Cum sa incepi sa te eliberezi de necazuri, sa te bucuri si sa nu-ti mai irosesti viata

TD Jakes e un predicator indragit in SUA, electrizeaza si motiveaza publicul cu vocea si silueta sa puternice si impozante. Motto-ul sau este: “United in our diversity. Together we are stronger.” (Uniti in diversitatea noastra. Impreuna suntem mai puternici)

Intr-unul dintre public speech-urile sale, TD vorbeste despre metoda prin care ne putem elibera de propriile poveri, necazuri si limite.

troubles

“Nu pot sa ma bucur, sunt inca furios. N-o sa ma bucur decat atunci cand isi vor cere scuze. N-o sa ma bucur pana cand nu va parasi cealalta femeie. O sa ma bucur atunci cand copiii mei ma vor aprecia.

Va pierdeti timpul! Trebuie sa dati drumul trecutului, sa-l depasiti spre a pasi in viitor si sa spuneti ‘Ma voi bucura!’ Nu-i nevoie decat sa va luati mintea de la necazuri. Daca va puteti recupera mintea de acolo, va puteti recupera banii, familia, serviciul, cariera, sanatatea, prosperitatea. Doar sa va puteti scoate mintea de acolo. Nu exista niciun drac in iad, nicio arma indreptata impotriva voastra, niciun dusman care va uraste, nicio vrajitoare care va blestema si care v-ar putea impiedica sa fiti liberi, daca va puteti lua mintea de acolo!

Trageti-va de cap: ‘Iesim de aici!’ Da, mai intai iesim cu capul. O sa-mi iau capul de la asta. N-o sa ma mai gandesc la asta. Voi avea alta mentalitate. Imi scot mai intai capul din asta si, atunci cand iese capul, va trebui sa iasa si tot ce-i legat de cap. Am reusit, capule!

Transformati-va prin reinnoirea modului in care ganditi, nu prin ceasul care bate ora 12. O sa va spun de ce veghea de noapte are rost pentru voi, nu pentru ca-i miezul noptii (si se schimba anul), ci pentru ca unii dintre voi au trecut prin atata iad in ultimul an, incat necazurile pe care le-ati traversat v-au fortat sa va dati seama ca nu puteti merge mai departe cu aceeasi gandire si cu aceeasi simtire. Sunteti fortati sa va scoateti mai intai capul si apoi va urma tot restul. Trebuie sa reparati mintea ca sa primiti binecuvantarea. Pentru ca, pana cand nu-si indreapta mintea, tot ce investiti in ei (in alti oameni) se va scurge prin fisurile unei minti care refuza sa se schimbe.

Dati-mi o noua perspectiva, o noua modalitate de a-mi privi situatia. Dati-mi o noua prisma de a-mi privi circumstantele de viata. Imi pregatesc mintea pentru un nou an, fiindca atunci cand voi ajunge in noul an ma vor astepta binecuvantari, miracole, sanse. Da, vor fi si dificultati, provocari si incercari, dar chiar si greutatile reprezinta o sansa pentru propria victorie, daca mintea mea poate face fata schimbarii. Dati drumul geloziei, meschinariei, neiertarii, vrajbei, rautatii, tulburarii si invinovatirii altora pentru greselile voastre. Scapati de orice otrava care va blocheaza, de orice inflexibilitate care impiedica tot ceea ce urmeaza sa reverse Dumnezeu in vietile voastre. Vai si amar de voi daca intrati intr-un nou an si irositi un nou an cu vechea voastra mentalitate, in timp ce un alt om e in spital, rugandu-se sa aiba sansa pe care o aveti voi acum.”

Karma negativa poate fi in beneficiul tau

Sadhguru: Daca ai trecut printr-o experienta cu adevarat negativa, este o experienta buna, deoarece acestea sunt de nepretuit. Cu siguranta, valoarea unor vieti de experienta nu poate fi aruncata, ea este necesara! Amintirea experientei este singurul lucru care iti poate aduce intelepciune.

Samyama = program avansat, prin care discipolii sunt initiati in practica spirituala cu acelasi nume
Sadhana = practica spirituala frecventa, zilnica

Intrebare: Sadhguru, nu sunt fericit fiindca se ivesc pe neasteptate compulsiile mele, mai ales in timpul practicii Samyama. Cum sa ma descotorosesc de compulsiile mele?

Raspuns: Trebuie sa inveti sa fii fericit cu compulsiile tale (porniri nestapanite, vicii). Oricum ai compulsia. Daca nu esti multumit cu ea, acum ai doua probleme: compulsia si nefericirea. Daca ai doar o singura problema, e mai usor de gestionat. Ai compulsiile, invata sa privesti situatia cu bucurie.

Asta nu inseamna sa fii fericit in privinta compulsiilor tale, esti doar fericit, pur si simplu. Motivul pentru care vorbim mereu despre bucurie, iubire si astfel de lucruri este pentru a mentine mintea intr-o stare placuta, sa pastram emotia intr-o stare placuta. Pentru ca, atunci cand mintea si emotiile tale sunt intr-o stare placuta, esti flexibil, se pot face multe cu tine. Cand mintea si emotiile tale sunt intr-o stare neplacuta, devii rigid, nu se poate face nimic in cazul asta.

Asadar, ai deja o problema, nu o crea pe urmatoarea. Nefericirea este neplacere. Cand esti intr-o stare neplacuta, nimeni nu te poate atinge, nimeni nu te poate ajuta, nimeni nu poate face nimic cu tine. Daca esti intr-o stare placuta, esti dispus sa fii modelat (cizelat), nu-i asa? Cand esti intr-o stare neplacuta, nici macar nu vrei sa fii atins. Asa ca nefericirea este o problema mai mare decat orice afurisite de compulsii ai, e o problema mult mai grava. Pentru ca asa nu poti fi atins, nu poti fi cizelat, nu poti fi ajutat.

Deci, rezolva mai intai asta. Indiferent ce nonsens (pare ca) ai fi, primul lucru pe care trebuie sa-l inveti este sa fii fericit si iubitor. Asa este usor sa lucrez cu tine, e usor sa te ajut, sa-ti intind o mana, sa fac cu tine lucruri care se afla dincolo de sfera a ceea ce iti place. Fiindca ce iti place si ce nu iti place sunt compulsiile (tendintele incontrolabile, viciile) de baza. Daca e sa te ajutam sa scapi de acestea, trebuie sa fii intr-o stare placuta. Daca esti intr-o stare neplacuta, nu te putem obliga sa faci ceva ce nu iti place. Vei face numai ceea ce iti place. Cu cat sunt oamenii mai nefericiti, cu atat mai mult vor insista: “O sa fac doar asta! Asa sunt eu!”

Oamenii fericiti sunt flexibili. Ii poti face sa danseze, sa planga, sa sara. Vor face orice atunci cand sunt fericiti. Sunt flexibili. Nu iti pierde flexibilitatea! Acesta este aspectul cel mai important. De aceea, dimineata, yoga. Incepand cu spatele, lucram incet, incet, in sus, pana la cap. Fiindca flexibilitatea este cheia! Daca devii fluid, e grozav! De la a fi solid, a deveni flexibil, apoi fluid, apoi gazos, apoi a deveni nimic – asta arata ca o evolutie, nu-i asa?

Asadar, e important sa ramai flexibil. Flexibilitatea nu este posibila cand esti intr-o stare neplacuta, fie mental, fie emotional. De aceea, sa fii bucuros, iubitor, fericit, pasnic este important, doar din acest motiv! Nu crea o dubla problema. Ai deja destule, iar acestea nu sunt singurele compulsii pe care le ai. Ai mult mai multe si insusi scopul Samyama este sa scoatem la lumina toate aceste lucruri pe care le-ai ascuns. Pentru ca, daca le ingropi, nu vor face decat sa creasca. Daca iti ingropi cartofii, se vor inmulti si vor creste. Karma e ca un sac de cartofi. Cu cat ii ingropi mai adanc, cu atat mai mult vor creste. Noi, aici, incercam sa-i scoatem. Sa-i uscam, ca sa nu mai poata creste din nou.

Daca treci prin destula sadhana, vei vedea, cand iesi in lume, ca foarte multe dintre compulsiile tale simple au disparut. Si, iti spun: daca ai avea compulsiile pe care le aveai doar cu o saptamana inainte, nu ai putea sa stai asa, asezat (linistit, in postura de meditatie). Iar asta toti ati reusit de minune. Nu poti sta locului atunci cand sunt compulsii. Da, vin prostia asta si aia (in minte) – nu inseamna ca ai devenit 100% liber – insa foarte multe dintre compulsiile tale sunt incheiate, de aceea poti sa stai locului. Toate dor, pe care nu-l doare nimic?! Pe toti ne doare cate ceva, inclusiv pe mine! Pe mine, doar un picior, pe tine, amandoua. Macar atata scutire am, fiindca trebuie sa trec prin multe programe Samyama, doar un picior ma doare, pe tine te dor ambele picioare.

Doare, asta e toata treaba! Doare, vreau sa ma ridic! Mi-e foame, vreau sa fug sa mananc! Imi vine, vreau sa merg sa urinez. Asta e ceea ce trebuie sa depasim. Foarte infometat, dar nu conteaza. Foarte dureros, dar nu conteaza. Este o compulsie ingrozitoare! Majoritatea oamenilor nu vor suporta asta nici macar doua minute, se vor invarti de colo colo.

Acum, tu sezi linistit aici, iar cineva de langa tine face bababa, bububu. Oamenii astia iti scot toti cartofii, nu doar pe ai tai. Trebuie sa induri si scoaterea cartofilor celor din jur, nu numai alor tai. Cartofii putreziti ies si se imprastie peste tot. Insa, in continuare (tu stai linistit, mentii postura de meditatie)… Asa ca nu te plange, te descurci de minune, dar mai sunt multi cartofi de scos. In fiecare zi, acestia trebuie scosi. In fiecare zi. Daca faci asta doar o data pe an, timp de sapte zile, nu e destul. In fiecare zi, ii scoti, zilnic, ii usuci si ii tii inauntru. Ii usuci pana cand nu mai pot incolti iar. Atunci e bine, cartofii sunt folositori.

Nu trebuie sa te descotorosesti de cartofii tai, pentru ca se va duce toata experienta ta de viata. Doar usuca-i astfel incat sa nu mai creasca. Ce-i acolo, e acolo. Acelasi afurisit de cartof produce pana la un milion de cartofi. E un cartof exagerat, nu-i asa? Deci, doar ii usuci si ii pastrezi ca fiind ceea ce sunt.

Uite, de exemplu, ai cinci minute de experienta intensa, sa spunem de durere sau de frica sau vreo experienta chinuitoare sau ceva ce a fost respingator pentru tine. Cinci minute. Aceste cinci minute de cartofi se vor inmulti si se vor inmulti si vor creste si iti vor domina toata viata. Oriunde mergi, doar despre asta vorbesti. Oriunde te-ai afla, numai la asta te gandesti. Daca se misca ceva, te gandesti ca se va repeta acea experienta, pentru ca iti inmultesti cartofii. I-ai ingropat si ei se inmultesc. Vor deveni milioane de cartofi, de acelasi fel, respingator.

Dar daca tu usuci acel cartof si il pastrezi, il ai acolo, asta e o experienta buna. Daca ai trecut printr-o experienta cu adevarat negativa, este o experienta buna, deoarece acestea sunt de nepretuit. Ce inveti trecand prin momentele neplacute din viata ta este de nepretuit! Daca uiti acea experienta, esti prost! Numai prostul incearca sa uite! Daca esti destept, trebuie sa-ti amintesti toate experientele neplacute pe care le-ai avut, fara furie, fara resentimente, fara neplacere. Doar sa ramana in memoria ta, vesnic, astfel incat niciodata sa nu mai ajungi din nou in aceleasi situatii. Daca iti arzi experienta, o sa treci prin acelasi nonsens, o sa-l repeti cu totul, de la inceput pana la sfarsit.

Noi vrem doar sa scoatem cartofii, sa-i uscam astfel incat sa nu mai poata incolti, dar vrem sa-i pastram. Nu vrem sa ne descotorosim de ei. Altfel, vei fi din nou un nesabuit ignorant care va repeta aceleasi lucruri, iar si iar. Valoarea experientei de viata nu poate fi aruncata! Cu siguranta, valoarea unor vieti de experienta nu poate fi aruncata, ea este necesara, daca poti mentine la o anumita distanta (evenimentele) si le poti folosi ca experienta. Daca le permiti sa creasca, in interiorul tau, atunci asta pur si simplu iti va otravi intreaga viata.

Karma – rememorarea experientei –  este singurul lucru care iti poate aduce intelepciune si este singurul lucru care te poate lega, iti poate otravi atat de mult viata, incat te poate distruge. Deci, nu karma este problema, ci modul in care o duci (o porti, o cari, o traiesti) este problema. Modul in care iti duci (traiesti) karma e singura problema, nu karma, in sine.

Ce inseamna natura umana?

Ati auzit-o si voi pe aia: nu pot, sunt om, e firesc, sunt doar un simplu om? Cam cate slabiciuni sunt puse pe seama asa-zisei naturi umane? Ba chiar sunt cantate, aproape slavite. Sunt om, deci prin natura mea umana ma simt complet indreptatit sa beneficiez de clauza tuturor slabiciunilor si justificarilor posibile, care vin la pachet cu statutul de om.

Dar ce este omul, ce este natura sa umana? Un lant al slabiciunilor, care se justifica reciproc? O lista de scuze si de acuze? O scara a evolutiei catre semizeu? Un pacatos? Un sfant? Apropo, din ciclul “viitorul suna bine”, se spune ca orice sfant are un trecut si orice pacatos are un viitor. Iar astia zic, mai nou, ca nu exista decat prezentul…

Iata raspunsul unui Maestru spiritual la o intrebare a unui discipol, despre natura umana si slabiciunile sale. Discipolul il anunta pe maestru ca nu poate, nu e in stare sa respecte cerintele si rigorile caii spirituale, iar asta e cat se poate de firesc, greseala e in natura umana, e omenesc. Si, spre a-si intemeia spusele, povesteste pilda scorpionului. Acesta a rugat o broasca sa il treaca peste o apa. Broasca i-a spus ca ar face-o, cu draga inima, dar se teme ca scorpionul nu se va putea stapani si o va intepa, fiindca asta e natura lui, de scorpion. Atunci el a asigurat-o ca nu ar face una ca asta, pentru ca isi stie interesul, iar daca ar intepa-o, atunci ar muri amandoi. Broasca s-a invoit. In timp ce traversau apa, scorpionul nu s-a putut abtine. A intepat broasca. Ea l-a intrebat pentru ce nu s-a putut abtine, cum a promis, fiindca, iata, acum se scufunda amandoi. Pentru ca asta e natura mea, e in firea mea, i-a raspuns scorpionul.

Maestrul i-a spus discipolului ca ii va raspunde prin continuarea povestii. In acelasi timp, pe malul apei se plimbau un maestru si discipolul sau. La un moment dat, vad cum o broasca si un scorpion incep sa se scufunde. Maestrul baga mana in apa sa-i scoata, sa-i salveze. Dar, de fiecare data cand incerca sa apuce scorpionul si sa-l traga afara, acesta il musca. Maestrul continua sa incerce. La fel, invariabil, scorpionul il intepa. Vazand acestea, discipolul l-a intrebat pe maestru pentru ce continua sa incerce sa salveze scorpionul, daca el continua sa il muste de mana, sa-l atace, sa-l otraveasca. Maestrul i-a raspuns ca e in natura scorpionului sa faca asta. Iar eu fac ceea ce este in natura mea, a incheiat maestrul.

Fireste, numai un maestru ar putea rezista si supravietui otravii unui scorpion, nevatamat. Sau fiecare om devenit maestru. Sau fiecare scorpion devenit om si maestru. Abia atunci “natura” ar fi deplina. Cam asa se supravietuieste propriei firi, naturi sau otravi. Cu broasca, a fost mai simplu. Ea s-a conformat si mortii, si salvarii.

O cale a reintregirii propriei naturi este empatia, a te vedea si reflecta in toti si in tot ceea ce exista. Empatia insemna un soi de recunoastere a naturii generale. O alta povestioara este despre un om nascut fara maini si fara picioare, care avea, asadar, toate motivele sa se planga de natura sa umana. In loc de asta, omul a renuntat la ideea sinuciderii si a devenit speaker motivational international. Dupa ce a vizitat o familie si le-a vorbit, a fost abordat, la plecare, de mezina. Fetita a vrut sa il imbratiseze. Si, pentru a face asta, si-a impreunat mainile la spate. Si aceasta este, de asemenea, tot natura umana. Depinde cum o foloseste fiecare. Ca scuza, ca acuza sau ca sutul care te face sa iti dai seama ca nu cazi, ci poti sa zbori.

Asadar, sa nu confundam natura umana cu firea, conditia mintii umane. Omul nu este suma tuturor conditionarilor sale, ci mai degraba suma tuturor posibilitatilor de a se ridica mai presus de acestea. Natura umana nu justifica natura animalica, ci este tocmai instrumentul prin care ultima poate fi depasita. Natura umana nu justifica mintea umana, ci este tocmai modalitatea de a depasi limitele mintii. Natura umana include natura animalica si natura mintii, dar nu este sinonima si nici egala lor. Fiindca natura umana mai cuprinde si natura Maestrului. Maestrului care spunea ca sensul vietii omului este acela de a invata sa fie om.

Aminteste-ti asta data viitoare cand ti se pare natural sa nu poti si firesc sa nu faci ceea ce stii ca este moral, fiindca esti om. Nu pot, rade Maestrul, e cea mai comoda justificare a mintii tale, care te minte. Da, e firesc sa nu poti si sa gresesti prin natura animalului din tine, prin natura mintii tale. Dar la fel de firesc e sa poti prin natura Maestrului din tine, a Dumnezeului din tine. Oare cat suntem de constienti de natura asta si cat o cultivam, comparativ cu celelalte, la fel de umane?

Cum se realizeaza minunile

Cand iti pica ochii pe minuni, te impiedici de ele, la propriu, e si asta tot o minune? Are legatura faptul de a observa minunea cu faptul de a fi capabil si disponibil de a te minuna? Minunea, fara cineva care sa se minuneze, ar mai fi minune?

Partea 1. Trandafirul.

In povestea „Micul Print”, baiatul era dezamagit fiindca crezuse ca avea o floare unica, asa cum nu mai exista, o minune, care il facea si pe el special totodata, prin unicitatea ei. Cand afla ca pamantul e plin de astfel de flori, de trandafiri, care mai de care mai frumoase, plange ca un om brusc saracit, dat jos de pe piedestalul unicitatii, al superioritatii, al unui ego mai special decat altul, ramas fara minunea lui. Si asa realizeaza, cu adevarat, minunea, si totodata, dragostea.

Vulpea cea inteleapta il lamureste ca nimic nu se schimbase, de fapt. Floarea ta e unica pentru ca tu o faci sa fie asa pentru tine.

“Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori. Cum insa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei cu adevarat sa ai un prieten, imblanzeste-ma!

Du-te sa mai vezi o data trandafirii. Vei descoperi ca floarea ta nu are-n lume seaman.

Limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor. Numai timpul impartit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa.  Oamenii au dat uitarii adevarul acesta, zise vulpea. Tu insa nu trebuie sa-l uiti. Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit. Tu esti raspunzator de floarea ta.”

Partea 2. Porumbelul.

Cand devii parte din ceva, partas? Care impartaseste si este raspunzator? Cand te implici? Cand observi? Esti oricum parte dintr-o minune? Dar esti si minunea, in sine? Cum iti dai seama ca esti parte dintr-o minune si totodata toata minunea, capabila de minunea de a se minuna de ea insasi?

Azi, mergeam fara a ma grabi nicaieri, cand am observat ceva ce parea nefiresc. O pasare care statea pe jos, cand ar trebui sa fie pe sus, in zbor. Un porumbel. Statea complet nemiscat. Doar clipea. Simteam ca ma vedea, ca deja aveam un contact. I-am presarat firimituri din covrigii calzi, cu seminte. Nicio reactie. Am vrut sa verific daca avea vreo rana si am atins pasarea usurel, incercand sa o intorc pe o parte. Din echilibrul perfect nemiscat in care statea, a cazut pe o parte. M-am infiorat, incepand sa intuiesc ceva neplacut. La fel, pe partea cealalta.

Pasarea nu reactiona. Nu avea nicio rana, niciun semn, nicio urma de sange. Penele erau intacte, gherutele putin incordate si temperatura corpului usor scazuta. Am sunat la veterinarul de la colt. Nu o puteam lasa asa, daca trecusem pe acolo si daca puteam sa fac ceva, orice. Am luat-o bland, cu surprinderea ca era usoara ca un fulg. Imi parea ca simt o legatura stabilita, un fel de conexiune si comunicare instantanee, prin simplul fapt de a fi acolo si de a interactiona cu ea.

Mi-am amintit ca aveam acest exercitiu din copilarie, cand urmaream pasarile din curte ore in sir, invatandu-le astfel comportamentul, obiceiurile, invatand sa fac parte din lumea lor si sa simt fara cuvinte ce simt si ce transmit ele prin ochi, prin miscari si sunete. Am incercat sa incalzesc ghemotocul intact si pretios din palma. Oamenii ma priveau surprinsi. Am realizat sa imi tremurau picioarele. Din cand in cand, o priveam si imi raspundea privindu-ma mut, clipind.

La un moment dat, n-a mai clipit. Am simtit brusc, fizic, o durere mare in piept, ca si cum mi-ar fi fost strapunsa inima, si o raceala nefireasca, cum imi cuprindea tot corpul, pornind de la extremitati si adunandu-se in sus. Trebuia sa continui sa merg. Sa aflu. Deja imi dadusera lacrimile fara voie si asa am intrat in cabinetul veterinarului. „A murit?” Lacrimile imi curgeau lin si doar atat puteam spune. Am pus porumbelul usor pe masa. M-am dus dincolo, sa il las pe medic sa il consulte.

Abia apuc sa rasuflu si aud de dincolo, minunandu-ma: „Traieste!” „Cum asa? Cum e posibil?” „Ba da, ii bate inima”, imi spune medicul, cu stetoscopul lipit de pieptul pasarii. Rasuflu, parca nu imi vine sa cred. Dar e stiintific verificat. Nu apuc sa mai rasuflu, ca aud: „Abia acum a murit. Chiar acum.” Si atunci, minune mare, simt cum ma napadeste o bucurie senina, simt un soi de eliberare, ca niste aripi deschise catre zbor. Chiar imi revin, lacrimile au disparut, zambesc. „Si, apropo, nu e porumbel”, imi aduce la cunostinta medicul. „E caragață” (coțofană). Avea penajul gri. Nu conta oricum diferenta.

Conta multumirea pentru minunea la care asistasem si pentru sansa de a fi partasa, parte dintr-o minune, de a face atat cat pot, fiindca impartasirea si nu rezultatul conteaza. Minunea nu e o problema, nu e o solutie sau vreun rezultat. Minunea doar exista. Doar este. Tocmai asta e minunea…

Partea 3. Re(cunoasterea).

Seara, fiica-mea imi spune ca a citit o poveste care i-a placut mult, dintr-o carticica de pilde, primita de la Mos Craciun. „Minunea ramane minune”. O fetita ii spune profesoarei ca a fost o minune cand Moise a despartit apele, ca sa poata trece evreii. Profesoara o corecteaza si ii spune ca nu e nicio minune sa traversezi niste ape care iti ajung pana la genunchi. Da? raspunde fetita. Si atunci cum de s-au inecat armatele egiptene in ele?

Dharmei ii place logica asta smechera. O inteleg, ca si eu vedeam o minune in ea. Dar, la fel de bine, minunea ce pare ca depaseste logica poate avea o explicatie stiintifica. La un anumit moment, pe care Moise il stia, revelat sau nu, apele pareau ca se despart sub influente cat se poate de astronomice si fizice, explicabile, apoi, ca intr-un magnetism, se adunau la loc. Se poate spune ca si stiintific pare o minune. Pentru ca nu e un fenomen care se intampla la ordinea zilei, oriunde, oricand.

Dar cum definesti o minune? Cum o re(cunosti)? Cum o identifici si, mai ales, cum te identifici cu ea?

Minunea e definita ca fiind ceva extraordinar, neobisnuit, supranatural. Ceva ce, dupa niste legi fizice, nici nu ar trebui sa existe si sa fie posibil. Dar minunile sunt la fel de obisnuite ca legile pe care doar aparent le ignora. Coexista cu legile, dar poate ca nu stim noi toate legile. Legile minunilor si regulile minunarii.

Daca vezi doar ursi bruni, poti sa consideri, primul urs alb pe care il vezi, o minune. Pe el nu-l deranjeaza daca tu il consideri asa. Minunea ramane minune nu numai prin particularitatile sale, ci, mai ales, prin intregul sau functional. Asta da, minune! De la atom, la universul cuantic!

Partea 4. Maestrul.

Toate par legate. Si asta pare o minune, in sine. Cu o seara in urma, citisem postarea asta: maestrul nu moare niciodata. Marturisirea unul discipol care isi iubea maestrul si acesta parasise planul fizic. Maestrul spunea asa: „Meditatia este arta retragerii atentiei noastre de la experienta la cel care experimenteaza. Meditatia este arta de a intoarce directia atentiei de la iluzie la realitatea constiintei.”

„E ianuarie 2020 si ultima oara cand imi vad maestrul in forma fizica. Pasesc in biroul lui intr-o zi de iarna geroasa, in Chicago. Nu stiu inca, dar aceasta va fi fost ultima data cand aveam sa-l vad cu ochii mei fizici. El incepe conversatia noastra exclamand cat de minunata este aceasta creatie. Chiar isi ridica piciorul si spune cat este de uimit datorita protezei sale de genunchi.

Maestrul ma intreaba: “Cum este posibil ca oamenii sa nu gaseasca pe deplin minunatia in aceasta creatie?” “De ce oamenii nu se minuneaza?” Maestrul vrea sa-i dau un raspuns, el insista ca eu sa-i spun motivul pentru care oamenii sunt incapabili sa descopere minunea in fiece clipa. Aceasta a devenit o caracteristica a intalnirilor noastre; el pune o intrebare si apoi insista ca eu sa-i dau un raspuns. Ii spun ca oamenii nu sunt uimiti pentru ca au nevoie sa munceasca, sa-si castige existenta etc. El incepe sa-mi povesteasca despre propria sa viata si despre vremurile cand era refugiat, fara adapost, si dormea intr-un parc. Vorbeste despre calatoria din timpul diviziei Indiei de Imperiul Britanic, cand a trebuit sa lase totul in urma, dar tot era fericit.

Aduc in discutie chestiunea scrisului meu despre dansul. Maestrul imi spune sa scriu atunci cand am inspiratie, altfel va iesi fortat, si imi da instructiuni pe mai departe despre procesul scrierii. Conversatia continua. El spune “mintea vorbeste, sufletul asculta”. L-am auzit spunand de multe ori asta dar, de data aceasta, sunt prezent in fata profunzimii acestor cuvinte. Maestrul arata o cana si spune ca mintea creeaza totul, clipa de clipa. Daca nu ar face asta, nu am putea nici macar sa recunoastem aceasta cana! La asta s-a referit cand a spus “mintea vorbeste”, nu se referea doar la vorbaria din capul nostru, el se referea la modul in care intreaga manifestare a existentei este “vorbita” in fiinta, clipa de clipa. Maestrul ma trage catre minunea tuturor acestora.

“Maestre, am o dilema”, iar asta chiar ii suscita interesul, el sare inainte, cu palmele impreunate si, cu un rictus enorm pe figura, zice: “spune-mi!” “Maestre, dilema mea este ca, pe de o parte, eu spun ca te iubesc dar apoi, pe de alta parte, eu nu meditez.” Maestrul spune: “O, acesta iubire pe care o ai este naturala, fireasca…” El continua sa descrie iubirea mea pentru dansul, dar cuvintele se transforma, din limbaj, intr-un parfum pe care incep sa-l respir. Sunt atat de miscat de discursul maestrului despre iubirea mea pentru dansul incat incep sa ma indragostesc de propria mea iubire.

Ii spun ca stiu ca, la un moment dat, in uluitoarea sa viata, citea in palma. Imi intind mainile si ii dau ambele palme, sa-mi citeasca. El ma invata ce reprezinta liniile din palma, dar, sincer, sunt atat de fericit ca imi tine mana, incat nu-mi pot aminti nimic din ce spunea.

Acum servim ceaiul si niste biscuiti. Maestrul imi mai povesteste despre calatoria sa, ce urmeaza curand, in India. Oamenii m-au intrebat cum se poate ca maestrul sa-si fi facut atatea planuri si apoi sa moara atat de brusc. Dansul imi spunea adesea ca maestrul traieste ca un om obisnuit si moare ca un om obisnuit. Trebuie sa ne amintim ca Maestrul este totalitatea constiintei si totalitatea include, de asemenea, a fi om.

Intalnirea noastra se incheie. Il privesc in ochi si maestrul imi spune ultimele sale cuvinte: “Eu sunt cu tine, nu doar in exterior, ci si in interior.” Ies, fara sa stiu ca urma sa scriu aceste randuri, aici, dupa doar un an.

P.S. Am scris o carte “Iubire dincolo de minte”. Coperta cartii este o fotografie pe care am ales-o la intamplare, in decembrie, anul trecut, si apoi am realizat ca, la ultima noastra intalnire, maestrul purta exact aceleasi haine ca acelea de pe coperta cartii mele, pana la ultimul detaliu.”

Partea 5. Minunea.

Maestrii adevarati nu au nevoie sa fie extraordinari tocmai pentru ca sunt oricum astfel. Nu au nevoie sa faca minuni pentru a atrage, pentru ca tocmai invers stau lucrurile, minunea exista deja si este in tot si in toate. Cum pot oamenii sa nu se minuneze?! Aceasta e intrebarea, dar Shakespeare deja a scris o piesa cu intrebarea asta. Altfel.

“Nu tanji niciodata dupa o lume mai buna. Este deja creata, jucata si spusa.” (Nightwish – Dead boy’s poem)

“Vad copaci atat de verzi si trandafiri rosii
Ii vad inflorind pentru mine si pentru tine
Si imi spun, in sinea mea, ce lume minunata!

Vad ceruri atat de albastre si nori atat de albi,
Ziua binecuvantata luminoasa, noaptea sacra intunecoasa
Si imi spun, in sinea mea, ce lume minunata!

Culorile curcubeului, atat de frumoase, de pe cer
Sunt si pe fețele trecatorilor.

Vad prieteni dandu-si mainile, salutandu-se,
Ei isi spun, de fapt, te iubesc.
Aud copilasi plangand, ii vad crescand.
Ei vor invata mult mai mult decat voi sti eu vreodata.

Si imi spun, in sinea mea, ce lume minunata!” (Louis Armstrong – What a wonderful world)

Asadar, poate ca minunea exista in sine si prin sine, in interiorul sau, manifestandu-se in exterior. E o minune ca oamenii se minuneaza, la fel cum e o minune ca oamenii nu se minuneaza de exterior, in interiorul minunii din care fac parte, al minunii care sunt si ei, totodata. E o minune insusi faptul ca e natural, firesc, sa fie asa.

Nu incerc sa am dreptate, aleg sa fiu fericit

Asta declara un barbat care povesteste accidentul de avion caruia i-a supravietuit. El ne indeamna sa reflectam la ceea ce consideram cu adevarat important in viata.

Pe 15 ianuarie 2009, Ric Elias, cofondator si CEO al companiei Red Ventures (companie de presa si platforme digitale), abia decolase cu US Airways, alaturi de alti 155 de oameni, cand un stol de gaste a lovit avionul, avariind ambele motoare. Pilotul a reusit sa duca avionul pe raul Hudson si sa-l mentina in plutire, in timp ce toate persoanele de la bord erau salvate.

Ric Elias a tinut un discurs la TEDtalk, numit “Trei lucruri pe care le-am invatat in timp ce avionul meu se prabusea”. In doar 5 minute, el rezuma experienta sa din timpul accidentului numit “Miracolul de pe Hudson”.

“Imaginati-va o explozie mare, in timp ce urci la aproape 1000 de metri altitudine. Imaginati-va un avion plin de fum. Imaginati-va un motor care tot caraie. Suna infricosator. Ei bine, am avut un loc unic in ziua aceea. Stateam pe locul 1D. Eram singurul care putea vorbi cu insotitorii de bord. Asa ca m-am uitat imediat la ei si ei au zis: “Nicio problema. Probabil am lovit niste pasari.” Pilotul deja intorsese avionul si nu eram foarte departe. Se vedea Manhattan-ul. Peste doua minute, s-au intamplat trei lucruri in acelasi timp. Pilotul a aliniat avionul cu Raul Hudson. Asta nu e ruta obisnuita. A oprit motoarele. Acum, imaginati-va ca sunteti intr-un avion, fara niciun sunet. Apoi, pilotul spune trei cuvinte, cele mai lipsite de emotie trei cuvinte pe care le-am auzit vreodata. A spus: “Pregatiti-va de impact”. Nu mai era nevoie sa vorbesc cu insotitoarea de zbor. Puteam vedea groaza in ochii ei. Viata era pe sfarsite.

Acum vreau sa impartasesc cu voi trei lucruri pe care le-am invatat despre mine in acea zi. Am invatat ca totul se schimba intr-o clipa. Noi avem lista asta de dorinte, cu lucrurile pe care vrem sa le facem in viata, si m-am gandit la toti oamenii pe care voiam sa-i ajut dar nu o facusem, la toate gardurile pe care voiam sa le repar, la toate experientele pe care voiam sa le am si nu le avusesem niciodata. Cand ma gandeam ulterior la asta, mi-a venit in cap o zicala: “Colectionez vinuri stricate”. Fiindca, daca vinul e pregatit si persoana prezenta, il deschid. Nu mai vreau sa aman nimic in viata. Si acea urgenta, acel scop, mi-au schimbat viata, cu adevarat.

Al doilea lucru pe care l-am invatat in ziua aceea, in timp ce treceam pe langa podul George Washington, destul de aproape, m-am gandit ca… wow… chiar simt un real regret. Am dus o viata buna. In propria mea umanitate si in propriile greseli, am incercat sa devin mai bun in tot ce am intreprins. Dar, in umanitatea mea, totodata i-am permis si egoului meu sa se bage. Si am regretat timpul pe care l-am irosit pe lucruri care nu contau cu oameni care contau. M-am gandit la relatia cu sotia mea, cu prietenii, cu oamenii. Si dupa aceea, in vreme ce reflectam la toate acestea, am decis sa elimin energia negativa din viata mea. Nu e perfect, dar e mult mai bine. Nu m-am mai certat cu sotia mea de doi ani. E grozav. Nu mai incerc sa am dreptate, aleg sa fiu fericit.

Al treilea lucru pe care l-am invatat, iar asta in timp ce cronometrul din minte incepe sa numere 15, 14, 13… Vezi apa apropiindu-se… Imi spun: “Te rog, explodeaza”. Nu vreau sa se rupa avionul in 20 de bucati, cum vedeti in documentarele alea. Si, pe cand ne prabuseam, am avut o senzatie de… Wow… Sa mori nu e infricosator. E ca si cum ne-am pregati pentru asta toata viata. Dar era foarte trist. Nu voiam sa ma duc, imi iubesc viata. Si acea tristete chiar s-a inchegat intr-un singur gand, care era ca imi mai doresc un singur lucru. Imi doresc doar sa-mi pot vedea copiii crescand. O luna mai tarziu, eram la un spectacol al fiica-mii, din clasa intai, nu prea are talent artistic… Inca. Iar eu ma smiorcaiam, plangeam ca un copil. Si asta are tot rostul din lume pentru mine. Am realizat atunci, facand legatura intre aceste doua chestii, ca singurul lucru care conteaza in viata mea e sa fiu un tata grozav. Mai presus de tot si de toate, singurul scop pe care eu il am in viata este sa fiu un tata bun.

Mi s-a oferit darul unui miracol, de a nu muri in ziua aceea. Mi s-a oferit si alt dar, acela de a putea vedea in viitor, de a reveni si de a trai in mod diferit. Va provoc, oameni buni, care zburati azi, sa va imaginati ca se intampla acelasi lucru cu avionul vostru, ma rog sa nu se intample, dar va rog doar sa va imaginati, cum v-ati schimba? Ce ati face din ceea ce ati amanat, crezand ca veti fi pe aici o vesnicie? Cum v-ati schimba relatiile si energia negativa din ele? Si, mai presus de orice, esti cel mai bun parinte care poti fi?

Va multumesc.”

Einstein despre Dumnezeu

Elon Musk a fost intrebat daca crede in Dumnezeu. CEO-ul Tesla si SpaceX a facut o pauza, a privit o clipa in alta parte, apoi a spus: “Cred ca exista o explicatie pentru acest univers, pe care o poti numi Dumnezeu.”

La fel credea si Albert Einstein. Geniul fizicii era determinist. Considera ca ecuatia ultima, care rezuma legile naturii si originea cosmosului, nu poate contine nimic aleator, in sine. O replica celebra a sa este: “Dumnezeu nu joaca zaruri”. Actualmente, oamenii de stiinta sunt de parere ca Einstein se insela, iar Dumnezeu este nedeterminat. “Toate evidentele il dovedesc a fi un jucator inveterat, care arunca zarurile cu orice ocazie posibila”, spunea Stephen Hawking.

Einstein nu a luat niciodata parte la slujbe religioase si nici nu se ruga. Desi evreu, refuza ritualul evreiesc de inmormantare. Nu putea concepe un Dumnezeu care pedepsea si rasplatea oamenii si respingea ideea unui Dumnezeu personal. Einstein era mai mult in cautarea a ceea ce uneste, a cauzei ultime, de aceea el nu simpatiza nici separarea religiilor. Einstein nu credea in reincarnare, in viata de dupa moarte si nici in liber arbitru.

“Omul care este profund convins de actiunea universala a legii cauzalitatii nu poate nicio clipa sa sustina ideea unei fiinte care interfereaza in cursul evenimentelor – asta daca ia foarte in serios ipoteza cauzalitatii. Nu are nicio nevoie de religia fricii si nici atat de religia sociala sau morala. Un Dumnezeu care rasplateste si pedepseste este de neconceput pentru un astfel de om, pentru simplul motiv ca actiunile omului sunt determinate de necesitate, externa si interna, asadar el nu poate fi raspunzator in ochii lui Dumnezeu, la fel cum un lucru neinsufletit nu este responsabil de miscarea prin care trece.”

In 1929, rabinul new yorkez Herbert Goldstein i-a trimis o telegrama, prin care il intreba “Crezi in Dumnezeu?”, deoarece auzise de la un cardinal ca teoria relativitatii ar fi instigat la ateism. Einstein i-a raspuns: “Cred in Dumnezeul lui Spinoza, care se reveleaza pe sine insusi in armonia ordonata a ce exista, nu intr-un Dumnezeu care se preocupa de soarta si de faptele omenirii.”

Desi evreu, Einstein nu considera iudaismul cu nimic superior. “Pentru mine, religia iudaica originala este, la fel ca toate celelalte religii, o incarnare a superstitiei primitive. Iar poporul evreu, caruia ii apartin bucuros, si in mentalitatea caruia ma simt profund ancorat, totusi nu are pentru mine vreun prestigiu deosebit fata de alte popoare. Din experienta mea de pana acum, evreii nu sunt, de fapt, cu nimic mai buni decat alte comunitati umane, chiar daca ei sunt protejati de cele mai grave excese de lipsa de putere. Altfel, nu pot sa observ nimic ‘ales’ la ei.”

Pe 12 aprilie 1930, Einstein a participat la un concert in Berlin. Bruno Walter dirija Orchestra Filarmonica Berlineza, care canta partituri din Bach, Beethoven si Brahms, alaturi de Yehudi Menuhin. Fizicianul a fost atat de incantat, incat, la final, l-a imbratisat pe Menuhin, spunandu-i: “Acum stiu ca exista un Dumnezeu in rai.”

In acelasi an, Einstein opina ca toate speculatiile mai subtile din domeniul stiintei “rasar dintr-un profund sentiment religios”. Cand i s-a cerut sa-l defineasca pe Dumnezeu, intr-un interviu, a raspuns: “Intrebarea ta este cea mai dificila din lume. Nu este o intrebare la care sa pot raspunde simplu, prin da sau nu. Nu sunt ateu si nu cred ca ma pot numi panteist. Problema implicata este prea vasta pentru mintile noastre limitate. Mintea umana, indiferent cat de intens antrenata, nu poate intelege universul. Suntem in postura unui copil mic, intrand intr-o biblioteca imensa, ai carei pereti sunt plini pana la tavan de carti in multe limbi diferite. Copilul stie ca trebuie sa fi scris cineva acele carti. Nu stie cine sau cum. Nu intelege limbile in care au fost scrise. Copilul observa un plan bine definit in aranjamentul cartilor, o ordine misterioasa, pe care nu o intelege, doar o banuieste vag. Aceasta, mi se pare, este atitudinea mintii umane, chiar si a celei mai grozave si invatate, fata de Dumnezeu. Vedem un univers minunat organizat, supunandu-se anumitor legi, dar intelegem prea putin legile. Mintile noastre limitate nu pot intelege forta misterioasa care guverneaza constelatiile. Sunt fascinat de panteismul lui Spinoza. Admir chiar mai mult contributiile sale la gandirea moderna. Spinoza este cel mai maret dintre filosofii moderi, fiindca el este primul filosof care trateaza sufletul si corpul ca pe un intreg, nu ca pe doua lucruri separate.”

Benedict Spinoza, filosoful evreu-olandez din secolul al XVII-lea, a fost si el acuzat, pe vremea sa, de ateism, in urma unor astfel de randuri scrise in tratatul sau de Etica: “Cred ca toate lucrurile sunt in Dumnezeu si tot ce are loc se intampla numai prin legile infinitei naturi a lui Dumnezeu, si rezulta (precum voi arata) din necesitatea esentei Sale.”

Einstein a explicat “sentimentul cosmic religios”, care nu necesita nicio “conceptie antropomorfica despre Dumnezeu”, intr-un articol aparut in New York Times Magazine: “Geniile religioase din toate epocile s-au distins prin acest gen de sentiment religios, care nu cunoaste nicio dogma si niciun Dumnezeu plasmuit dupa chipul omului; asadar nu poate exista nicio biserica ale carei invataturi fundamentale sa se bazeze pe asa ceva. Prin urmare, tocmai in randurile ereticilor fiecarei epoci regasim oameni care erau plini de acest gen de sentiment religios, cel mai inalt, care erau in multe cazuri priviti de catre contemporanii lor ca atei si, la fel, uneori, ca sfinti. Priviti prin aceasta lumina, oameni precum Democrit, Francisc de Assisi si Spinoza sunt foarte asemanatori unii cu altii.”

In 1934, in cartea “Lumea asa cum o vad eu”, Einstein si-a explicat religiozitatea: “Cea mai frumoasa emotie pe care o putem experimenta este cea mistica. Este puterea tuturor artelor si stiintelor autentice. Cel caruia aceasta emotie ii este straina, cel care nu se mai poate minuna si nu mai poate ramane extatic in uimire, este ca si mort. Sa stii ca tot ce este de nepatruns pentru noi chiar exista, cu adevarat, se manifesta pe sine ca intelepciunea cea mai inalta si frumusetea cea mai radianta, pe care facultatile noastre limitate nu le pot intelege decat in cele mai primitive forme – aceasta cunoastere, acest sentiment sunt in centrul religiozitatii autentice. In acest sens si numai in acesta, sunt un om profund religios.”

In 1936, Einstein a primit o scrisoare de la o fetita din clasa a sasea, care il intreba, incurajata de profesorul ei, daca oamenii de stiinta se roaga. Einstein i-a raspuns: “Cercetarea stiintifica se bazeaza pe ideea ca tot ce se intampla este determinat de legile naturii, asta fiind, asadar, valabil si in cazul actiunilor oamenilor. Din acest motiv, un cercetator stiintific va avea cu greu tendinta sa creada ca evenimentele ar putea fi influentate de o rugaciune, spre exemplu de o dorinta adresata unei fiinte supranaturale. Totusi, trebuie sa se admita faptul actuala noastra cunoastere a acestor legi este doar imperfecta si partiala, asa ca, de fapt, increderea in existenta legilor de baza ale naturii, care includ totul, depinde, de asemenea, de un soi de credinta. Totodata, aceasta credinta a fost in mare parte justificata, pana acum, de catre succesul cercetarilor stiintifice. Insa, pe de alta parte, oricine este implicat serios in cercetarea stiintifica devine convins ca un spirit este manifestat in legile universului – un spirit cu mult superior aceluia al omului, unul in fata caruia noi, cu modestele noastre puteri, trebuie sa ne simtim umili. In felul acesta, cercetarea stiintifica duce la un anumit sentiment religios, care este intr-adevar diferit de religiozitatea cuiva mai naiv.”

Einstein credea ca, prin mijloacele cercetarii stiintifice, omul poate arunca o privire in rationalitatea subtila a structurii lumii, iar aceasta experienta o numea “religie cosmica”. Insa aceasta religie cosmica nu avea nimic de-a face cu moralitatea, cu liberul arbitru, cu pacatul sau cu mantuirea. Era doar o recunoastere a modului in care lucrurile sunt asa cum sunt, in esenta, si la asta se referea Einstein cand spunea “Dumnezeu”. Motivul pentru care Dumnezeu nu joaca zaruri cu universul este acela ca legile fizicii sunt inexorabile. Si, tocmai acceptand ca sunt inexorabile, exprimentam sentimentul religios. Pentru Einstein, nu existau fiinte supranaturale si nici cauza fara de cauza. Singurul mister este de ce exista ceva acolo unde ar putea sa nu fie nimic.

La intrebarea daca crede in existenta faptica, reala, a lui Iisus, Einstein a raspuns: “Fara indoiala! Nimeni nu poate citi Evangheliile fara sa simta prezenta efectiva a lui Iisus. Personalitatea lui pulseaza in fiecare cuvant. Niciun mit nu este umplut de o astfel de viata.”

“O persoana iluminata religios mi se pare a fi una care s-a eliberat, la capacitate maxima, de catusele propriilor dorinte egoiste si este preocupata de ganduri, sentimente si aspiratii de care se agata datorita valorii lor, care este mai presus de persoana. Mi se pare ca importanta este forta acestui continut mai presus de sine, chiar daca se face vreo incercare de a uni acest continut cu o Fiinta Divina, pentru ca, altfel, Buddha sau Spinoza nu ar putea fi considerati personalitati religioase. Prin urmare, o persoana religioasa este devotata in sensul in care nu are nicio indoiala de semnificatia acelor obiective si scopuri mai presus de sine, care nu necesita si nici nu sunt capabile de baza rationala. In acest sens, religia este stravechea stradanie a omenirii de a deveni complet si clar constienta de aceste valori si scopuri, de a le intari permanent si de a le largi efectul. Daca ar concepe cineva religia si stiinta conform acestor definitii, atunci un conflict intre ele ar deveni imposibil. Pentru ca stiinta poate sa constate doar ceea ce este, nu si ceea ce poate fi…”

Momentul ala, cand pur si simplu nu e nevoie de cuvinte

Ce sunt cuvintele? Procesul de vorbire deriva din procesul de gandire. E nevoie sa inveti sa vorbesti, uneori tocmai pentru a-ti aminti sa taci. Toate acestea sunt procese mentale. Dar pentru ce, oare, se spune ca sunt fericiti cei saraci cu duhul?

Vorbeam cu un om simplu, fara pretiozitati, fara filosofii, fara studii aprofundate si fara analize, despre fericire.

– Te-ai gandit vreodata cum e sa fii fericita, ce inseamna fericirea? m-a intrebat.
– Da, am ras. Sigur ca m-am intrebat. Am scris si o carte despre asta.
– Si ce este fericirea?  Este, oare, ceva ce bifam ca am facut, ca am realizat? Esti fericit cand ai bifat ca te-ai casatorit, de exemplu? Na, am facut-o si pe asta… Cand reusesti ceva ce ti-ai propus? Eu am observat ca fericirea este ceva spontan. Cand pur si simplu observi o floare, o privesti si te simti fericit. Asa, pur si simplu, fara niciun motiv.
– Ai cam definit natura noastra spirituala. Si ai facut-o simplu, cu cateva cuvinte mici, dar ca un mare guru.

Spontaneitatea de a participa la o minune. De a vedea si de a trai o minune. Sau Minunea, in tot, in toate, oricand. Spontaneitatea nu tine de planuri, de scopuri, de realizari, de drum sau de timp, nu tine de nimic, este neconditionata. Spontaneitatea vietii, spontaneitatea de a fi…

Spontaneitatea nu depinde de reusite, de succes in ce ti-ai propus, de faptul ca lucrurile sa iti fie pe plac sau sa decurga asa cum ai vrea. Spontaneitatea de a fi si de a participa… Spontaneitatea de a fi constient, de a observa, de a fi prezent, atent si capabil de o uimire, pe care copiii o manifesta cu bucurie. Bucuria de a fi… Fericiti cei saraci cu duhul…

Spontaneitatea de a constata ca esti viu, ca existi, inclusiv pentru ca esti un subiect care observa un obiect si are o legatura cu el, prin interactiune. In genul de uimire, in care se regasesc bucuria si iubirea, descrisa in versurile „ce bine ca esti, ce mirare ca sunt”, uiti de tine si devii mai mult decat o entitate separata. Existi si observi existenta. Si realizezi existenta pura, unitara, fara subiect si fara obiect, aparent separate.

Ce sunt cuvintele? Sau procesele mentale? Ne ajuta sa ne descurcam pe lumea asta, asa cum semnele de circulatie sunt inventate ca un limbaj comun, pentru a ne descurca in trafic si a nu da unii peste altii. Precum spunea cineva, de indata ce sunt doi oameni, e nevoie de reguli si totul devine, aparent, o forma de organizatie. Se pare ca e nevoie de reguli si de un nivel de organizare ca doi oameni sa invete sa nu dea unul peste altul pentru propriul plac. Spontaneitatea, insa, si fericirea, nu se pot teoretiza, verbaliza, analiza si invata. Nu fac parte din procesele mentale. Fac parte dintr-un fel natural de a fi, pur si simplu…

Vorbeam cu cineva despre dificultatile care adesea, aparent, ne impiedica sa fim fericiti. Cu atatea reguli, cu atatia „trebuie”… Tocmai pentru ca ne conditionam ideea de fericire, care este spontana, de orice altceva decat de ea insasi, la modul neconditionat. Vorbeam despre cum se schimba starea omului in functie de atatea si atatea… Cum iese omul din starea de liniste, de fericire, din cauza ca… Sunt atatea cauze… Mereu… Oare cum sa te descurci cu toate si cum sa mai fii si fericit?

– Am un copil cu probleme. Il privesc si imi vine sa plang. Nu a iesit asa cum trebuia. Indiferent cate eforturi am facut. Nu are prieteni, nu stie sa socializeze. Nici nu vrea sa invete. Am vazut niste copii in parc. Mi s-a parut ca aveau probleme si mai mari, autism, probabil o mama singura. M-am gandit ca acei copii, cu probleme si mai mari, poate il pot accepta pe al meu, sa se joace impreuna.

Se jucau si ii priveam. Mama copiilor disparuse. Ma gandeam ce se intampla, nu intelegeam. Erau doi frati, baiatul mai mare si fata mai mica. La un moment dat, baiatul s-a ridicat sa plece. Pur si simplu. S-a intors si a plecat. Fara o vorba, fara surioara lui. Ca si cum ar fi uitat de ea. Ea se juca in continuare, fara sa observe ca el se indepartase.

Am urmarit in continuare, fara sa intervin. Baiatul a facut cativa pasi, apoi, brusc, s-a oprit. Ca si cum si-ar fi amintit ceva. S-a intors, de la distanta, privind catre surioara lui. A incercat sa-i atraga atentia, sa o faca sa il vada, pana cand ea l-a observat. Si stateau acolo, asa. Fetita nu intelegea ce voia baiatul. Iar el, cum sa-i transmita, ca e autist, nu putea!?

Mi-au dat lacrimile, imi dau si acum. Ca se poate, stii, imi dau seama ca se poate oricum. Ne descurcam, intr-un fel sau altul. Si asa, probabil, se va descurca si copilul meu, cumva. Se poate fara sa ne facem griji, fara planuri, fara cuvinte. Baiatul s-a lasat pe vine si si-a deschis larg bratele. Iar surioara lui a inteles imediat mesajul. A alergat in bratele lui. Asa, pur si simplu…