Posts tagged ‘delia popa’

Realitatea in care tu nu mai esti. Ne simteam vii, mai stii? (in memoria Deliei-Simona Popa – Hranatate)

“Delia Popa, inca nu mi se adapteaza mintea la realitatea in care tu nu mai esti.” Asta scriam aseara, la o ora tarzie, pe facebook, cand vestea care mi-a picat sub ochi, ca Delia nu mai este, mi-a risipit tot somnul.

Dar sa nu uitam sa radem. Mai ales de dragul ei. E memorabila zicerea de mai jos. Iar ei chiar i-au placut condimentele!

7 octombrie 2012. Atunci am “cunoscut-o”, fara s-o cunosc, de fapt. La Targul Raw Generation. Trecusera 4 ani de la cancerul meu (melanom malign) si 2 de la cancerul ei de san. La Targul ala, pana si tata, mare impatimit al ciorbei de burta, s-a mirat cat poate fi de buna replica… raw vegana. Si a consumat-o cu placere. La Targul ala, am fost invitata sa vorbesc despre cancer, despre nutritie. Si m-am pomenit si auzit vorbind. Nici pana azi nu am ascultat inregistrarea si habar n-am ce am spus. Am simtit ca ma conectez cu oamenii adunati acolo, ca depasesc orice inhibitie legata de postura mea, de gesturi, am abandonat controlul, am vorbit liber si habar n-am ce am zis, dar m-am simtit bine. Cu multi oameni prezenti acolo, fara sa-i stiu, m-am intalnit ulterior, in coincidente interesante. Acolo era si Delia… Dar nu ne-am cunoscut atunci. Doar mi-a zis ca a ascultat cu placere si ca isi dorea si ea sa vorbeasca asa in fata oamenilor, sa-si depaseasca temerile, sa se simta dezinvolt si in largul ei. Avea o timiditate de copil. Si un hal de razvratire asemenea. Al unui copil in plin tantrum. Ha, ha. 🙂

Era in zodia Leu si se purta uneori ca o pisicuta dragalasa, iar alteori ca o leoaica scoasa din barlog. Stiu, draga Delia, ca ti-ar fi placut sa citesti asta. Din nou, draga Delia, habar n-am ce zic aici, scriu pentru mine si pentru tine, auzi, de acolo de unde esti? Ma auzi, din nou?

In scurta vreme ne-am reintalnit si cunoscut. La un eveniment organizat de cea care avea sa fie nasa fiicei mele, Dharma, draga superwoman Olivia Pamfil, la sediul Biobunatati. Era o prezentare de parfumuri naturale. Culmea, azi fac eu parfumuri naturale. Delia parea timida si am intrat in vorba cu ea, s-o incurajez. Insa, in spatele aparentei timiditati si stinghereli, zacea un vulcan care abia astepta sa erupa. Delia era o forta nebanuita. Delia contrazicea cu o nonsalanta absolut adorabila aproape toate impresiile pe care ti le puteai face despre ea, la prima vedere, fara sa “sapi” mai adanc.

De atunci, ne-am intalnit prin Bucuresti, ne-am imprietenit, ne-am vizitat, am purtat lungi discutii apropiate. Delia inca se zbatea intre doua “lumi”. Una a rasfatului, a traiului pe picior mare, a banilor si a tot ce pot ei cumpara, a imaginii, a aparentelor, a dependentelor. Alta, a onestitatii, a simplitatii, a apropierii de natura, a minimalismului, a libertatii, a responsabilitatii. Una de puf si alta de duh. Una aparent dulce si alta aparent amara. Dar Delia era curioasa ca un copil care intreaba in stanga si in dreapta unde e Dumnezeu si cum il poate gasi, sa-i ceara o jucarie de plus, o rochie cu decolteu adanc si niste stiletto, o rugaciune si o cupa pe care sa o bea pana la fund, asezonata cu niste patrunjel verde si o gluma buna sau orice motiv de ras.

Delia a fost singurul copil la parinti. Foarte iubit si pare-se, rasfatat. Inima ei a pastrat ceva din inocenta copilariei mereu. Cu atat mai mult a suferit atunci cand a avortat.

Delia, dupa primul cancer

Copilasii ei, cum ii placea sa-i alinte: Leia si Leo

Delia era director de banca atunci cand s-a imbolnavit de cancer. A renuntat la job. Si-a schimbat radical viata si toate preocuparile. A inceput sa caute, sa studieze fervent. Sa incerce sa inteleaga, sa scoata un rost, un sens, o cauza din toate astea. Uneori, Delia parea rupta de lumea asta. Parca ar fi coborat dintr-un salon de pension de mare clasa, plin de rafinament si eleganta. Parerile ei despre lume, despre principii si standarde, pareau, de asemenea, rupte din cartile de povesti cu printi si printese sau din codul bunelor maniere practicate in casele regale. Am mai cunoscut astfel de femei, fiindca tendintele astea e clar ca nu imi sunt straine.

Femei de portelan imi place sa le spun. Fiindca zici ca sunt gata sa se sparga. Fiindca lumea din capul lor, chit ca o fi una mai buna, nu e deloc reala. Fiindca par atat de frumoase, sensibile, gingase, vulnerabile. Dar sub aceasta aparenta, zac niste forte imense. Zace o monstruoasa putere, care ar face de rusine si pe Jason Momoa, si pe Zeus. Zace o salbaticie de o frumusete rupta de orice standarde, rigori, de orice reguli si chiar de lume. Zace o natura neimblanzita care isi cere drepturile, asa cum natura darama si cotropeste, pana la urma, orice biet salon de pension.

Pe atunci, in 2012, l-am cunoscut si pe partenerul ei de viata. Parea un om tare ok. Asa parea si partenerul meu de viata. Ne-am amuzat pe chestia asta. Delia s-a revoltat. Mult, des. Am incercat si eu, ca sa nu stric bunatate de genealogie, de arbore ginecologic, cum glumeste tata. Ai naibii barbati! Pai, de ce sa-i iubesti? Ca nu merita! Ha, ha! :)))

Asta a fost poate singura drama din viata Deliei. Traita intr-un mod dureros de repetitiv. Iubirea… Unde cauti tu, unde cauti tu, iubirea? Nu vezi ca-i aici?! Pe unde n-ai cautat-o, fata frumoasa si draga? Pe unde ma duceam, tu fusesei deja. Pe la Tai Chi, pe la Yoga, peste tot… A cautat-o pana la Dalai Lama si inapoi. A cautat-o pana in panzele albe din Vama si inapoi. Acum o cauta dincolo de viata si de moarte, in sufletul ei, in singurul loc in care n-a cautat-o destul.

Mai stii cand ne simteam vii?

Mai stii cand fumam? Cand hohoteam de ras? Cand ne luam la misto? Cand ne faceam nebune? Cand ciocneam si ne strambam? Mai stii cand ne simteam vii? 🙂

Mai stii cand ziceai vorbe de-astea, de „duh”? 🙂 Mai stii ce chefuri am tras prin Vama… Mai stii cand tu erai “sefa”, noi veneam dupa tine, in masini, iar tu ai ratacit drumul spre autostrada? Mai stii cat am ras… Ce misto a fost! Rochia aia a ta lunga, de voal turcoaz, pe care o cautasei atata, ce fel flutura pe malul marii… Sirena, iti spuneau barbatii inca nebauti sau abia treziti din betie. Unii nu mai stiau cum te chema a doua zi. Tu radeai. Eu ma miram cat tupeu puteai sa ai, sa te unduiesti ca o caprioara in fata lupilor hamesiti. Apoi, cam faceai mofturi, ce-i drept. Ca lumea e rea si lupii sunt naspa, ca sunt hamesiti…

De cate ori am privit… De cate ori am tacut?! De cate ori am zambit amar? Si nu doar in cazul tau, draga mea draga prietena, poate nici n-ai stiut vreodata cat de mult am tinut la tine. Si la alte fiinte, atatea altele, unele publice, altele doar din preajma mea. La Maria Holtzhauer, pe care o admirai atat. Si o admir si eu. Dar greu mi-a fost si imi e sa tac… Olivia Steer, se aude pana in Rai, oare? Ca e lumea rea? Ca e greu sa te dedai lupilor hamesiti, ba sa le mai si fluturi apetisant prin fata? Si nu, nu ma refer sa le fluturi trupul. Cat, mai ales, gandurile. Ceea ce crezi ca esti tu, dar doar in gandurile tale. Lumea „ta”, asa cum crezi tu ca ar trebui sa fie, din gandurile tale. Tu si ceilalti, asa cum crezi tu ca ar trebui sa fiti, dar care exista doar in gandurile tale…

Mai bine, tacem. Mai bine incetam sa ne mai identificam cu propriile noastre ganduri si cu lumea imaginara din ele, in care nu exista sau nu ar trebui sa existe lupi. Nu te feresc nici mantrele, nici asanele, nici raw veganismul, ortodoxismul, nici NMG-ul, nimica. Fiindca nu despre asta e vorba, nu despre asta e viata, nu despre asta e karma. Nici Dharma… (mai stii, mi-a zis mama, cand a venit Delia s-o vada pe Dharma, avea cateva luni, cand a auzit ca vii la curs, la Bucuresti?)

Ce naiba, doamnelor? Lupii musca. Fiindca asta e natura lor. Asa i-a lasat Dumnezeu. N-au nimic personal cu nimeni. Ce o fi asa de greu de inteles si de acceptat? Imi repet mie, mereu, si va zic si voua, fetelor, dragilor, printeselor, zeite de jad sau de ce mai vreti si va place voua sa fiti, manipulatoare de Muladhara si de glande pineale, ha ha… 🙂 (Delia, cred ca tu razi prima acum, copios…)

Delia a insistat pana a reusit implantul mamar pe care i-l refuza corpul. Cel putin cateva chestii importante, Delia le-a sustinut, apoi le-a contrazis. Din pacate, nu in sensul in care m-as fi bucurat eu. Cauza bolii, de pilda. A zis ca noi suntem cauza, apoi ca nu suntem noi. Carnea, de pilda. Mai intai, raw veganism, apoi a sustinut ca e musai sa mancam carne, daca vrem sa fim sanatosi. Asta chiar e o eroare, dar am tacut, fata frumoasa!

Era in 2017, cand cancerul tau revenise. Mai agresiv. Si mi-am zis ca poate chiar ai nevoie de carne. Niciodata nu poti sa stii tot adevarul, depinde de la caz la caz. Dupa ce ziceai ca erai zen, cand reusise implantul, au urmat problemele la coloana. Operatii, mult chin pentru un biet corp fragil si deja atat de incercat. Familia Deliei merita toata lauda si le multumesc, si ma inclin, cu groaza si cu admiratie, pentru eforturile colosale depuse pentru copila lor. Au fost prin Germania si pe la cele mai bune clinici, au incercat tot ce a putut fi mai bun, din punct de vedere medical, pentru Delia. Iar ea le-a rasplatit eforturile tuturor celor care s-au zbatut sau s-au rugat pentru ea, cu iubire, ridicandu-se, ca Lazar, din nou, pe doua picioare.

A treia moarte

„Candva, chiar in ziua de an nou, pe 1 ianuarie 2017, i-am marturisit lui Dumnezeu ca mi-as dori sa traiesc ceva ce uitasem si nu mai stiam cum se simte: Iubirea! 

A trecut timpul, iar la inceputul lui 2017, in ianuarie, mi-am dorit sa inchei experienta mea cu boala si sa experimentez altceva, respectiv iubirea. Mi-am spus ca fiind un an nou, un an „1” – ce inseamna un nou ciclu de 9 ani karmici, ar fi cazul sa pun punct relatiei cu boala. Asta i-am cerut lui Dumnezeu! Peste cateva zile, nu m-am mai putut ridica din pat. M-au internat si a urmat soc dupa soc: vestea ca mi-a revenit boala, transfuzia de sange, biopsia pe os facuta fara anestezie si in final…. examinarea RMN, in urma careia aflu ca exista un risc de fractura pe coloana vertebrala si, implicit, de paralizie si ca trebuie sa ajung de urgenta la neurochirurg, pentru a afla daca e caz de operatie.

Cand am ajuns acasa, dupa toate acestea, eram o epava!

Am murit a treia oara! Timp de 2 saptamani am refuzat sa ma misc! Stateam in nemiscare, crezand astfel ca voi preveni fractura. Mintea imi spunea ca la orice pas, ma voi prabusi, oasele mi se vor dezintegra, iar eu voi ramane ca o molusca, un morman de piele. Asadar, fiecare pas era un chin. Plangeam mult, chiar si in somn.

Renasterea

In 2017 am trait apogeul suferintei si al durerii, de orice fel imaginabil ar fi aceasta, trupeasca si sufleteasca totodata. Dupa asta, desi imi propusesem sa nu mai am dureri vreodata, am constatat ca eu continuam sa sufar. Si chiar daca suferinta fizica nu mai exista, in interior eu eram tot cu frica, durere, plans.

Asta m-a purtat cu gandul la perioada cand vroiam sa ma las de fumat si cand singura mea dilema era: „Cum voi mai vorbi, comunica, scrie, gandi, trai – fara tigara”. Fumam deja de 20 de ani, practic din adolescenta, iar eu nu stiam sa exist fara tigara.

La fel e si cu suferinta! Atat de mult ne-am obisnuit cu ea, incat nu stim sa existam in absenta ei! Te-ai gandit vreodata la asta? Mediteaza, te rog, asupra situatiilor negative pe care le-ai hranit, constient sau inconstient, voit sau nevoit, cu gandurile tale, cu faptele tale, cu intreaga ta fiinta.

Insa, la inceputul lui 2017, credinta ca nu exista boala incurabila si ca oricine se poate vindeca, mi-a fost puternic zdruncinata, odata cu revenirea cancerului si extinderea sa la coloana vertebrala. Dupa atatia ani de schimbari, vindecari, iertari, tratamente, practici, constientizari etc si totusi cancerul sa revina? Cu atata violenta, cu atata forta, atat de grav.

Sufletul meu nu a putut sa duca si da, am avut momente in care am ridicat cu furie ochii spre cer si l-am intrebat pe Dumnezeu : „De ce? De ce eu? De ce mie? De ce Tu Taci?”

Delia, stii, mi-as fi aprins o tigara acum. Zambesc, dar am lacrimi incoltite. Delia, draga, sa stii ca nu-mi mai aprind nenorocita aia de tigara. Sa stii ca o las nefumata. Si pe ea, si pe toate celelalte. La naiba, ma auzi? Na, ca pot! De dragul tau. Pentru ca onorez viata. Pentru ca iti onorez moartea. Inclusiv in cinstea ta, femeie!

Zapacita de leoaica s-a suit din nou la volan, apoi pe tocuri. Avea planuri, da. Sa lupte pentru legalizarea marijuanei in scop terapeutic. Sa se mute la tara.

Delia era un om caruia ii placea sa daruiasca si sa se daruiasca. Orice avea… Orice putea… Cand n-a avut ce, si-a daruit temerile, neputinta. Ceea ce consider absolut minunat la Delia este ca, in ciuda a orice, ea a vrut sa iubeasca. Niciodata nu a abandonat tendinta ei catre iubire. Asta ma face sa cred ca va obtine ce si-a dorit, cu siguranta. Partial, a si obtinut. Numai ca nu in forma dorita de ea. Dar rugaciunile i-au fost ascultate.

Pe 8 decembrie 2018, Delia inca se voia luptatoare…

„When you know who you are… Love loves it all, ‘cause love has no fight.” („Atunci cand stii cine esti… Iubirea iubeste tot, pentru ca iubirea nu practica lupta”, versuri din cantecul „Hypnosis” – Hipnoza, din animatia „The Prophet” – Profetul, dupa cartea cu acelasi nume, de Khalil Gibran). Delia, stii ca mie nu imi place cuvantul „lupta”. Stii ca eu nu le (mai) am cu lupta, cu victoria, cu de-astea… Si mai stii ca am vorbit aici ca atunci cand m-ai ascultat tu prima oara si ti-a placut. Fara masti. Fara control. Fara lacrimi. Fara rasete. Poate doar un zambet, acolo, cu niste lacrimi impaienjenite. Dar sa fie de folos! Sa nu fie in van! Sa auda cine are urechi de auzit.

Delia, stelele care cad, nu pier. Stelele care cad, doar se duc pe un alt cer.

Pe 31 decembrie, la cumpana dintre ani, Delia era la spital, i se facea transfuzie de sange.

I-am scris, mi-a raspuns, ca de obicei, alintandu-ma, cum imi spunea ea: Livioara, draga…

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: