suferinta lor. Aceasta este intrebarea decisiva: “Esti indragostit de suferinta ta?”, din cadrul metodei detaliate in cartea mea, numita “La ce esti dispus sa renunti ca sa fii fericit?” In aceasta perioada de sarbatori, cei interesati o pot comanda la pret redus.

In calitate de director general la Google, Mo Gawdat este expert in rezolvarea problemelor. E considerat un geniu in crearea algoritmilor. In ciuda succesului sau profesional, in viata particulara si in practica sa personala, acest om a fost profund nefericit. A decis sa caute ecuatia fericirii si a scris cartea “Solve for happy”.

Diviziunea X a companiei Google se ocupa de masini care s-ar putea conduce singure, de o retea de baloane care ar permite accesul la internet oriunde pe glob si de alte astfel de inventii. Genii sunt angajate sa lucreze la aceasta diviziune. Iar Mo Gawdat o conduce.

In ciuda mintii sale geniale, a veniturilor sale constante si impresionante, Mo a traversat lungi perioade de cumplita nefericire, la 20 de ani, la 30 de ani. In urma cu 10 ani, Mo avea o cariera stralucita si o familie fericita. In toti acesti ani, a studiat toate cartile si toate ideile pe care le-a gasit si pe care le-a considerat valoroase despre ceea ce numeste el algoritmul fericirii. Aceasta ecuatie e cat se poate de simpla si se bazeaza pe doua elemente: realitate si asteptari. Dupa ce a inceput sa aplice aceasta ecuatie in practica, in viata sa, a inceput sa fie fericit in mod neconditionat.

Apoi, fiul sau, Ali, de 21 de ani, a murit din cauza unei banale erori medicale, a unei proceduri din cadrul unei operatii simple. In urma acestei tragedii si a cruntei sale disperari, Mo a scris cartea si si-a reevaluat ecuatia fericirii, care functioneaza chiar si in cele mai dificile circumstante de viata.

“Teoria mea e ca m-am nascut fericit si, cu cat m-am implicat mai mult in viata, cu atat mai nefericit am devenit”, a declarat Mo pentru publicatia The Independent. “Eram foarte nefericit, ma plangeam de orice si incercam mereu sa controlez cat mai mult lumea. Imi cumparam masini, cheltuiam bani si incercam in toate felurile sa umplu golul din sufletul meu, dar pur si simplu nu functiona.”

A jucat la bursa in Dubai si spune ca a castigat “o tona de bani”, avea o casa imensa, o masina luxoasa, s-a casatorit cu iubita lui din liceu, Nibet, au avut doi copii si, cu toate acestea, Mo tot nu era fericit. Nimic nu era de ajuns. A divortat intre timp, dar o numeste pe fosta sotie “cel mai bun prieten din lume”.

Desi fusese mereu un cititor pasionat, Mo era totodata si un inginer foarte pramatic, astfel incat ii venea greu sa puna direct in aplicare solutiile despre care citea. Cand a inteles asta, a inceput sa caute propria sa formula de fericire. O formula prin care sa defineasca principiile general valabile, pe care sa le adapteze apoi la viata sa. A durat sapte ani si jumatate, timp in care primul pas a fost sa-si defineasca problemele. Apoi, a folosit informatiile acumulate si a cautat propria cale de a pune in practica solutiile, in contextul vietii sale.

Mai intai, a inceput sa adune date despre sine. Toate datele despre ceea ce parea ca-l poate face fericit, de la o simpla ceasca de cafea, la amabilitatea cu care te trateaza superiorii, pana la zambetul copiilor tai. A cautat ce aveau toate acestea in comun. “Singurul lucru care este comun in intersectia acestor momente, simplu spus, este ca suntem fericiti atunci cand viata pare sa mearga asa cum vrem noi”, explica geniul de la Google.

Apoi, a rezultat in mintea sa ecuatia fericirii, care suna asa:

mo gawdat

“Depresia si problemele de sanatate mintala depasesc competentele mele”, marturiseste Mo. “Trebuie sa recunoastem ca sanatatea mintala este cat se poate de reala. Nu o gandesc ca pe un defect: e doar o conexiune diferita. Daca iei un fragment de cod scris pentru iPhone si il pui intr-un Android nu va functiona.”

Cat despre formula sa, Mo Gawdat concluzioneaza astfel: “Daca te simti bine fiind nefericit, eu nu pot sa fac nimic pentru tine. Tu trebuie sa alegi.”

Sursa: www.independent.co.uk

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

Fotosinteza din Dumnezeu

– Ce faci? Muncesti? Esti ocupata?
– Oarecum. Da, daca vrei, poti spune si asa. Ma fotosintetizez. Asta fac.
– Cum adica?
– Adica, asa… Ca florile, stii? Se hranesc cu lumina. Asta-i treaba lor. Depinde cum vrei sa vezi asta, ca fiind o munca sau nu. Asa ma hranesc si eu. Cu bucurie. Cu iubire.
– Si cum faci asta?
– Renuntarea despre care am vorbit in cartea mea, si pe care o practic, este acceptare. Cand accepti totul, cu inima deschisa si cu gandul la Dumnezeu, adica la ceva mai presus de tine, care te incape si te depaseste, apare bucuria simpla. E nevoie doar sa fii gol, ca sa-i faci loc. Sa fii gol de propria voie, ca sa accepti voia lui Dumnezeu. Fiindca ea oricum se face. Indiferent ca-ti place tie sau nu. Indiferent ca te opui sau faci eforturi fiindca tu vrei altceva. Impotrivirea aduce suferinta. Sa fii gol de propriile dorinte, sa renunti la “eu vreau”. Sa fii gol de tine.
– Adica sa renunti la tine? Pai, cum te poate face asta fericit?
– Pai, cum ai putea fi altfel fericit?! Te-as intreba… Spune-mi, cum? E amuzant. Oamenilor li se pare logic sa fie fericiti cand se face voia lor. De asta depinde fericirea lor. Orice altceva percep ca pe o moarte chinuitoare. Renuntarea la “eu”. E singura cale, de fapt, ca sa fii fericit. Niciodata nu exista nicio sansa, absolut niciuna, ca totul sa fie perfect in viata cuiva, dupa vrerea sa. Fiindca totul depinde de tot. Si din acest tot, tu vrei ca numai tu sa contezi. Si iti conditionezi astfel ceea ce numesti “fericire” proprie. Asta e moartea, prietene.
– Si ti se pare mai logic sa poti fi fericit fara de… tine?
– Pai, altfel nu se poate. Fericirea nu e un castig, nu e ceva material. Orice conditionare destrama fericirea. Fericirea e o stare independenta, de sine statatoare. Nu o poti accesa decat atunci cand renunti la tine. Si tot atunci, abia atunci castigi totul, inclusiv ceea ce numesti “eu”.
– Nu inteleg…
– Daca “eu” depinde de atatea conditionari, exterioare si care nu depind de mine, si daca fericirea, asa cum o concep oamenii, trebuie sa depinda, in mod necesar, de “eu vreau”, care implica alte conditionari, de data asta proprii, spune-mi, te rog, ce control are acest “eu” asupra sa si asupra fericirii sale?
– Mda, pare ca nu prea are…
– Asta spun. N-are deloc. Eu nu pot avea niciun control, niciodata. Nici asupra mea, prin conditionarile vietii, nici asupra fericirii mele, daca le leg de ce vreau eu. Oamenii confunda fericirea cu placerea. Placerea si suferinta sunt conditionari siameze. Una e pretul pentru cealalta. Carui om sanatos la cap, cu discernamant, i-ar conveni un asemenea pret?
– Si totusi nu gandim asa, aproape niciodata. Pare mult mai usor, comod si convenabil sa gandim asa cum ne-am obisnuit si sa orbecaim acolo, in cautarea fericirii.
– Desigur. Singurul control e discernamantul. Prin care “eu” discerne ca singurul pariu prin care poate sa castige e renuntarea la “eu vreau”, apoi la “eu”. Asta e singurul rost al lui “eu”. Omul e legatura dintre cer si pamant. Cand te fotosintetizezi absorbind fericire in stare pura, absolut libera si neconditionata, “eu” nu poate decat sa se simta binecuvantat ca-si implineste rostul. Rostul lui aici, pe pamant, ca si in cer, e rostul de a fi fericit.

pariul-lui-pascal

– Ziceai de Dumnezeu… Dumnezeu pare asa de diferit pentru oameni.
– Nu ma refeream la o notiune, care poate fi diferita. La un nume. Ci la un principiu care poate fi valabil pentru toti. La o intelegere de dincolo de intelegere. Omul n-a deslusit cui ii datoreaza viata. Poti spune ca parintilor. Dar cine sunt acei parinti ultimi? Sau primii, daca vrei? Eu nu i-am cunoscut pe Adam si Eva. Nu stiu daca au existat. Nici Big Bang-ul stiintific nu-l cunosc. N-am fost acolo, ca sa-l vad cu ochii mei si sa-l descriu. Sunt toate niste supozitii, pe care nu le pot verifica direct, prin experienta proprie, palpabil, indubitabil. Mi-amintesc versurile lui Arghezi, din Psalmii lui: “Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!” In lipsa acestui contact direct, mintii nu-i ramane decat sa creada in ce vrea, in atat cat cunoaste, in atat cat intelege si mai ales in atat cat accepta.
– Deci are fiecare Dumnezeul lui?
– Poti sa spui si asa. Ce nu putem experimenta, nu putem cunoaste. Ce nu cunoastem, nu putem intelege. Ce nu putem intelege, nu putem accepta. Iar ce nu acceptam nu putem iubi.
– Frumos, asta-mi place… Dar la ce folos?
– La tot folosul. Mintea se simte suspendata, in lipsa sigurantei, a unei certitudini pe care n-o poate capata in urma experientei directe. Mintea e un fel de Toma Necredinciosul. Nu vrea sa creada fara sa cerceteze. Mintea e lipsita de control, la fel ca “eu”. Nu-i ramane decat sa creada, totusi, in ceva, sau sa nu creada in nimic.
– Si la ce-i ajuta? Care-i diferenta?
– Altceva face diferenta, ceva mai frumos de atat. Ceva care poate depasi acest blocaj al mintii. Se zice ca sunt fericiti cei saraci cu duhul. De mult prea multe ori, in mod complet gresit, s-a interpretat ca asta ar insemna acei multi, dar prosti. Nimic mai fals. Mintea, in loc sa fie preocupata sa creada in ceva, in orice, sau sa abandoneze si sa nu mai creada in nimic, are o cale de mijloc absolut sigura. Care poate reprezenta o certitudine perfecta. In loc sa creada in ceva sau in nimic, mintea poate accepta totul exact asa cum este.
– Daaa, asta suna cat de poate de logic si de sanatos.
Asta inseamna sa fii fericit sarac cu duhul. Sa accepti, pur si simplu. Fara etapele obositoare de a experimenta, pentru a verifica, pentru a cunoaste, pentru a intelege. Accepti si iubesti. Si atunci cand iubesti esti fericit. Ce vrei mai simplu de atat? Invers judecand, e absurd. Nimeni nu va putea, niciodata, sa inteleaga pe deplin nici macar ceea ce experimenteaza, nimeni nu va putea cunoaste toate cauzele efectelor. Nici macar din propria viata. E o pierdere de timp si de energie.
– Si cum ramane cu credinta, cu Dumnezeu?
Pai, asta e credinta. Cand accepti totul asa cum este, il accepti pe Dumnezeu in toate, chiar si fara nume, fara sa-l numesti sau sa-i pui o eticheta, e vorba despre ceva mai presus de tine, ceva ce nu poti niciodata sa intelegi, o cauza careia doar ii experimentezi efectele. Efectul sunt “eu”. Viata mea… Dar cauza? Cum ramane cu ea? Cum ajung eu la ea?
– Inteleg si suna chiar logic. E simplu. E cel mai simplu, de fapt. Dar chiar daca accept, asta nu inseamna ca pot sa si iubesc. Accept ca mi s-a rupt piciorul si tu zici ca daca accept, o sa si iubesc asta? E imposibil.
– Ba imposibil e sa nu iubesti! Asta e chiar ilogic. Si daca nu iubesti, ce castigi? Aceeasi impotrivire, care iti aduce suferinta. Asta iti suna tie a acceptare autentica? Uite, tocmai de-asta am zis sa accepti cu inima deschisa si cu gandul la Dumnezeu. Asta e fotosinteza despre care iti vorbeam. Te hranesti din ea. Oricum s-a intamplat. E foarte bun exemplul tau. Ce ma impiedica sa iubesc ce mi s-a intamplat? Revenim de unde am plecat. Raspunsul e “eu”, conjugat cu “eu vreau”. Eu vreau sa n-am piciorul rupt. QED (quod erat demonstrandum).
– Da, o acceptare faptica e incontestabila. Dar, intr-adevar, nu inseamna o acceptare senina, din inima. Nu pot da timpul inapoi. Nu pot sa fac nimic altceva decat sa accept ca mi s-a rupt piciorul. Si totusi nu accept intru totul, chiar daca s-a intamplat deja, fiindca nu-mi convine.
– Asta zic. Nici n-am nevoie musai de gandul la Dumnezeu. Inima deschisa si gandul la Dumnezeu pot fi categorisite ca pure notiuni mentale. Sa accept pur si simplu inseamna sa nu ma impotrivesc, sa gasesc chiar motive de bucurie in ce s-a intamplat si sa plec mai departe de acolo. Bun, si? Ce-mi ramane de facut? Ishwar Puri spunea ca mantra cea mai buna e: “Si ce?!”
– Pai, cum si ce? Cum sa te bucuri cand iti arde casa? Sau cand pierzi tot?
– Pai, din nou, cum sa nu te bucuri? Ha, ha!
– Suna nebunesc.
– Dimpotriva. Nebunesc e sa crezi sau sa-ti imaginezi ca toate astea iti apartin. Desi “eu” n-are niciun control, da? Pai, cui ii apartin? Tu zici de casa, sa pierzi tot, te referi la lucruri materiale. Uite un lucru material, cel mai scump, pe care il pot pierde. Corpul. De aia ne preocupa sanatatea, ca tot vorbiram de picior. Dar imi apartine corpul? Detin eu control total asupra lui? Stiu eu ce se petrece in el? Am auzit deunazi un cetatean plangandu-se ca si-a facut o analiza la sange, un test de coagulare. L-a facut intr-o zi la un laborator, a doua zi la altul. Primul rezultat a fost 5.6, al doilea 0.9. Omul era necajit si nu pricepea nimic. Respectase la fel, in ambele zile, toate conditiile de recoltare. Certitudini, siguranta… Tu zici ca-i nebunesc sa te bucuri cand pierzi. Ti se pare mai sanatos sa traiesti nefericit cat timp ai piciorul rupt? Sau sa-ti traiesti toata viata trist ca mori? Ca pierzi? Cine te impiedica sa te bucuri in tot acest timp?
– Dar cum sa te bucuri ca mori? Cum sa te bucuri ca-ti rupi piciorul? Accepti, ca n-ai incotro, dar pare imposibil sa te bucuri de toate astea.
– Da, asa pare. Dar e fals. E o optiune pur mentala. N-ai pentru ce sa te bucuri? Bucura-te ca nu esti bacilul Koch! 🙂 Ishwar Puri dadea exemplul asta cu piciorul. Zicea asa: “Presupunand ca tu crezi ca esti trupul tau, corpul tau fizic, te doare genunchiul, spui “te urasc”, poti sa-i spui asta genunchiului? Vei spune “vreau sa ajut genunchiul, pentru ca-i vorba despre mine. Genunchiul e parte din mine si, de aceea, vreau sa ajut.” Asta inseamna sa accepti. Si ce?! Si eu, acum, ce pot sa fac? Ce-mi ramane de facut in conditiile astea, ca sa ajut, in loc sa ma impotrivesc? Daca tot sunt silit sa accept realitatea, care nu depinde de mine si de controlul meu, asa cum mi-as imagina sau mi-as dori, pentru ce sa nu ma si bucur de ea? Pentru ca mi-am rupt piciorul? Fiindca imi arde casa sau pierd tot? Pentru ce sa nu ma bucur de viata? Fiindca mor? Ti se pare mai logic si “sanatos” asa?
– Nu, intr-adevar, nu. Dar fotosinteza aia din Dumnezeu tot mi se pare o utopie.
– Este exact realitatea si nicidecum o utopie. Depinde numai si numai de tine cum o concepi, ea oricum exista. Florile sunt fericite sarace cu duhul. Plantele primesc lumina si elibereaza oxigen. Fara de asta, n-ar fi posibila viata pe pamant. Asta inseamna fotosinteza. Cauza si efect. Tu esti la fel ca oricare planta si faci acelasi lucru. Iti faci treaba. Singura diferenta e ca esti dotat cu o minte care se poate impotrivi si careia poate sa nu-i convina. De asta oamenii traiesc mai mult in capul lor decat in realitate. Tu faci diferenta. In primul rand, pentru tine. Tu, ca efect al unei cauze mai mari decat tine. Accepti asta sau nu. Iubesti asta sau nu. E atat de simplu.
– Iti multumesc oricum. A fost interesant dialogul.
– Eu iti multumesc. Pentru participarea la fotosinteza. Ca in versurile din Psalmul lui Arghezi:

„Pentru credinta sau pentru tagada,
Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, cel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Singuri, acum in marea ta poveste,
Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: „Este!”

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Terapia fericirii prin recunostinta

In asteptarea aparitiei cartii mele, va deconspir urmatoarea supriza: pregatesc un curs/seminar despre fericire, cat de curand…

Deci: ce va face fericiti? Sa va distrati? In compania prietenilor? O mancare delicioasa? Sa castigati bani? Psihologii au demonstrat, in mod stiintific, ca factorul decisiv al fericirii generale din viata noastra este RECUNOSTINTA.

S-a realizat un mic experiment, pe cativa oameni care s-au oferit voluntar. Mai intai, li s-a dat un test. Oamenii nu stiau care este scopul acestuia, dar raspunsurile lor au conturat o idee despre cat de fericiti erau ei in prezent. Li s-a spus sa inchida ochii si sa se gandeasca la o persoana importanta din viata lor, cineva care a facut ceva grozav, ceva care a contat mult pentru ei. Apoi, au fost rugati sa scrie de ce acea persoana este atat de importanta pentru ei. Multi au crezut ca doar in asta consta testul, dar li s-a cerut, dupa aceea, sa sune persoana respectiva si sa-i citeasca, la telefon, ceea ce scrisesera pe hartie.

M-a impresionat, zambeam cu lacrimi in ochi, cand unul dintre subiectii experimentului a citit ceea ce scrisese pentru o persoana care, probabil, murise intre timp. Omul scrisese ca persoana care a avut cel mai mare impact asupra vietii sale, cu exceptia lui Isus Christos, a fost unul dintre profesorii sai, care preda cu bucurie si entuziasm. Altii si-au sunat mama, sora, prietenii, cu bucurie sincer impartasita, de ambele parti, pana la lacrimi de duiosie, pentru tot ceea ce primisera si oferisera neconditionat.

recunostinta

Eu am primit ENORM, din inima, neconditionat, de multe ori, in viata mea, de la persoane complet straine. Lista mea ar fi lunga, asa ca ma inclin cu recunostinta in fata tuturor celor care mi-au atins viata, inima. Uneori, un simplu gest sau o simpla vorba pot avea un efect nebanuit, aproape de resuscitare. La fel, un simplu gest sau o simpla vorba pot prabusi omul, in interiorul sau. Nu prea ne gandim la efecte, nu-i asa, in interactiunile noastre? Multa vreme mi-a venit greu, uneori, sa uit de orice “contabilitate” existentiala si sa ofer tot ce pot, neconditionat. Desi, de fiecare data cand am facut asta, simpla bucurie de a o putea face a fost cea mai mare rasplata cu putinta!

Ultimul test, din cadrul experimentului, a constat in reformularea intrebarilor anterioare, astfel incat voluntarii sa nu-si dea seama ca faceau acelasi test, a doua oara, in mod diferit. Celor care n-au putut contacta persoana careia ii erau recunoscatori le-a crescut nivelul de fericire cu 2-4%. Un rezultat bun, dar nu fenomenal. Insa, acelora care au reusit sa vorbeasca personal, la telefon, cu persoana respectiva le-a crescut nivelul de fericire cu 4 pana la 19 procente. In ambele cazuri, faptul de a ne exprima recunostinta ne sporeste nivelul de fericire.

Dar cel mai interesant lucru, care a iesit la iveala, in urma experimentului, a fost acela ca procentul cel mai mare de sporire a fericirii l-a obtinut omul cel mai nefericit care participase voluntar. Asta inseamna ca, daca traversati o perioada grea, in viata voastra, sa va amintiti si sa practicati recunostinta va poate ajuta sa va simtiti categoric mai bine.

Puteti urmari desfasurarea experimentului in filmuletul urmator:

Cu drag, Livia cea adanc recunoscatoare ❤

%d blogeri au apreciat asta: