Posts tagged ‘Dumnezeu’

Cum sa inteleg ce nu pot sa inteleg

Privim lumea, in care se intampla atatea. Noua ni se intampla atatea. Si nu intelegem pentru ce. Ce am facut? Ce am gresit? De ce eu, de ce noi, de ce cutare, de ce nu cutare? Iar raspunsurile sunt mereu incomplete, uneori imposibile, inaccesibile.

Pentru ce ne intrebam toate astea? Pentru ca nevoia de a intelege ascunde nevoia de control, de siguranta. Atunci cand nu putem afla raspunsuri, ne putem intreba pentru ce ne intrebam, fiindca raspunsul poate sa se afle exact acolo, in propria noastra intrebare. Vrem sa intelegem pentru a sti ce avem de facut, cum sa reactionam la ceea ce ni se intampla si la ceea ce observam in jur. Tipurile de reactii pe care le-am invatat sunt adesea inutile sau chiar mai nocive decat insasi problema cu care ne confruntam. Si atunci ne intrebam care e cauza, ca sa stim cu ce avem de-a face si ce putem face.

Ni se intampla lucruri rele si observam lucruri rele in lume. Ne intrebam pentru ce se intampla toate acestea. Dar, vai, toate raspunsurile disponibile, rationale, logice, inteligibile, sunt total nesatisfacatoare. Ramanem doar cu propria perceptie si nimic mai mult. Tot ce vedem e tot ce avem, nimic mai mult. Percepem ceva rau si in acea stare de perceptie ne simtim rau. Cam asta e toata scofala din toata povestea despre atractia Universului.

Pai, da, dar uite, vad un om care omoara un om, cum poate fi asta bine? Vad ca am probleme de sanatate, cum poate fi asta bine? Vad ca mi-e copilul nefericit, cum poate fi asta bine? Vad ca n-am bani destui, cum poate fi asta bine? Vad ca nu sunt atatea si atatea asa cum cred eu ca ar trebui sa fie, cum consider eu normal sa fie, cum cred eu ca ar trebui sa fie, ca sa-mi fie mie bine, cum poate fi asta bine?

Cand te privesti pe tine si lumea doar prin punctul tau de vedere si a ceea ce consideri tu a fi bine si normal, traiesti prin prisma perceptiei unui standard propriu. Al tau si numai al tau. Unii se intersecteaza cu anumite aspecte ale acestui standard si ti-l confirma, altii nu. E ca si cum ai vrea sa se dea ora exacta a lumii de la tine, nu de la Greenwich. Acest standard devine punctul tau de reper si la el raportezi tot ce exista. Practic, compari totul in functie de acest standard. Si esti nefericit cand iti da cu virgula.

Vestea proasta e ca mereu iti va da cu virgula. Niciodata, dar niciodata standardul propriu nu iti va aduce liniste si multumire. Precum spunea Gaur Gopal Das: “Cu cat ducem mai mult o viata a lui EU, cu atat EU va fi mai frustrat. Pentru ca oamenii nu exista pe lume ca sa va indeplineasca asteptarile.”

„Cand viata ti se destrama, poti fie sa te dezvolti personal, fie sa dezvolti o tumora…” (Lissa Rankin, medic care nu s-a putut vindeca prin remediile medicale pe care le invatase). Ce inseamna sa te dezvolti personal? Inseamna sa dezvolti perceptia si gandirea acelui EU, care te face din ce in ce mai frustrat. S-o duci pana la nivelul la care conditionarea care te poate frustra nu te mai poate afecta. Iar acest nivel, la cel mai inalt nivel, este sa renunti la EU, la gandirea care nu poate intelege totul, la perceptia care separa si limiteaza totul si chiar si la nevoia de a intelege. Ca sa fii fericit, sarac cu duhul.

De unde putem sti ca un om care omoara alt om face un rau? De unde stim ca n-a omorat un nou posibil Hitler, de exemplu? Nu putem sti. N-are rost sa ne gandim la ceva ce nu putem sti cu siguranta. Niciodata nu ne va putea lamuri stiinta. Tot ceea ce observam ne impinge catre schimbarea perceptiei, pana la a fi capabili sa admitem macar atata lucru intelept, inceputul si sfarsitul filosofiei: “Stiu ca nu stiu nimic” (Socrate).

Ce sa fac atunci cand nu stiu nimic? Cum sa inteleg ce nu pot sa inteleg? Simplu, nu inteleg si nici nu ma mai straduiesc sa inteleg. Nu e productiv. Las asa. Accept ca, indiferent ca-mi convine sau nu, ca inteleg sau nu, se intampla. Fac tot ce pot si atat. Pot avea revelatia ca, atata timp cat voi depinde de standardul meu despre mine si despre lume, nu voi putea fi niciodata fericit, nici macar linistit si impacat. Sa renunt la standardul meu e ca si cum as muri. Ca si cum o parte din mine ar muri. E ca si cum mor in si pentru lume, odata cu standardul meu, si in acelasi timp realizez ca mi s-a oferit sansa de a intelege, totusi, ceva. Ca linistea, impacarea si fericirea mea nu depind de standardul meu propriu si de raportarea a tot ce exista la el, ci de starea mea interioara, dincolo si in pofida oricaror conditionari.

“In lume exista o singura boala: anemia spirituala” (dr.Julian Johnson) Care sunt simptomele acestei boli? Ca ne confundam identitatea. Cine suntem, cine esti, cine sunt? Fiecare se crede si se poarta precum Dumnezeu in lume. E ca si cum am juca un joc virtual, pe computer, si ne-am supara si frustra ca nu-i asa cum am vrea. Jocul ne place, dar nu ne plac regulile si conditionarile lui. Nu putem face tot ce am vrea, in joc, fiindca nu l-am creat si programat noi. Nu putem intelege cine l-a creat si programat.

Cea mai importanta si dificila intrebare este: “Cine esti?” Ti se spune ca esti Dumnezeu, dar habai n-ai ce ar putea insemna asta. Ti se spune ca esti nimic, dar habar n-ai ce inseamna asta. Cine esti TU, cel de la care vrei sa se dea ora exacta? Nimic in lumea asta si Dumnezeu dincolo de ea.

Si lumea? Cum ramane cu ea? Cum o sa fie ea fara mine? Bine mersi, asa cum a fost dintotdeauna si cum va fi mereu. Lumea continua la fel dupa ce moare fizic un om, lumea se descurca la fel in lipsa gandirii mele si a standardului meu de comparatie despre cum ar trebui sa fie si nu este.

Cam asta e tot ce putem intelege despre ce nu putem intelege. Ni se ofera sansa sa intelegem, totusi, ceva. Ca lumea se lasa asa. E numai si numai problema mea cum ma percep pe mine si pe ea. Rolul dezvoltarii personale e sa te dezvolti pana cand nu mai e si nu mai ramane nimic personal. Nimic pentru lume si totul, care o include, dincolo de ea.

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Anunțuri

Cuvantul care-ti poate schimba viata

“La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.”

Exista un cuvant magic care-ti poate schimba radical viata si iti poate transforma intru totul perceptia asupra ta, a celorlalti si a intregii realitati. Doar un cuvant, nici macar o reteta. Nu-i nicio vrajitorie, nu-i mantra, nu-i ruga. Nu-i contra cost, e gratuit. Oricine poate avea acces la cuvantul magic care poate realiza chiar si transcendenta acestei lumi.

Fiecare cuvant are o frecventa, la care te poti acorda. Ca sa ramai pe frecventa respectiva, e necesar sa te reacordezi permanent, interior, si s-o si manifesti prin actiune, prin fapta, in exterior.

Mai intai, hai sa vedem care este cuvantul mortal, criminal, care-ti poate distruge viata.

“Care este cuvantul cel mai egoist dintr-o singura litera? “I” (EU), nu-i asa? Totul se invarte in jurul lui Eu. Eu fac, eu dreg, eu platesc pentru toate astea. Pe ce se bazeaza “EU”? Se bazeaza pe asteptari. Eu ar trebui sa fiu rasfatat asa, eu ar trebui sa fiu iubit asa, eu ar trebui sa tratat asa, eu ar trebui sa fiu respectat asa, eu ar trebui sa primesc asta, eu n-ar trebui sa primesc asta. Toate acestea conduc la o viata de asteptari enorm de mari. Totul se bazeaza pe opiniile mele, dorintele mele, totul e despre ce-mi place mie, despre ce nu-mi place mie. Eu iubesc asta, eu vreau asta, eu nu vreau asta, eu…, eu…, eu…, eu…, EU!

Credeti ca viata va fi una fericita cand se invarte in jurul lui EU? De mici, am crescut astfel. Am invatat doar sa luam si toata lumea trebuie sa ne indeplineasca asteptarile. Totul trebuie sa fie la nivelul asteptarilor MELE.

Un copil se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Un copil de 5 ani. Mama ii raspunde: “Si eu te iubesc.” Copilul creste, are 16 ani. Se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Mama il intreaba: “Cati bani vrei?” Copilul creste si are 25 de ani. Se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Mama: “Cine e fata? Unde locuieste? Facem aranjamentele.” Copilul creste si are 40 de ani. “Mama, te iubesc.” Mama: “Ti-am zis sa nu te insori cu ea!” Copilul creste si are 60 de ani. “Mama, te iubesc.” Mama: “Nu semnez nicio hartie. Pleaca!” Ea e mama. Mama stie.

Totul e despre recompensa asteptarilor MELE. Casatoria. Ce-i casatoria? Credeti ca inseamna doar copii, parteneri de viata, soti? Ce-i casatoria? Atat de multe asteptari ale fiecaruia sa-i fie satisfacute asteptarile de catre celalalt. Dumnezeule!

Si credeti ca religia e scutita de toate astea? Daca tinerii nu sunt scutiti, partenerii sezonieri de viata nu sunt scutiti, sotii nu sunt scutiti, credeti ca oamenii religiosi sunt scutiti? Cei care vin (sa se refugieze, sa se calugareasca) la temple (manastiri), credeti ca sunt scutiti? Nu cred. Cand vin oamenii in astfel de asezaminte, vin la Dumnezeu si tot ce fac e sa ceara! “Da-mi ce vreau!” Nimeni nu vine sa spuna: “Te iubesc. Vreau sa-ti ofer.”

Cand presedintele SUA, John. F. Kennedy, a urcat pe scena pentru primul discurs prezidential, a rostit aceste vorbe intelepte: “Nu intrebati ce poate face tara pentru voi, intrebati-va ce puteti face voi pentru tara!” La fel, nu intrebati ce poate face Dumnezeu pentru voi, intrebati-va ce puteti face voi pentru Dumnezeu. Dar nimeni nu se intreaba asta. Pentru ca e vorba despre asteptarile mele, dorintele mele, toate astea sunt atat de puternice incat pana si atunci cand ma duc la templu si bat clopotul, tot ce fac e sa cer. Cu cat ducem mai mult o viata a lui EU, cu atat EU va fi mai frustrat. Pentru ca oamenii nu exista pe lume ca sa va indeplineasca asteptarile.

Asadar, doamnelor si domnilor, cel mai egoist cuvant format dintr-o singura litera este „I” (EU), care inseamna asteptari si, de aceea, evitati acest cuvant. Cum faceti asta? Fiti realisti in asteptarile voastre. Problema nu e sa ai asteptari, ci sa intelegi ca nu toata lumea iti va indeplini asteptarile. Si, in al doilea rand, il puteti evita pe EU servindu-i pe altii (fiindu-le de folos). Stiti pentru ce? Pentru ca atunci cand vrei sa fii servit, depinzi de altii, care pot sa nu te serveasca. Cand vrei sa servesti, cine te poate opri? Cand vrei respect, oamenii pot sa nu te respecte. Insa cand vrei sa oferi respect, cine te poate opri? Cand vrei sa fii iubit, s-ar putea sa nu fii iubit. Dar cand vrei sa oferi iubire, cine te poate opri? Cand ai nevoie de caritate, s-ar putea ca oamenii sa nu ti-o ofere. Dar cand vrei sa oferi caritate, cine te poate opri?

Invatati, deci, sa va incepeti calatoria de la EU la TU. Cu cat vrei mai mult pentru tine, cu atat devii mai frustrat. Cu cat vrei sa oferi mai mult, cu atat devii mai fericit.”

(Gaur Gopal Das – “Cea mai criminala litera a alfabetului”)

Deci, chiar si atunci cand il vrem pe Dumnezeu, tot ce facem e sa cerem sa ni se dea Dumnezeu, nu sa ne oferim noi Lui. Cum ar suna: „Te iubesc. EU vreau sa ti-l ofer pe EU.”? Ce face diferenta intre EU, TU, asteptari reciproce, care duc la conflict, la frustrari, si realitate? Un singur cuvant magic: responsabilitate. Cand includem in orice ecuatie mentala, in orice gand, acest cuvant, TOTUL se schimba, conjugat cu responsabilitatea. Responsabilitate pentru tine si pentru ceilalti, pentru tot ce exista. Cand raportezi totul la responsabilitate, totul se schimba. Oamenii nu inteleg si nu invata responsabilitatea si o mistifica adesea. Responsabil, de pilda, nu este sa-i dai peste cersetorului, caruia i-e foame, ci sa-l inveti sa pescuiasca. Responsabil este s-o faci numai daca cersetorul, caruia i-e foame, intelege responsabil, doreste asta si este de acord. Altfel, lasa-l sa moara de foame, e treaba lui, e responsabilitatea lui. Cine nu doreste schimbare, sa fie lasat neschimbat si frustrat, sclavul asteptarilor si dorintelui lui EU.

Responsabilitatea nu ti se da, nu ti se ofera, nu o primesti pe tava, tu trebuie s-o accepti si s-o realizezi. Termenul sanscrit Dharma are foarte multe semnificatii, inclusiv aceea de responsabilitate. Acest termen spiritual se regaseste in toate culturile orientale stravechi, in Hinduism, Buddhism, Sikhism si Jainism. Dharma se spune ca ar fi Calea predicata de insusi Buddha. Dharma inseamna scopul vietii, voia divinitatii, din care izvorasc armonia interioara si satisfactia durabila. Dharma reprezinta calea omului catre realizarea si manifestarea desavarsirii sale. Dharma inseamna cunoasterea scopului vietii umane si manifestarea acestui scop prin fapta, prin actiune perseverenta. Dharma provine din “dham”, ceea ce inseamna “a sustine”. Voia lui Dumnezeu sustine viata. Dharma sustine omul sa nu cada prada „ispitei”, iluziei, suferintei egotice. Dharma elibereza omul prin Lege, Adevar si Invatatura.

Calea eliberarii de suferinta este numita, in buddhism, Calea de Mijloc, intre abandonul in fata placerilor si retragere, reprimare, ascetism. Treimea crestina se regaseste in buddhism sub forma: Dharma (Calea, Adevarul si Viata), Buddha (metafora pentru Maestru, Hristos) si Sangha (comunitatea, metafora pentru Sfantul Duh).

Iata care e calea profunda, transcendenta, de la EU la TU, prin prisma responsabilitatii.

“Practica pana cand te vezi pe tine insuti in cea mai cruda persoana de pe Pamant, in copilul care moare de foame, in prizonierul politic. Continua pana cand te recunosti te tine insuti in toti oamenii de la supermarket, de la coltul strazii, dintr-un lagar de concentrare, pana cand te vezi intr-o frunza, intr-o picatura de roua. Mediteaza pana cand te vezi pe tine insuti intr-un fir de praf dintr-o galaxie indepartata. Priveste si asculta cu intreaga ta fiinta.

Daca esti pe deplin prezent, ploaia Dharmei va iriga cele mai adanci seminte ale constiintei tale, iar maine, in timp ce speli vasele sau te uiti la cerul albastru, acea samanta va incolti si va creste, iar iubirea si intelegerea vor aparea ca o floare frumoasa.” (Thich Nhat Hanh)

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Sa postesti mental si sa nu duci grija altuia

Ziua buna dumneavoastra. Am citit cateva randuri imbucuratoare pentru suflet si vi le transmit cu drag, la finalul acestui articol. Cateva observatii preliminare, mai ales in privinta limbajului folosit, care poate sa nu sune tocmai pe placul unor egouri cu pretentii intelectuale, cum am dezvoltat noi, in societatea asa-zis moderna. Epitimie inseamna canon de ispasire pentru purificare. Cursele diavolului nu reprezinta decat cursele propriei minti, care, nestapanita si nedisciplinata, aluneca usor catre atractii inferioare si efemere, catre placeri diverse, si uita scopul uman existential cel mai inalt.

Preotii, duhovnicii, la fel ca sfintii si maestrii spirituali desavarsiti ne indeamna sa trudim in constiinta, spre a o eleva permanent, cat si sa trudim potrivit nivelului nostru de constiinta, depunand toate eforturile, fara a fi atasati si dependenti de rezultate. Pe scurt, fa tot ce poti fara sa astepti rezultatul dorit, fara sa astepti niciun fel de rezultate. Recompensa sa-ti fie faptul ca ai putut face ceea ce ai facut. Efortul, truda ta, in sine, reprezinta recompensa, rezultatul care conteaza cel mai mult. Omul nu poate intreprinde un astfel de demers decat amintindu-si mereu scopul sau existential cel mai inalt. Orice asa-zisa „cadere” nu reprezinta decat o clipa de uitare a acestui scop, de atentie distrasa catre alte lucruri lumesti, care par mult mai facile si accesibile.

Sa te rogi la Dumnezeu pentru ajutor nu inseamna sa ceri rezolvarea problemelor si necazurilor tale. Rugaciunea, meditatia nu reprezinta decat un post mental, la fel cum abtinerea (infranarea) de la consumul unor alimente reprezinta postul fizic. Cineva numea materialism spiritual faptul de a te ruga sau de a medita pentru lucruri sau scopuri lumesti. Scopul rugii este acordarea la o frecventa mult mai inalta decat aceea personala, a separarii de lume prin prisma sinelui. Aceasta frecventa poate eleva si „lumina” constiinta catre realizarea interioara ca nu suntem decat celulele unui organism, nu doar un organism separat. De aceea, a te ruga pentru ajutor inseamna a te incuraja pe tine insuti ca poti si esti capabil sa traiesti tot ceea ce traiesti, cu incredere si credinta ca viata ta si a tuturor are un scop.

Termenul „faith”, din engleza, inseamna atat credinta, cat si incredere. Putem avea credinta si incredere ca viata noastra are un sens si ca suntem in stare sa trecem cu gratie prin toate incercarile si dificultatile destinului. Mai mult, putem avea credinta si incredere ca destinul nostru nu este doar unul personal, ci face parte dintr-un destin perfect regizat, al tuturor, in care toate au un rost perfect, care nu ne este accesibil la nivelul nostru de gandire si prin instrumentul mintii noastre limitate.

Faptul ca-l suparam pe Dumnezeu, precum spun duhovnicii, nu trebuie luat literalmente. Dumnezeu nu este separat de noi, ca un parinte care se supara atunci cand suntem neascultatori si rebeli. Aceasta este doar o metafora religioasa. Fiindca iubirea nu se supara niciodata, doar se ofera pe sine, neconditionat, spre experimentare. Daca Dumnezeu este tot ceea ce exista, atunci a ma raporta la El inseamna a ma raporta nu doar la mine, ci la tot ce exista. Ravna rugaciunii sau a meditatiei asta inseamna: sa-ti iesi din marginile de carne, sa-ti iesi din marginile creierului si ale mintii, sa-ti iesi din sine cu scopul realizarii propriei identitati. In mod paradoxal, omul nu poate afla cine este decat parasind cine crede el ca este, o entitate separata si egotica, si privindu-se ca o celula a tot ceea ce este, o celula a unui organism pe care il putem numi Dumnezeu.

„Dificultatile noastre matematice nu-l deranjeaza pe Dumnezeu. El se integreaza empiric.” „Cu cat studiez mai mult stiinta, cu atat cred mai mult in Dumnezeu.” „Daca oamenii sunt buni doar pentru ca se tem de pedeapsa si spera la o recompensa, atunci suntem, intr-adevar, o specie jalnica.” (Albert Einstein)

Asadar, nu purtati grija altora si nici grija voastra, lasati gunoiul vecinului acolo unde si l-a pus. Pentru ca atentia fuge cu usurinta, mintea este distrasa imediat de la scopul realizarii de sine. Realizarea de sine este, totodata, realizarea lui Dumnezeu.

„Noi, aici pe pamant, implinim o epitimie. Sa nu va mirati ca neincetat aveti cate un necaz. Toti pacatuim necontenit – alunecam si cadem. Cadem, de fapt, in cursele diavolului. Sfintii intaresc neincetat un lucru: important este numai ca omul sa se ridice din nou si sa o ia de la capat pe calea catre Dumnezeu.

Chiar de am cadea de o suta de ori pe zi, nu va ingrijiti de aceasta, ci doar sa va ridicati si sa mergeti mai departe, fara sa priviti inapoi. Ce a fost, a fost si a trecut. Voi doar sa mergeti inainte si sa va rugati Domnului pentru ajutor. Nu prin faptul ca ne plangem intruna de ceva Il suparam pe Dumnezeu. Il suparam atunci cand pacatuim, nu atunci cand ne intoarcem catre Dansul ca spre ruda noastra cea mai apropiata. Domnului Ii este placut a-L chema neincetat si a ne revarsa preaplinul inimii inaintea Sa.

Nu mai dati atata insemnatate intamplarilor din afara. Fiti mai mult in launtrul vostru, in inima, cu Domnul, iar pe celelalte lasati-le! Trebuie doar sa fiti cuviinciosi, linistiti si buni fata de toti. Nu purtati grija altora.”

(Staretul Tadei de la Manastirea Vitovnita. Extras din ”Cum iti sunt gandurile asa iti este si viata”)

Sursa: www.ganduridinierusalim.com

Fotosinteza din Dumnezeu

– Ce faci? Muncesti? Esti ocupata?
– Oarecum. Da, daca vrei, poti spune si asa. Ma fotosintetizez. Asta fac.
– Cum adica?
– Adica, asa… Ca florile, stii? Se hranesc cu lumina. Asta-i treaba lor. Depinde cum vrei sa vezi asta, ca fiind o munca sau nu. Asa ma hranesc si eu. Cu bucurie. Cu iubire.
– Si cum faci asta?
– Renuntarea despre care am vorbit in cartea mea, si pe care o practic, este acceptare. Cand accepti totul, cu inima deschisa si cu gandul la Dumnezeu, adica la ceva mai presus de tine, care te incape si te depaseste, apare bucuria simpla. E nevoie doar sa fii gol, ca sa-i faci loc. Sa fii gol de propria voie, ca sa accepti voia lui Dumnezeu. Fiindca ea oricum se face. Indiferent ca-ti place tie sau nu. Indiferent ca te opui sau faci eforturi fiindca tu vrei altceva. Impotrivirea aduce suferinta. Sa fii gol de propriile dorinte, sa renunti la “eu vreau”. Sa fii gol de tine.
– Adica sa renunti la tine? Pai, cum te poate face asta fericit?
– Pai, cum ai putea fi altfel fericit?! Te-as intreba… Spune-mi, cum? E amuzant. Oamenilor li se pare logic sa fie fericiti cand se face voia lor. De asta depinde fericirea lor. Orice altceva percep ca pe o moarte chinuitoare. Renuntarea la “eu”. E singura cale, de fapt, ca sa fii fericit. Niciodata nu exista nicio sansa, absolut niciuna, ca totul sa fie perfect in viata cuiva, dupa vrerea sa. Fiindca totul depinde de tot. Si din acest tot, tu vrei ca numai tu sa contezi. Si iti conditionezi astfel ceea ce numesti “fericire” proprie. Asta e moartea, prietene.
– Si ti se pare mai logic sa poti fi fericit fara de… tine?
– Pai, altfel nu se poate. Fericirea nu e un castig, nu e ceva material. Orice conditionare destrama fericirea. Fericirea e o stare independenta, de sine statatoare. Nu o poti accesa decat atunci cand renunti la tine. Si tot atunci, abia atunci castigi totul, inclusiv ceea ce numesti “eu”.
– Nu inteleg…
– Daca “eu” depinde de atatea conditionari, exterioare si care nu depind de mine, si daca fericirea, asa cum o concep oamenii, trebuie sa depinda, in mod necesar, de “eu vreau”, care implica alte conditionari, de data asta proprii, spune-mi, te rog, ce control are acest “eu” asupra sa si asupra fericirii sale?
– Mda, pare ca nu prea are…
– Asta spun. N-are deloc. Eu nu pot avea niciun control, niciodata. Nici asupra mea, prin conditionarile vietii, nici asupra fericirii mele, daca le leg de ce vreau eu. Oamenii confunda fericirea cu placerea. Placerea si suferinta sunt conditionari siameze. Una e pretul pentru cealalta. Carui om sanatos la cap, cu discernamant, i-ar conveni un asemenea pret?
– Si totusi nu gandim asa, aproape niciodata. Pare mult mai usor, comod si convenabil sa gandim asa cum ne-am obisnuit si sa orbecaim acolo, in cautarea fericirii.
– Desigur. Singurul control e discernamantul. Prin care “eu” discerne ca singurul pariu prin care poate sa castige e renuntarea la “eu vreau”, apoi la “eu”. Asta e singurul rost al lui “eu”. Omul e legatura dintre cer si pamant. Cand te fotosintetizezi absorbind fericire in stare pura, absolut libera si neconditionata, “eu” nu poate decat sa se simta binecuvantat ca-si implineste rostul. Rostul lui aici, pe pamant, ca si in cer, e rostul de a fi fericit.

pariul-lui-pascal

– Ziceai de Dumnezeu… Dumnezeu pare asa de diferit pentru oameni.
– Nu ma refeream la o notiune, care poate fi diferita. La un nume. Ci la un principiu care poate fi valabil pentru toti. La o intelegere de dincolo de intelegere. Omul n-a deslusit cui ii datoreaza viata. Poti spune ca parintilor. Dar cine sunt acei parinti ultimi? Sau primii, daca vrei? Eu nu i-am cunoscut pe Adam si Eva. Nu stiu daca au existat. Nici Big Bang-ul stiintific nu-l cunosc. N-am fost acolo, ca sa-l vad cu ochii mei si sa-l descriu. Sunt toate niste supozitii, pe care nu le pot verifica direct, prin experienta proprie, palpabil, indubitabil. Mi-amintesc versurile lui Arghezi, din Psalmii lui: “Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!” In lipsa acestui contact direct, mintii nu-i ramane decat sa creada in ce vrea, in atat cat cunoaste, in atat cat intelege si mai ales in atat cat accepta.
– Deci are fiecare Dumnezeul lui?
– Poti sa spui si asa. Ce nu putem experimenta, nu putem cunoaste. Ce nu cunoastem, nu putem intelege. Ce nu putem intelege, nu putem accepta. Iar ce nu acceptam nu putem iubi.
– Frumos, asta-mi place… Dar la ce folos?
– La tot folosul. Mintea se simte suspendata, in lipsa sigurantei, a unei certitudini pe care n-o poate capata in urma experientei directe. Mintea e un fel de Toma Necredinciosul. Nu vrea sa creada fara sa cerceteze. Mintea e lipsita de control, la fel ca “eu”. Nu-i ramane decat sa creada, totusi, in ceva, sau sa nu creada in nimic.
– Si la ce-i ajuta? Care-i diferenta?
– Altceva face diferenta, ceva mai frumos de atat. Ceva care poate depasi acest blocaj al mintii. Se zice ca sunt fericiti cei saraci cu duhul. De mult prea multe ori, in mod complet gresit, s-a interpretat ca asta ar insemna acei multi, dar prosti. Nimic mai fals. Mintea, in loc sa fie preocupata sa creada in ceva, in orice, sau sa abandoneze si sa nu mai creada in nimic, are o cale de mijloc absolut sigura. Care poate reprezenta o certitudine perfecta. In loc sa creada in ceva sau in nimic, mintea poate accepta totul exact asa cum este.
– Daaa, asta suna cat de poate de logic si de sanatos.
Asta inseamna sa fii fericit sarac cu duhul. Sa accepti, pur si simplu. Fara etapele obositoare de a experimenta, pentru a verifica, pentru a cunoaste, pentru a intelege. Accepti si iubesti. Si atunci cand iubesti esti fericit. Ce vrei mai simplu de atat? Invers judecand, e absurd. Nimeni nu va putea, niciodata, sa inteleaga pe deplin nici macar ceea ce experimenteaza, nimeni nu va putea cunoaste toate cauzele efectelor. Nici macar din propria viata. E o pierdere de timp si de energie.
– Si cum ramane cu credinta, cu Dumnezeu?
Pai, asta e credinta. Cand accepti totul asa cum este, il accepti pe Dumnezeu in toate, chiar si fara nume, fara sa-l numesti sau sa-i pui o eticheta, e vorba despre ceva mai presus de tine, ceva ce nu poti niciodata sa intelegi, o cauza careia doar ii experimentezi efectele. Efectul sunt “eu”. Viata mea… Dar cauza? Cum ramane cu ea? Cum ajung eu la ea?
– Inteleg si suna chiar logic. E simplu. E cel mai simplu, de fapt. Dar chiar daca accept, asta nu inseamna ca pot sa si iubesc. Accept ca mi s-a rupt piciorul si tu zici ca daca accept, o sa si iubesc asta? E imposibil.
– Ba imposibil e sa nu iubesti! Asta e chiar ilogic. Si daca nu iubesti, ce castigi? Aceeasi impotrivire, care iti aduce suferinta. Asta iti suna tie a acceptare autentica? Uite, tocmai de-asta am zis sa accepti cu inima deschisa si cu gandul la Dumnezeu. Asta e fotosinteza despre care iti vorbeam. Te hranesti din ea. Oricum s-a intamplat. E foarte bun exemplul tau. Ce ma impiedica sa iubesc ce mi s-a intamplat? Revenim de unde am plecat. Raspunsul e “eu”, conjugat cu “eu vreau”. Eu vreau sa n-am piciorul rupt. QED (quod erat demonstrandum).
– Da, o acceptare faptica e incontestabila. Dar, intr-adevar, nu inseamna o acceptare senina, din inima. Nu pot da timpul inapoi. Nu pot sa fac nimic altceva decat sa accept ca mi s-a rupt piciorul. Si totusi nu accept intru totul, chiar daca s-a intamplat deja, fiindca nu-mi convine.
– Asta zic. Nici n-am nevoie musai de gandul la Dumnezeu. Inima deschisa si gandul la Dumnezeu pot fi categorisite ca pure notiuni mentale. Sa accept pur si simplu inseamna sa nu ma impotrivesc, sa gasesc chiar motive de bucurie in ce s-a intamplat si sa plec mai departe de acolo. Bun, si? Ce-mi ramane de facut? Ishwar Puri spunea ca mantra cea mai buna e: “Si ce?!”
– Pai, cum si ce? Cum sa te bucuri cand iti arde casa? Sau cand pierzi tot?
– Pai, din nou, cum sa nu te bucuri? Ha, ha!
– Suna nebunesc.
– Dimpotriva. Nebunesc e sa crezi sau sa-ti imaginezi ca toate astea iti apartin. Desi “eu” n-are niciun control, da? Pai, cui ii apartin? Tu zici de casa, sa pierzi tot, te referi la lucruri materiale. Uite un lucru material, cel mai scump, pe care il pot pierde. Corpul. De aia ne preocupa sanatatea, ca tot vorbiram de picior. Dar imi apartine corpul? Detin eu control total asupra lui? Stiu eu ce se petrece in el? Am auzit deunazi un cetatean plangandu-se ca si-a facut o analiza la sange, un test de coagulare. L-a facut intr-o zi la un laborator, a doua zi la altul. Primul rezultat a fost 5.6, al doilea 0.9. Omul era necajit si nu pricepea nimic. Respectase la fel, in ambele zile, toate conditiile de recoltare. Certitudini, siguranta… Tu zici ca-i nebunesc sa te bucuri cand pierzi. Ti se pare mai sanatos sa traiesti nefericit cat timp ai piciorul rupt? Sau sa-ti traiesti toata viata trist ca mori? Ca pierzi? Cine te impiedica sa te bucuri in tot acest timp?
– Dar cum sa te bucuri ca mori? Cum sa te bucuri ca-ti rupi piciorul? Accepti, ca n-ai incotro, dar pare imposibil sa te bucuri de toate astea.
– Da, asa pare. Dar e fals. E o optiune pur mentala. N-ai pentru ce sa te bucuri? Bucura-te ca nu esti bacilul Koch! 🙂 Ishwar Puri dadea exemplul asta cu piciorul. Zicea asa: “Presupunand ca tu crezi ca esti trupul tau, corpul tau fizic, te doare genunchiul, spui “te urasc”, poti sa-i spui asta genunchiului? Vei spune “vreau sa ajut genunchiul, pentru ca-i vorba despre mine. Genunchiul e parte din mine si, de aceea, vreau sa ajut.” Asta inseamna sa accepti. Si ce?! Si eu, acum, ce pot sa fac? Ce-mi ramane de facut in conditiile astea, ca sa ajut, in loc sa ma impotrivesc? Daca tot sunt silit sa accept realitatea, care nu depinde de mine si de controlul meu, asa cum mi-as imagina sau mi-as dori, pentru ce sa nu ma si bucur de ea? Pentru ca mi-am rupt piciorul? Fiindca imi arde casa sau pierd tot? Pentru ce sa nu ma bucur de viata? Fiindca mor? Ti se pare mai logic si “sanatos” asa?
– Nu, intr-adevar, nu. Dar fotosinteza aia din Dumnezeu tot mi se pare o utopie.
– Este exact realitatea si nicidecum o utopie. Depinde numai si numai de tine cum o concepi, ea oricum exista. Florile sunt fericite sarace cu duhul. Plantele primesc lumina si elibereaza oxigen. Fara de asta, n-ar fi posibila viata pe pamant. Asta inseamna fotosinteza. Cauza si efect. Tu esti la fel ca oricare planta si faci acelasi lucru. Iti faci treaba. Singura diferenta e ca esti dotat cu o minte care se poate impotrivi si careia poate sa nu-i convina. De asta oamenii traiesc mai mult in capul lor decat in realitate. Tu faci diferenta. In primul rand, pentru tine. Tu, ca efect al unei cauze mai mari decat tine. Accepti asta sau nu. Iubesti asta sau nu. E atat de simplu.
– Iti multumesc oricum. A fost interesant dialogul.
– Eu iti multumesc. Pentru participarea la fotosinteza. Ca in versurile din Psalmul lui Arghezi:

„Pentru credinta sau pentru tagada,
Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, cel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Singuri, acum in marea ta poveste,
Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: „Este!”

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Nu mai fac fata!

Am un amic poznas care, daca ii zici ca nu mai faci fata, o sa-ti raspunda ca n-ai decat sa faci… spate. Iar daca il intrebi ce sa faci, iti raspunde razand: matreata! 🙂

Cineva mi-a scris prin ce necazuri trece si cum nu le mai poate face fata. Este un caz practic, util pentru noi toti.

Problema: Persoana imi marturiseste cum are probleme in toate privintele. Nu mai are job, sanatatea e subreda, se framanta si nu mai doarme bine, o apuca depresia, doar ce si-a inmormantat o ruda, se simte obosita, vlaguita, depasita de situatie, simte ca nu mai face fata vietii. Zice ca are prea multe probleme si prea putine bucurii. Nu stie ce sa faca, totusi zice ca stie ca trebuie sa gandeasca pozitiv si sa traiasca in prezent. A tinut post, s-a spovedit, se impartaseste si se simte chiauna. Marturiseste ca i-e dor de sine, de persoana voiasa care ar putea fi, dar mintea parca ii ruleaza numai ganduri negative.

nu-mai-fac-fata

Raspuns: Cu cat dai mai multa atentie problemelor si necazurilor, cu atat mai mari si coplesitoare iti vor parea. Daca oricum esti nevoit sa treci prin ele, poti sa-ti muti atentia si sa-ti duci gandurile in alta directie, la motivele de bucurie care iti raman. La recunostinta, efectiv te poti hrani din recunostinta ta pentru oricat de putin si pentru oricat de grea ar fi viata, fie si pentru ca o ai poti fi recunoscator. Sa te bucuri, depinde de tine. Iar daca tu nu vrei sa te bucuri, cine sa se bucure pentru tine si in locul tau? Cu cat te agiti si te framanti mai mult, cu atat o sa ti se para viata mai grea. In loc de asta, ai putea sa incerci sa nu-ti doresti ca viata sa fie altfel decat este si sa lucrezi cu tine s-o accepti exact asa cum e. Atunci, imediat bucuria si recunostinta rasar. De tine depinde cum te simti.

Problema: Omul imi raspunde ca si-a amintit o zicala frumoasa: „Fa rai din ce ai”. Dar continua sa se planga de lipsa timpului personal, de toate cate trebuie sa le faca, de viata agitata, de felul in care ne luam cu valtoarea vietii. Cum sa nu ne apuce depresia si insomnia daca nu avem timp si pentru sufletul nostru?, ma intreaba.  Apoi, se consoleaza la gandul ca-i o veste buna ce a citit ca-i rezerva horoscopul pentru acest an.

Raspuns: Cand sa avem grija de sufletul nostru? Exact in timp ce facem chiar ce descrii. In timp ce traim, tot timpul. Suferim din cauza ca avem impresia ca viata ar trebui sa fie un timp separat pentru ceva si un timp separat pentru altceva. Pentru ca nu traim ce vrem noi, cand si cum vrem noi. In timp ce te ocupi de toate cate le-ai zis, sufletul tau e bine merci, n-are absolut nicio problema. Daca ai face toate cate le faci zilnic cu liniste si bucurie, intr-o stare de acceptare, n-ai mai resimti stres, tensiune, care vin din faptul ca ti se pare greu sa faci toate astea si ai vrea altceva. Insomnia si depresia nu ne apuca fiindca nu avem timp pentru sufletul nostru, ci tocmai invers, fiindca vrem sa traim altceva decat traim. Pentru sufletul nostru nu exista aceasta diferenta, el nu se simte mai bine sau mai rau in timp ce muncim pe rupte sau stam in pat. Mereu se poate si mai rau si, stii cum se spune, nemultumitului i se ia darul. E grea viata? In comparatie cu… ce? Daca horoscopul te poate bucura, e alegerea ta ca speranta sa-ti fie stimulata astfel. Mai bine nu mai astepta sa te bucuri, mai bine fa-o pur si simplu, acceptand ceea ce traiesti, exact asa cum este.

Problema: Omul imi repeta ca a uitat sa traiasca in prezent. Isi aminteste ca, atunci cand eram copii, stiam sa facem asta, sa ne bucuram de tot. Spune ca, din nefericire, ne pierdem darul asta. Ne grabim si asta ne face sa nu mai traim in prezent.

Raspuns: Intreb omul ce intelege prin a trai in prezent… Spre exemplu, cum poate fi un calugar fericit? Fiindca traieste in prezent? Ca doar nu se „bucura” de toate cele lumesti, nu? Ba nici macar nu le vrea. Iar de muncit, un calugar munceste cat nici nu ne imaginam. Si in exterior, ca noi toti, dar mai ales in interior. E o munca sa-ti mentii corpul nemiscat si mintea concentrata in ruga, timp de ore intregi. Si atunci, cum de creierul unui calugar a inregistrat cel mai mare scor de fericire, in mod stiintific dovedit? Cum de Iisus i-a binecuvantat pe cei care il omorau? E o pilda simpla asta. Sa traiesti exact ceea ce este, asa cum este. Sa te bucuri de ceea ce este si sa fii recunoscator. Daca Dumnezeu inseamna ceva pentru tine, nu poti sa te pui cu ceea ce El ti-a menit. Impotrivirea mentala nu face decat sa-ti aduca suferinta. Cu gandul la Dumnezeu, omul poate indura orice, cu acceptare, recunostinta si bucurie. Despre asta e vorba. Ori facem asta, ori ne chinuim mereu. Ceea ce facem e oricum la fel, diferenta e doar in ceea ce simtim. Iar iluzia mentala e in gandurile noastre cum ca viata ar trebui sa fie altfel si abia atunci ne-am simti mai bine.

Problema: Omul ma intreaba cum sa gestioneze mania pe care o simte in interior si pe care a invatat din copilarie sa si-o reprime. A invatat ca iesirile manioase si starile de furie nu sunt bune si ca ii pot rani pe cei de langa noi. Iesirile furioase si le manifesta doar acasa, unde se simte in siguranta. La job si le reprima, din teama de a nu-si rani colegii. Cand s-a intamplat ca o colega sa-l agreseze verbal, omul nu a ripostat din prima, dar colega a continuat, si atunci a facut-o cu ou si cu otet, primind apoi mustrari. Desi fusese atacat verbal, omul simte ca n-a fost bine nici daca a rabufnit. Iar daca si-a cerut scuze ulterior, colega n-a facut-o.  Omul spune ca avea nevoie sa-si ceara scuze, pentru propria liniste. Marturiseste ca isi doreste sa fie el insusi, fara masti. Considera ca oamenii sunt apreciati daca sunt autentici, dar adauga ca tot are cineva de suferit astfel. Ma intreaba cum sa faca sa-i fie bine si sa nu sufere nici ceilalti.

Raspuns: Fii sincer cu tine si intreaba-te care iti sunt motivele de furie, de manie. Ia-le pe rand, analizeaza-le pe rand. Precum spui, unele motive sunt din cauza nedreptatii, asa cum o percepi tu. Deci, din nou, avem o diferenta intre cum crezi tu ca ai merita sau ar trebui sa fii tratat si cum se intampla asta in realitate. Fireste ca prin izbucnirile noastre ii ranim pe cei din jur. La fel cum si ei ne ranesc prin izbucnirile lor. Fiecare se poarta si reactioneaza inconstient in acest caz si isi manifesta, practic, niste neputinte. Fie intretinem acest cerc vicios, fie el se rupe si se opreste la cineva. Acel cineva care opreste cercul vicios nu o face musai pentru ceilalti, cat mai ales pentru sine, pentru propria liniste. Astfel, au toti de castigat. Acel cineva trebuie sa aiba puterea sa se ridice mai presus de sine. Adica sa nu mai ia nimic personal. E o pilda foarte frumoasa, in care un maestru spiritual e intrebat ce beneficii reale si palpabile poate aduce practica spirituala. Iar el raspunde: iata un beneficiu. Atunci cand esti insultat, iti poti ridica spiritul la un nivel la care insulta nu te mai poate ajunge si atinge. In caz contrar, nu faci decat sa ramai la acelasi nivel de cerc vicios, plin de suferinta si frustrari, la fel cu cel care te insulta. Si acel om are frustrari personale, unele chiar neavand absolut nicio legatura cu tine, din cauza carora se manifesta astfel. Cineva, asadar, ar trebui sa fie capabil sa se ridice mai presus de propriile frustrari, mai presus de dreptate personala, sa aiba atata drag de liniste, iubire pentru sine si pentru ceilalti. Omul singur nu poate face asta. Numai gandul la ceva superior si mai presus de sine, la Dumnezeu, il poate ajuta. E ca si cum ti-ai spune: daca Dumnezeu vrea asta, accept cu bucurie. Cum se poarta altul il priveste si il defineste pe el, cum reactionezi tu te priveste si te defineste pe tine. Daca nu poti din prima, nu-i nimic. Obisnuieste-te cu gandul ca n-o sa poti nici din a doua, nici din a treia incercare. Dar o sa reusesti intr-o zi, daca iti doresti asta. Intr-o zi, n-o sa mai gandesti viata ca fiind atat de mult despre tine. Cand o sa renunti la atasamentul de propriul punct de vedere si o sa il abandonezi pentru a face loc sa existe Dumnezeu mai mult in tine, nimic nu te va mai putea atinge si vei putea suporta orice cu bucurie si cu seninatate. Ca sa fii autentic si fara masti, accepta ceea ce simti, nu reprima, dar invata sa redirectionezi, sa transformi. Daca inca simti furie, manifest-o, dar nu la adresa altora, ci impersonal. Poti s-o transformi in lacrimi de neputinta, te vei simti mult mai bine, vei simti descarcare, usurare. Poti sa te rogi. Poti sa dai cu pumnul in pereti. Poti sa alergi pana la epuizare. Aminteste-ti ca, atunci cand suntem epuizati, nu mai avem putere sa replicam. Parca nici nu ne mai poate atinge nimic. La fel, cand suntem indragostiti. Simtim ca plutim si nimic rau nu ne poate atinge. Desi totul decurge la fel, in exterior, iar ceilalti sunt la fel.

%d blogeri au apreciat asta: