Archive for the ‘Sanatate’ Category

Intarirea sistemului imunitar si nervos

Empatia sta la baza constientizarii conexiunii dintre toate fiintele. Animalele sunt capabile de empatie. Plantele sunt capabile de empatie. Copacii comunica si se sustin reciproc prin reteaua radacinilor lor. Creierul este dotat cu neuroni-oglinda, prin care copiaza si imita ceea ce observa la altul. Empatia reprezinta mai mult, inseamna a sti, prin experienta, sau a-ti imagina cum este in locul altuia sau pur si simplu a-ti pasa. Un amic spunea amuzat o gluma cinica: bogatii mai degraba dau de pomana la cersetori decat la filosofi. Pentru ca se tem ca ar putea deveni saraci, precum cersetorii, dar nu se tem daca ar putea deveni filosofi.

Conexiunea dintre regi si cersetori, conexiunea a tot ce exista e oricum vie, doar ca nu suntem mereu constienti de ea. Empatia ne aduce mai aproape de aceasta constientizare. Dulce-amar, vesel-trist, dar empatia nu se manifesta neaparat ca o forma de iubire, cat mai ales ca o forma de teama de a nu pati ce a patit altul.

Ce legatura au toate acestea cu sistemul imunitar si nervos? Si ele functioneaza tot pe baza de conexiune, intre ele si intre ele si tot ce exista. Dificultatile le intaresc. Ce nu te omoara te face mai puternic. Problema e ca oamenii nu vor sa fie puternici si nici sa afle de ce sunt capabili. Isi cauta mereu zona de confort si o imprejmuiesc cat pot de bine. Oamenilor le plac povestile cu eroi dar nu le place sa fie eroi. Doar schimbarea, noutatea si greutatile pot intari sistemul nostru imunitar si sistemul nervos. De cate ori n-am putea spune ca nu ne simtim capabili sa trecem prin ce trecem? Si de cate ori trecem, pana la urma?

Dostoievski spunea ca omul se poate adapta la orice, dar nu ne intrebati cum. Viktor Frankl, supravietuitor a patru lagare naziste, mentiona acest citat in cartea lui. M-am gandit adeseori ca inimaginabilul poate deveni posibil. Cand un amic imi povestea ca s-a intamplat sa n-aiba efectiv ce manca de Craciun, mi s-a infiorat carnea pe mine. Flamand si singur, a iesit pe strada si a vazut luminite, oameni veseli, familii pregatindu-se de sarbatoare, prin ochiurile de geam. La fel ca in povestea “Fetita cu chibrituri”. In sinea sa se dadea o batalie mentala intre plans si furie si atunci l-a intrebat, din adancul sufletului, pe Dumnezeu, ca un racnet interior al omului ingenuncheat in fata vietii: “De ce, Doamne? De ce mi se intampla toate astea mie? Cu ce am gresit?” Primul sau gand-raspuns a fost: “Ca sa vezi cum e si ca sa-i poti intelege pe cei care traiesc asta.”

Omul respectiv si-a revenit din acea situatie, a gasit serviciu, e bine. Dar de fiecare data cand se aseaza la masa, mai intai isi impreuneaza palmele si spune o rugaciune: “Binecuvanteaza, Doamne, mancarea aceasta si mainile care au muncit pentru ea. Multumesc. Amin.”  Omul acesta a asistat la fapte greu de descris in cuvinte, care multora dintre noi li se pot parea desprinse din filme. A vazut copii calcati de tancuri, a vazut copile violate si schingiuite, a vazut orori inimaginabile.

Da, toate acestea, rau inspre mai rau, pana la tot raul, toate acestea sunt posibile si le poate trai oricare dintre noi. Se stie legatura dintre un sistem nervos sanatos si un sistem imunitar sanatos. Am avut ocazia sa verific practic aceasta de nenumarate ori. Un sistem nervos stabil, echilibrat, motivat si hranit de un sentiment de multumire si de acceptare, este cea mai puternica armura a omului complet vulnerabil si ii asigura functionarea impecabila, in mod natural, sistemului imunitar.

Cand aproape am plans de bucurie pentru o mancare calda sau pentru un dus cald, cand am experimentat numai un pic din ceea ce poate insemna lipsa de confort existential, pe toate planurile, am inteles ca vorba aceea, ca Dumnezeu nu ne da mai mult decat putem sa ducem si ne intareste, e cat se poate de adevarata. Unii oameni, nemultumiti si frustrati, nici nu banuiesc ca nemultumitului i se poate lua darul. Oamenii sunt capabili, mai degraba, de compromisuri hidoase, decat de asumarea demna a corvoadelor existentiale, care inseamna parasirea zonei lor de confort.

Va asigur ca parasirea zonei de confort inseamna sanatate curata. Inseamna sa descoperi cine esti si ce poti, inseamna calire a sistemului nervos si totodata a celui imunitar. Se petrece un lucru extraordinar cu sistemul imunitar in conditii precare. Devine mai puternic, in mod natural. Oameni care au supravietuit in conditii extreme pot confirma acest lucru, precum fara indoiala o poate confirma si stiinta. Nu exista nicio pastila si niciun medicament pentru asta. E doar un proces natural.

adn

Un preot i-a raspuns unei femei deznadajduite, care plangea amarnic, un lucru cat se poate de intelept si de sanatos. I-a spus ca n-are decat sa planga, asta nu va schimba cu nimic situatia ei si nici lumea nu se va opri din loc la lacrimile ei. Lumea nu se opreste in loc la necazurile nimanui, fiindca acelea reprezinta insasi binecuvantarea fiecaruia, sansa de a afla cine este si ce poate, de a-si parasi zona de confort si de a deveni un individ mult mai puternic.

Calirea otelului se face prin foc. Calirea omului se face prin necazuri. Problema societatii moderne e ca majoritatea necazurilor pe care le-ar marturisi oamenii sunt fictive, nu sunt pe atat de reale pe cat ni le imaginam. Doar mintea noastra le ridica la rang de necazuri sau nenorociri si refuza sa vada in spatele lor binecuvantarea si sansa la o empatie mai profunda, la o constientizare mai adanca a conexiunii noastre cu tot ce exista.

Asadar, pentru un sistem nervos sanatos si echilibrat si pentru un sistem imunitar puternic, acceptati cu bucurie provocarile vietii si treceti senini si cu drag prin ele. Cu iubire si nu cu frica, fiindca frica oricum nu ajuta la nimic si nu va imbunatateste cu nimic calitatea vietii. Iesiti cu incredere din zona de confort si nenumarate vor fi beneficiile. Bolile si necazurile nu reprezinta decat fortarea omului de a iesi dintr-o situatie care nu-i mai serveste si nu-i mai e de folos ca sa evolueze. Legea naturii nu este zona de confort. Aceasta notiune le e complet straina plantelor si animalelor. Copacul indura demn vant, ploi si soare si nici macar nu face fructe pentru beneficiul sau, personal. Cati oameni sunt demni precum copacii, in fata vietii?

Cati oameni inteleg bucuria de a se darui? Cati oameni inteleg empatia ca pe o conexiune si nu ca pe o teama de a nu pati ceva rau, precum poate pati altul? Cati oameni au drag de a impartasi aceasta existenta cu tot si cu toate? Cat ne pasa de noi si cat ne pasa de toti? O celula singura moare, daca nu e sustinuta de intregul organism. Iar daca nu sustine organismul, de asemenea moare. Moare oricum, insa prin existenta ei efemera poate face o diferenta pentru ea, in primul rand, cat si pentru organism. Il poate servi sau i se poate opune, cu malignitate.

Pentru stiinta nu este o noutate ca un virus poate trai in simbioza cu un organism. Desi ni se inoculeaa mereu teama ca n-ar trebui sa permitem o astfel de infratire, ca nu e posibila, ca ne va dauna si poate chiar ne va ucide. Dar sportivii ne-au demonstrat contrariul: in lupte, box, in artele martiale e un fapt cunoscut ca nu castiga cel mai puternic, care loveste cel mai aprig, castiga cel care poate indura cele mai multe lovituri. In final, nu va castiga si nu va fi mai puternic cel care va incerca sa se protejeze, fiindca acela nu se poate cali, ci acela care va depasi tot ceea ce nu poate preveni. Sistemul imunitar este un sistem combativ si, daca iese la lupta, e setat sa lupte si sa distruga intrusii pana la autodistrugere. Iar noi habar n-avem ca acelasi sistem imunitar, pe care il provocam sa lupte, nu intamplator, in perfecta lui constructie naturala, permite accesul unor organisme, si nu intamplator nu reactioneaza. E doar setat pe principiul: ce nu te omoara te intareste.

Daca ne-am trata creierul la fel cum ne tratam sistemul imunitar, ne-am feri de cunostinte. Precum in mitul biblic al marului si al tentatiei cunoasterii. Daca ne-am feri creierul de cunoastere, cum ne ferim sistemul imunitar de provocari, am orbecai fara sa stim pe ce lume suntem si ce trebuie sa facem ca sa ne adaptam la aceasta lume. Exista cunoastere neuronala si exista cunoastere imunitara. Iar ambele se dezvolta ca o necesitate fireasca de adaptare.

Doar ce am avut ocazia sa asist la diagnosticarea unui om care mananca alimente preparate la cuptorul cu microunde. Omul era perfect sanatos si nu inregistra niciun efect al alimentatiei nesanatoase. Ne plangem ca alimentele sunt nesanatoase, ca sunt procesate, ca ne imbolnavesc. Si uitam cel mai important lucru. Arsenie Boca, un vizionar, spunea ca o cruce peste mancarea otravita ii poate anihila efectele nocive. Pare absurd, dar oare este? Cum e posibil ca omul acela sa fie perfect sanatos? Cunoscandu-l, explicatia e simpla: omul acela e un om multumit. Munceste cu drag. Traieste senin si cu zambetul pe buze. Adevarat va spun, sistemul nostru nervos si sistemul nostru imunitar sunt facute sa reziste la orice. Intrebarea este: ne bucuram de acest adevar sau ne infricosam? Acolo unde e teama, acolo e zona de confort. Se poate oricum, dar nu ne intrebati cum. Fiecare afla asta singur, pe pielea lui.

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Anunțuri

Mistificari spirituale. Partea 6. Cum sa calmezi mintea

Grea treaba, nu-i asa? Imposibila, ar spune unii. Mi-a picat sub ochi un filmulet postat de HuffPost si distribuit de Tao&Zen, in care cica un maestru buddhist ne invata cum sa ne antrenam mintea-maimuta, cum s-o calmam si cum sa meditam. Nenea zice ca-i usor, la fel de usor cum respiram. Oare!?

Omuletul, asa-zis maestru, pretinde ca putem medita oriunde si oricand, fie si 2-3 secunde. Cand ne bem cafeaua, cand ne plimbam, cand suntem intr-o discutie sau sedinta. Cica multi oameni inteleg gresit meditatia. Ei cred ca meditatia inseamna sa ne concentram si sa nu ne gandim la nimic. Si ca acesta e un efort amuzant. Fiindca nu ne putem bloca gandurile si emotiile, ba chiar avem nevoie de ele. Problema e alta, zice neica „maestrul”, problema e daca-ti asculti mintea-maimuta sau nu. Ce inseamna minte-maimuta? Inseamna ca mintea trancaneste tot timpul si ne ofera pareri. Depinde de noi daca o ascultam sau nu, afirma omuletul, si adauga ca, prin meditatie, ne imprietenim cu mintea-maimuta. Cum facem asta? Daca-i dam banana, nu ne ajuta, glumeste el. Metoda corecta este sa-i dai de lucru mintii-maimuta. Prin meditatie. Fiind atent la respiratie, ne indeamna calduros. Ii zici mintii-maimuta: “Buna! Fii atenta la respiratie.” Iar ea cica raspunde: “A, da. Buna idee!” Apoi inspiri si expiri constient. Multe ganduri ruleaza in fundal. Nicio problema, nu le da atentie. Atata vreme cat esti atent la respiratie, totul e in regula, ne asigura „maestrul”. Nu ai nevoie de prea multa concentrare. Doar fii atent la respiratie. Macar la o respiratie, la doua respiratii. Asadar, incheie nenea “maestrul”, putem medita oriunde si oricand.

Vai, ce frumos si simplu suna, nu-i asa? Parca deja te simti un pic mai bine. Ca si cum ai bea niste ceai de coada soricelului cand te doare de crapi maseaua plina cu puroi. Intr-adevar, multi oameni inteleg gresit meditatia, iar nenea „maestru” buddist se numara printre ei. E uimitor, ca sa nu zic revoltator, cati oameni se pretind “maestri” spirituali. Si e uimitor, ca sa nu zic revoltator, cati oameni pun botul la acestia.

“…atunci cand ii intrebam: „Care crezi ca ar putea fi cauza ultima a bolii tale?”, majoritatea pacientilor mei imi dadeau raspunsuri de genul: „Muncesc prea mult si ma simt epuizat”, „Am o casnicie mizerabila care nu ma satisface”, „Imi detest slujba”, „Am nevoie de mai mult timp liber pentru mine”, „Ma simt atat de singur/a incat adorm noaptea plangand”, „Simt ca nu imi indeplinesc menirea in viata”, „Nu il mai simt alaturi pe Dumnezeu”, „Ma detest atat de tare incat nici nu ma pot uita in oglinda”, „Evit sa ma confrunt cu adevarul”, „Nu ma pot ierta pentru ce am facut”, „Traiesc in minciuna si ma simt un impostor”.

La cea de-a doua intrebare: „De ce crezi ca are nevoie corpul tau pentru a se vindeca?”, raspunsurile pacientilor m-au socat de-a dreptul: „Trebuie sa imi dau demisia”, „Trebuie sa divortez”, „Trebuie sa termin romanul pe care il scriu”, „Trebuie sa angajez o bona pentru copil”, „Ma simt prea singur/a, trebuie sa imi fac mai multi prieteni”, „Trebuie sa meditez zilnic”, „Trebuie sa ii spun sotului meu ca am o relatie extraconjugala”, „Trebuie sa ma iert pe mine insumi”, „Trebuie sa ma iubesc pe mine insumi”, „Trebuie sa renunt la acest pesimism, care ma caracterizeaza”… (Dr.Lissa Rankin – “Vindecarea cu ajutorul mintii”, pg.136)

Aceasta fiind realitatea inconfortabila si tragi-comica, sa ne lamurim cat adevar este in “metoda” asa-zisului maestru buddist. Fiindca metoda lui NU are nicio legatura cu meditatia si nu calmeaza mintea-maimuta nici cat o ceapa degerata. La fel cum afirmatiile pozitive sau balariile cu atractia Universului nu ajuta pe nimeni realmente si durabil. Cel mult au efect de a ne simti mai bine pe moment. Deci au tot o valoare de banana data mintii. E tragi-comic sa crezi ca mintea o sa-ti raspunda cu usurinta, cand vrei sa directionezi atentia: “A, da. Buna idee!” Pe naiba! E ca si cum ai vrea sa convingi masina, cand lasi din mana volanul si ea se indreapta spre copac, ca-i preferabila soseaua.

Am vazut oameni deprimati, aproape cu lacrimi in ochi, repetand dureros afirmatii pozitive. Am vazut oameni agitati, anxiosi, frustrati, repetand ca ei trebuie sa fie de vina ca nu atrag ceea ce-si doresc in viata lor si ca negativismul lor trebuie sa fie cauza. Toate astea nu reprezinta decat alte capcane mentale.

puzzle

Haideti sa vedem care sunt mistificarile spirituale din afirmatiile asa-zisului maestru buddist. El se refera la atentie si asta e ok. Unde iti este atentia, acolo esti si tu. Oamenii se identifica atat de puternic cu mintea lor, incat acolo sunt intru totul, in palavrageala ei de maimuta. Sa fim constienti e un lucru bun. Na, ca in loc sa ma preocupe scandalurile mondene din presa, am acordat atentie acestui filmulet. Dar diferenta e infima. In final, nu conteaza daca asculti manele sau muzica clasica. E tot o hranire a mintii. Mintea tot lucreaza. Respiratia constienta calmeaza mintea o clipa. Dar, daca esti chemat la o sedinta, ce te faci? Stati asa, nu pot vorbi, trebuie sa fiu atent la respiratie…

Meditatia ca mod de a trai este ideala. Doar ca nu asa cum explica asa-zisul maestru, tot prin mintea-maimuta a dansului. Meditatia NU are nicio legatura cu ce afirma ‘mnealui. Meditatia necesita concentrare. Fara efort ar fi ideal pentru rezultate. Dar, pana cand reusim, efortul este necesar. Efortul de a aduna mintea, de a o calma, pana cand se obisnuieste sa stea cuminte. Iar asta nu se poate face in timp ce-ti bei cafeaua, in timp ce te plimbi sau participi la o discutie. Scopul meditatiei este patrunderea dincolo de minte si e caraghios sa-ti imaginezi ca poti face asta cu usurinta, in timp ce-ti folosesti mintea la treburi cotidiene.  Ce maestru e ala care iti prezinta un banal exercitiu de respiratie, o simpla tehnica de relaxare, ca fiind “meditatie”?

A trai meditatia inseamna cu totul altceva. Nicidecum sa-i dai mintii banana sau sa te imprietenesti cu ea. N-ai nicio sansa. Prin meditatie autentica te detasezi de corp, de minte. De identificarea cu toate acestea. A trai meditatia inseamna a trai la fel, in lume, doar ca in mod constient. A face tot ce faci intr-un mod detasat. Nu intri in minte si nu te identifici cu ea, doar o folosesti la nevoie. Mintea nu se potoleste decat atunci cand este multumita. Si nu va fi niciodata multumita cu scopurile noastre marunte. Mereu va vrea mai mult sau altceva. Nu o poti potoli decat cu cel mai inalt scop existential posibil: realizarea de sine. Mintea nu se linisteste decat atunci cand nu te mai identifici cu ea. Abia atunci o sa raspunda: “A, da. Tu nu esti eu. Buna idee!”

Daca ne identificam cu corpul, iar acesta doare, si daca ne concentram mintea la altceva decat la identificarea cu corpul, durerea aproape dispare sau n-o mai resimtim la fel de acut. Este un lucru dovedit stiintific si chiar e o tehnica folosita in locul anestezicelor. La fel, cand nu ne mai identificam cu mintea, trancaneala ei dispare. Dar cu ce sa ne concentram la altceva, nu tot cu mintea? Si la ce altceva sa ne concentram, cand mintea e cam tot ce credem ca suntem? Asta e dificultatea.

Trebuie sa ne folosim mintea ca s-o punem in slujba celui mai inalt scop existential. Abia atunci incepe mintea-maimuta sa simta o satisfactie noua. Creierul primeste o recompensa noua. O stare de fericire neconditionata, care incepe prin detasare. De toate scopurile marunte, de toate iluziile pe care ni le dorim si nu le putem controla. De toata falsa noastra identificare cu corpul si cu mintea.

Fireste ca nu ne putem bloca gandurile si emotiile, dar le putem transforma. Iar aceasta transformare nu e posibila doar prin cateva respiratii constiente. Desigur, e o metoda mai buna decat nimic. Dar la fel de bine am putea rade. Sau am putea dansa. Sau am putea mirosi constient o floare, ca si cum am fi una cu ea. E absurd sa credem ca o minte plina de ganduri se va putea potoli doar cu cateva respiratii, fara igiena de a o struni sa se dezobisnuiasca de prostul obicei de a gandi prea mult, de prostul obicei de a ne separa de tot ce exista si de prostul obicei a ne identifica cu ea. Numai atunci mintea se va calma.

Vai, dar cum sa fac asta? Daca-s atenta la respiratie, mi se arde mancarea pe foc! Daca ma gandesc la realizarea de sine, in timp ce conduc masina, intru in copac. Fireste ca da! Nu putem trai in timpul psihologic fara sa ne folosim mintea, fara sa fim atenti la toate astea. Esti acolo unde e atentia ta, de care ai nevoie ca sa functionezi, dar atentia nu trebuie limitata doar la functionarea noastra in timpul psihologic.

Am cunoscut oameni iresponsabili, care vor sa nu participe la tumultul vietii, nu vor sa munceasca, crezand ca asa vor fi mai linistiti. Aiurea. Am cunoscut oameni spirituali, care vor sa devina asceti crezand ca asa vor obtine realizarea de sine, netulburati de tumultul cotidian. Aiurea. Mintea functioneaza la nivel inferior conjugata cu timpul psihologic. Acesta este timpul in care actionam. Mintea functioneaza optim atunci cand o scoatem din timpul psihologic. O folosim, dirijand atentia, la ceea ce facem in timpul psihologic, dar o mentinem focusata in afara timpului psihologic. Concomitent. Iar asta nu o poti realiza prin tehnici de relaxare si de respiratie.

Daca vi se pare dificil, in teorie, haideti sa vedem practic cum putem functiona in timpul psihologic fara sa ne identificam mintea cu el si fara sa ne identificam cu mintea. Priviti copiii mici. Ei nu stiu cum ar putea fi viata, asa ca se multumesc cu ceea ce este si iau ca atare. Priviti animalele. Ele nu stiu ca ar putea gandi, ca ar putea acumula cunostinte despre cum ar putea fi viata lor diferita, asa ca nu se revolta, nu devin depresive, nu vor altceva decat ceea ce le este dat. Asta e felul de mancare, indiferent ca-ti place sau nu, asta avem in meniul karmic. Copiii mici si animalele traiesc si functioneaza in timpul psihologic fara sa stie de existenta lui si fara sa se identifice cu el. „Fericiti cei saraci cu duhul”.

Solutia de a calma mintea e sa traim in lume fara sa-i apartinem. Problema e ca tot ce vrem noi se reduce la lumea asta si atat. Cata vreme ne identificam cu mintea si cu scopuri lumesti, nu putem avea liniste. Niciodata. Toata „averea” noastra se rezuma la a acumula cunostinte, a acumula dorinte si a face eforturi pentru ele, a acumula frustrari. Cum ne detasam, cum traim in lume fara sa-i apartinem? Simplu. Iti joci responsabil rolul care ti s-a alocat. De om, de fiu/fiica, de slujbas, de sot/sotie, de parinte samd. Fara sa te identifici cu acest rol si cu infinitul de ganduri si de dorinte pe care le poti avea in legatura cu acest rol, cu alte variatiuni ale rolului decat cele evidente. Ar fi absurd sa te duci la teatru si sa incepi sa te foiesti si sa comentezi, revoltat, ca nu-ti place si nu-ti convine cum se desfasoara piesa „Hamlet”, ca tu ai fi scris-o altfel. Ramai constient ca esti mai mult decat acest rol. Pe cruce nu scrie fiul/fiica lui…, sotul/sotia lui…, angajatul lui…, parintele lui… Pe cruce scrie o identitate sociala care a incetat sa mai fie. Un trup care a incetat sa functioneze. O minte care nu mai are un creier atasat. Iar noi suntem mult mai mult decat atat.copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

14 grame

„Cum se face ca doi oameni care au gusturi si hobby-uri si valori comune, care au chiar si un copil frumos si sanatos, care nu au probleme financiare sau de sanatate, sa nu mai vrea sa stea impreuna? Cum se face ca flacara care i-a adus impreuna sa se fi stins si sa lase in urma nimic? Tacere, gol, tristete?

Primul lucru care mi-a aparut in minte a fost raspunsul pe care mi l-am dat eu insami in circumstante aparent diferite, pe un subiect aparent complet diferit. Ajunsesem la un nivel critic al greutatii corporale si la un nivel la fel de critic al respectului de sine, al sanatatii si bucuriei de a trai. Si m-am intrebat, in mod firesc, cum ajunsesem oare aici. Ce anume a facut ca, intr-un interval relativ scurt, de numai 5-6 ani, sa trec de la bucuria unui trup sanatos, mobil si armonios, la povara zecilor de kilograme in plus?

Povara, atat la propriu, cat si la figurat, deopotriva. Iar simplitatea raspunsului m-a lovit cu puterea unei locomotive in miscare: cate 14 de grame pe zi – atat arata calculul sumar pe care l-am facut, impartind numarul de zile care trecusera la numarul kilogramelor in plus.

Primul reflex a fost, in mod evident, sa refac calculul, pentru ca numai 14 de grame zilnic nu pot cauza atata rau, nu-i asa? 14 grame reprezinta greutatea unei lingurite de cafea ceva mai pline, greutatea unui ruj mai mititel, si numai a zecea parte din greutatea unei piersici coapte. Prin comparatie cu cantitatea zilnica de mancare ingerata – adica undeva intre 500 si 850 de grame, fara a tine cont de apa bauta, 14 grame este infim.

Apoi m-am deprimat foarte foarte tare, pentru ca am realizat ca nu facusem nici macar efortul ilar, minimal, de a tine cele 14 grame departe de mine. Nu de alta, dar mi-ar fi fost de ajuns sa fiu atenta, de trei ori pe zi, la ce anume am de gand sa mananc, ca sa nu mai fie nevoie de masuri drastice sau sa ajung in situatia dramatica in care ajunsesem.

Apoi mi-a trecut prin cap faptul ca oglinda nu iti arata niciodata diferente atat de mici, de la o zi la alta. Si te obisnuiesti cu o imagine extrem de asemanatoare in exercitiul zilnic de contemplare in oglinda, si doar te poti mira din cand in cand ca nu te mai incap cum trebuie hainele, pentru ca, nu-i asa, nu iti explici fenomenul…

Ma intorc acum la ce spuneam initial – cum ajung doi oameni care s-au iubit, au enorm de multe valori in comun, au si un copil impreuna, sa se desparta? Cum?

creation of adam

Iar raspunsul nu mai pare asa de greu de dat, pentru ca in economia vietii de zi cu zi, acesti doi oameni, ca si mine de altfel, au uitat putin cate putin de sine si de celalalt, si au adaugat, zi de zi, cele 14 grame de izolare intre sufletele lor. 14 grame de distanta sau inflexibilitate sau comoditate sau egoism, sau greseala. In fiecare zi, pana cand cele 14 grame zilnice au format un zid de dupa care vocea celuilalt nu mai ajungea la suflet, de dupa care ochii celuilalt nu mai razbeau, de dupa care mana celuilalt nu ii mai atingea.

Poate ca de aceea spun marii psihologi ca reteta unei relatii de durata este aceea a vesnicului contact cu celalalt, a vesnicului dialog, atingeri, cautari a celuilalt. A discutiei clarificatoare, atunci cand lucrurile nu par a merge bine, a cerutului de iertare atunci cand gresesti, a straduintei de a nu repeta lucrurile care il ranesc pe celalalt, a bunatatii cu care ierti, uiti si o iei de la capat. In fiecare zi. Doar 14 grame.”

(un text scris de Aurelia Dinu)

Cum sa-mi gasesc linistea

Daca ti-ai pierdut linistea si n-o poti gasi, cu siguranta ai avut-o si stii ce bine era cu ea. Problema e ca oamenii isi conditioneaza singuri linistea, de aia o pierd si simt ca n-o mai gasesc. Ea e tot acolo, sade bine mersi. Daca imi rezolv cutare problema, voi fi linistit. Daca eu si cei dragi suntem sanatosi, sunt linistit. Daca am bani, sunt linistit. Depinde si de cantitate, desigur… 🙂 Daca, daca, daca… Linistea e coana mare si nu-i place sa fie conditionata de nimic. Dansa e anticamera iubirii.

Aud azi tarasenie de la o prietena. Cum ca si-a pierdut linistea si ii e greu sa si-o recapete. Ce se intamplase? Pai, caz grav, tragedie, catastrofa! Facuse curatenie si intrase barbatul incaltat in casa, se dusese glont la bucatarie fiindca ii era omului sete. Linistea ei s-a dus, insotita de curatenia facuta, in urma unor urme de pantofi. Pai, na iubire! Cum sa iubesti fara liniste? Daca linistea depinde de curatenie si curatenia depinde de descaltatul omului, cum sa ai liniste si cum sa iubesti? Ce iubesti, mai exact? Daca zici ca iubesti linistea, doar ce ai inselat-o. Ai iubit mai mult curatenia. Daca zici ca-ti iubesti barbatul, doar ce l-ai inselat. Fiindca ti-a pasat mai mult de curatenie decat de faptul ca venise insetat de la munca. Daca te iubeai pe tine, nu renuntai la propria-ti liniste.

Linistea e tot acolo, la locul ei. In anticamera iubirii. Senzatia ca-ti pierzi linistea e doar senzatia indepartarii tale de ea. Tu intri in alta stare, care nu-i de liniste, tocmai fiindca iti conditionezi linistea de multe si marunte, de multi „daca…”

Linistea e centrul fiintei noastre. In loc sa graviteze toate in jurul ei si depinzand numai si numai de ea, noi o tratam ca si cum ea ar trebui sa graviteze in jurul tuturor si sa depinda de toate maruntisurile. Linistii nu-i pasa de toate astea. N-avem decat sa credem ca linistea e negociabila, exact aceasta negociere ne va da starile in care traim, care ne sunt mai casa decat locuinta in care stam. “Acasa” e mereu starea in care suntem, pretutindeni. Nu degeaba se spune ca primul pas spre intelepciune e sa nu te nelinistesti, fiindca e oricum inutil.

Cum sa-mi recapat linistea? Nu-i nevoie sa o regasesti, n-ai pierdut-o, ea e tot acolo unde ai lasat-o. Doar alunga gandurile care iti dau alta stare decat cea de liniste si atat. Gandurile si emotiile respective devin casa in care traim. Linistea nu dispare niciodata, noi preferam sa traim in alta stare, in care nu ne simtim bine.

Concret, ce ai rezolvat daca ai iesit din starea de liniste? Faptul e consumat. Curatenia a fost compromisa. Ce rost are sa iesi din starea de liniste? Dai timpul inapoi cumva, e cumva posibil sa nu se intample ceea ce deja s-a intamplat? Nu. Daca e asa importanta curatenia, n-ai decat s-o faci la loc, desi oricum nu-i perena. Se va murdari din nou. Daca nu s-ar intampla acest ciclu de schimbare spontana si totul ar fi peren, insasi existenta noastra pe aceasta planeta nu ar mai fi posibila, atat cat este.

De fiecare data cand parasim starea de liniste, nu reusim decat sa inrautatim mult mai mult situatia din cauza careia iesim din starea de liniste. Adineauri aveam liniste si curatenie, acum am urme de pantofi si sunt suparata pe sot, fiindca ii era sete si s-a grabit, stricandu-mi curatenia si linistea. Nu stia, saracul, ca linistea mea depinde de el, de curatenie,  de faptul ca trebuia sa astepte la usa sa-i dau un pahar de apa, in timp ce se descalta si imi facea mie pe plac.

E tragi-comic faptul ca agitatia, nelinistea si nefericirea nu rezolva niciodata nimic, doar se multiplica. Omul se nelinisteste pentru ca-si conditioneaza singur linistea. In mod paradoxal, ma agit ca sa-mi gasesc linistea.

Te nelinistesti, te imbolnavesti si e mai rau. Te nelinistesti si mai tare, fiindca vrei sa te insanatosesti. Mereu va fi o problema, o cauza pentru care „merita” sa te nelinistesti, nu-i asa? Imi povestea deunazi un om cum a inceput sa aiba probleme cu coloana vertebrala, din cauza ca mergea mereu aplecat, coplesit de griji care il apasau permanent. Care era cauza? Mersul? Grijile? Cauza tuturor problemelor este iesirea din starea de liniste. Sanatatea depinde direct proportional de liniste, nu invers. E un fapt demonstrat stiintific.

Linistea n-are nicio vina si nu pleaca nicaieri. Adevarul e ca ne place teribil sa inventam motive de neliniste. Pentru unii dintre noi, asta a devenit o a doua natura, impotriva naturii, altfel parca nici nu simtim ca existam. Sunt nelinistit, deci exist.

In liniste, simt ca mor. Cum adica sa nu fie toate cum vreau eu, cum gandesc eu, cum cred eu, cum imi place mie? Ce viata mai e si asta? Adevarat va spun: o viata agitata si plina de nefericire.

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Cum sa inteleg ce nu pot sa inteleg

Privim lumea, in care se intampla atatea. Noua ni se intampla atatea. Si nu intelegem pentru ce. Ce am facut? Ce am gresit? De ce eu, de ce noi, de ce cutare, de ce nu cutare? Iar raspunsurile sunt mereu incomplete, uneori imposibile, inaccesibile.

Pentru ce ne intrebam toate astea? Pentru ca nevoia de a intelege ascunde nevoia de control, de siguranta. Atunci cand nu putem afla raspunsuri, ne putem intreba pentru ce ne intrebam, fiindca raspunsul poate sa se afle exact acolo, in propria noastra intrebare. Vrem sa intelegem pentru a sti ce avem de facut, cum sa reactionam la ceea ce ni se intampla si la ceea ce observam in jur. Tipurile de reactii pe care le-am invatat sunt adesea inutile sau chiar mai nocive decat insasi problema cu care ne confruntam. Si atunci ne intrebam care e cauza, ca sa stim cu ce avem de-a face si ce putem face.

Ni se intampla lucruri rele si observam lucruri rele in lume. Ne intrebam pentru ce se intampla toate acestea. Dar, vai, toate raspunsurile disponibile, rationale, logice, inteligibile, sunt total nesatisfacatoare. Ramanem doar cu propria perceptie si nimic mai mult. Tot ce vedem e tot ce avem, nimic mai mult. Percepem ceva rau si in acea stare de perceptie ne simtim rau. Cam asta e toata scofala din toata povestea despre atractia Universului.

Pai, da, dar uite, vad un om care omoara un om, cum poate fi asta bine? Vad ca am probleme de sanatate, cum poate fi asta bine? Vad ca mi-e copilul nefericit, cum poate fi asta bine? Vad ca n-am bani destui, cum poate fi asta bine? Vad ca nu sunt atatea si atatea asa cum cred eu ca ar trebui sa fie, cum consider eu normal sa fie, cum cred eu ca ar trebui sa fie, ca sa-mi fie mie bine, cum poate fi asta bine?

Cand te privesti pe tine si lumea doar prin punctul tau de vedere si a ceea ce consideri tu a fi bine si normal, traiesti prin prisma perceptiei unui standard propriu. Al tau si numai al tau. Unii se intersecteaza cu anumite aspecte ale acestui standard si ti-l confirma, altii nu. E ca si cum ai vrea sa se dea ora exacta a lumii de la tine, nu de la Greenwich. Acest standard devine punctul tau de reper si la el raportezi tot ce exista. Practic, compari totul in functie de acest standard. Si esti nefericit cand iti da cu virgula.

Vestea proasta e ca mereu iti va da cu virgula. Niciodata, dar niciodata standardul propriu nu iti va aduce liniste si multumire. Precum spunea Gaur Gopal Das: “Cu cat ducem mai mult o viata a lui EU, cu atat EU va fi mai frustrat. Pentru ca oamenii nu exista pe lume ca sa va indeplineasca asteptarile.”

„Cand viata ti se destrama, poti fie sa te dezvolti personal, fie sa dezvolti o tumora…” (Lissa Rankin, medic care nu s-a putut vindeca prin remediile medicale pe care le invatase). Ce inseamna sa te dezvolti personal? Inseamna sa dezvolti perceptia si gandirea acelui EU, care te face din ce in ce mai frustrat. S-o duci pana la nivelul la care conditionarea care te poate frustra nu te mai poate afecta. Iar acest nivel, la cel mai inalt nivel, este sa renunti la EU, la gandirea care nu poate intelege totul, la perceptia care separa si limiteaza totul si chiar si la nevoia de a intelege. Ca sa fii fericit, sarac cu duhul.

De unde putem sti ca un om care omoara alt om face un rau? De unde stim ca n-a omorat un nou posibil Hitler, de exemplu? Nu putem sti. N-are rost sa ne gandim la ceva ce nu putem sti cu siguranta. Niciodata nu ne va putea lamuri stiinta. Tot ceea ce observam ne impinge catre schimbarea perceptiei, pana la a fi capabili sa admitem macar atata lucru intelept, inceputul si sfarsitul filosofiei: “Stiu ca nu stiu nimic” (Socrate).

Ce sa fac atunci cand nu stiu nimic? Cum sa inteleg ce nu pot sa inteleg? Simplu, nu inteleg si nici nu ma mai straduiesc sa inteleg. Nu e productiv. Las asa. Accept ca, indiferent ca-mi convine sau nu, ca inteleg sau nu, se intampla. Fac tot ce pot si atat. Pot avea revelatia ca, atata timp cat voi depinde de standardul meu despre mine si despre lume, nu voi putea fi niciodata fericit, nici macar linistit si impacat. Sa renunt la standardul meu e ca si cum as muri. Ca si cum o parte din mine ar muri. E ca si cum mor in si pentru lume, odata cu standardul meu, si in acelasi timp realizez ca mi s-a oferit sansa de a intelege, totusi, ceva. Ca linistea, impacarea si fericirea mea nu depind de standardul meu propriu si de raportarea a tot ce exista la el, ci de starea mea interioara, dincolo si in pofida oricaror conditionari.

“In lume exista o singura boala: anemia spirituala” (dr.Julian Johnson) Care sunt simptomele acestei boli? Ca ne confundam identitatea. Cine suntem, cine esti, cine sunt? Fiecare se crede si se poarta precum Dumnezeu in lume. E ca si cum am juca un joc virtual, pe computer, si ne-am supara si frustra ca nu-i asa cum am vrea. Jocul ne place, dar nu ne plac regulile si conditionarile lui. Nu putem face tot ce am vrea, in joc, fiindca nu l-am creat si programat noi. Nu putem intelege cine l-a creat si programat.

Cea mai importanta si dificila intrebare este: “Cine esti?” Ti se spune ca esti Dumnezeu, dar habai n-ai ce ar putea insemna asta. Ti se spune ca esti nimic, dar habar n-ai ce inseamna asta. Cine esti TU, cel de la care vrei sa se dea ora exacta? Nimic in lumea asta si Dumnezeu dincolo de ea.

Si lumea? Cum ramane cu ea? Cum o sa fie ea fara mine? Bine mersi, asa cum a fost dintotdeauna si cum va fi mereu. Lumea continua la fel dupa ce moare fizic un om, lumea se descurca la fel in lipsa gandirii mele si a standardului meu de comparatie despre cum ar trebui sa fie si nu este.

Cam asta e tot ce putem intelege despre ce nu putem intelege. Ni se ofera sansa sa intelegem, totusi, ceva. Ca lumea se lasa asa. E numai si numai problema mea cum ma percep pe mine si pe ea. Rolul dezvoltarii personale e sa te dezvolti pana cand nu mai e si nu mai ramane nimic personal. Nimic pentru lume si totul, care o include, dincolo de ea.

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Dependenta (partea 1)

Va mai amintiti? A fost o vreme in viata fiecaruia dintre noi, cand eram curati, liberi, inocenti, copii. A trecut, a disparut ca un fum, abia daca ne mai amintim cum era. Iar circumstantele acelea sunt pe veci pierdute si nu mai pot fi reconstituite niciodata.

A fost o vreme cand puteam trai fara sex, fara alcool, fara tigari, fara droguri, fara tehnologie, fara jocuri, fara mancat compulsiv, fara nervi compulsivi, fara stres… A fost o vreme cand puteam trai simplu, doar cu necesitatile stricte.

Cum puteam, oare? Ce s-a schimbat? Mai intai, pe atunci nu stiam ca era de ajuns ce aveam. Ulterior, am vrut mai mult. In al doilea rand, pe atunci eram deja dependenti de cel/cea/cei care ne intretineau. Deci ne nastem deja dependenti. Parem sortiti esecului inca de la nastere si asa este deja programat creierul nostru, sa traiasca si sa dezvolte adictii.

Dar ce om se simte liber si/sau fericit fiind dependent de ceva sau de cineva, fie si de parerea cuiva? Niciunul. Fiecare etapa de eliberare aduce o senzatie de putere proprie, de incredere sporita in sine, o recompensa puternica la nivel neurochimic. Calea catre eliberare pare presarata intentionat cu spini si maracini, in care sa sangeram.

Cand eram copii inocenti si dependenti de cei care ne cresteau a devenit cam greu sa fim pe deplin fericiti cu toate conditionarile impuse de acestia. Apoi, a fost greu sa devenim responsabili de noi insine si am transformat aceasta responsabilitate in stres. Iar stresul si anxietatea, teama si neincrederea am incercat sa le pansam si sa le alinam cu alte dependente, ca si cum am lua un distonocalm atunci cand avem o infectie cumplit de dureroasa la o masea.

Nicio dependenta nu functioneaza, nu produce efectul dorit in inlaturarea cauzei care o provoaca si o intretine. Ba, mai mult, dependenta devine o cauza in plus, in sine. Lupta devine din ce in ce mai grea. Omul se adanceste din ce in ce mai mult in sclavia de propriile dependente, pana devine de nerecunoscut, pana uita cine era, cine ar vrea sa fie.

Dependenta este ca un  armistitiu in plin razboi, o clipa de placere, in toiul suferintei, cand taberele aduna cadavrele cateva zile, apoi razboiul se reia. Dependenta nu este pace autentica, nu este liniste, impacare, responsabilitate. Este doar o clipa de respiro, o clipa de placere, care face chinul un pic mai suportabil, pe moment, ca apoi chinul sa devina mult mai mare, inclusiv prin dependenta.

Iar oamenii se mint ca se simt bine. Sau macar mai suportabil. Ca sa devii altceva decat esti e nevoie ca, mai intai, sa admiti cine esti acum. Nu poti scapa de o dependenta fara sa o recunosti si sa ti-o asumi. Nu poti schimba absolut niciun comportament fara sa ti-l asumi mai intai.

Prima noastra dependenta este cea de supravietuire. A doua este cea de siguranta. Iar a treia este cea emotionala. Cat de simple par si cat de mult complica mintea noastra totul.

Vine un moment cand uiti brusc ca te-ai certat cu sotul, care a uitat a duca gunoiul, daca sotul poate fi in pericol. Gunoiul nedus si faptul ca sotul a uitat sa-l duca devin o nimica toata. Ca dovada ca nevoia de supravietuire si apoi cea de siguranta sunt mult mai puternice decat nevoile emotionale. Dusul gunoiului nu mai pare deloc o nevoie existentiala primordiala, nu-i asa? Nu are nicio legatura nici cu supravietuirea, nici cu siguranta.

Vine un moment cand sotul uita brusc de alte femei, de alcool, tigari si de orice, in clipa in care viata lui poate fi pusa in pericol. Cele mai multe dependente sunt false dependente de supravietuire si de siguranta, sunt pure dependente emotionale derivate din nevoi. Nevoi pe care le-am denaturat si cultivat sub forma de placeri diverse.

Creierul nu face diferenta intre a fi nefericit ca n-ai ce sa mananci si a fi nefericit ca nu ai un telefon ultimul tip. Creierului i se pare ca ar fi o diferenta notabila intre a plange intr-o masina ultimul racnet sau a plange intr-un sant sau intr-o caruta.

Va urma…

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Sa postesti mental si sa nu duci grija altuia

Ziua buna dumneavoastra. Am citit cateva randuri imbucuratoare pentru suflet si vi le transmit cu drag, la finalul acestui articol. Cateva observatii preliminare, mai ales in privinta limbajului folosit, care poate sa nu sune tocmai pe placul unor egouri cu pretentii intelectuale, cum am dezvoltat noi, in societatea asa-zis moderna. Epitimie inseamna canon de ispasire pentru purificare. Cursele diavolului nu reprezinta decat cursele propriei minti, care, nestapanita si nedisciplinata, aluneca usor catre atractii inferioare si efemere, catre placeri diverse, si uita scopul uman existential cel mai inalt.

Preotii, duhovnicii, la fel ca sfintii si maestrii spirituali desavarsiti ne indeamna sa trudim in constiinta, spre a o eleva permanent, cat si sa trudim potrivit nivelului nostru de constiinta, depunand toate eforturile, fara a fi atasati si dependenti de rezultate. Pe scurt, fa tot ce poti fara sa astepti rezultatul dorit, fara sa astepti niciun fel de rezultate. Recompensa sa-ti fie faptul ca ai putut face ceea ce ai facut. Efortul, truda ta, in sine, reprezinta recompensa, rezultatul care conteaza cel mai mult. Omul nu poate intreprinde un astfel de demers decat amintindu-si mereu scopul sau existential cel mai inalt. Orice asa-zisa „cadere” nu reprezinta decat o clipa de uitare a acestui scop, de atentie distrasa catre alte lucruri lumesti, care par mult mai facile si accesibile.

Sa te rogi la Dumnezeu pentru ajutor nu inseamna sa ceri rezolvarea problemelor si necazurilor tale. Rugaciunea, meditatia nu reprezinta decat un post mental, la fel cum abtinerea (infranarea) de la consumul unor alimente reprezinta postul fizic. Cineva numea materialism spiritual faptul de a te ruga sau de a medita pentru lucruri sau scopuri lumesti. Scopul rugii este acordarea la o frecventa mult mai inalta decat aceea personala, a separarii de lume prin prisma sinelui. Aceasta frecventa poate eleva si „lumina” constiinta catre realizarea interioara ca nu suntem decat celulele unui organism, nu doar un organism separat. De aceea, a te ruga pentru ajutor inseamna a te incuraja pe tine insuti ca poti si esti capabil sa traiesti tot ceea ce traiesti, cu incredere si credinta ca viata ta si a tuturor are un scop.

Termenul „faith”, din engleza, inseamna atat credinta, cat si incredere. Putem avea credinta si incredere ca viata noastra are un sens si ca suntem in stare sa trecem cu gratie prin toate incercarile si dificultatile destinului. Mai mult, putem avea credinta si incredere ca destinul nostru nu este doar unul personal, ci face parte dintr-un destin perfect regizat, al tuturor, in care toate au un rost perfect, care nu ne este accesibil la nivelul nostru de gandire si prin instrumentul mintii noastre limitate.

Faptul ca-l suparam pe Dumnezeu, precum spun duhovnicii, nu trebuie luat literalmente. Dumnezeu nu este separat de noi, ca un parinte care se supara atunci cand suntem neascultatori si rebeli. Aceasta este doar o metafora religioasa. Fiindca iubirea nu se supara niciodata, doar se ofera pe sine, neconditionat, spre experimentare. Daca Dumnezeu este tot ceea ce exista, atunci a ma raporta la El inseamna a ma raporta nu doar la mine, ci la tot ce exista. Ravna rugaciunii sau a meditatiei asta inseamna: sa-ti iesi din marginile de carne, sa-ti iesi din marginile creierului si ale mintii, sa-ti iesi din sine cu scopul realizarii propriei identitati. In mod paradoxal, omul nu poate afla cine este decat parasind cine crede el ca este, o entitate separata si egotica, si privindu-se ca o celula a tot ceea ce este, o celula a unui organism pe care il putem numi Dumnezeu.

„Dificultatile noastre matematice nu-l deranjeaza pe Dumnezeu. El se integreaza empiric.” „Cu cat studiez mai mult stiinta, cu atat cred mai mult in Dumnezeu.” „Daca oamenii sunt buni doar pentru ca se tem de pedeapsa si spera la o recompensa, atunci suntem, intr-adevar, o specie jalnica.” (Albert Einstein)

Asadar, nu purtati grija altora si nici grija voastra, lasati gunoiul vecinului acolo unde si l-a pus. Pentru ca atentia fuge cu usurinta, mintea este distrasa imediat de la scopul realizarii de sine. Realizarea de sine este, totodata, realizarea lui Dumnezeu.

„Noi, aici pe pamant, implinim o epitimie. Sa nu va mirati ca neincetat aveti cate un necaz. Toti pacatuim necontenit – alunecam si cadem. Cadem, de fapt, in cursele diavolului. Sfintii intaresc neincetat un lucru: important este numai ca omul sa se ridice din nou si sa o ia de la capat pe calea catre Dumnezeu.

Chiar de am cadea de o suta de ori pe zi, nu va ingrijiti de aceasta, ci doar sa va ridicati si sa mergeti mai departe, fara sa priviti inapoi. Ce a fost, a fost si a trecut. Voi doar sa mergeti inainte si sa va rugati Domnului pentru ajutor. Nu prin faptul ca ne plangem intruna de ceva Il suparam pe Dumnezeu. Il suparam atunci cand pacatuim, nu atunci cand ne intoarcem catre Dansul ca spre ruda noastra cea mai apropiata. Domnului Ii este placut a-L chema neincetat si a ne revarsa preaplinul inimii inaintea Sa.

Nu mai dati atata insemnatate intamplarilor din afara. Fiti mai mult in launtrul vostru, in inima, cu Domnul, iar pe celelalte lasati-le! Trebuie doar sa fiti cuviinciosi, linistiti si buni fata de toti. Nu purtati grija altora.”

(Staretul Tadei de la Manastirea Vitovnita. Extras din ”Cum iti sunt gandurile asa iti este si viata”)

Sursa: www.ganduridinierusalim.com

%d blogeri au apreciat asta: