Posts tagged ‘dependenta’

Trauma, ca oferta de viata, si vindecarea

Cauza, bat-o vina…

“Foarte multe probleme ale oamenilor au legatura cu o trauma din viata lor.” (Dr.Gabor Mate)

“Inainte sa ne intrebam cum ne confruntam cu ceva, trebuie sa intelegem cu ce anume ne confruntam.”, spune dr.Mate. Cauza oricarei dependente e o trauma, al carei simptom este comportamentul adictiv. “Din pacate, profesia medicala si sistemul legal, in foarte mare masura, nu inteleg adictia. De aceea tratamentele noastre si solutiile legale tind sa nu fie de ajutor, ba chiar adesea tind sa fie daunatoare.”

Da, domnule doctor, intr-adevar, apa e uda si e insasi cauza profunda a umezelii, iar trauma chiar se intampla (shit happens). Si singurul om care poate face o diferenta in viata sa este chiar omul care a trait trauma. Trauma a trecut, dar daca omul continua sa-i traiasca efectele, asta il priveste intru totul si e numai responsabilitatea lui, care nu poate fi substituita de nicio reteta, de niciun medicament sau pastila miraculoasa, de niciun medic si de nicio carja sociala. Face parte din procesul de evolutie, dezvoltare personala, maturizare. Cand cazi, nu prea te ajuta sa dai vina pe trotuar, ca-i tare si nu-i moale, asa-i?

Ce ne facem, domnule doctor, daca creierul uman nu prea face diferenta intre diferite traume si le percepe aproape la fel (de tragic)? Unde-i pastila aia buna la orice, pe care s-o folosim mereu, dar care sa nu ne dea dependenta? Unde-i lumea perfecta, unde-i societatea aia ideala, unde-i viata aia corecta (politically correct) care sa nu ne provoace niciun fel de traume? Ca suntem sensibili… Atat se paradoxal de sensibili, incat daca nu ne-ar mai muri nimeni drag, ne-am pomeni cu alta problema si cu alta posibila trauma.

Un om poate sa fie traumatizat ca nu are telefon de ultimul tip, altul ca nu are ce sa manance, unul ca are job, altul ca n-are, unul ca are familie, altul ca n-are… Desigur, poate veti spune, dar trauma e ceva mai mult decat ceva ce nu ne convine, e un soc existential. Insa creierul nostru poate sa umfle aproape orice nu-i convine la nivel de soc existential. La fel cum poate sa dezumfle orice soc existential la un simplu fapt de viata. La o intamplare, care nu depinde de noi, pe care nu o putem controla si nici preveni. Precum decesul subit al cuiva drag. Ca doar stim si intelegem prea bine ca noi, oamenii, asta facem: traim si murim, fara termen de garantie si fara preaviz.

Ce este trauma?

Am cunoscut un om abandonat de parinti si adoptat. A aflat, in mod socant, in scoala primara, ca fusese adoptat. De atunci, s-a simtit “stigmatizat” de aceasta trauma a abandonului. Pana intr-o zi, cand a inceput sa-si caute familia de origine, si-a cunoscut fratii, multi la numar, si a aflat conditiile lor de trai si de dezvoltare. Din acea zi a inceput sa se simta binecuvantat pentru ca fusese adoptat, iar fratii il asigurau ca fusese cel mai norocos dintre ei toti.

Dar cum ramane cu un copil abandonat, care nu gaseste niciun avantaj in aceasta conditie? Pai, are incotro? Ce poate face decat sa-si accepte conditia si sa lucreze de aici, mai departe, daca asta e materialul clientului? Unui om precum Nick Vujicic, nascut fara maini si fara picioare, ce i-ar fi ramas de facut? Sa sufere mereu din cauza conditiei sale de viata? Sa se gandeasca mereu ca e nedrept faptul ca s-a nascut astfel, in loc sa se gandeasca la felul in care poate trai o viata implinita, satisfacatoare, cu sens, in aceste conditii? Sa incerce sa se vindece, sa se „repare”?

clock heal

Trauma, ca oferta de viata

Poate ca nu putem evita trauma, dar cu siguranta putem evita sa-i traim efectele la nesfarsit, perpetuandu-le, pentru tot restul vietii. Pana cand insasi viata noastra va fi devenit un vesnic efect, o vesnica reactie. “Posibilitatile sunt numeroase odata ce decidem sa actionam si nu sa reactionam.” (George Bernard Shaw)

Primul pas este ca omul sa-si recunoasca si sa-si accepte problema sau trauma, in loc sa i se opuna, in locul negarii, cosmetizarii, bagarii sub pres. Al doilea pas este sa incerce sa-si inteleaga problema sau trauma (fiindca aceasta ii apartine, face parte din sine insusi, chit ca omului ii convine sau nu). Al treilea pas este sa-si asume responsabilitatea in privinta problemei sau traumei respective (cum traiesc cu asta?). Iar ultimul pas este sa inceapa sa gandeasca diferit pentru a actiona diferit. Daca omul intelege, dar nu face nimic, doar intelegerea nu-i va fi de niciun folos. Calitatea vietii sale nu se poate schimba decat prin propria actiune.

O trauma nu se vindeca. Niciodata. Aceasta abordare, in sine, poate fi complet eronata. O trauma poate doar sa nu mai produca efecte. Daca te-a ranit Gigel, n-o sa dreaga asta Ionel. Abordarea aceasta de tip compensatoriu impiedica tocmai dezvoltarea personala pe care o propune trauma, ca oferta de viata.

Un genunchi rupt nu mai poate fi niciodata la fel ca inainte de a fi rupt. Important este ca ruptura sa nu produca efecte care sa persiste, afectand bunul mers, pentru tot restul vietii. Dar, chiar si in cazul acesta, omului nu-i ramane decat sa se adapteze la aceasta oferta de viata, fie ea si potential traumatizanta. Ce nu putem schimba in exteriorul nostru, putem transforma in interior. Aceasta abordare depinde 100% de omul insusi si reprezinta responsabilitatea sa in totalitate. De aceasta abordare depinde calitatea propriei sale vieti, ba chiar si calitatea vietilor pe care le intersecteaza si asupra carora produce efecte.

O trauma poate produce efecte in lant si ne priveste, colateral, pe toti, chiar daca nu suntem pe deplin constienti de asta. Fiecare om atins, colateral, de efectele traumei altuia, este responsabil, la randul sau, de a se adapta astfel incat sa nu dea leapsa mai departe. Nicio trauma, de niciun fel, nu poate reprezenta o scuza sau o justificare pentru un comportament care sa reprezinte o sustragere de la responsabilitatea de sine si pentru ceilalti.

Reclame

Ce este iubirea?

Pare a fi o boala fara leac, asa cum a fost mereu descrisa in arta. Pentru unii, remediul pare a fi sa vrea s-o primeasca, pentru altii sa vrea s-o dea, dar pare ca nimeni n-o are, de fapt, ca s-o dea, si nimeni nu pare s-o poata pastra.

Dr.David Hamilton, in “The Physics of Healing”, ne reaminteste ca suntem… goi. Daca ne privim corpul la microscop, gasim celule inauntru. In interiorul celulelor e ADN, in ADN sunt atomi, iar in atomi nu prea mai e nimic. Sunt protoni, electroni, neutroni, intr-adevar, dar si enorm de mult spatiu gol, in proportie de 99.9999999%. Daca un proton ar avea dimensiunea unui mar, cel mai apropiat electron ar fi cat un graunte de sare si s-ar afla la o distanta de vreo 2 km.

Particulele, in sine, spune Dr.Hamilton, apar din ceea ce se numeste Camp Cuantic. Ni le putem imagina ca pe niste valuri de energie. Particulele sunt niste vibratii energetice, la propriu. Iar aceasta perspectiva ne ajuta sa ne imaginam materia si corpul nostru ca fiind ceva in permanenta schimbare, nu ceva static si permanent.

Si atunci, daca materia este 99.9999999% goala de continut, cine pe cine atinge? 0.0000001% atinge alt 0.0000001%, format din protoni, electroni si neutroni? Un ADN atinge alt ADN? Un atom atinge un alt atom? Iar aceasta atingere creeaza senzatii, trairi, emotii? Cum poate fi posibil si inteligibil asa ceva?

Ce simt cand ma atinge cineva? Oare ne punem vreodata intrebarea daca chiar simtim, realmente? Daca ar fi studiat creierul, cu siguranta s-ar putea constata diferente in activitatea cerebrala atunci cand ne atinge o persoana iubita sau un strain. Si atunci, atingerea este diferita, omul sau perceptia noastra asupra omului respectiv? Daca ne-ar atinge un strain, iar noi am avea ochii inchisi si n-am sti cine ne atinge, si ni s-ar spune ca ne atinge persoana iubita, n-am putea distinge fizic, material, atingerea, iar creierul nostru ar inregistra aceeasi activitate cerebrala ca si atunci cand ne-ar atinge realmente persoana iubita.

Ceea ce inseamna ca activitatea cerebrala nu depinde de materie, ci de imaginatie. Gandurile noastre impodobesc sau despodobesc un om, gandurile noastre ne leaga sau ne dezleaga de el. Nu rupem legaturi cu oameni. Rupem legaturi cu gandul care ne leaga de ei. Materia nu are nicio vina. E doar un stimul si atat, tot un stimul al imaginatiei noastre. Am putea concluziona ca 99.9999999% din tot acest univers fizic, pe care-l percepem material, exista, de fapt, doar in imaginatia noastra.

Ce este iubirea? Ce se petrece cand simtim celebrii “fluturasi” in stomac? E o senzatie biochimica. Cand ne atingem, cand ne sarutam, cand facem sex? E o senzatie biochimica. Cand mancam o ciocolata primim acelasi impuls. Ne hranim creierul cu endorfine, cu dopamina. Cand asteptam, infrigurati, telefonul dorit, atentia dorita, vorbele dorite, ce se petrece in corpul nostru? Infuzie de adrenalina, pe de o parte. Frica si anxietate, pe de alta parte, ca am putea sa nu le primim. Fricile sunt doar povesti pe care ni le spunem singuri. Oamenii de stiinta au declarat ca iubirea, asa cum o concepem noi in viata de zi cu zi, in relatiile noastre, din punct de vedere biologic, chimic si neurologic nu are mai mult decat valoarea unei ciocolate.

Asa se naste iluzia separarii. Din neincredere, din frica. S-a intamplat sa nu primim ce voiam, ce aveam nevoie. Ce fel de nevoie? Fizica sau imaginara. Si atunci, mintea s-a infasurat si a ridicat un zid in fata inimii, ca inima sa se inchida, sa nu mai simta, sa nu mai vrea, protejandu-ne si separandu-ne de stimulii exteriori. Care sunt o pura iluzie, o pura inventie, un fals raspuns la niste nevoi imaginare.

Pare trist, nu-i asa? Atata arta ar putea fi redusa la eticheta unei ciocolate. Atatea trairi, atatea simtiri, atata dor, atat de mult devine atat de putin. Si totul are loc in creierul nostru, nici macar in realitate.

Oamenii de stiinta au descoperit ca lipsa conexiunii ar putea fi cauza tuturor adictiilor. Legaturile sanatoase includ relatii, conexiunile cu familia, cu comunitatea si cu sine insusi. Calea vindecarii de adictii consta in conexiune autentica. “Daca nu ne putem conecta astfel, ne conectam cu orice altceva putem gasi. Cu huruitul rotii unei rulete sau cu acul unei seringi” (prof.Peter Cohen)

Adictiile de orice fel, pana la relatii asa-numite toxice din punct de vedere psihologic, sunt doar efecte ale lipsei de conexiune. Pare a fi vorba despre o conexiune materiala, dar asa sa fie, oare? Ar trebui sa primim sau sa oferim aceasta conexiune?

De cate ori nu ati avut prin preajma un om dispus sa va aline suferinta cauzata de despartirea de o persoana iubita si nu v-a folosit prea mult, fiindca nu putea inlocui acea persoana intru totul? Fiindca nu era acea persoana? De cate ori nu v-a spus colegul de munca sau un membru al familiei sau un prieten ca atitudinea lui, pe care o interpretati ca fiind suparare sau indiferenta la adresa voastra, nu are, de fapt, nicio legatura cu persoana voastra? Cine este acel “eu” care cerne si discerne iubirea? E simplu si cutremurator, totodata. Acel “eu” e materia cenusie care zace inchisa in capul fiecaruia dintre noi.

Orice trauma, orice abuz, orice suferinta pot fi demontate cu usurinta, la nivel cerebral, si raportate la realitate, mai ales la realitatea prezenta, cand efectul lor persista doar prin legatura pe care gandurile noastre o intretin cu evenimentele respective. Pentru ce alegem anumiti parteneri, anumiti prieteni, anumite comunitati? Care e acel “eu” care le alege, le limiteaza, le delimiteaza si pe noi odata cu ele? E simplu, acel “eu” pare a fi nevoia noastra, dar de fapt e imaginatia noastra. Orice stimul exterior nu are nicio putere asupra noastra daca nu si-ar baga coada imaginatia. Orice stimul exterior inseamna o proportie de 0.0000001% concret si 99.9999999% imaginar.

Si atunci, ce este iubirea? Un cumul de senzatii biochimice, neurologice, care se petrec, ca o piesa de teatru, in creierul nostru, in imaginatia noastra, care traiesc si mor odata cu noi? Ar fi absurd ca iubirea sa moara. Ar fi trist si absurd ca ea sa fie doar un gand, o senzatie, un stimul biochimic. Nu, iubirea trebuie sa fie mult mai mult de atat. Iubirea este si atat. Nu este “ceva”, nu este un “eu” sau un “el”, este energia in care vibreaza si exista totul. O energie poate mai putin lirica, dar cat se poate de reala si de concreta.

La nivel fizic, material, suntem niste animale cu nevoi fizice si materiale. La nivel neurologic, cerebral, suntem niste roboti cuantici, cu nevoi imaginare, care percep si transforma realitatea dupa chipul si asemanarea imaginatiei lor. La nivel energetic, suntem iubire. Si atunci, va intreb, cum ar putea cineva sa ofere sau sa primeasca iubire? E imposibil. Fiindca suntem iubire, intru totul. Dar, ca sa realizam aceasta realitate simpla, concreta, e necesar sa ne ridicam mai presus de statutul de animal si de nevoile sale fizice si materiale, mai presus de statutul de robot cuantic si de nevoile sale imaginare. Iubirea e ca aerul. Nu-l vedem, desi exista si ne mentine in viata.

Dependenta (partea 1)

Va mai amintiti? A fost o vreme in viata fiecaruia dintre noi, cand eram curati, liberi, inocenti, copii. A trecut, a disparut ca un fum, abia daca ne mai amintim cum era. Iar circumstantele acelea sunt pe veci pierdute si nu mai pot fi reconstituite niciodata.

A fost o vreme cand puteam trai fara sex, fara alcool, fara tigari, fara droguri, fara tehnologie, fara jocuri, fara mancat compulsiv, fara nervi compulsivi, fara stres… A fost o vreme cand puteam trai simplu, doar cu necesitatile stricte.

Cum puteam, oare? Ce s-a schimbat? Mai intai, pe atunci nu stiam ca era de ajuns ce aveam. Ulterior, am vrut mai mult. In al doilea rand, pe atunci eram deja dependenti de cel/cea/cei care ne intretineau. Deci ne nastem deja dependenti. Parem sortiti esecului inca de la nastere si asa este deja programat creierul nostru, sa traiasca si sa dezvolte adictii.

Dar ce om se simte liber si/sau fericit fiind dependent de ceva sau de cineva, fie si de parerea cuiva? Niciunul. Fiecare etapa de eliberare aduce o senzatie de putere proprie, de incredere sporita in sine, o recompensa puternica la nivel neurochimic. Calea catre eliberare pare presarata intentionat cu spini si maracini, in care sa sangeram.

Cand eram copii inocenti si dependenti de cei care ne cresteau a devenit cam greu sa fim pe deplin fericiti cu toate conditionarile impuse de acestia. Apoi, a fost greu sa devenim responsabili de noi insine si am transformat aceasta responsabilitate in stres. Iar stresul si anxietatea, teama si neincrederea am incercat sa le pansam si sa le alinam cu alte dependente, ca si cum am lua un distonocalm atunci cand avem o infectie cumplit de dureroasa la o masea.

Nicio dependenta nu functioneaza, nu produce efectul dorit in inlaturarea cauzei care o provoaca si o intretine. Ba, mai mult, dependenta devine o cauza in plus, in sine. Lupta devine din ce in ce mai grea. Omul se adanceste din ce in ce mai mult in sclavia de propriile dependente, pana devine de nerecunoscut, pana uita cine era, cine ar vrea sa fie.

Dependenta este ca un  armistitiu in plin razboi, o clipa de placere, in toiul suferintei, cand taberele aduna cadavrele cateva zile, apoi razboiul se reia. Dependenta nu este pace autentica, nu este liniste, impacare, responsabilitate. Este doar o clipa de respiro, o clipa de placere, care face chinul un pic mai suportabil, pe moment, ca apoi chinul sa devina mult mai mare, inclusiv prin dependenta.

Iar oamenii se mint ca se simt bine. Sau macar mai suportabil. Ca sa devii altceva decat esti e nevoie ca, mai intai, sa admiti cine esti acum. Nu poti scapa de o dependenta fara sa o recunosti si sa ti-o asumi. Nu poti schimba absolut niciun comportament fara sa ti-l asumi mai intai.

Prima noastra dependenta este cea de supravietuire. A doua este cea de siguranta. Iar a treia este cea emotionala. Cat de simple par si cat de mult complica mintea noastra totul.

Vine un moment cand uiti brusc ca te-ai certat cu sotul, care a uitat a duca gunoiul, daca sotul poate fi in pericol. Gunoiul nedus si faptul ca sotul a uitat sa-l duca devin o nimica toata. Ca dovada ca nevoia de supravietuire si apoi cea de siguranta sunt mult mai puternice decat nevoile emotionale. Dusul gunoiului nu mai pare deloc o nevoie existentiala primordiala, nu-i asa? Nu are nicio legatura nici cu supravietuirea, nici cu siguranta.

Vine un moment cand sotul uita brusc de alte femei, de alcool, tigari si de orice, in clipa in care viata lui poate fi pusa in pericol. Cele mai multe dependente sunt false dependente de supravietuire si de siguranta, sunt pure dependente emotionale derivate din nevoi. Nevoi pe care le-am denaturat si cultivat sub forma de placeri diverse.

Creierul nu face diferenta intre a fi nefericit ca n-ai ce sa mananci si a fi nefericit ca nu ai un telefon ultimul tip. Creierului i se pare ca ar fi o diferenta notabila intre a plange intr-o masina ultimul racnet sau a plange intr-un sant sau intr-o caruta.

Va urma…

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

%d blogeri au apreciat asta: