Archive for the ‘Psihologie’ Category

14 grame

„Cum se face ca doi oameni care au gusturi si hobby-uri si valori comune, care au chiar si un copil frumos si sanatos, care nu au probleme financiare sau de sanatate, sa nu mai vrea sa stea impreuna? Cum se face ca flacara care i-a adus impreuna sa se fi stins si sa lase in urma nimic? Tacere, gol, tristete?

Primul lucru care mi-a aparut in minte a fost raspunsul pe care mi l-am dat eu insami in circumstante aparent diferite, pe un subiect aparent complet diferit. Ajunsesem la un nivel critic al greutatii corporale si la un nivel la fel de critic al respectului de sine, al sanatatii si bucuriei de a trai. Si m-am intrebat, in mod firesc, cum ajunsesem oare aici. Ce anume a facut ca, intr-un interval relativ scurt, de numai 5-6 ani, sa trec de la bucuria unui trup sanatos, mobil si armonios, la povara zecilor de kilograme in plus?

Povara, atat la propriu, cat si la figurat, deopotriva. Iar simplitatea raspunsului m-a lovit cu puterea unei locomotive in miscare: cate 14 de grame pe zi – atat arata calculul sumar pe care l-am facut, impartind numarul de zile care trecusera la numarul kilogramelor in plus.

Primul reflex a fost, in mod evident, sa refac calculul, pentru ca numai 14 de grame zilnic nu pot cauza atata rau, nu-i asa? 14 grame reprezinta greutatea unei lingurite de cafea ceva mai pline, greutatea unui ruj mai mititel, si numai a zecea parte din greutatea unei piersici coapte. Prin comparatie cu cantitatea zilnica de mancare ingerata – adica undeva intre 500 si 850 de grame, fara a tine cont de apa bauta, 14 grame este infim.

Apoi m-am deprimat foarte foarte tare, pentru ca am realizat ca nu facusem nici macar efortul ilar, minimal, de a tine cele 14 grame departe de mine. Nu de alta, dar mi-ar fi fost de ajuns sa fiu atenta, de trei ori pe zi, la ce anume am de gand sa mananc, ca sa nu mai fie nevoie de masuri drastice sau sa ajung in situatia dramatica in care ajunsesem.

Apoi mi-a trecut prin cap faptul ca oglinda nu iti arata niciodata diferente atat de mici, de la o zi la alta. Si te obisnuiesti cu o imagine extrem de asemanatoare in exercitiul zilnic de contemplare in oglinda, si doar te poti mira din cand in cand ca nu te mai incap cum trebuie hainele, pentru ca, nu-i asa, nu iti explici fenomenul…

Ma intorc acum la ce spuneam initial – cum ajung doi oameni care s-au iubit, au enorm de multe valori in comun, au si un copil impreuna, sa se desparta? Cum?

creation of adam

Iar raspunsul nu mai pare asa de greu de dat, pentru ca in economia vietii de zi cu zi, acesti doi oameni, ca si mine de altfel, au uitat putin cate putin de sine si de celalalt, si au adaugat, zi de zi, cele 14 grame de izolare intre sufletele lor. 14 grame de distanta sau inflexibilitate sau comoditate sau egoism, sau greseala. In fiecare zi, pana cand cele 14 grame zilnice au format un zid de dupa care vocea celuilalt nu mai ajungea la suflet, de dupa care ochii celuilalt nu mai razbeau, de dupa care mana celuilalt nu ii mai atingea.

Poate ca de aceea spun marii psihologi ca reteta unei relatii de durata este aceea a vesnicului contact cu celalalt, a vesnicului dialog, atingeri, cautari a celuilalt. A discutiei clarificatoare, atunci cand lucrurile nu par a merge bine, a cerutului de iertare atunci cand gresesti, a straduintei de a nu repeta lucrurile care il ranesc pe celalalt, a bunatatii cu care ierti, uiti si o iei de la capat. In fiecare zi. Doar 14 grame.”

(un text scris de Aurelia Dinu)

Anunțuri

Cum sa-mi gasesc linistea

Daca ti-ai pierdut linistea si n-o poti gasi, cu siguranta ai avut-o si stii ce bine era cu ea. Problema e ca oamenii isi conditioneaza singuri linistea, de aia o pierd si simt ca n-o mai gasesc. Ea e tot acolo, sade bine mersi. Daca imi rezolv cutare problema, voi fi linistit. Daca eu si cei dragi suntem sanatosi, sunt linistit. Daca am bani, sunt linistit. Depinde si de cantitate, desigur… 🙂 Daca, daca, daca… Linistea e coana mare si nu-i place sa fie conditionata de nimic. Dansa e anticamera iubirii.

Aud azi tarasenie de la o prietena. Cum ca si-a pierdut linistea si ii e greu sa si-o recapete. Ce se intamplase? Pai, caz grav, tragedie, catastrofa! Facuse curatenie si intrase barbatul incaltat in casa, se dusese glont la bucatarie fiindca ii era omului sete. Linistea ei s-a dus, insotita de curatenia facuta, in urma unor urme de pantofi. Pai, na iubire! Cum sa iubesti fara liniste? Daca linistea depinde de curatenie si curatenia depinde de descaltatul omului, cum sa ai liniste si cum sa iubesti? Ce iubesti, mai exact? Daca zici ca iubesti linistea, doar ce ai inselat-o. Ai iubit mai mult curatenia. Daca zici ca-ti iubesti barbatul, doar ce l-ai inselat. Fiindca ti-a pasat mai mult de curatenie decat de faptul ca venise insetat de la munca. Daca te iubeai pe tine, nu renuntai la propria-ti liniste.

Linistea e tot acolo, la locul ei. In anticamera iubirii. Senzatia ca-ti pierzi linistea e doar senzatia indepartarii tale de ea. Tu intri in alta stare, care nu-i de liniste, tocmai fiindca iti conditionezi linistea de multe si marunte, de multi „daca…”

Linistea e centrul fiintei noastre. In loc sa graviteze toate in jurul ei si depinzand numai si numai de ea, noi o tratam ca si cum ea ar trebui sa graviteze in jurul tuturor si sa depinda de toate maruntisurile. Linistii nu-i pasa de toate astea. N-avem decat sa credem ca linistea e negociabila, exact aceasta negociere ne va da starile in care traim, care ne sunt mai casa decat locuinta in care stam. “Acasa” e mereu starea in care suntem, pretutindeni. Nu degeaba se spune ca primul pas spre intelepciune e sa nu te nelinistesti, fiindca e oricum inutil.

Cum sa-mi recapat linistea? Nu-i nevoie sa o regasesti, n-ai pierdut-o, ea e tot acolo unde ai lasat-o. Doar alunga gandurile care iti dau alta stare decat cea de liniste si atat. Gandurile si emotiile respective devin casa in care traim. Linistea nu dispare niciodata, noi preferam sa traim in alta stare, in care nu ne simtim bine.

Concret, ce ai rezolvat daca ai iesit din starea de liniste? Faptul e consumat. Curatenia a fost compromisa. Ce rost are sa iesi din starea de liniste? Dai timpul inapoi cumva, e cumva posibil sa nu se intample ceea ce deja s-a intamplat? Nu. Daca e asa importanta curatenia, n-ai decat s-o faci la loc, desi oricum nu-i perena. Se va murdari din nou. Daca nu s-ar intampla acest ciclu de schimbare spontana si totul ar fi peren, insasi existenta noastra pe aceasta planeta nu ar mai fi posibila, atat cat este.

De fiecare data cand parasim starea de liniste, nu reusim decat sa inrautatim mult mai mult situatia din cauza careia iesim din starea de liniste. Adineauri aveam liniste si curatenie, acum am urme de pantofi si sunt suparata pe sot, fiindca ii era sete si s-a grabit, stricandu-mi curatenia si linistea. Nu stia, saracul, ca linistea mea depinde de el, de curatenie,  de faptul ca trebuia sa astepte la usa sa-i dau un pahar de apa, in timp ce se descalta si imi facea mie pe plac.

E tragi-comic faptul ca agitatia, nelinistea si nefericirea nu rezolva niciodata nimic, doar se multiplica. Omul se nelinisteste pentru ca-si conditioneaza singur linistea. In mod paradoxal, ma agit ca sa-mi gasesc linistea.

Te nelinistesti, te imbolnavesti si e mai rau. Te nelinistesti si mai tare, fiindca vrei sa te insanatosesti. Mereu va fi o problema, o cauza pentru care „merita” sa te nelinistesti, nu-i asa? Imi povestea deunazi un om cum a inceput sa aiba probleme cu coloana vertebrala, din cauza ca mergea mereu aplecat, coplesit de griji care il apasau permanent. Care era cauza? Mersul? Grijile? Cauza tuturor problemelor este iesirea din starea de liniste. Sanatatea depinde direct proportional de liniste, nu invers. E un fapt demonstrat stiintific.

Linistea n-are nicio vina si nu pleaca nicaieri. Adevarul e ca ne place teribil sa inventam motive de neliniste. Pentru unii dintre noi, asta a devenit o a doua natura, impotriva naturii, altfel parca nici nu simtim ca existam. Sunt nelinistit, deci exist.

In liniste, simt ca mor. Cum adica sa nu fie toate cum vreau eu, cum gandesc eu, cum cred eu, cum imi place mie? Ce viata mai e si asta? Adevarat va spun: o viata agitata si plina de nefericire.

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Dependenta (partea 1)

Va mai amintiti? A fost o vreme in viata fiecaruia dintre noi, cand eram curati, liberi, inocenti, copii. A trecut, a disparut ca un fum, abia daca ne mai amintim cum era. Iar circumstantele acelea sunt pe veci pierdute si nu mai pot fi reconstituite niciodata.

A fost o vreme cand puteam trai fara sex, fara alcool, fara tigari, fara droguri, fara tehnologie, fara jocuri, fara mancat compulsiv, fara nervi compulsivi, fara stres… A fost o vreme cand puteam trai simplu, doar cu necesitatile stricte.

Cum puteam, oare? Ce s-a schimbat? Mai intai, pe atunci nu stiam ca era de ajuns ce aveam. Ulterior, am vrut mai mult. In al doilea rand, pe atunci eram deja dependenti de cel/cea/cei care ne intretineau. Deci ne nastem deja dependenti. Parem sortiti esecului inca de la nastere si asa este deja programat creierul nostru, sa traiasca si sa dezvolte adictii.

Dar ce om se simte liber si/sau fericit fiind dependent de ceva sau de cineva, fie si de parerea cuiva? Niciunul. Fiecare etapa de eliberare aduce o senzatie de putere proprie, de incredere sporita in sine, o recompensa puternica la nivel neurochimic. Calea catre eliberare pare presarata intentionat cu spini si maracini, in care sa sangeram.

Cand eram copii inocenti si dependenti de cei care ne cresteau a devenit cam greu sa fim pe deplin fericiti cu toate conditionarile impuse de acestia. Apoi, a fost greu sa devenim responsabili de noi insine si am transformat aceasta responsabilitate in stres. Iar stresul si anxietatea, teama si neincrederea am incercat sa le pansam si sa le alinam cu alte dependente, ca si cum am lua un distonocalm atunci cand avem o infectie cumplit de dureroasa la o masea.

Nicio dependenta nu functioneaza, nu produce efectul dorit in inlaturarea cauzei care o provoaca si o intretine. Ba, mai mult, dependenta devine o cauza in plus, in sine. Lupta devine din ce in ce mai grea. Omul se adanceste din ce in ce mai mult in sclavia de propriile dependente, pana devine de nerecunoscut, pana uita cine era, cine ar vrea sa fie.

Dependenta este ca un  armistitiu in plin razboi, o clipa de placere, in toiul suferintei, cand taberele aduna cadavrele cateva zile, apoi razboiul se reia. Dependenta nu este pace autentica, nu este liniste, impacare, responsabilitate. Este doar o clipa de respiro, o clipa de placere, care face chinul un pic mai suportabil, pe moment, ca apoi chinul sa devina mult mai mare, inclusiv prin dependenta.

Iar oamenii se mint ca se simt bine. Sau macar mai suportabil. Ca sa devii altceva decat esti e nevoie ca, mai intai, sa admiti cine esti acum. Nu poti scapa de o dependenta fara sa o recunosti si sa ti-o asumi. Nu poti schimba absolut niciun comportament fara sa ti-l asumi mai intai.

Prima noastra dependenta este cea de supravietuire. A doua este cea de siguranta. Iar a treia este cea emotionala. Cat de simple par si cat de mult complica mintea noastra totul.

Vine un moment cand uiti brusc ca te-ai certat cu sotul, care a uitat a duca gunoiul, daca sotul poate fi in pericol. Gunoiul nedus si faptul ca sotul a uitat sa-l duca devin o nimica toata. Ca dovada ca nevoia de supravietuire si apoi cea de siguranta sunt mult mai puternice decat nevoile emotionale. Dusul gunoiului nu mai pare deloc o nevoie existentiala primordiala, nu-i asa? Nu are nicio legatura nici cu supravietuirea, nici cu siguranta.

Vine un moment cand sotul uita brusc de alte femei, de alcool, tigari si de orice, in clipa in care viata lui poate fi pusa in pericol. Cele mai multe dependente sunt false dependente de supravietuire si de siguranta, sunt pure dependente emotionale derivate din nevoi. Nevoi pe care le-am denaturat si cultivat sub forma de placeri diverse.

Creierul nu face diferenta intre a fi nefericit ca n-ai ce sa mananci si a fi nefericit ca nu ai un telefon ultimul tip. Creierului i se pare ca ar fi o diferenta notabila intre a plange intr-o masina ultimul racnet sau a plange intr-un sant sau intr-o caruta.

Va urma…

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Un geniu dezvaluie algoritmul fericirii

Am dat peste o poveste de viata foarte diferita de a mea, si totusi concluziile “matematice” sunt atat de asemanatoare, de parca as citi randuri din cartea mea, scrisa cu alte vorbe, ale altcuiva. Dedic acest articol, cat si urmatoarele pe care le voi scrie, despre Mo Gawdat si povestea lui, tuturor celor care au decis sa nu mai fie indragostiti de suferinta lor. Aceasta este intrebarea decisiva: “Esti indragostit de suferinta ta?”, din cadrul metodei detaliate in cartea mea, numita “La ce esti dispus sa renunti ca sa fii fericit?” In aceasta perioada de sarbatori, cei interesati o pot comanda la pret redus.

In calitate de director general la Google, Mo Gawdat este expert in rezolvarea problemelor. E considerat un geniu in crearea algoritmilor. In ciuda succesului sau profesional, in viata particulara si in practica sa personala, acest om a fost profund nefericit. A decis sa caute ecuatia fericirii si a scris cartea “Solve for happy”.

Diviziunea X a companiei Google se ocupa de masini care s-ar putea conduce singure, de o retea de baloane care ar permite accesul la internet oriunde pe glob si de alte astfel de inventii. Genii sunt angajate sa lucreze la aceasta diviziune. Iar Mo Gawdat o conduce.

In ciuda mintii sale geniale, a veniturilor sale constante si impresionante, Mo a traversat lungi perioade de cumplita nefericire, la 20 de ani, la 30 de ani. In urma cu 10 ani, Mo avea o cariera stralucita si o familie fericita. In toti acesti ani, a studiat toate cartile si toate ideile pe care le-a gasit si pe care le-a considerat valoroase despre ceea ce numeste el algoritmul fericirii. Aceasta ecuatie e cat se poate de simpla si se bazeaza pe doua elemente: realitate si asteptari. Dupa ce a inceput sa aplice aceasta ecuatie in practica, in viata sa, a inceput sa fie fericit in mod neconditionat.

Apoi, fiul sau, Ali, de 21 de ani, a murit din cauza unei banale erori medicale, a unei proceduri din cadrul unei operatii simple. In urma acestei tragedii si a cruntei sale disperari, Mo a scris cartea si si-a reevaluat ecuatia fericirii, care functioneaza chiar si in cele mai dificile circumstante de viata.

“Teoria mea e ca m-am nascut fericit si, cu cat m-am implicat mai mult in viata, cu atat mai nefericit am devenit”, a declarat Mo pentru publicatia The Independent. “Eram foarte nefericit, ma plangeam de orice si incercam mereu sa controlez cat mai mult lumea. Imi cumparam masini, cheltuiam bani si incercam in toate felurile sa umplu golul din sufletul meu, dar pur si simplu nu functiona.”

A jucat la bursa in Dubai si spune ca a castigat “o tona de bani”, avea o casa imensa, o masina luxoasa, s-a casatorit cu iubita lui din liceu, Nibet, au avut doi copii si, cu toate acestea, Mo tot nu era fericit. Nimic nu era de ajuns. A divortat intre timp, dar o numeste pe fosta sotie “cel mai bun prieten din lume”.

Desi fusese mereu un cititor pasionat, Mo era totodata si un inginer foarte pramatic, astfel incat ii venea greu sa puna direct in aplicare solutiile despre care citea. Cand a inteles asta, a inceput sa caute propria sa formula de fericire. O formula prin care sa defineasca principiile general valabile, pe care sa le adapteze apoi la viata sa. A durat sapte ani si jumatate, timp in care primul pas a fost sa-si defineasca problemele. Apoi, a folosit informatiile acumulate si a cautat propria cale de a pune in practica solutiile, in contextul vietii sale.

Mai intai, a inceput sa adune date despre sine. Toate datele despre ceea ce parea ca-l poate face fericit, de la o simpla ceasca de cafea, la amabilitatea cu care te trateaza superiorii, pana la zambetul copiilor tai. A cautat ce aveau toate acestea in comun. “Singurul lucru care este comun in intersectia acestor momente, simplu spus, este ca suntem fericiti atunci cand viata pare sa mearga asa cum vrem noi”, explica geniul de la Google.

Apoi, a rezultat in mintea sa ecuatia fericirii, care suna asa:

mo gawdat

“Depresia si problemele de sanatate mintala depasesc competentele mele”, marturiseste Mo. “Trebuie sa recunoastem ca sanatatea mintala este cat se poate de reala. Nu o gandesc ca pe un defect: e doar o conexiune diferita. Daca iei un fragment de cod scris pentru iPhone si il pui intr-un Android nu va functiona.”

Cat despre formula sa, Mo Gawdat concluzioneaza astfel: “Daca te simti bine fiind nefericit, eu nu pot sa fac nimic pentru tine. Tu trebuie sa alegi.”

Sursa: www.independent.co.uk

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

Nick Vujicic – „Iubirea vindeca sufletul”

Nascut fara maini si fara picioare, Nick Vujicic este astazi unul dintre cei mai intens motivationali oameni din lume. Iata a doua parte a discursului sau de la TedX, numit „Overcoming hopelesness” („Cum sa depasim lipsa de speranta”).

vujicic-viata-e-despre-a-fi

„Stiu cum e sa te simti distrus. Uitati-va la mine. Azi, tot n-am maini si picioare, dar totul s-a schimbat. Totul. In ce ma priveste, am cautat speranta si fericire si nu le-am putut vedea multi ani de zile. De fapt, daca marginea asta a mesei reprezinta speranta mea, adevarul ma incurajeaza sa devin tot ce pot fi. (Nick se taraste pana la capatul mesei) Insa apar in mintea noastra minciuni, in fiecare zi, si oameni care ne descurajeaza.

Cunoasteti genul ala de oameni, care fac parte din viata voastra si care, indiferent cat de buna sau rea va e ziua, va doboara? Indiferent cat de rea va este ziua, ei v-o pot face si mai rea. Stiti la ce ma refer…

Ganditi-va la cele mai mari trei motive de descurajare din viata voastra. Ele nu sunt cele mai mari descurajari ale voastre. Voi sunteti. Mie mi-ar putea lua doar cateva secunde ca sa va spun ceva care sa va descurajeze, dar voi ati putea sa nu uitati niciodata vorbele mele.

Am intalnit foarte multe femei de 40-50 de ani care inca isi aminteau ce le spusese tatal lor si ce n-ar fi vrut sa auda niciodata. Cuvintele sunt puternice. Atunci cand auzi cuvinte (precum au auzit acele femei), mintea ta incepe sa creasca impreuna cu minciunile respective. „Nick, nu esti destul de bun. Nick, renunta. Nick, nu-ti vei gasi niciodata o slujba.”, „N-o sa te casatoresti, nici macar n-ai putea sa-ti tii sotia de mana”, „Ce fel de tata o sa fii daca nu poti nici macar sa-ti ridici copiii in brate, atunci cand plang?” Esti singur. Sigur, parintii tai te imbratiseaza. Dar imbratisarile lor nu te pot vindeca. Renunta… Las-o balta… Pur si simplu, renunta…

Cand aveam 8 ani, m-am gandit sa ma sinucid. De ce? Fiindca nu aveam speranta. Credeam ca sunt fara speranta. Azi, puteti vedea ca exista speranta pentru mine. Care este cuvantul care defineste a crede in ceva ce nu vedem? Credinta (incredere).

Cuvintele pot face foarte multe. Imbratisarile pot face mult mai mult decat cuvintele, insa atunci cand imbratisarile nu pot face nimic, atunci nu mai ramane decat credinta. Vorbele si imbratisarile nu erau de ajuns, iar credinta n-aveam deloc. Asa ca am incercat sa renunt. La 10 ani, am incercat sa ma inec acasa, in 15 cm de apa. I-am spus tatalui meu ca voiam doar sa ma relaxez dar, de fapt, voiam sa-mi pun capat zilelor. Ma saturasem. Fusese destul. Da?

Primele doua dati, m-am rostogolit. Incercam sa testez cat aer puteam tine in plamani inainte sa-i dau drumul. Iar a treia oara… In mintea mea, stiam ca voiam sa scap, din cauza vorbelor altora, din cauza ca aveam sa fiu o povara pentru parintii mei si nu aveam nicio speranta. Mi-am dat seama, in clipa aceea, ca daca merg pana la capat si ma sinucid, i-as impovara si mai mult pe parintii mei.

Totusi, exista ceva mai lipsit de speranta si mai impovarator decat sa ai un copil fara membre. Ce anume? Sa ai un copil fara membre care renunta. Asa ca, atunci cand mi i-am imaginat pe mama, pe tatal si pe fratele meu plangand la mormantul meu, in cazul in care continuam pana la capat, acel gand m-a salvat.

Daca parintii mei nu mi-ar fi spus niciodata ca era frumos, asa cum eram, daca parintii mei nu mi-ar fi spus niciodata ca eram special si ca eram iubit, n-as mai fi fost astazi aici. De aceea incurajez fiecare parinte, care vrea sa faca tot ce poate, sa-si incurajeze copiii. Mai ales in Vest, unde copiii pun anuntul „Nu deranjati” pe usa. Sunt sigur ca multe conversatii din lume, dintre un parinte si copilul lui, suna cam asa: „Cum a fost la scoala?” „Bine.” „Ce ai invatat?” „Nimic.” „Ti-ai facut temele?” „Nu.” Si asta e toata conversatia din intreaga zi.

Iar atunci cand incerci sa le spui copiilor tai ca sunt frumosi, vor raspunde: „Bineinteles ca sunt frumos, doar sunt fiul tau, sunt fiica ta, fireste c-o sa spui asta.” Si au dreptate. Absolut fiecare fiinta umana este valoroasa si valoarea mea nu este determinata de felul in care arat sau de slujba pe care o am, de unde vin, unde m-am nascut sau cati bani am, toate astea nu inseamna nimic.

Multi adolescenti se tachineaza unul pe altul in privinta aspectului fizic, iar eu le spun: „Crezi ca sunt destul de cool (aratos, smecher) incat sa fiu prietenul tau?” Iar ei imi raspund: „Da, sigur.” Le zic: „Dar eu nu am maini si picioare”, iar ei spun: „Nu conteaza.” Eu zic: „Serios? Deci nu conteaza ca n-am maini si picioare?” Ei spun ca nu, nu conteaza. Atunci le zic: „Pai, daca nu conteaza, in cazul asta de ce ne omoram unii pe altii prin vorbele noastre, daca chiar nu conteaza?” De ce ne uitam in oglinda si vedem uratenie in loc de valoare?

Vreau sa va intreb astazi, ce vreti, ce cautati? Daca v-as da un miliard de dolari, ati fi fericiti? Daca voi mi-ati da mie un miliard de dolari, as fi foarte fericit. Dar daca, dupa aceea, in aceeasi noapte, ar muri mama mea, as mai fi fericit? Nu. N-as mai fi fericit nici daca as avea toti banii din lume. Corect? Fiindca banii nu pot vindeca sufletul.

Foarte multi tineri cauta iubirea, fiindca iubirea vindeca sufletul, iubirea intregeste sufletul. Nu sexul de dinaintea casatoriei. Eu am fost virgin inainte sa ma insor. Da, am o sotie superba si asteptam primul nostru copil. Si n-am nevoie de maini ca sa-mi tin sotia de mana (s-o ating). Vreau sa-i ating doar inima.

Cum o sa-mi imbratisez copilul? Vin atat de multi copii la mine, e minunat. Isi pun mainile la spate si ma imbratiseaza cu gatul. Am realizat ca, in viata asta, chiar si cele mai rele aspecte pot fi transformate in ceva bun. Ba chiar in ceva deosebit.

Foarte multi tineri cauta iubire, asa ca fac una, alta, fac sex inainte sa se casatoreasca. Pentru mine, sexul in afara casatoriei e ca un ceas Gucci de 5 dolari. Sexul in cadrul casatoriei, sa faci sex cu o persoana care te iubeste, care ti s-a dedicat printr-un angajament, pentru tot restul vietii tale, sa fii parinte pentru copiii tai, asta inseamna iubire. Poti sa te culci cu cate persoane vrei, dar nu vei sti niciodata sigur daca acestea te iubesc.

Iubirea este un angajament pe viata. Exista alegeri in viata. Iar noi avem dorinte. Vreau sa va intreb: voi ce va doriti, (ce urmariti, ce cautati)? Daca pot sa ma imbat, de ce nu, frate?! Ca doar n-am decat o viata! Foarte bine, daca asta credeti. In ce ma priveste, sunt un om avid. Nu vreau sa traiesc cativa ani. Vreau sa traiesc miliarde de ani. Si stiu ca, in fiecare zi, alegerile mele afecteaza viata mea actuala, viata altora si viata mea eterna.”

Nick Vujicic – „Transforma peretii in usi”

Nascut fara maini si fara picioare, Nick Vujicic este astazi unul dintre cei mai intens motivationali oameni din lume. Iata prima parte a discursului sau de la TedX, numit „Overcoming hopelesness” („Cum sa depasim lipsa de speranta”).

miracol-vujicic

„Ma numesc Nick Vujicic, m-am nascut in Australia in 1982, m-am mutat din Australia in California in anul 2006. Cat despre povestea vietii mele… sunt recunoscator ca oamenii mi-au cunoscut viata intr-o anumita masura, macar din videoclipuri de pe Youtube sau din poze cu un tip zambitor si fara membre.

Oamenii ma intreaba mereu: „Ce ti s-a intamplat si cum ai depasit toate prin cate ai trecut?” Esenta mesajului pe care il transmit este: “Transforma peretii in usi”. Cand vorbesc pentru corporatii, mesajul pe care imi place sa-l folosesc este: “Transforma obstacolele in oportunitati.”

Ma bucur sa va impartasesc si voua acest mesaj. Stiu ca un miliard de oameni sufera azi de foame. Stiu ca un milion de oameni se vor sinucide anul acesta. Asta inseamna cate un om la fiecare 40 de secunde. Stiu ca in ziua de azi exista 120 de milioane de sclavi si am cunoscut sclavi sexuali, am vazut varful piramidei afacerilor si am cunoscut miliardarii. Am cunoscut bancherii si orfanii.

Cu totii cautam ceva. Cautam speranta. Speranta pe care nu o poti avea doar fiindca te-ai nascut cu speranta. Nu, noi ne nastem cu durere. Ne nastem si traim cu dificultati.

Cat despre viata noastra… Parintii mei m-au invatat mereu ca, chiar daca nu stim pentru ce m-am nascut astfel, avem de ales. Sa fim maniosi pentru ce nu avem sau sa fim recunoscatori pentru ce avem. Puterea acestei alegeri a fost primul lucru cu care a trebuit sa ma confrunt, pentru a lua o decizie in ce ma priveste, mai ales in primii ani de scoala.

Multi copii ma necajeau. Si am devenit omul care a vorbit la 5 congrese, a intalnit 7 presedinti din intreaga lume. Asa ca, oriunde merg, vorbesc despre valoarea vietii, vorbesc despre mesajele de descurajare din sistemele scolare ale diferitelor natiuni.

Iubirea este cea mai importanta. Cand simtim ca nu avem suficienta iubire si nici destula speranta, incepem sa ne pierdem forta vitala. Eu, in copilarie, aveam un mare perete, o mare opreliste. Eram inconjurat de patru pereti si de un plafon scazut de sansa. Am fost eliberat in atatea feluri si mai ales am supravietuit, zi dupa zi, datorita parintilor mei, care ma iubeau, ma incurajau si imi spuneau ca eram frumos asa cum eram si ca nu trebuia sa ma necajeasca ce spuneau altii despre mine.

Am fost chiar primul copil cu nevoi speciale, integrat intr-un sistem de invatamant din Australia, si am primit premiul “Tanarul Anului” in 1990. Lumea e un loc plin de durere, lumea are nevoie de speranta si de iubire. Fara speranta, ceea ce simtim este: “Ce caut eu aici?”

Conexiunea cu ceilalti vindeca suferinta, adictiile, si ne imunizeaza emotional

Relatiile umane mai stranse ne pot imuniza impotriva disconfortului emotional?

Recent a fost lansata o noua perspectiva interesanta asupra adictiilor. Johann Harri, autorul cartii ”Chasing the scream” (”Pe urmele strigatului”), a atras atentia publicului din lumea intreaga prin discursul tau de la Ted, numit ”Everything you know about addiction is wrong” (”Tot ce stiti despre dependenta este gresit”), pe care l-a incheiat cu aceasta afirmatie impresionanta:

”Opusul adictiilor nu este abtinerea. Opusul adictiilor este conexiunea.” (Johann Harri)

Aceleasi pareri le sustin din ce in ce mai multi experti, printre care se numara si specialistul in adictii, Dr.Gabor Maté, care considera trauma si golul emotional ca fiind principala cauza a dependentei. Acest gol emotional, care se refera la o lipsa sau la o pierdere, este o stare emotionala asemanatoare absentei conexiunii, despre care vorbeste Johann Harri.

Rezonanta limbica

Teoria lui Harri poate fi verificata printr-un studiu neurostiintific despre conexiunea oamenilor. Publicat in 2000, studiul ”A general theory of love” (”O teorie generala despre iubire”) a rezultat din colaborarea a trei profesori de psihiatrie de la Universitatea California din San Francisco. Studiul demonstreaza ca oamenii au nevoie de conexiuni sociale pentru o dezvoltare optima a creierului si ca bebelusii crescuti intr-un mediu plin de dragoste sunt psihologic si neurologic ”imunizati” prin iubire. Cand viata omului matur devine dificila, reteaua neurala dezvoltata in urma unei copilarii pline de iubire ii confera adultului un curaj emotional sporit. La polul opus, in cazul celor care au crescut intr-un mediu in care iubirea era instabila sau absenta, e redusa probabilitatea ca ei sa fie curajosi atunci cand se confrunta cu disconfortul emotional.

Ce legatura are asta cu adictia? Gabor Maté a constatat ca dependentii cu care lucreaza sufera, intr-o proportie extrem de mare, din cauza traumelor din copilarie, iar traumele acestea reprezinta exact opusul dezvoltarii intr-un mediu stabil, sigur si plin de iubire. Maté declara ca persoanele dependente, in proportie covarsitoare, manifesta o capacitate redusa de gestionare a disconfortului emotional si, in consecinta, un risc sporit de adictie.

“Oamenii au nevoie de conexiune sociala.”

Cum diminueaza trauma abilitatea noastra de conectare

E bine cunoscut faptul ca trauma produce o ruptura in reteaua neurala sanatoasa, atat in cazul creierului aflat in dezvoltare, cat si in cazul creierului matur. Mai mult, oamenii care au suferit traume, in special copiii, pot ramane, in adancul lor, cu senzatia ca lumea nu mai reprezinta un mediu sigur sau ca oamenii nu mai pot fi de incredere. Aceasta subrezire (sau anihilare) a increderii ca familia, comunitatea si societatea ne vor mentine in siguranta, provoaca izolarea, ducand astfel la lipsa conexiunii. Johann Harri sugereaza ca opusul adictiei este conexiunea. Oamenii care consuma compulsiv droguri fac asta tocmai pentru a evita durerea traumelor din trecut si pentru a inlocui lipsa conexiunii din viata lor.

Solutii sociale pentru adictie

La nivel social, solutia pentru problema adictiei este simpla si destul de usor de implementat. Daca o persoana s-a nascut intr-un mediu lipsit de iubire si de siguranta din partea familiei sau daca din cauza altor traume s-a izolat si sufera de adictie, e necesar ca acea persoana sa fie asigurata ca este pretuita de societatea in care traieste, chiar daca nu se simte apreciata de propria familie. Portugalia a demonstrat asta, reusind o diminuare in proportie de 50% a adictiilor, prin programe special menite sa recladeasca conexiunea dintre dependent si comunitatea din care acesta face parte.

“Conexiunea umana este cruciala ca prima etapa de eliminare a traumei.”

Solutii individuale pentru adictie

“Nu intreba care este motivul adictiei, ci care este motivul durerii.” (Gabor Maté)

Reluarea legaturilor este esentiala pe termen lung, dar conexiunea umana este cruciala ca prima etapa de eliminare a traumei. Cand cineva decide sa se confrunte, in sfarsit, si sa simta durerea pe care poate o evita de ani de zile sau chiar decenii, nu poate face singur primul pas.

“E necesar sa treci prin acea durere, dar trebuie sa ai un sprijin.” (Gabor Maté)

Acest sprijin inseamna, in mod esential, ca acesti oameni sa beneficieze de grija si sustinere, extrem de importante pentru a crea acea structura neurala ce determina curajul emotional in copilarie. Astfel incepem sa inlocuim ceea ce lipseste si, datorita descoperirilor din neuroplasticitate, azi stim ca putem invata un caine batran sa faca lucruri noi, reconfigurarea retelei neuronale fiind posibila la maturitate. Desi este esential ca dependentii sa se simta sprijiniti ca, in sfarsit, sa se confrunte si sa simta durerea pe care incearca s-o evite, acest proces este, in final, unul interior, care trebuie asumat individual.

nu-incerca-sa-fugi-de-durere

Radacinile vindecarii

In copilarie, parintii au grija de noi pana cand suntem in stare sa avem singuri grija de noi insine. Oricum, e cert ca parintii nu vor putea sa aiba grija de noi toata viata. Probabil ca e la fel de cert, la nivel emotional, ca tocmai datorita faptului ca parintii ne iubesc atat de mult, invatam sa avem grija de noi insine. (Invatam sa avem grija de noi, tocmai ca persoanele care ne iubesc si pe care le iubim sa nu sufere din cauza noastra). Programele implementate in Portugalia au demonstrat ca dependentii se simt foarte bine atunci cand sunt apreciati de comunitatea lor. Portughezii au creat tipare limbice pozitive prin aprecierea de care au beneficiat dependentii, astfel incat acestia au inceput sa invete sa se pretuiasca pe ei insisi, in mod constient sau inconstient. Cand oamenii ii ofera sprijin afectiv unui dependent, care doreste sa se confrunte cu durerea pe care o poarta, il iubesc si au grija de el pana cand acesta invata sa se iubeasca pe sine. Avand in vedere asta, poate ca reteaua neurala care determina curajul emotional, dezvoltata prin reflexia iubirii altuia, odata complet dezvoltata, poate fi numita, simplu, iubire de sine.

Sursa: upliftconnect.com/opposite-addiction-connection

%d blogeri au apreciat asta: