Archive for the ‘The time is now’ Category

Cuvantul care-ti poate schimba viata

“La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.”

Exista un cuvant magic care-ti poate schimba radical viata si iti poate transforma intru totul perceptia asupra ta, a celorlalti si a intregii realitati. Doar un cuvant, nici macar o reteta. Nu-i nicio vrajitorie, nu-i mantra, nu-i ruga. Nu-i contra cost, e gratuit. Oricine poate avea acces la cuvantul magic care poate realiza chiar si transcendenta acestei lumi.

Fiecare cuvant are o frecventa, la care te poti acorda. Ca sa ramai pe frecventa respectiva, e necesar sa te reacordezi permanent, interior, si s-o si manifesti prin actiune, prin fapta, in exterior.

Mai intai, hai sa vedem care este cuvantul mortal, criminal, care-ti poate distruge viata.

“Care este cuvantul cel mai egoist dintr-o singura litera? “I” (EU), nu-i asa? Totul se invarte in jurul lui Eu. Eu fac, eu dreg, eu platesc pentru toate astea. Pe ce se bazeaza “EU”? Se bazeaza pe asteptari. Eu ar trebui sa fiu rasfatat asa, eu ar trebui sa fiu iubit asa, eu ar trebui sa tratat asa, eu ar trebui sa fiu respectat asa, eu ar trebui sa primesc asta, eu n-ar trebui sa primesc asta. Toate acestea conduc la o viata de asteptari enorm de mari. Totul se bazeaza pe opiniile mele, dorintele mele, totul e despre ce-mi place mie, despre ce nu-mi place mie. Eu iubesc asta, eu vreau asta, eu nu vreau asta, eu…, eu…, eu…, eu…, EU!

Credeti ca viata va fi una fericita cand se invarte in jurul lui EU? De mici, am crescut astfel. Am invatat doar sa luam si toata lumea trebuie sa ne indeplineasca asteptarile. Totul trebuie sa fie la nivelul asteptarilor MELE.

Un copil se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Un copil de 5 ani. Mama ii raspunde: “Si eu te iubesc.” Copilul creste, are 16 ani. Se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Mama il intreaba: “Cati bani vrei?” Copilul creste si are 25 de ani. Se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Mama: “Cine e fata? Unde locuieste? Facem aranjamentele.” Copilul creste si are 40 de ani. “Mama, te iubesc.” Mama: “Ti-am zis sa nu te insori cu ea!” Copilul creste si are 60 de ani. “Mama, te iubesc.” Mama: “Nu semnez nicio hartie. Pleaca!” Ea e mama. Mama stie.

Totul e despre recompensa asteptarilor MELE. Casatoria. Ce-i casatoria? Credeti ca inseamna doar copii, parteneri de viata, soti? Ce-i casatoria? Atat de multe asteptari ale fiecaruia sa-i fie satisfacute asteptarile de catre celalalt. Dumnezeule!

Si credeti ca religia e scutita de toate astea? Daca tinerii nu sunt scutiti, partenerii sezonieri de viata nu sunt scutiti, sotii nu sunt scutiti, credeti ca oamenii religiosi sunt scutiti? Cei care vin (sa se refugieze, sa se calugareasca) la temple (manastiri), credeti ca sunt scutiti? Nu cred. Cand vin oamenii in astfel de asezaminte, vin la Dumnezeu si tot ce fac e sa ceara! “Da-mi ce vreau!” Nimeni nu vine sa spuna: “Te iubesc. Vreau sa-ti ofer.”

Cand presedintele SUA, John. F. Kennedy, a urcat pe scena pentru primul discurs prezidential, a rostit aceste vorbe intelepte: “Nu intrebati ce poate face tara pentru voi, intrebati-va ce puteti face voi pentru tara!” La fel, nu intrebati ce poate face Dumnezeu pentru voi, intrebati-va ce puteti face voi pentru Dumnezeu. Dar nimeni nu se intreaba asta. Pentru ca e vorba despre asteptarile mele, dorintele mele, toate astea sunt atat de puternice incat pana si atunci cand ma duc la templu si bat clopotul, tot ce fac e sa cer. Cu cat ducem mai mult o viata a lui EU, cu atat EU va fi mai frustrat. Pentru ca oamenii nu exista pe lume ca sa va indeplineasca asteptarile.

Asadar, doamnelor si domnilor, cel mai egoist cuvant format dintr-o singura litera este „I” (EU), care inseamna asteptari si, de aceea, evitati acest cuvant. Cum faceti asta? Fiti realisti in asteptarile voastre. Problema nu e sa ai asteptari, ci sa intelegi ca nu toata lumea iti va indeplini asteptarile. Si, in al doilea rand, il puteti evita pe EU servindu-i pe altii (fiindu-le de folos). Stiti pentru ce? Pentru ca atunci cand vrei sa fii servit, depinzi de altii, care pot sa nu te serveasca. Cand vrei sa servesti, cine te poate opri? Cand vrei respect, oamenii pot sa nu te respecte. Insa cand vrei sa oferi respect, cine te poate opri? Cand vrei sa fii iubit, s-ar putea sa nu fii iubit. Dar cand vrei sa oferi iubire, cine te poate opri? Cand ai nevoie de caritate, s-ar putea ca oamenii sa nu ti-o ofere. Dar cand vrei sa oferi caritate, cine te poate opri?

Invatati, deci, sa va incepeti calatoria de la EU la TU. Cu cat vrei mai mult pentru tine, cu atat devii mai frustrat. Cu cat vrei sa oferi mai mult, cu atat devii mai fericit.”

(Gaur Gopal Das – “Cea mai criminala litera a alfabetului”)

Deci, chiar si atunci cand il vrem pe Dumnezeu, tot ce facem e sa cerem sa ni se dea Dumnezeu, nu sa ne oferim noi Lui. Cum ar suna: „Te iubesc. EU vreau sa ti-l ofer pe EU.”? Ce face diferenta intre EU, TU, asteptari reciproce, care duc la conflict, la frustrari, si realitate? Un singur cuvant magic: responsabilitate. Cand includem in orice ecuatie mentala, in orice gand, acest cuvant, TOTUL se schimba, conjugat cu responsabilitatea. Responsabilitate pentru tine si pentru ceilalti, pentru tot ce exista. Cand raportezi totul la responsabilitate, totul se schimba. Oamenii nu inteleg si nu invata responsabilitatea si o mistifica adesea. Responsabil, de pilda, nu este sa-i dai peste cersetorului, caruia i-e foame, ci sa-l inveti sa pescuiasca. Responsabil este s-o faci numai daca cersetorul, caruia i-e foame, intelege responsabil, doreste asta si este de acord. Altfel, lasa-l sa moara de foame, e treaba lui, e responsabilitatea lui. Cine nu doreste schimbare, sa fie lasat neschimbat si frustrat, sclavul asteptarilor si dorintelui lui EU.

Responsabilitatea nu ti se da, nu ti se ofera, nu o primesti pe tava, tu trebuie s-o accepti si s-o realizezi. Termenul sanscrit Dharma are foarte multe semnificatii, inclusiv aceea de responsabilitate. Acest termen spiritual se regaseste in toate culturile orientale stravechi, in Hinduism, Buddhism, Sikhism si Jainism. Dharma se spune ca ar fi Calea predicata de insusi Buddha. Dharma inseamna scopul vietii, voia divinitatii, din care izvorasc armonia interioara si satisfactia durabila. Dharma reprezinta calea omului catre realizarea si manifestarea desavarsirii sale. Dharma inseamna cunoasterea scopului vietii umane si manifestarea acestui scop prin fapta, prin actiune perseverenta. Dharma provine din “dham”, ceea ce inseamna “a sustine”. Voia lui Dumnezeu sustine viata. Dharma sustine omul sa nu cada prada „ispitei”, iluziei, suferintei egotice. Dharma elibereza omul prin Lege, Adevar si Invatatura.

Calea eliberarii de suferinta este numita, in buddhism, Calea de Mijloc, intre abandonul in fata placerilor si retragere, reprimare, ascetism. Treimea crestina se regaseste in buddhism sub forma: Dharma (Calea, Adevarul si Viata), Buddha (metafora pentru Maestru, Hristos) si Sangha (comunitatea, metafora pentru Sfantul Duh).

Iata care e calea profunda, transcendenta, de la EU la TU, prin prisma responsabilitatii.

“Practica pana cand te vezi pe tine insuti in cea mai cruda persoana de pe Pamant, in copilul care moare de foame, in prizonierul politic. Continua pana cand te recunosti te tine insuti in toti oamenii de la supermarket, de la coltul strazii, dintr-un lagar de concentrare, pana cand te vezi intr-o frunza, intr-o picatura de roua. Mediteaza pana cand te vezi pe tine insuti intr-un fir de praf dintr-o galaxie indepartata. Priveste si asculta cu intreaga ta fiinta.

Daca esti pe deplin prezent, ploaia Dharmei va iriga cele mai adanci seminte ale constiintei tale, iar maine, in timp ce speli vasele sau te uiti la cerul albastru, acea samanta va incolti si va creste, iar iubirea si intelegerea vor aparea ca o floare frumoasa.” (Thich Nhat Hanh)

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Iluzie optica

Cand spunem „realitate”, la ce ne referim, mai exact? Avem, oare, habar, sau macar ne punem vreodata intrebarea? Cu atata usurinta credem ca „stim”, iar ceea ce vezi e ceea ce obtii. Portia fiecaruia de realitate depinde intru totul de prisma propriei perceptii.

Materia pe care o vedem si o simtim reprezinta 99.9999999% vid si 0.0000001% mister. Ne trezim pe lumea asta, fara sa avem habar cine suntem, de unde venim, ce-i locul asta si incotro ne indreptam. Ni se instaleaza informatii, pe care le luam de bune, despre toate acestea. Incepem sa functionam pe pilot automat.

De mici, ni se spune „cine” suntem. Te cheama Gigel, ai atatia ani, poftim, asta e corpul tau, asta e casa ta, astia sunt parintii tai, astea sunt lucrurile tale. Asta e planeta ta, pe care uneori nu-ti prea place s-o imparti cu altii si pentru care nu-ti prea place sa platesti chirie.

Pas cu pas, realitatea noastra se transforma in ceea ce ni se spune ca reprezinta. Eu se delimiteaza de tu. Al meu se delimiteaza de al tau. In scurta vreme, incepem sa ne simtim din ce in ce mai insingurati si separati, incompleti.

Dupa un timp, incepem sa ne revoltam. De unde stiu aceia care ne-au spus ce ne-au spus ca realitatea e asa cum ne-au spus ca este? Descoperim ca nici ei nu au habar, pentru ei. Descoperim limitele cunoasterii, ale stiintei. Descoperim ca nu exista siguranta si certitudine in nimic si ca nu ne putem baza pe nimic.

Continuam sa traim cu frica in san. Frica necunoscutului. In fiecare zi uitam ca suntem pe o piatra care se invarte undeva, in spatiul cosmic. Universul nostru se limiteaza la spatiul personal. La treburile cotidiene, care ne asigura scurta supravietuire pe piatra asta. Principala noastra preocupare e sa uitam toate acestea, prin tot ce facem. Si continuam sa traim cu frica necunoscutului, pana la final.

„Eu stiu” este limita stiintei, a cunoasterii. „Eu nu stiu” este frica de necunoscut. Dar nimeni nu ne poate explica ce inseamna „a fi”, „fiinta”. Viata omului se scurge intre „eu sunt” si „eu nu voi mai fi”. Frica necunoscutului este frica de  a nu fi. De a nu fi ceea ce avem falsa impresie ca suntem: un corp pe care ne straduim sa-l hranim si care moare, un creier presetat, a carui „cunoastere” e limitata la informatiile cu care-l alimentam.

Ce este realitatea? Va invit sa priviti imaginea de mai jos si sa descoperiti cele 16 cercuri pe care le contine. Daca aveti vreo clipa impresia ca nu sunt cercuri in imagine, apoi descoperiti ca sunt, de fapt, va invit sa reflectati in acelasi mod la realitatea pe care o vedeti si o percepeti. Sunteti siguri ca e ceea ce vedeti, ce percepeti, ce ganditi despre ea? Ia mai uitati-va o data.

 

Ce este iubirea?

Pare a fi o boala fara leac, asa cum a fost mereu descrisa in arta. Pentru unii, remediul pare a fi sa vrea s-o primeasca, pentru altii sa vrea s-o dea, dar pare ca nimeni n-o are, de fapt, ca s-o dea, si nimeni nu pare s-o poata pastra.

Dr.David Hamilton, in “The Physics of Healing”, ne reaminteste ca suntem… goi. Daca ne privim corpul la microscop, gasim celule inauntru. In interiorul celulelor e ADN, in ADN sunt atomi, iar in atomi nu prea mai e nimic. Sunt protoni, electroni, neutroni, intr-adevar, dar si enorm de mult spatiu gol, in proportie de 99.9999999%. Daca un proton ar avea dimensiunea unui mar, cel mai apropiat electron ar fi cat un graunte de sare si s-ar afla la o distanta de vreo 2 km.

Particulele, in sine, spune Dr.Hamilton, apar din ceea ce se numeste Camp Cuantic. Ni le putem imagina ca pe niste valuri de energie. Particulele sunt niste vibratii energetice, la propriu. Iar aceasta perspectiva ne ajuta sa ne imaginam materia si corpul nostru ca fiind ceva in permanenta schimbare, nu ceva static si permanent.

Si atunci, daca materia este 99.9999999% goala de continut, cine pe cine atinge? 0.0000001% atinge alt 0.0000001%, format din protoni, electroni si neutroni? Un ADN atinge alt ADN? Un atom atinge un alt atom? Iar aceasta atingere creeaza senzatii, trairi, emotii? Cum poate fi posibil si inteligibil asa ceva?

Ce simt cand ma atinge cineva? Oare ne punem vreodata intrebarea daca chiar simtim, realmente? Daca ar fi studiat creierul, cu siguranta s-ar putea constata diferente in activitatea cerebrala atunci cand ne atinge o persoana iubita sau un strain. Si atunci, atingerea este diferita, omul sau perceptia noastra asupra omului respectiv? Daca ne-ar atinge un strain, iar noi am avea ochii inchisi si n-am sti cine ne atinge, si ni s-ar spune ca ne atinge persoana iubita, n-am putea distinge fizic, material, atingerea, iar creierul nostru ar inregistra aceeasi activitate cerebrala ca si atunci cand ne-ar atinge realmente persoana iubita.

Ceea ce inseamna ca activitatea cerebrala nu depinde de materie, ci de imaginatie. Gandurile noastre impodobesc sau despodobesc un om, gandurile noastre ne leaga sau ne dezleaga de el. Nu rupem legaturi cu oameni. Rupem legaturi cu gandul care ne leaga de ei. Materia nu are nicio vina. E doar un stimul si atat, tot un stimul al imaginatiei noastre. Am putea concluziona ca 99.9999999% din tot acest univers fizic, pe care-l percepem material, exista, de fapt, doar in imaginatia noastra.

Ce este iubirea? Ce se petrece cand simtim celebrii “fluturasi” in stomac? E o senzatie biochimica. Cand ne atingem, cand ne sarutam, cand facem sex? E o senzatie biochimica. Cand mancam o ciocolata primim acelasi impuls. Ne hranim creierul cu endorfine, cu dopamina. Cand asteptam, infrigurati, telefonul dorit, atentia dorita, vorbele dorite, ce se petrece in corpul nostru? Infuzie de adrenalina, pe de o parte. Frica si anxietate, pe de alta parte, ca am putea sa nu le primim. Fricile sunt doar povesti pe care ni le spunem singuri. Oamenii de stiinta au declarat ca iubirea, asa cum o concepem noi in viata de zi cu zi, in relatiile noastre, din punct de vedere biologic, chimic si neurologic nu are mai mult decat valoarea unei ciocolate.

Asa se naste iluzia separarii. Din neincredere, din frica. S-a intamplat sa nu primim ce voiam, ce aveam nevoie. Ce fel de nevoie? Fizica sau imaginara. Si atunci, mintea s-a infasurat si a ridicat un zid in fata inimii, ca inima sa se inchida, sa nu mai simta, sa nu mai vrea, protejandu-ne si separandu-ne de stimulii exteriori. Care sunt o pura iluzie, o pura inventie, un fals raspuns la niste nevoi imaginare.

Pare trist, nu-i asa? Atata arta ar putea fi redusa la eticheta unei ciocolate. Atatea trairi, atatea simtiri, atata dor, atat de mult devine atat de putin. Si totul are loc in creierul nostru, nici macar in realitate.

Oamenii de stiinta au descoperit ca lipsa conexiunii ar putea fi cauza tuturor adictiilor. Legaturile sanatoase includ relatii, conexiunile cu familia, cu comunitatea si cu sine insusi. Calea vindecarii de adictii consta in conexiune autentica. “Daca nu ne putem conecta astfel, ne conectam cu orice altceva putem gasi. Cu huruitul rotii unei rulete sau cu acul unei seringi” (prof.Peter Cohen)

Adictiile de orice fel, pana la relatii asa-numite toxice din punct de vedere psihologic, sunt doar efecte ale lipsei de conexiune. Pare a fi vorba despre o conexiune materiala, dar asa sa fie, oare? Ar trebui sa primim sau sa oferim aceasta conexiune?

De cate ori nu ati avut prin preajma un om dispus sa va aline suferinta cauzata de despartirea de o persoana iubita si nu v-a folosit prea mult, fiindca nu putea inlocui acea persoana intru totul? Fiindca nu era acea persoana? De cate ori nu v-a spus colegul de munca sau un membru al familiei sau un prieten ca atitudinea lui, pe care o interpretati ca fiind suparare sau indiferenta la adresa voastra, nu are, de fapt, nicio legatura cu persoana voastra? Cine este acel “eu” care cerne si discerne iubirea? E simplu si cutremurator, totodata. Acel “eu” e materia cenusie care zace inchisa in capul fiecaruia dintre noi.

Orice trauma, orice abuz, orice suferinta pot fi demontate cu usurinta, la nivel cerebral, si raportate la realitate, mai ales la realitatea prezenta, cand efectul lor persista doar prin legatura pe care gandurile noastre o intretin cu evenimentele respective. Pentru ce alegem anumiti parteneri, anumiti prieteni, anumite comunitati? Care e acel “eu” care le alege, le limiteaza, le delimiteaza si pe noi odata cu ele? E simplu, acel “eu” pare a fi nevoia noastra, dar de fapt e imaginatia noastra. Orice stimul exterior nu are nicio putere asupra noastra daca nu si-ar baga coada imaginatia. Orice stimul exterior inseamna o proportie de 0.0000001% concret si 99.9999999% imaginar.

Si atunci, ce este iubirea? Un cumul de senzatii biochimice, neurologice, care se petrec, ca o piesa de teatru, in creierul nostru, in imaginatia noastra, care traiesc si mor odata cu noi? Ar fi absurd ca iubirea sa moara. Ar fi trist si absurd ca ea sa fie doar un gand, o senzatie, un stimul biochimic. Nu, iubirea trebuie sa fie mult mai mult de atat. Iubirea este si atat. Nu este “ceva”, nu este un “eu” sau un “el”, este energia in care vibreaza si exista totul. O energie poate mai putin lirica, dar cat se poate de reala si de concreta.

La nivel fizic, material, suntem niste animale cu nevoi fizice si materiale. La nivel neurologic, cerebral, suntem niste roboti cuantici, cu nevoi imaginare, care percep si transforma realitatea dupa chipul si asemanarea imaginatiei lor. La nivel energetic, suntem iubire. Si atunci, va intreb, cum ar putea cineva sa ofere sau sa primeasca iubire? E imposibil. Fiindca suntem iubire, intru totul. Dar, ca sa realizam aceasta realitate simpla, concreta, e necesar sa ne ridicam mai presus de statutul de animal si de nevoile sale fizice si materiale, mai presus de statutul de robot cuantic si de nevoile sale imaginare. Iubirea e ca aerul. Nu-l vedem, desi exista si ne mentine in viata.

Dependenta (partea 1)

Va mai amintiti? A fost o vreme in viata fiecaruia dintre noi, cand eram curati, liberi, inocenti, copii. A trecut, a disparut ca un fum, abia daca ne mai amintim cum era. Iar circumstantele acelea sunt pe veci pierdute si nu mai pot fi reconstituite niciodata.

A fost o vreme cand puteam trai fara sex, fara alcool, fara tigari, fara droguri, fara tehnologie, fara jocuri, fara mancat compulsiv, fara nervi compulsivi, fara stres… A fost o vreme cand puteam trai simplu, doar cu necesitatile stricte.

Cum puteam, oare? Ce s-a schimbat? Mai intai, pe atunci nu stiam ca era de ajuns ce aveam. Ulterior, am vrut mai mult. In al doilea rand, pe atunci eram deja dependenti de cel/cea/cei care ne intretineau. Deci ne nastem deja dependenti. Parem sortiti esecului inca de la nastere si asa este deja programat creierul nostru, sa traiasca si sa dezvolte adictii.

Dar ce om se simte liber si/sau fericit fiind dependent de ceva sau de cineva, fie si de parerea cuiva? Niciunul. Fiecare etapa de eliberare aduce o senzatie de putere proprie, de incredere sporita in sine, o recompensa puternica la nivel neurochimic. Calea catre eliberare pare presarata intentionat cu spini si maracini, in care sa sangeram.

Cand eram copii inocenti si dependenti de cei care ne cresteau a devenit cam greu sa fim pe deplin fericiti cu toate conditionarile impuse de acestia. Apoi, a fost greu sa devenim responsabili de noi insine si am transformat aceasta responsabilitate in stres. Iar stresul si anxietatea, teama si neincrederea am incercat sa le pansam si sa le alinam cu alte dependente, ca si cum am lua un distonocalm atunci cand avem o infectie cumplit de dureroasa la o masea.

Nicio dependenta nu functioneaza, nu produce efectul dorit in inlaturarea cauzei care o provoaca si o intretine. Ba, mai mult, dependenta devine o cauza in plus, in sine. Lupta devine din ce in ce mai grea. Omul se adanceste din ce in ce mai mult in sclavia de propriile dependente, pana devine de nerecunoscut, pana uita cine era, cine ar vrea sa fie.

Dependenta este ca un  armistitiu in plin razboi, o clipa de placere, in toiul suferintei, cand taberele aduna cadavrele cateva zile, apoi razboiul se reia. Dependenta nu este pace autentica, nu este liniste, impacare, responsabilitate. Este doar o clipa de respiro, o clipa de placere, care face chinul un pic mai suportabil, pe moment, ca apoi chinul sa devina mult mai mare, inclusiv prin dependenta.

Iar oamenii se mint ca se simt bine. Sau macar mai suportabil. Ca sa devii altceva decat esti e nevoie ca, mai intai, sa admiti cine esti acum. Nu poti scapa de o dependenta fara sa o recunosti si sa ti-o asumi. Nu poti schimba absolut niciun comportament fara sa ti-l asumi mai intai.

Prima noastra dependenta este cea de supravietuire. A doua este cea de siguranta. Iar a treia este cea emotionala. Cat de simple par si cat de mult complica mintea noastra totul.

Vine un moment cand uiti brusc ca te-ai certat cu sotul, care a uitat a duca gunoiul, daca sotul poate fi in pericol. Gunoiul nedus si faptul ca sotul a uitat sa-l duca devin o nimica toata. Ca dovada ca nevoia de supravietuire si apoi cea de siguranta sunt mult mai puternice decat nevoile emotionale. Dusul gunoiului nu mai pare deloc o nevoie existentiala primordiala, nu-i asa? Nu are nicio legatura nici cu supravietuirea, nici cu siguranta.

Vine un moment cand sotul uita brusc de alte femei, de alcool, tigari si de orice, in clipa in care viata lui poate fi pusa in pericol. Cele mai multe dependente sunt false dependente de supravietuire si de siguranta, sunt pure dependente emotionale derivate din nevoi. Nevoi pe care le-am denaturat si cultivat sub forma de placeri diverse.

Creierul nu face diferenta intre a fi nefericit ca n-ai ce sa mananci si a fi nefericit ca nu ai un telefon ultimul tip. Creierului i se pare ca ar fi o diferenta notabila intre a plange intr-o masina ultimul racnet sau a plange intr-un sant sau intr-o caruta.

Va urma…

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Ce sa fac? Ce sa decid? Ce sa aleg?

E greu sa decizi, e greu sa alegi. Nicio decizie si nicio alegere nu sunt fara de consecinte si toate consecintele, de orice natura, au efecte incomode, neplacute si cel mai adesea, dureroase.

Un mare maestru spiritual spunea ca singura diferenta dintre sufletele realizate, cele care l-au realizat pe Dumnezeu, si celelalte, care inca traiesc in inconstienta, este aceea ca primele stiu cu certitudine ca suntem niste marionete. Dar cum sa poti intelege asa ceva? Nu este inteligibil, e un paradox cumplit la nivelul mintii noastre. Cica sunt o marioneta, de la cel mai inalt nivel spiritual de constiinta, dar totodata sunt silit sa actionez, sa gandesc, sa decid, sa aleg si sa-mi asum responsabilitatea. Cum vine asta?

Dilema e ca nu-i nicio dilema. Cineva spunea ca mintea creeaza probleme, ca tot mintea sa ne dea senzatia ca gaseste solutii spre a rezolva problemele. Acesta este, de fapt, raspunsul. Alegerea nu exista. Stiinta a demonstrat ceea ce misticii sustin: ca nu exista liber arbitru. Si atunci ce mai depinde de noi, cum mai putem vorbi despre asumarea responsabilitatii?

De noi depinde starea noastra. Frecventa pe care ne aflam si de pe care emitem. Nu depind de noi reactiile altor oameni sau evenimentele si circumstantele vietii noastre, dar depinde de noi cum trecem prin ele. Ele raman aceleasi, oricum. Starea noastra, din pacate sau din fericire, nu depinde de ele. Iata responsabilitatea. E neconditionata. La fel este fericirea deplina, la fel este iubirea absoluta.

Ce sa faci? Ce sa decizi? Ce sa alegi? De fiecare data e atat de uimitor de simplu, raspunsul e in tine, dar totul se incetoseaza si devine extrem de complicat la nivelul gandirii proprii. De fiecare data, orice om stie cu certitudine ce ar fi moral, corect, drept si responsabil sa faca, in ceea ce tine de el si are consecinte si asupra altora. Insa omul prefera sa “uite” cu usurinta vocea aceea care vine de dincolo de gandurile creierului lui, de dincolo de limitele mintii lui, de dincolo de emotiile inimii lui, din adancul sufletului lui.

Omul crede ca daca se alege pe sine, sa-i fie lui bine, astfel le va fi mai bine tuturor. Insa tot ce facem are consecinte asupra a tot ce exista. Si tot ce exista, asa cum este, are in vedere binele nostru suprem, asa cum mintea noastra nici macar nu-l poate concepe. Deunazi, un muribund mi-a strans mana, un muribund de cancerul care m-a vizitat candva si pe mine, m-a privit cu lumina si drag in ochi si mi-a spus: “Tot ce vine de la Dumnezeu este bun. Sa nu uitam si sa nu ne indoim niciodata si nicio clipa de asta.”

Si totusi cum sa-ti faci datoria morala si responsabila, daca asta inseamna sa simti ca nu-ti e tie bine? Daca asta inseamna efort, stapanire de sine, vointa, disciplina? Cum sa nu fie mai placut si mai usor altfel? Oare e mai bine sa umplem lumea de oameni frustrati, care se chinuie sa-si faca datoria, decat de oameni hedonisti, care traiesc pentru propriile placeri? Ce alegere sado-masochista mai e si asta?

Se spune ca nu se poate si cu sula-n cur si cu sufletul in rai. Nu exista alegere, ea a fost deja facuta, regulile jocului sunt simple si stabilite de la inceputul Creatiei. Intr-un fel sau altul vei avea impresia ca alegi, doar ca sa vezi unde te duc alegerile tale, iar la final ramane o singura alegere, aceea de a dori sa te eliberezi din rolul de marioneta. Sforile nu sunt trase din scurt, ca sa ai senzatia unei iluzorii libertati de miscare. De sus se da comanda, iar tu canti si joci dupa reguli. Poftim provocarea, poftim intamplarea, ce faci, ce alegi, ce decizi?

Omul stie de fiecare data, cu absoluta certitudine, ce s-ar cuveni sa aleaga si sa faca, dar prefera sa gaseasca scuze si justificari. Sufletul il indeamna sa aleaga iubirea, dar strugurii sunt acri, ii spune mintea. Sa nu uitam zicala: fie gasesti o cale, fie gasesti o scuza. Iar daca ai gasit calea, nu mai gasi scuze odata ce ai pornit pe ea. Odata ce ai pornit pe o cale, fii sigur ca poti s-o duci la bun sfarsit, facand de fiecare data ceea ce stii ca s-ar cuveni sa faci. Calea e iubirea si sufletul fiecaruia o stie prea bine. Iubirea iubeste totul, in iubire nu exista lupta sau conflict, in iubire nu exista dilema, alegere, decizie. Iubirea, in sine, este singura „alegere”, singura „decizie”. Sunt termeni inexacti, fiindca iubirea doar este si atat, indiferent ca suntem noi constienti de ea sau nu, indiferent ca avem impresia ca o alegem sau o negam prin conflict cu sine si cu tot ce exista.

Nu exista dilema, problema, nici scuza sau solutie. Tot ceea ce faci poti face cu drag si atunci nimic nu mai reprezinta un efort, un sacrificiu, durere sau neputinta. Cel mai usor si comod e sa gasesti scuza: “nu pot”. Iar “nu pot” va deveni mormantul in care te vei ingropa singur, in care iti vei ingropa viata si bucuria simpla si autentica de a trai. Bucuria autentica nu e niciodata in neputinta, ci in depasirea ei. Neputinta nu te poate umple de bucurie, de satisfactie, nu e niciodata o recompensa suficienta. Nicio scuza de pe lume, oricat de sofisticata si inteligenta ar fi, nicio acuza nu te vor face sa te simti vreodata implinit si fericit. Vei ramane doar un acuzator scuzat.

Asa ca, omule, poti! Nu-i nevoie sa alegi si sa decizi. Stii mereu, de fiecare data, ce ai de facut. Stii  de dinainte, a priori, stii cu siguranta ce anume se cuvine sa faci. Ce este moral, ce este corect, drept, ce tine de tine, ce s-ar cuveni sa poti, ce s-ar cuveni sa depasesti in tine ca sa poti.

Nu-i nevoie sa aleg intre mine si ceilalti, intre binele meu si binele lor. Nu exista nicio alegere, cand totul este in tot. Iata o povestioara care explica genial aceasta falsa dilema:

Un pestisor era ars de dorul oceanului. Cauta si tot cauta oceanul, curios cum e oceanul, cum arata, unde este? Si tot inota si calatorea, cautandu-l. Pana intr-o zi, cand a dat peste un peste mai mare si mai batran, care l-a intrebat incotro hoinareste. Pestisorul i-a spus cat de mult iubea el oceanul, libertatea pe care trebuie s-o ai in ocean, cat de dor ii era de senzatia aceasta, pe care parca o stia de undeva, si de-asta hoinarea, cautand oceanul in lung si in lat, dar nimeni nu-l putea calauzi. “E simplu”, i-a raspuns pestele mai mare. “E atat de simplu. Asta e oceanul.” “Cum adica asta?”, s-a mirat pestisorul. “Da, asta in care inoti. Asta e oceanul pe care il cauti.” “Nu se poate”, a replicat pestisorul teribil de dezamagit, frustrat si nemultumit. “Nu se poate sa fie asta oceanul. Asta e doar apa si atat…” Si pestisorul a plecat mai departe, suparat pe pestele mai mare, crezand ca si-o fi batut joc de el. A plecat, nefericit, sa caute mai departe oceanul, libertatea si fericirea.

Casa noastra, cea de toate zilele…

A fost odata un mester harnic si tare priceput la zidirea caselor trainice. Ii mersese vestea ca punea nu numai pricepere, ci si drag in lucrul mainilor sale. Muncea la stapan, iar stapanul era cat se poate de multumit de omul sau.

Pana intr-o zi, cand mesterul nostru, inaintat in varsta, s-a gandit ca ar prefera linistea casei sale si timpul petrecut cu cei dragi in locul castigurilor bune. Asa ca l-a anuntat pe stapanul sau ca doreste sa se retraga, iar stapanul a incuviintat, cu o ultima rugaminte. I-a cerut mesterului sa mai faca o casa frumoasa, asa cum numai dansul stia sa zideasca.

Omului i-a venit greu sa refuze, dar nu mai avea deloc tragere de inima, odata decizia sa luata. Abia astepta sa se bucure de timpul sau acasa. S-a apucat de treaba, dornic s-o incheie cat mai repede, fara drag, fara sa mai supravegheze si sa uneasca lucratorii, ca unul.

Zi dupa zi vedea cum noua casa arata din ce in ce mai jalnic, dar singurul sau gand era la eliberarea sa. La final, s-a rusinat, in sinea sa, de casa cea subreda si urata care ajunsese sa fie ultima sa realizare, dupa o viata de munca. S-a dus la stapanul sau si i-a inmanat cheile casei, cu privirea in pamant. Acesta, zambind, i le-a intins inapoi si i-a spus ca acea ultima casa era darul sau pentru cel mai bun mester pe care il avusese vreodata.

Omului nu-i venea sa creada ca-si zidise propria casa, in graba si cu neglijenta. Dupa atatea case minunate pe care le ridicase, tocmai la a lui muncise de mantuiala. Daca ar fi stiut…

Daca am fi stiut… Daca am sti… Suntem mesterii zidari ai vietii proprii. Orice ni s-ar darui, daca in munca noastra nu punem drag zi de zi, ca si cum totul tot pentru noi ar fi, ne vom grabi mereu acasa, fara sa stim ca suntem deja acolo, oriunde am fi.

Cum te porti cu nesimtitii?

Adevarat, adevarat va zic voua, nu va exista mila pentru nemilosi, nu va exista indurare pentru neinduratori, nu va exista iertare pentru neiertatori. Dar ce te faci, totusi, cu nesimtitii? Mai ales ca mama lor e mereu gravida, sunt peste tot si e frustrant sa ai impresia ca ei se simt foarte bine in pielea lor de nesimtiti, in timp ce ii lezeaza pe altii cu nesimtirea lor, iar lor asta li se pare cel mai firesc sau chiar amuzant lucru.

Sa te fereasca Dumnezeu, omule, sa te iei de un nesimtit, sa incerci sa-l corectezi, sa incerci sa-l aduci pe calea cea buna, cu vorba cea buna sau aspra, in orice fel ti-ai imagina, sa incerci sa-i transmiti sau sa-l faci sa inteleaga cum e in pielea ta, de om lezat. Nu faci decat sa-i dai nesimtitului sansa sa devina dublu de nesimtit, agresivo-defensiv, sa devii tu cosul de gunoi spre care il indrumi. Sansele tale sunt de 00,01 la 99,99 ca nesimtitul sa devina altceva decat este: nesimtit. Singura diferenta e ca el nu se concepe asa sau chiar adora sa fie astfel. Si tu vrei sa-i iei asta. Ca sa-ti fie tie bine si sa nu fii tu lezat. Cam cat de egoist suna asta? Si mai vrei sa-ti si multumeasca, plin de recunostinta, fiindca l-ai trezit la realitate, la empatie, la conexiune, la coexistenta, la compasiune.

Aiurea, omule! Chiar esti nebun, utopic? Tu ai impresia ca vrei sa-l salvezi, iar el are impresia ca vrei sa-l omori, fiindca nu-l lasi sa fie asa cum este. Chiar nu vezi ca nesimtitul are rolul lui existential perfect? Chiar nu vezi cum te pune la incercare, cum te provoaca? Dovedeste si arata tu ca esti mai bun decat el, taci si fa tu ce nu poate face si ce nu vrea el. Si chiar daca nici acest exemplu, aparent de martir, nu-i va fi de folos, iti va fi tie de tot folosul. O sa-ti dai seama ca nu esti deloc un martir, nu esti un om care se sacrifica, esti doar un om care se simte bine fiind astfel si nu altfel.

E atat de simplu, aparent. In practica este, fireste, mult mai greu. Atentia trebuie mutata pe cat de bine te simti tu nefiind nesimtit decat pe cat de nesimtit poate fi nesimtitul. Daca ti se pare mai usor sa fii nesimtit, ia incearca sa fii, sa vezi cat de usor iti e tie sa te suporti dupa aia, poate asa capeti compasiune pentru bietii nesimtiti, in rolul lor existential atat de dificil, ingrat si perfect regizat de un Dumnezeu ghidus si pus pe joaca si experimente.

Rolul nesimtitului e sa te provoace mereu sa devii si tu ca el, sa fii nesimtit spunandu-i lui ca-i nesimtit. Fiindca n-ai niciun drept in ce-l priveste pe altul, cu exceptia cazurilor cand asta ti-e jobul, sa mentii ordinea, sa tragi la raspundere, sa pedepsesti neregulile. Si nici atunci n-ai dreptul sa jignesti. Adevarat, adevarat va spun, cine judeca va fi judecat.

Cineva mi-a povestit cum tinerii nu arunca gunoiul la cos nici macar atunci cand vin la biserica. Le-a atras mereu atentia si i-a tot admonestat. Am intrebat: ce te deranjeaza cel mai tare? Faptul ca nu au ei respect sau faptul ca trebuie sa strangi tu dupa ei? Si una, si alta, mi-a raspuns omul. Pai, nu mai bine te ocupi de a doua parte, cea care tine de tine? Am aflat ca, ulterior, tinerii au avut mustrari de constiinta. Au promis ca vor respecta regulile de buna cuviinta. Omul, bucuros, i-a indemnat calduros sa mai pofteasca pe la biserica, dar doar cu conditia sa apeleze cu incredere la cosul de gunoi. Pai, cum asa? Si Iisus tot asta le-ar fi zis, oare? Ca nu-i mai primeste decat conditionat? Si daca se hotarau ca din aceasta pricina sa nu mai calce pe la biserica, ar fi fost un beneficiu mai mare adus omenirii, ma intreb?

Mi-a fost dat sa aud un om care declara, cu sinceritate, ca are atatia nervi adunati in sine, incat abia asteapta sa dea peste vreun nesimtit, ca sa se racoreasca, sa-i raspunda cel putin la fel, ba chiar sa-l ia la bataie! Din spirit civic si in numele deplinului bun simt, desigur…

O prietena e tare atenta sa stranga mereu gunoiul, inclusiv de pe urma nesimtitilor. Avea obiceiul sa le atraga atentia tinerilor sa nu mai fie asa nepasatori cu ce-i in jurul lor. A primit niste replici de i-au tiuit urechile. Si-a promis ca o sa taca. Dar n-a putut. A rugat-o pe o adolescenta sa utilizeze cosul de gunoi. Si-a auzit niste vorbe mai rele decat din partea unei turme de masculi crescuti in grajd. Asa de tare i-au tiuit urechile, asa de tare a durut-o ca acea fetiscana era in stare sa scoata asemenea vorbe pe gura, incat s-a lecuit sa incerce sa mai educe tineretul din ziua de azi.

N-au decat sa fie liberi oamenii, sa creasca si sa se inmulteasca, sa fie al lor Pamantul pana il distrug sau se autodistrug. As spune: scapa cine poate, dar oricum nu scapa nimeni.

„Cand se-nteteste briza aripa-i se infioara
Si, reinviat o clipa de-un nevazut indemn,
Iti pare ca zbura-va din nou, ultima oara,
Spre-un cimitir mai sobru si mai demn.”

(„Albatrosul ucis” – Nicolae Labis)

Iata cum arata, mai nou, moartea albatrosului:

La doi ani si ceva, ce-i repet cel mai des fiica-mii este: nu existi numai tu, nu-i totul numai pentru si despre tine, ai grija si de ceilalti, sa le fie si lor bine, nu numai tie. Nu ma vor impresiona niciodata lacrimile ei de egoism. Orice alt copil ar putea fi copilul meu. E copilul altei mame. Toti suntem capabili sa simtim durere. Iar cine o seamana, cu siguranta o va culege. Adevarat, adevarat va zic voua: ce semanam, aia culegem.

Semnat:

Un om patit si vesnic potential nesimtit.

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

 

%d blogeri au apreciat asta: