Posts tagged ‘Dumnezeu’

Omul in cautarea iubirii

Iubirea e ca aerul. Nu-l vedem, desi exista si ne tine in viata.

Indragostitul este fericit doar pentru ca este indragostit.

Iubirea ta te ajuta, te vindeca, te rasplateste.

Cel ce asteapta iubire in schimb e ca inecatul intr-o mare cu apa dulce.

Nimeni nu poate fi implinit de iubirea altuia.

Iubirea nu consta in unimea dintre doua persoane, doua inimi, doua suflete. Iubirea exista cu sau fara noi. O realizam numai atunci cand ne daruim intregului.

In iubire nu exista dreptate, exista doar adevar.

Mintea nu poate pricepe iubirea. Corpul nu poate pricepe iubirea. Fiindca iubirea este o stare de constiinta mai presus de simturi si de minte.

Nu poti deveni constient de iubire fara a deveni mai intai constient de tine si de tot ce exista.

Constiinta poate fi elevata la o iubire mai presus de identitate separata. Insa asta nu e posibil fara un trai moral, fara virtute, responsabilitate si altruism.

Iubirea nu poate fi redusa la un obiect. Ea este spirit universal, e sursa din care emana totul.

E greu de imaginat si de crezut cate orori sunt pe lume si cum toate decurg din iubire. Asta daca le privesti de la nivel terestru. De la nivelul iubirii, ororile nu mai arata la fel.

E imposibil sa iubesti cu adevarat si sa fii trist. Tristetea ascunde insusi dorul de iubire.

Omul sufera, de fapt, doar pentru ca se simte incapabil sa iubeasca neconditionat.

Nu stii ce este iubirea pana cand nu sadesti samanta unui copac la umbra caruia nu vei sta nicioata.

Se spune ca iubirea nu este un mars de victorie, suna mai mult a aleluia. In limba ebraica, aleluia inseamna: laudati-l pe cel ce face sa devina.

Leul care mananca o caprioara o face din stricta necesitate, nu din placere. Iubirea nu are nimic de-a face cu placerea. Caprioara isi implineste rolul existential. Devine parte din leu.

Se spune ca exista un defect, o fisura in toate. Tocmai pentru ca pe acolo poate patrunde lumina. Lumina este un simbol pentru constiinta care, realizand limitarea egoului, se poate elibera din inchisoarea lui iluzorie.

Daca nu realizezi ca tot ceea ce faci este din iubire pentru tine si pentru ceilalti, poate ceilalti vor avea de castigat, dar tu vei avea de pierdut.

Durerea nu este decat dorul de completitudine, de iubirea toata, de a te simti liber si intreg. Nimeni nu-i poate da nimanui iubire. Te poti simti complet numai atunci cand iti ridici constiinta la ceva mai presus de tine. Pana atunci, omul ramane un rege cersetor.

Iubirea nu este o inclinatie catre ceva ce-ti place, nu este o nevoie pe care altcineva o poate satisface.

Nu poti iubi cu niciun organ, cu creierul sau inima. Iubirea este o stare de constiinta.

Nu poti ajunge la iubire, la Dumnezeu, dincolo de mintea ta si de toata putinta sa, pana cand nu le negi si fara sa le experimentezi. Aici e o astfel de scoala de trezit sufletul. Poti sa negi iubirea, dar ea tot exista. Poti sa negi soarele, dar el tot te va incalzi. Poti sa crezi ca iubirea doare, cand ea te vindeca. Pana cand nu-l negi pe Dumnezeul plasmuit de tine, pana cand nu realizezi ca nu exista Dumnezeu care sa te scape de ceea ce esti, care sa iti rezolve problemele, sa implineasca tot ce-ti doresti si sa iti dea iubirea toata, nu il poti accesa pe Dumnezeu asa cum este.

Iubirea nu iti cere niciodata nimic, ea doar ti se ofera si ti se arata prin tot ceea ce faci.

La ce bun ca ai un diamant, daca il folosesti ca pe o piatra. Asa e si cu iubirea.

Soarele nu i-a cerut niciodata pamantului recunostinta sau multumire pentru lumina si caldura pe care i le ofera. Copacii fac fructe pentru ceilalti. Florile infloresc pentru ceilalti. Nimic nu exista in natura pentru sine, ci ca o rotita servind un sistem perfect. Prin ceea ce e menit sa fie, se manifesta fiecare forma de existenta. Impotrivirea omului e o negare de sine. Rostul de a fi este de a te contopi in tot ce exista. Din contopire apare tot ce exista, spre a se intoarce in contopire.

Singurul scop al vietii umane este cautarea iubirii.

Cand cauti iubirea, te cauti pe tine si cauti, totodata, lumea toata.

Iubirea este raspunsul la intrebarea cine esti, de unde vii si unde te duci.

Iubirea este singura care poate vindeca omul de boala grea a egoului.

Cand uiti de tine, iti amintesti totul.

Ca sa experimentezi iubirea toata, trebuie sa te lepezi, mai intai, de tine.

Reclame

Este Iadul exoterm (emite caldura) sau endoterm (absoarbe caldura)?

Conform unor postari de pe net, urmatoarea intrebare ar fi fost pusa la un examen de chimie la Universitatea Liverpool. Raspunsul dat de unul dintre studenti a fost atat de „profund”, incat profesorul l-a impartasit colegilor sai pe Internet, iar astfel am ajuns sa avem si noi placerea de a-l cunoaste.

Intrebare suplimentara: Este Iadul exoterm (emite caldura) sau endoterm (absoarbe caldura)?

Pentru a-si demonstra opinia, cei mai multi studenti au folosit legea lui Boyle, care spune ca un gaz se raceste atunci cand se extinde si se incalzeste atunci cand este comprimat, sau ceva similar.

Insa unul dintre studenti a scris urmatoarele:

In primul rand, trebuie sa cunoastem cum se schimba masa Iadului in timp. Asadar, trebuie sa cunoastem rata cu care sufletele intra in Iad comparativ cu rata celor care pleaca din Iad. Cred ca putem sa presupunem cu destul de multa siguranta ca, odata ce un suflet ajunge in Iad, nu mai iese niciodata. Prin urmare, niciun suflet nu iese din Iad. In ceea ce priveste rata celor care intra, sa ne uitam la diferitele religii care exista astazi in lume. Cele mai multe dintre aceste religii spun ca, daca nu esti un membru de-al lor, vei ajunge in Iad. Dat fiind ca exista mai mult decat o singura asemenea religie si cum oamenii nu sunt membrii mai multor religii simultan, putem sa facem estimarea ca toate sufletele merg in Iad. Date fiind ratele nasterilor si deceselor, putem sa spunem ca numarul sufletelor din Iad creste exponential. Acum trebuie sa ne uitam la volumul Iadului. Din cauza ca legea lui Boyle spune ca, pentru ca temperatura in Iad sa ramana constanta, volumul Iadului trebuie sa creasca proportional cu numarul sufletelor care intra, acest lucru arata ca sunt doua posibilitati:

  1. Daca Iadul se extinde cu o rata mai mica decat cea cu care intra sufletele in el, atunci temperatura si presiunea in Iad vor creste atat de mult incat pana la urma se va declansa tot Iadul pe pamant.
  2. Daca Iadul se extinde cu o rata mai mare decat cea cu care intra sufletele in el, atunci temperatura si presiunea vor scadea pana cand o sa inghete Iadul.

Asadar, care din ele este?

Daca acceptam postulatul pe care mi l-a dat Sandra in primul an de facultate, „o sa fie o zi friguroasa in Iad inainte sa ma culc cu tine”, si tinand cont de faptul ca m-am culcat cu ea azi-noapte, atunci ipoteza a doua trebuie sa fie cea corecta. Prin urmare, sunt sigur ca Iadul este endoterm si ca a inghetat deja. Corolarul acestei teorii este ca, din moment ce Iadul a inghetat, rezulta ca nu mai accepta niciun suflet si a disparut… ramanand numai Raiul, ceea ce, prin urmare, dovedeste existenta unei fiinta divine – ceea ce explica de ce, noaptea trecuta, Sandra striga „Dumnezeule!”

Acest student e singurul care a luat 10.

Dumnezeu n-avea tigari

“Înainte de Zarianka părintele Ioan Florenski fu repartizat la Ciornâi Potok, lagărul pentru criminali de drept comun de lângă Obi. Preotul nimeri în ţarcul fiarelor: asasini, violatori, cuţitari, hoţi, complotişti, delincvenţi, contrabandişti, escroci, trişori, paricizi, psihopaţi, pungaşi, canibali.

Când a fost împins în baracă, un tip care arăta ca un camion, i-a zis:
− Popo, tu vei dormi lângă hârdău.

Baraca, iar în ea erau peste o sută de deţinuţi, tăcută ca un cimitir, se prefăcu că nu aude. Pricepu că el e starostele şi nu avea niciun rost să nu i se supună. Acesta era, cum avea să afle mai târziu, Grişa Piterski, celebrul hoţ în lege şi asasin notoriu. El avea o cabină separată din scânduri în capătul barăcii.

Abia îşi puse bocceaua pe patul cel mai de jos dintr-un corp de patru priciuri, că „mahărul” se apropie de el şi îi spuse:
− Am o propunere: să facem schimb de ţoale. Ce zici?
Şi-i dezbrăcă aproape cu sila rasa de preot încă bună, pe care Grişa o îmbrăcă în rumoarea veselă a celorlalţi.
− Să-mi spuneţi „sfinţia voastră”, se adresă el înveselit camarazilor săi, coborând mâna peste creştetele unora dintre ciracii din preajmă, ca să-i „binecuvânteze”.

Într-o după-amiază de duminică, deţinuţii se plictiseau. Grişa Piterski s-a apropiat de preot şi i-a zis oţărât:
− Popo, stai şi molfăi cu ochii închişi toată ziua, semn că te rogi în draci. Văd că vrei să ajungi în rai fără noi. Şi m-am gândit: n-ai putea să-l rogi pe Dumnezeul acesta al tău să ne trimită nişte ţigări, că noi murim dacă nu fumăm. N-am tras fum în mine de patru luni de zile. Iar aista, Dumnezeu, cum îi zici, ne lasă să murim.

Părintele Ioan ştia şi el: râul Obi era îngheţat şi de mai multe luni de zile niciun vapor nu ajunsese până la ei. Pe cel cu ţigări îl surprinse iarna pe drum.
− Roagă-te pentru ce ţi-am spus, insistă barosanul. Nu fi egoist şi te ruga doar pentru tine, pentru ca să-ţi pregătească Dumnezeu un loc în rai, care, vezi, să nu mai fie lângă hârdău ca aici.
Părintele Ioan le propuse pe un ton calm, ca la Bezbojenka:
− Să ne rugăm cu toţii…
− Nu! Fă-o fără noi, i-a spus Grişa, şi se îndreptă către cabina sa din fundul barăcii.

Clericul se aşeză în genunchi şi începu să se roage:
− Sunt mic, Doamne, şi păcătos. N-am îndrăznit niciodată se te rog ceva pentru mine, nevrednicul. Doamne, trimite-le nefericiţilor acestora ţigările „Belomor-kanal”, ca să nu se creadă uitaţi de tine. Doamne, îndrăznesc să cred că aceşti năpăstuiţi, trăgând în piept fumul de ţigară, îşi vor aminti de tine. Ştiu că vina mea e de neiertat, pentru că fumatul e un păcat, iar eu te rog să-i ajuţi pe aceşti oameni să păcătuiască. Dar chinul lor este fără margini şi numai tu poţi să mai scazi din el…

Se rugă neîntrerupt vreo 4-5 ore, nu departe de hârdău, în genunchi ca la biserică. Dar în curând şmecherii uitară de el, fiecare căutându-şi de ale sale. Într-un târziu, Grişa Piterski ieşi din cabină, veni lângă el şi-l scuipă cu dispreţ. A fost ca un semnal. Caracuda a sărit de pe paturile de scânduri şi a procedat la fel. El nu le acordă nicio atenţie, se ştergea de flegme şi se ruga mai departe. Asta-l enervă şi mai mult pe Piterski, care se mai apropie o dată şi-l lovi cu pumnul peste ceafă.
− Paraziţi ce sunteţi! Amăgiţi poporul.
Imediat tăbărâră asupra lui şi alţi pezevenchi, lovindu-l cu pumnii şi picioarele ca la fasole. El căzu la pământ, în timp ce se mai ruga pentru ei:
− Doamne, ajută-i pe aceşti nefericiţi. Trimite-le ţigări…

Dar Dumnezeu nu avea ţigări. Şi loviturile nu conteneau. Doar că acum erau ceva mai vesele. Apoi îl lăsară zăcând într-o baltă de sânge. După aproximativ o oră, când uitară de mult de preot, întemniţaţii au auzit trăgându-se zăvorul exterior şi uşa grea de fier deschizându-se larg. Şi vocea unui caraliu, care-i anunţă:
− Bucuraţi-vă, derbedeilor! S-a dezgheţat Obiul şi vaporul cu ţigări a ajuns, în sfârşit, şi la voi…
Şi a pus un sac de ţigări – porţia lor pe ultimele patru luni – lângă uşă… Deţinuţii s-au repezit ca animalele, hămesiţi să tragă în piept un fum de ţigară, aproape devorând sacul.

La un moment dat, o voce ca un muget cutremură baraca. Era Grişa Piterski:
− Opriţi! Nimeni nu se atinge de ţigări. Pune-le la loc! îi dădu el unuia dintre camarazii săi peste mână.
Şi după ce fumătorii au adus supuşi pachetele cu ţigări, aruncându-le înapoi în sac, aşteptând ca Grişa să le împartă ca de obicei, hoţul în lege le zise:
− Ţigările acestea nu sunt ale noastre. Aceste ţigări sunt ale lui. Şi arătă spre ghemotocul de carne şi sânge care zăcea lângă hârdău.
− El le-a cerut. Lui i s-au dat. El să le împartă. El să ne dea, dacă va mai voi.

Mahărul a ridicat sacul cu ţigări şi l-a aşezat lângă preot. Apoi s-a dezbrăcat şi de rasă:
− Dă-mi zdrenţele mele, părinte! Am omorât la viaţa mea patru indivizi: un activist de partid care mă înjurase de mamă, un miliţian care trăsese în mine şi nu mă nimerise, un hoţ care a prădat un orfelinat din Tobolsk şi un ţârcovnic care vindea icoane scoase dintr-o mănăstire, şi de la nimeni nu mi-am cerut iertare. Acum vreau să te rog să mă ierţi, popo!
A zis şi s-a aşezat în genunchi, adăugând în şoaptă:
− Aş vrea să te rog să ne dai câte o ţigară. Din ale tale. Că-s ale tale. Că n-am fumat de patru luni de zile, şi noi murim dacă nu fumăm.

Părintele Ioan s-a ridicat cu greu în picioare, şi-a şters faţa de sânge, a făcut semnul crucii deasupra sacului cu putoare şi a îngânat cu greu:
− Domnului să-i mulţumim. El s-a milostivit de noi.
Şi încet a împins sacul către Piterski. Acela a zis:
− Atenţie, e porţia noastră pentru ultimele patru luni de zile. Fiecare să se apropie şi să-şi ia ceea ce i se cuvine.
Niciodată părintele Ioan nu s-a simţit mai bogat. Cel de Sus îi trimisese acest sac de ţigări ca un semn că nu l-a părăsit. Când deţinuţii prinseră să-şi aprindă ţigările, fumul ieşea prin crăpăturile de la uşi şi pe geamuri înălţându-se drept spre cer, ca un fum de jertfă.   Apoi la ora cinei au fost duşi în sala de mese: la coaja lor de pâine cleioasă şi la apa chioară numită ciorbă.

Părintele Ioan se aplecă deasupra gamelei sale: se auzea cum de durerea fizică ce nu-i trecuse încă lacrimile îi picurau – pic! pic! – în lichidul acela leşios. Aici răsună iar vocea lui Piterski:
− Hei, popo! Fă-ţi datoria: blagosloveşte-ne haleala.
Abia atunci părintele Ioan observă că nimeni nu se atinsese de mâncare: toţi aşteptau rugăciunea lui. S-a ridicat greoi în picioare:
− Doamne, blagosloveşte mâncarea şi băutura robilor tăi…

Deşi durerea îi chinuia toată fiinţa, o bucurie tăinuită îl învălui. Imediat toţi acei delincvenţi se aruncară să-şi soarbă apa chioară din gamele. Acele animale veşnic flămânde aveau să recunoască mai apoi că a fost pentru prima dată, de când se aflau în lagăr, când se ridicară de la mese sătui, deşi fuseseră serviţi cu aceeaşi hrană de fiecare zi.”

(Nicolae Dabija – “Ţigările lui Dumnezeu”, fragment din cartea “Tema pentru acasa”)

Cum sa inteleg ce nu pot sa inteleg

Privim lumea, in care se intampla atatea. Noua ni se intampla atatea. Si nu intelegem pentru ce. Ce am facut? Ce am gresit? De ce eu, de ce noi, de ce cutare, de ce nu cutare? Iar raspunsurile sunt mereu incomplete, uneori imposibile, inaccesibile.

Pentru ce ne intrebam toate astea? Pentru ca nevoia de a intelege ascunde nevoia de control, de siguranta. Atunci cand nu putem afla raspunsuri, ne putem intreba pentru ce ne intrebam, fiindca raspunsul poate sa se afle exact acolo, in propria noastra intrebare. Vrem sa intelegem pentru a sti ce avem de facut, cum sa reactionam la ceea ce ni se intampla si la ceea ce observam in jur. Tipurile de reactii pe care le-am invatat sunt adesea inutile sau chiar mai nocive decat insasi problema cu care ne confruntam. Si atunci ne intrebam care e cauza, ca sa stim cu ce avem de-a face si ce putem face.

Ni se intampla lucruri rele si observam lucruri rele in lume. Ne intrebam pentru ce se intampla toate acestea. Dar, vai, toate raspunsurile disponibile, rationale, logice, inteligibile, sunt total nesatisfacatoare. Ramanem doar cu propria perceptie si nimic mai mult. Tot ce vedem e tot ce avem, nimic mai mult. Percepem ceva rau si in acea stare de perceptie ne simtim rau. Cam asta e toata scofala din toata povestea despre atractia Universului.

Pai, da, dar uite, vad un om care omoara un om, cum poate fi asta bine? Vad ca am probleme de sanatate, cum poate fi asta bine? Vad ca mi-e copilul nefericit, cum poate fi asta bine? Vad ca n-am bani destui, cum poate fi asta bine? Vad ca nu sunt atatea si atatea asa cum cred eu ca ar trebui sa fie, cum consider eu normal sa fie, cum cred eu ca ar trebui sa fie, ca sa-mi fie mie bine, cum poate fi asta bine?

Cand te privesti pe tine si lumea doar prin punctul tau de vedere si a ceea ce consideri tu a fi bine si normal, traiesti prin prisma perceptiei unui standard propriu. Al tau si numai al tau. Unii se intersecteaza cu anumite aspecte ale acestui standard si ti-l confirma, altii nu. E ca si cum ai vrea sa se dea ora exacta a lumii de la tine, nu de la Greenwich. Acest standard devine punctul tau de reper si la el raportezi tot ce exista. Practic, compari totul in functie de acest standard. Si esti nefericit cand iti da cu virgula.

Vestea proasta e ca mereu iti va da cu virgula. Niciodata, dar niciodata standardul propriu nu iti va aduce liniste si multumire. Precum spunea Gaur Gopal Das: “Cu cat ducem mai mult o viata a lui EU, cu atat EU va fi mai frustrat. Pentru ca oamenii nu exista pe lume ca sa va indeplineasca asteptarile.”

„Cand viata ti se destrama, poti fie sa te dezvolti personal, fie sa dezvolti o tumora…” (Lissa Rankin, medic care nu s-a putut vindeca prin remediile medicale pe care le invatase). Ce inseamna sa te dezvolti personal? Inseamna sa dezvolti perceptia si gandirea acelui EU, care te face din ce in ce mai frustrat. S-o duci pana la nivelul la care conditionarea care te poate frustra nu te mai poate afecta. Iar acest nivel, la cel mai inalt nivel, este sa renunti la EU, la gandirea care nu poate intelege totul, la perceptia care separa si limiteaza totul si chiar si la nevoia de a intelege. Ca sa fii fericit, sarac cu duhul.

De unde putem sti ca un om care omoara alt om face un rau? De unde stim ca n-a omorat un nou posibil Hitler, de exemplu? Nu putem sti. N-are rost sa ne gandim la ceva ce nu putem sti cu siguranta. Niciodata nu ne va putea lamuri stiinta. Tot ceea ce observam ne impinge catre schimbarea perceptiei, pana la a fi capabili sa admitem macar atata lucru intelept, inceputul si sfarsitul filosofiei: “Stiu ca nu stiu nimic” (Socrate).

Ce sa fac atunci cand nu stiu nimic? Cum sa inteleg ce nu pot sa inteleg? Simplu, nu inteleg si nici nu ma mai straduiesc sa inteleg. Nu e productiv. Las asa. Accept ca, indiferent ca-mi convine sau nu, ca inteleg sau nu, se intampla. Fac tot ce pot si atat. Pot avea revelatia ca, atata timp cat voi depinde de standardul meu despre mine si despre lume, nu voi putea fi niciodata fericit, nici macar linistit si impacat. Sa renunt la standardul meu e ca si cum as muri. Ca si cum o parte din mine ar muri. E ca si cum mor in si pentru lume, odata cu standardul meu, si in acelasi timp realizez ca mi s-a oferit sansa de a intelege, totusi, ceva. Ca linistea, impacarea si fericirea mea nu depind de standardul meu propriu si de raportarea a tot ce exista la el, ci de starea mea interioara, dincolo si in pofida oricaror conditionari.

“In lume exista o singura boala: anemia spirituala” (dr.Julian Johnson) Care sunt simptomele acestei boli? Ca ne confundam identitatea. Cine suntem, cine esti, cine sunt? Fiecare se crede si se poarta precum Dumnezeu in lume. E ca si cum am juca un joc virtual, pe computer, si ne-am supara si frustra ca nu-i asa cum am vrea. Jocul ne place, dar nu ne plac regulile si conditionarile lui. Nu putem face tot ce am vrea, in joc, fiindca nu l-am creat si programat noi. Nu putem intelege cine l-a creat si programat.

Cea mai importanta si dificila intrebare este: “Cine esti?” Ti se spune ca esti Dumnezeu, dar habai n-ai ce ar putea insemna asta. Ti se spune ca esti nimic, dar habar n-ai ce inseamna asta. Cine esti TU, cel de la care vrei sa se dea ora exacta? Nimic in lumea asta si Dumnezeu dincolo de ea.

Si lumea? Cum ramane cu ea? Cum o sa fie ea fara mine? Bine mersi, asa cum a fost dintotdeauna si cum va fi mereu. Lumea continua la fel dupa ce moare fizic un om, lumea se descurca la fel in lipsa gandirii mele si a standardului meu de comparatie despre cum ar trebui sa fie si nu este.

Cam asta e tot ce putem intelege despre ce nu putem intelege. Ni se ofera sansa sa intelegem, totusi, ceva. Ca lumea se lasa asa. E numai si numai problema mea cum ma percep pe mine si pe ea. Rolul dezvoltarii personale e sa te dezvolti pana cand nu mai e si nu mai ramane nimic personal. Nimic pentru lume si totul, care o include, dincolo de ea.

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Cuvantul care-ti poate schimba viata

“La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.”

Exista un cuvant magic care-ti poate schimba radical viata si iti poate transforma intru totul perceptia asupra ta, a celorlalti si a intregii realitati. Doar un cuvant, nici macar o reteta. Nu-i nicio vrajitorie, nu-i mantra, nu-i ruga. Nu-i contra cost, e gratuit. Oricine poate avea acces la cuvantul magic care poate realiza chiar si transcendenta acestei lumi.

Fiecare cuvant are o frecventa, la care te poti acorda. Ca sa ramai pe frecventa respectiva, e necesar sa te reacordezi permanent, interior, si s-o si manifesti prin actiune, prin fapta, in exterior.

Mai intai, hai sa vedem care este cuvantul mortal, criminal, care-ti poate distruge viata.

“Care este cuvantul cel mai egoist dintr-o singura litera? “I” (EU), nu-i asa? Totul se invarte in jurul lui Eu. Eu fac, eu dreg, eu platesc pentru toate astea. Pe ce se bazeaza “EU”? Se bazeaza pe asteptari. Eu ar trebui sa fiu rasfatat asa, eu ar trebui sa fiu iubit asa, eu ar trebui sa tratat asa, eu ar trebui sa fiu respectat asa, eu ar trebui sa primesc asta, eu n-ar trebui sa primesc asta. Toate acestea conduc la o viata de asteptari enorm de mari. Totul se bazeaza pe opiniile mele, dorintele mele, totul e despre ce-mi place mie, despre ce nu-mi place mie. Eu iubesc asta, eu vreau asta, eu nu vreau asta, eu…, eu…, eu…, eu…, EU!

Credeti ca viata va fi una fericita cand se invarte in jurul lui EU? De mici, am crescut astfel. Am invatat doar sa luam si toata lumea trebuie sa ne indeplineasca asteptarile. Totul trebuie sa fie la nivelul asteptarilor MELE.

Un copil se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Un copil de 5 ani. Mama ii raspunde: “Si eu te iubesc.” Copilul creste, are 16 ani. Se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Mama il intreaba: “Cati bani vrei?” Copilul creste si are 25 de ani. Se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Mama: “Cine e fata? Unde locuieste? Facem aranjamentele.” Copilul creste si are 40 de ani. “Mama, te iubesc.” Mama: “Ti-am zis sa nu te insori cu ea!” Copilul creste si are 60 de ani. “Mama, te iubesc.” Mama: “Nu semnez nicio hartie. Pleaca!” Ea e mama. Mama stie.

Totul e despre recompensa asteptarilor MELE. Casatoria. Ce-i casatoria? Credeti ca inseamna doar copii, parteneri de viata, soti? Ce-i casatoria? Atat de multe asteptari ale fiecaruia sa-i fie satisfacute asteptarile de catre celalalt. Dumnezeule!

Si credeti ca religia e scutita de toate astea? Daca tinerii nu sunt scutiti, partenerii sezonieri de viata nu sunt scutiti, sotii nu sunt scutiti, credeti ca oamenii religiosi sunt scutiti? Cei care vin (sa se refugieze, sa se calugareasca) la temple (manastiri), credeti ca sunt scutiti? Nu cred. Cand vin oamenii in astfel de asezaminte, vin la Dumnezeu si tot ce fac e sa ceara! “Da-mi ce vreau!” Nimeni nu vine sa spuna: “Te iubesc. Vreau sa-ti ofer.”

Cand presedintele SUA, John. F. Kennedy, a urcat pe scena pentru primul discurs prezidential, a rostit aceste vorbe intelepte: “Nu intrebati ce poate face tara pentru voi, intrebati-va ce puteti face voi pentru tara!” La fel, nu intrebati ce poate face Dumnezeu pentru voi, intrebati-va ce puteti face voi pentru Dumnezeu. Dar nimeni nu se intreaba asta. Pentru ca e vorba despre asteptarile mele, dorintele mele, toate astea sunt atat de puternice incat pana si atunci cand ma duc la templu si bat clopotul, tot ce fac e sa cer. Cu cat ducem mai mult o viata a lui EU, cu atat EU va fi mai frustrat. Pentru ca oamenii nu exista pe lume ca sa va indeplineasca asteptarile.

Asadar, doamnelor si domnilor, cel mai egoist cuvant format dintr-o singura litera este „I” (EU), care inseamna asteptari si, de aceea, evitati acest cuvant. Cum faceti asta? Fiti realisti in asteptarile voastre. Problema nu e sa ai asteptari, ci sa intelegi ca nu toata lumea iti va indeplini asteptarile. Si, in al doilea rand, il puteti evita pe EU servindu-i pe altii (fiindu-le de folos). Stiti pentru ce? Pentru ca atunci cand vrei sa fii servit, depinzi de altii, care pot sa nu te serveasca. Cand vrei sa servesti, cine te poate opri? Cand vrei respect, oamenii pot sa nu te respecte. Insa cand vrei sa oferi respect, cine te poate opri? Cand vrei sa fii iubit, s-ar putea sa nu fii iubit. Dar cand vrei sa oferi iubire, cine te poate opri? Cand ai nevoie de caritate, s-ar putea ca oamenii sa nu ti-o ofere. Dar cand vrei sa oferi caritate, cine te poate opri?

Invatati, deci, sa va incepeti calatoria de la EU la TU. Cu cat vrei mai mult pentru tine, cu atat devii mai frustrat. Cu cat vrei sa oferi mai mult, cu atat devii mai fericit.”

(Gaur Gopal Das – “Cea mai criminala litera a alfabetului”)

Deci, chiar si atunci cand il vrem pe Dumnezeu, tot ce facem e sa cerem sa ni se dea Dumnezeu, nu sa ne oferim noi Lui. Cum ar suna: „Te iubesc. EU vreau sa ti-l ofer pe EU.”? Ce face diferenta intre EU, TU, asteptari reciproce, care duc la conflict, la frustrari, si realitate? Un singur cuvant magic: responsabilitate. Cand includem in orice ecuatie mentala, in orice gand, acest cuvant, TOTUL se schimba, conjugat cu responsabilitatea. Responsabilitate pentru tine si pentru ceilalti, pentru tot ce exista. Cand raportezi totul la responsabilitate, totul se schimba. Oamenii nu inteleg si nu invata responsabilitatea si o mistifica adesea. Responsabil, de pilda, nu este sa-i dai peste cersetorului, caruia i-e foame, ci sa-l inveti sa pescuiasca. Responsabil este s-o faci numai daca cersetorul, caruia i-e foame, intelege responsabil, doreste asta si este de acord. Altfel, lasa-l sa moara de foame, e treaba lui, e responsabilitatea lui. Cine nu doreste schimbare, sa fie lasat neschimbat si frustrat, sclavul asteptarilor si dorintelui lui EU.

Responsabilitatea nu ti se da, nu ti se ofera, nu o primesti pe tava, tu trebuie s-o accepti si s-o realizezi. Termenul sanscrit Dharma are foarte multe semnificatii, inclusiv aceea de responsabilitate. Acest termen spiritual se regaseste in toate culturile orientale stravechi, in Hinduism, Buddhism, Sikhism si Jainism. Dharma se spune ca ar fi Calea predicata de insusi Buddha. Dharma inseamna scopul vietii, voia divinitatii, din care izvorasc armonia interioara si satisfactia durabila. Dharma reprezinta calea omului catre realizarea si manifestarea desavarsirii sale. Dharma inseamna cunoasterea scopului vietii umane si manifestarea acestui scop prin fapta, prin actiune perseverenta. Dharma provine din “dham”, ceea ce inseamna “a sustine”. Voia lui Dumnezeu sustine viata. Dharma sustine omul sa nu cada prada „ispitei”, iluziei, suferintei egotice. Dharma elibereza omul prin Lege, Adevar si Invatatura.

Calea eliberarii de suferinta este numita, in buddhism, Calea de Mijloc, intre abandonul in fata placerilor si retragere, reprimare, ascetism. Treimea crestina se regaseste in buddhism sub forma: Dharma (Calea, Adevarul si Viata), Buddha (metafora pentru Maestru, Hristos) si Sangha (comunitatea, metafora pentru Sfantul Duh).

Iata care e calea profunda, transcendenta, de la EU la TU, prin prisma responsabilitatii.

“Practica pana cand te vezi pe tine insuti in cea mai cruda persoana de pe Pamant, in copilul care moare de foame, in prizonierul politic. Continua pana cand te recunosti te tine insuti in toti oamenii de la supermarket, de la coltul strazii, dintr-un lagar de concentrare, pana cand te vezi intr-o frunza, intr-o picatura de roua. Mediteaza pana cand te vezi pe tine insuti intr-un fir de praf dintr-o galaxie indepartata. Priveste si asculta cu intreaga ta fiinta.

Daca esti pe deplin prezent, ploaia Dharmei va iriga cele mai adanci seminte ale constiintei tale, iar maine, in timp ce speli vasele sau te uiti la cerul albastru, acea samanta va incolti si va creste, iar iubirea si intelegerea vor aparea ca o floare frumoasa.” (Thich Nhat Hanh)

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Sa postesti mental si sa nu duci grija altuia

Ziua buna dumneavoastra. Am citit cateva randuri imbucuratoare pentru suflet si vi le transmit cu drag, la finalul acestui articol. Cateva observatii preliminare, mai ales in privinta limbajului folosit, care poate sa nu sune tocmai pe placul unor egouri cu pretentii intelectuale, cum am dezvoltat noi, in societatea asa-zis moderna. Epitimie inseamna canon de ispasire pentru purificare. Cursele diavolului nu reprezinta decat cursele propriei minti, care, nestapanita si nedisciplinata, aluneca usor catre atractii inferioare si efemere, catre placeri diverse, si uita scopul uman existential cel mai inalt.

Preotii, duhovnicii, la fel ca sfintii si maestrii spirituali desavarsiti ne indeamna sa trudim in constiinta, spre a o eleva permanent, cat si sa trudim potrivit nivelului nostru de constiinta, depunand toate eforturile, fara a fi atasati si dependenti de rezultate. Pe scurt, fa tot ce poti fara sa astepti rezultatul dorit, fara sa astepti niciun fel de rezultate. Recompensa sa-ti fie faptul ca ai putut face ceea ce ai facut. Efortul, truda ta, in sine, reprezinta recompensa, rezultatul care conteaza cel mai mult. Omul nu poate intreprinde un astfel de demers decat amintindu-si mereu scopul sau existential cel mai inalt. Orice asa-zisa „cadere” nu reprezinta decat o clipa de uitare a acestui scop, de atentie distrasa catre alte lucruri lumesti, care par mult mai facile si accesibile.

Sa te rogi la Dumnezeu pentru ajutor nu inseamna sa ceri rezolvarea problemelor si necazurilor tale. Rugaciunea, meditatia nu reprezinta decat un post mental, la fel cum abtinerea (infranarea) de la consumul unor alimente reprezinta postul fizic. Cineva numea materialism spiritual faptul de a te ruga sau de a medita pentru lucruri sau scopuri lumesti. Scopul rugii este acordarea la o frecventa mult mai inalta decat aceea personala, a separarii de lume prin prisma sinelui. Aceasta frecventa poate eleva si „lumina” constiinta catre realizarea interioara ca nu suntem decat celulele unui organism, nu doar un organism separat. De aceea, a te ruga pentru ajutor inseamna a te incuraja pe tine insuti ca poti si esti capabil sa traiesti tot ceea ce traiesti, cu incredere si credinta ca viata ta si a tuturor are un scop.

Termenul „faith”, din engleza, inseamna atat credinta, cat si incredere. Putem avea credinta si incredere ca viata noastra are un sens si ca suntem in stare sa trecem cu gratie prin toate incercarile si dificultatile destinului. Mai mult, putem avea credinta si incredere ca destinul nostru nu este doar unul personal, ci face parte dintr-un destin perfect regizat, al tuturor, in care toate au un rost perfect, care nu ne este accesibil la nivelul nostru de gandire si prin instrumentul mintii noastre limitate.

Faptul ca-l suparam pe Dumnezeu, precum spun duhovnicii, nu trebuie luat literalmente. Dumnezeu nu este separat de noi, ca un parinte care se supara atunci cand suntem neascultatori si rebeli. Aceasta este doar o metafora religioasa. Fiindca iubirea nu se supara niciodata, doar se ofera pe sine, neconditionat, spre experimentare. Daca Dumnezeu este tot ceea ce exista, atunci a ma raporta la El inseamna a ma raporta nu doar la mine, ci la tot ce exista. Ravna rugaciunii sau a meditatiei asta inseamna: sa-ti iesi din marginile de carne, sa-ti iesi din marginile creierului si ale mintii, sa-ti iesi din sine cu scopul realizarii propriei identitati. In mod paradoxal, omul nu poate afla cine este decat parasind cine crede el ca este, o entitate separata si egotica, si privindu-se ca o celula a tot ceea ce este, o celula a unui organism pe care il putem numi Dumnezeu.

„Dificultatile noastre matematice nu-l deranjeaza pe Dumnezeu. El se integreaza empiric.” „Cu cat studiez mai mult stiinta, cu atat cred mai mult in Dumnezeu.” „Daca oamenii sunt buni doar pentru ca se tem de pedeapsa si spera la o recompensa, atunci suntem, intr-adevar, o specie jalnica.” (Albert Einstein)

Asadar, nu purtati grija altora si nici grija voastra, lasati gunoiul vecinului acolo unde si l-a pus. Pentru ca atentia fuge cu usurinta, mintea este distrasa imediat de la scopul realizarii de sine. Realizarea de sine este, totodata, realizarea lui Dumnezeu.

„Noi, aici pe pamant, implinim o epitimie. Sa nu va mirati ca neincetat aveti cate un necaz. Toti pacatuim necontenit – alunecam si cadem. Cadem, de fapt, in cursele diavolului. Sfintii intaresc neincetat un lucru: important este numai ca omul sa se ridice din nou si sa o ia de la capat pe calea catre Dumnezeu.

Chiar de am cadea de o suta de ori pe zi, nu va ingrijiti de aceasta, ci doar sa va ridicati si sa mergeti mai departe, fara sa priviti inapoi. Ce a fost, a fost si a trecut. Voi doar sa mergeti inainte si sa va rugati Domnului pentru ajutor. Nu prin faptul ca ne plangem intruna de ceva Il suparam pe Dumnezeu. Il suparam atunci cand pacatuim, nu atunci cand ne intoarcem catre Dansul ca spre ruda noastra cea mai apropiata. Domnului Ii este placut a-L chema neincetat si a ne revarsa preaplinul inimii inaintea Sa.

Nu mai dati atata insemnatate intamplarilor din afara. Fiti mai mult in launtrul vostru, in inima, cu Domnul, iar pe celelalte lasati-le! Trebuie doar sa fiti cuviinciosi, linistiti si buni fata de toti. Nu purtati grija altora.”

(Staretul Tadei de la Manastirea Vitovnita. Extras din ”Cum iti sunt gandurile asa iti este si viata”)

Sursa: www.ganduridinierusalim.com

Fotosinteza din Dumnezeu

– Ce faci? Muncesti? Esti ocupata?
– Oarecum. Da, daca vrei, poti spune si asa. Ma fotosintetizez. Asta fac.
– Cum adica?
– Adica, asa… Ca florile, stii? Se hranesc cu lumina. Asta-i treaba lor. Depinde cum vrei sa vezi asta, ca fiind o munca sau nu. Asa ma hranesc si eu. Cu bucurie. Cu iubire.
– Si cum faci asta?
– Renuntarea despre care am vorbit in cartea mea, si pe care o practic, este acceptare. Cand accepti totul, cu inima deschisa si cu gandul la Dumnezeu, adica la ceva mai presus de tine, care te incape si te depaseste, apare bucuria simpla. E nevoie doar sa fii gol, ca sa-i faci loc. Sa fii gol de propria voie, ca sa accepti voia lui Dumnezeu. Fiindca ea oricum se face. Indiferent ca-ti place tie sau nu. Indiferent ca te opui sau faci eforturi fiindca tu vrei altceva. Impotrivirea aduce suferinta. Sa fii gol de propriile dorinte, sa renunti la “eu vreau”. Sa fii gol de tine.
– Adica sa renunti la tine? Pai, cum te poate face asta fericit?
– Pai, cum ai putea fi altfel fericit?! Te-as intreba… Spune-mi, cum? E amuzant. Oamenilor li se pare logic sa fie fericiti cand se face voia lor. De asta depinde fericirea lor. Orice altceva percep ca pe o moarte chinuitoare. Renuntarea la “eu”. E singura cale, de fapt, ca sa fii fericit. Niciodata nu exista nicio sansa, absolut niciuna, ca totul sa fie perfect in viata cuiva, dupa vrerea sa. Fiindca totul depinde de tot. Si din acest tot, tu vrei ca numai tu sa contezi. Si iti conditionezi astfel ceea ce numesti “fericire” proprie. Asta e moartea, prietene.
– Si ti se pare mai logic sa poti fi fericit fara de… tine?
– Pai, altfel nu se poate. Fericirea nu e un castig, nu e ceva material. Orice conditionare destrama fericirea. Fericirea e o stare independenta, de sine statatoare. Nu o poti accesa decat atunci cand renunti la tine. Si tot atunci, abia atunci castigi totul, inclusiv ceea ce numesti “eu”.
– Nu inteleg…
– Daca “eu” depinde de atatea conditionari, exterioare si care nu depind de mine, si daca fericirea, asa cum o concep oamenii, trebuie sa depinda, in mod necesar, de “eu vreau”, care implica alte conditionari, de data asta proprii, spune-mi, te rog, ce control are acest “eu” asupra sa si asupra fericirii sale?
– Mda, pare ca nu prea are…
– Asta spun. N-are deloc. Eu nu pot avea niciun control, niciodata. Nici asupra mea, prin conditionarile vietii, nici asupra fericirii mele, daca le leg de ce vreau eu. Oamenii confunda fericirea cu placerea. Placerea si suferinta sunt conditionari siameze. Una e pretul pentru cealalta. Carui om sanatos la cap, cu discernamant, i-ar conveni un asemenea pret?
– Si totusi nu gandim asa, aproape niciodata. Pare mult mai usor, comod si convenabil sa gandim asa cum ne-am obisnuit si sa orbecaim acolo, in cautarea fericirii.
– Desigur. Singurul control e discernamantul. Prin care “eu” discerne ca singurul pariu prin care poate sa castige e renuntarea la “eu vreau”, apoi la “eu”. Asta e singurul rost al lui “eu”. Omul e legatura dintre cer si pamant. Cand te fotosintetizezi absorbind fericire in stare pura, absolut libera si neconditionata, “eu” nu poate decat sa se simta binecuvantat ca-si implineste rostul. Rostul lui aici, pe pamant, ca si in cer, e rostul de a fi fericit.

pariul-lui-pascal

– Ziceai de Dumnezeu… Dumnezeu pare asa de diferit pentru oameni.
– Nu ma refeream la o notiune, care poate fi diferita. La un nume. Ci la un principiu care poate fi valabil pentru toti. La o intelegere de dincolo de intelegere. Omul n-a deslusit cui ii datoreaza viata. Poti spune ca parintilor. Dar cine sunt acei parinti ultimi? Sau primii, daca vrei? Eu nu i-am cunoscut pe Adam si Eva. Nu stiu daca au existat. Nici Big Bang-ul stiintific nu-l cunosc. N-am fost acolo, ca sa-l vad cu ochii mei si sa-l descriu. Sunt toate niste supozitii, pe care nu le pot verifica direct, prin experienta proprie, palpabil, indubitabil. Mi-amintesc versurile lui Arghezi, din Psalmii lui: “Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!” In lipsa acestui contact direct, mintii nu-i ramane decat sa creada in ce vrea, in atat cat cunoaste, in atat cat intelege si mai ales in atat cat accepta.
– Deci are fiecare Dumnezeul lui?
– Poti sa spui si asa. Ce nu putem experimenta, nu putem cunoaste. Ce nu cunoastem, nu putem intelege. Ce nu putem intelege, nu putem accepta. Iar ce nu acceptam nu putem iubi.
– Frumos, asta-mi place… Dar la ce folos?
– La tot folosul. Mintea se simte suspendata, in lipsa sigurantei, a unei certitudini pe care n-o poate capata in urma experientei directe. Mintea e un fel de Toma Necredinciosul. Nu vrea sa creada fara sa cerceteze. Mintea e lipsita de control, la fel ca “eu”. Nu-i ramane decat sa creada, totusi, in ceva, sau sa nu creada in nimic.
– Si la ce-i ajuta? Care-i diferenta?
– Altceva face diferenta, ceva mai frumos de atat. Ceva care poate depasi acest blocaj al mintii. Se zice ca sunt fericiti cei saraci cu duhul. De mult prea multe ori, in mod complet gresit, s-a interpretat ca asta ar insemna acei multi, dar prosti. Nimic mai fals. Mintea, in loc sa fie preocupata sa creada in ceva, in orice, sau sa abandoneze si sa nu mai creada in nimic, are o cale de mijloc absolut sigura. Care poate reprezenta o certitudine perfecta. In loc sa creada in ceva sau in nimic, mintea poate accepta totul exact asa cum este.
– Daaa, asta suna cat de poate de logic si de sanatos.
Asta inseamna sa fii fericit sarac cu duhul. Sa accepti, pur si simplu. Fara etapele obositoare de a experimenta, pentru a verifica, pentru a cunoaste, pentru a intelege. Accepti si iubesti. Si atunci cand iubesti esti fericit. Ce vrei mai simplu de atat? Invers judecand, e absurd. Nimeni nu va putea, niciodata, sa inteleaga pe deplin nici macar ceea ce experimenteaza, nimeni nu va putea cunoaste toate cauzele efectelor. Nici macar din propria viata. E o pierdere de timp si de energie.
– Si cum ramane cu credinta, cu Dumnezeu?
Pai, asta e credinta. Cand accepti totul asa cum este, il accepti pe Dumnezeu in toate, chiar si fara nume, fara sa-l numesti sau sa-i pui o eticheta, e vorba despre ceva mai presus de tine, ceva ce nu poti niciodata sa intelegi, o cauza careia doar ii experimentezi efectele. Efectul sunt “eu”. Viata mea… Dar cauza? Cum ramane cu ea? Cum ajung eu la ea?
– Inteleg si suna chiar logic. E simplu. E cel mai simplu, de fapt. Dar chiar daca accept, asta nu inseamna ca pot sa si iubesc. Accept ca mi s-a rupt piciorul si tu zici ca daca accept, o sa si iubesc asta? E imposibil.
– Ba imposibil e sa nu iubesti! Asta e chiar ilogic. Si daca nu iubesti, ce castigi? Aceeasi impotrivire, care iti aduce suferinta. Asta iti suna tie a acceptare autentica? Uite, tocmai de-asta am zis sa accepti cu inima deschisa si cu gandul la Dumnezeu. Asta e fotosinteza despre care iti vorbeam. Te hranesti din ea. Oricum s-a intamplat. E foarte bun exemplul tau. Ce ma impiedica sa iubesc ce mi s-a intamplat? Revenim de unde am plecat. Raspunsul e “eu”, conjugat cu “eu vreau”. Eu vreau sa n-am piciorul rupt. QED (quod erat demonstrandum).
– Da, o acceptare faptica e incontestabila. Dar, intr-adevar, nu inseamna o acceptare senina, din inima. Nu pot da timpul inapoi. Nu pot sa fac nimic altceva decat sa accept ca mi s-a rupt piciorul. Si totusi nu accept intru totul, chiar daca s-a intamplat deja, fiindca nu-mi convine.
– Asta zic. Nici n-am nevoie musai de gandul la Dumnezeu. Inima deschisa si gandul la Dumnezeu pot fi categorisite ca pure notiuni mentale. Sa accept pur si simplu inseamna sa nu ma impotrivesc, sa gasesc chiar motive de bucurie in ce s-a intamplat si sa plec mai departe de acolo. Bun, si? Ce-mi ramane de facut? Ishwar Puri spunea ca mantra cea mai buna e: “Si ce?!”
– Pai, cum si ce? Cum sa te bucuri cand iti arde casa? Sau cand pierzi tot?
– Pai, din nou, cum sa nu te bucuri? Ha, ha!
– Suna nebunesc.
– Dimpotriva. Nebunesc e sa crezi sau sa-ti imaginezi ca toate astea iti apartin. Desi “eu” n-are niciun control, da? Pai, cui ii apartin? Tu zici de casa, sa pierzi tot, te referi la lucruri materiale. Uite un lucru material, cel mai scump, pe care il pot pierde. Corpul. De aia ne preocupa sanatatea, ca tot vorbiram de picior. Dar imi apartine corpul? Detin eu control total asupra lui? Stiu eu ce se petrece in el? Am auzit deunazi un cetatean plangandu-se ca si-a facut o analiza la sange, un test de coagulare. L-a facut intr-o zi la un laborator, a doua zi la altul. Primul rezultat a fost 5.6, al doilea 0.9. Omul era necajit si nu pricepea nimic. Respectase la fel, in ambele zile, toate conditiile de recoltare. Certitudini, siguranta… Tu zici ca-i nebunesc sa te bucuri cand pierzi. Ti se pare mai sanatos sa traiesti nefericit cat timp ai piciorul rupt? Sau sa-ti traiesti toata viata trist ca mori? Ca pierzi? Cine te impiedica sa te bucuri in tot acest timp?
– Dar cum sa te bucuri ca mori? Cum sa te bucuri ca-ti rupi piciorul? Accepti, ca n-ai incotro, dar pare imposibil sa te bucuri de toate astea.
– Da, asa pare. Dar e fals. E o optiune pur mentala. N-ai pentru ce sa te bucuri? Bucura-te ca nu esti bacilul Koch! 🙂 Ishwar Puri dadea exemplul asta cu piciorul. Zicea asa: “Presupunand ca tu crezi ca esti trupul tau, corpul tau fizic, te doare genunchiul, spui “te urasc”, poti sa-i spui asta genunchiului? Vei spune “vreau sa ajut genunchiul, pentru ca-i vorba despre mine. Genunchiul e parte din mine si, de aceea, vreau sa ajut.” Asta inseamna sa accepti. Si ce?! Si eu, acum, ce pot sa fac? Ce-mi ramane de facut in conditiile astea, ca sa ajut, in loc sa ma impotrivesc? Daca tot sunt silit sa accept realitatea, care nu depinde de mine si de controlul meu, asa cum mi-as imagina sau mi-as dori, pentru ce sa nu ma si bucur de ea? Pentru ca mi-am rupt piciorul? Fiindca imi arde casa sau pierd tot? Pentru ce sa nu ma bucur de viata? Fiindca mor? Ti se pare mai logic si “sanatos” asa?
– Nu, intr-adevar, nu. Dar fotosinteza aia din Dumnezeu tot mi se pare o utopie.
– Este exact realitatea si nicidecum o utopie. Depinde numai si numai de tine cum o concepi, ea oricum exista. Florile sunt fericite sarace cu duhul. Plantele primesc lumina si elibereaza oxigen. Fara de asta, n-ar fi posibila viata pe pamant. Asta inseamna fotosinteza. Cauza si efect. Tu esti la fel ca oricare planta si faci acelasi lucru. Iti faci treaba. Singura diferenta e ca esti dotat cu o minte care se poate impotrivi si careia poate sa nu-i convina. De asta oamenii traiesc mai mult in capul lor decat in realitate. Tu faci diferenta. In primul rand, pentru tine. Tu, ca efect al unei cauze mai mari decat tine. Accepti asta sau nu. Iubesti asta sau nu. E atat de simplu.
– Iti multumesc oricum. A fost interesant dialogul.
– Eu iti multumesc. Pentru participarea la fotosinteza. Ca in versurile din Psalmul lui Arghezi:

„Pentru credinta sau pentru tagada,
Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, cel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Singuri, acum in marea ta poveste,
Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: „Este!”

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

%d blogeri au apreciat asta: