Cum mi-a demonstrat pisica Elsa că inteligența bate instinctul

Pisica Elsa, mi-a spus veterinarul, e parțial de rasă, ceea ce se poate constata și prin nivelul de inteligență. Io n-am priceput. Adică, ce, nu sunt toate pisicile la fel?

– Păi, dvs știți ce aveți aici?
– O… pisică?
– Da, dar nu orice pisică. E corcită cu Main Coon. (later edit: norvegiană de pădure, că nu s-a făcut cât canapeaua)
– Cu… ce? Tre’ să-mi scrieți pe litere, ca să caut pe google…
– Doamnă, nu ați observat că pisica dvs e mai cuminte?
– Depinde ce înțelegeți dvs prin cuminte…
– Depinde ce înțelegeți dvs prin obraznică… Sare de colo colo, mușcă, strică prin casă?
– Aaa, nuu… Cum așa? Își dă seama dacă mușcă, știe cât să strângă din dinți, să nu ne rănească, nu e isterică, nu sare pe perdele, nu miaună compulsiv…
– Vedeți? Asta vreau să zic. Astea sunt semne de inteligență, mai ales la un pui de pisică, de câteva luni (3), astfel de comportamente țin de inteligență, nu doar de instincte, nu credeți?

Adevărul e că nu știu. Și e dificil să crezi ce nu știi. În caz că nu ești martorul lui Iehova…

Până afli, tot ce poți avea e credință sau încredere (“faith” le denumește pe amândouă în engleză). Credință sau încredere oarbă, nu pentru că ești fericit sărac cu duhul, ci pentru că ești, efectiv, orb. Așa mergi, în fiecare clipă, ca un orb, prin viață. Fiecare clipă e un pariu pe nevăzute (blind, ca la poker).

Nu am știut dacă o fi bine să crești și să ții o pisică în apartament, dacă nu e cumva egoist, dacă nu privezi bietul animal sălbatic de aventuri și de viața liberă. Busted (mit demontat).

Cineva m-a întrebat pentru ce nu am luat o pisică de pe stradă, să fac un bine, în loc să iau o pisică de prin vecini. Busted.

Nu am intenționat sau dorit să-mi iau pisică. Aveam chiar niște prejudecăți legate de asta, despre femei singure și pisici. Și, cum sunt singură în perioada asta, un tip chiar m-a apostrofat: da’ bine că-ți iei pisică, în loc să-ți iei bărbat! Numai că eu nu mi-am luat pisică în loc de bărbat. Busted.

Pisica Elsa

Veterinarul mi-a zis că Elsei, fiind parțial de rasă, îi convine în apartament. Am testat, nu am crezut. Am dus-o afară, am zis să-i ofer aventură, dar ea abia aștepta să se întoarcă acasă, unde are ritualul ei simplu și liniștit de joacă și de viață. “Ei îi trebuie confort și comoditate, e mai sensibilă, e ideală viața de apartament pentru ea, are nevoie de puțină iubire și de multă liniște. E o pisică inteligentă și liniștită.” Așa mi-a zis veterinarul. N-am crezut, am cercetat. Busted. (Oare se poate deduce de aici că liniștea are legătură cu… inteligența?)

De acum doi ani, parcă mi se năzărea o pisică mică și cu ceva roșcat pe blană. Habar nu aveam de ce. Nicăieri nu am recunoscut o astfel de pisică. Mi-am zis că, dacă va fi cazul, o voi recunoaște imediat. Dacă nu e doar o năzărire, dacă e pisica pe care s-o adopt. Așa mi s-a năzărit și dinainte de a fi făcut copchila. Nu mă întrebați de ce. Citiți articolul anterior: Oda lu’ da’ de ce, dacă sunteți curioși.

Am auzit că vecinii au pui de pisică și am fost curioasă să-i văd, împreună cu fiică-mea. Culmea e că voiam să elimin o nouă posibilitate de a descoperi acea pisică, cu ceva roșcat pe blană. Încercam să mă conving că pisica respectivă doar mi se năzărise, mai ales că eu nu voiam, pentru mine, și nu simțeam nicio nevoie să cresc și să “am” o pisică.

Când Dharma, fiică-mea, a văzut pisica asta, la modul eye contact (contact vizual), s-a întors zâmbind către mine și a zis: “Asta e, mami”. Iar eu m-am uitat în ochii pisicii, apoi i-am recunoscut blana (de tip calico, în trei culori distincte, alb, negru și portocaliu), și i-am răspuns copilei: “Da, într-adevăr, asta e, mami.”

Elsa a fost crescută alături de mama, de surorile și de frații ei, alăptată până la 2 luni și jumătate, ca la carte, apoi a primit cea mai bună alimentație, tot ca la carte. Când ne-am dus noi s-o vedem, și vecinii ne îndemnau fix pe ea să o luăm, mi s-a părut o barbarie să o despart de mamă și de surori și frați, ba chiar și de vecina, care o tot mângâia.

Mai târziu, am văzut și aflat că:

Elsa nu o mai recunoștea pe vecina și chiar fugea de dânsa, disperată, la mine în brațe. Vecina mi-a povestit că mama nu mai tratează puii ca pe pui, de îndată ce au crescut suficient, astfel încât pe Elsa am luat-o fix la timp. Ulterior, mama și puii rămași au început să se bată și să își împartă teritoriul. Asta se numește adaptare la evoluție.

Pentru că mama Elsei a rămas din nou gravidă, vecinii l-au chemat pe tata, cu rugămintea să o facă… pierdută pe undeva… Tata a refuzat. Vecinii au dus-o pe mama Elsei la veterinar, unde i s-au făcut avort și sterilizare. Elsa nu era favorita lor, poate pentru că are o pată pe nas, care pare că “strică” perfecțiunea, simetria, armonia. În plus, ea era colorată, iar vecinilor le plăceau mai mult celelalte pisici, aproape albe. Elsa mai era total diferită prin ceva: ochii ei erau altfel decât îi aveau mama, surorile și frații ei. Are niște ochi nu doar “rimelați” (cum a zis veterinarul), ci vii, curioși, cu o privire activă, nu pasivă.

Deci Elsa ar fi aterizat prima direct în stradă (later edit: între timp, una dintre surorile ei, lăsată să hoinărească pe stradă, a murit. Era frumoasă, cu blana ca de zapadă. Pe ea o văzusem prima, uimită ce frumoasă era, şi, în acelaşi timp, vecina îmi spunea că nu dă pisica respectivă, iar Dharma mă striga să mi-o arate pe Elsa). Nouă ne plac cel mai mult chiar chestiile pe care altcineva le-ar putea considera defecte. Pata de pe nas o face pe Elsa să fie Elsa, așa cum e, pătată pe nas. Pata ei de pe nas, blana ei colorată ni se par adorabile. Asa ca s-a făcut bine ce s-a făcut. Busted.

Iar azi, legat de instinct și de inteligență, de siguranță și de fetișuri… (apropo de „fetişuri”, Elsei îi place să fure sitele de la chiuvete, să se joace cu ele prin toată casa şi să le ascundă te miri pe unde). Busted.

Pisica Elsa a venit lângă mine și a început să mă muște de coaste. Alooo, tanti pisica, ce faci? Ea doar mă privea cu ochii ei mari și frumoși, de parcă sunt dați cu rimel, vorba veterinarului. Și iar mă mușca…

Am reacționat instinctiv. Lasă-mă, măi, pisică, du-te de aici, ce te-a apucat? Ea, nimic… Mă opresc o clipă să gândesc. Fiindcă, altfel, dacă reacționez instinctiv, în continuare, ajung să mă enervez. Degeaba îi repet „Nu” pisicii. Uneori pare că pricepe. Alteori, ca acum, nu, deloc. Dacă reacționez instinctiv și mă enervez, pot ajunge să țip, să devin agresivă. Total inutil.

Mi-am amintit că veterinarul zicea că pisica Elsa e inteligentă (later edit: între timp, pisica Elsa a învăţat să „pupe”, în loc să muşte din instinct, când îi spunem „nu”; a învăţat să coreleze cauză-efect, observând, astfel încât se caţără şi apasă cu lăbuţa pe clapeta care trage apa la toaletă, pentru că îi place). Hai să gândesc, să încerc să înțeleg, mi-am spus. Pentru ce face ea asta? De ce mă mușcă? Parcă spusese veterinarul că nu mușcă aiurea. Dar nici nu mușcă tare, tot așa, are autocontrol. Atunci, ce vrea? Dar dacă încearcă să comunice, să-mi transmită ceva? Ce ar putea să vrea? Poate că îmi arată ce vrea, așa cum poate. Trebuie să fie simplu. Doar noi, oamenii, ne pricepem de minune să complicăm.

Și atunci, brusc, mi-am dat seama. Draga de tine, Elsa, nu am blană, așa-i? Ha, ha!

E foarte cald. Stau în casă cât mai sumar îmbrăcată. Elsa e încă mică. M-a considerat drept noua ei mamă, după ce și-a pierdut mama, care azi ar lua-o la bătaie pentru teritoriu și mâncare. Nici ea nu a avut încotro, nici eu, așa ne-am pomenit relaționând.

Știți sau sigur ați văzut pisicile, oricât de mari ar fi ca vârstă, cum fac “pâinici”? Cum apasă alternativ cu lăbuțele, ca la un masaj? Așa apăsau pieptul mamei, când sugeau, ca să curgă laptele. Le rămâne toată viața acest gest de calmare, de liniștire, antistres. E ca un fetiș sau ca o ancoră de siguranță. Le amintește de momentele când se simțeau în maximă siguranță și iubire și trăiau maximă plăcere. Așa că pisicile fac un ritual din această ancoră. Sunt un bun exemplu. Dacă tot ne amintim, măcar de ne-am aminti momente minunate, pentru a ne încărca, în prezent, de energia lor pozitivă, de bucuria lor.

Am vrut să verific dacă Elsa mă mușcă ușor pentru a-mi atrage atenția că nu am blană. De obicei, am ceva pe mine, o haină, simte o bucată de material, ceva ce poate smotoci, ca pe blana mamei ei, ca și cum ar suge de la mama ei, în timp ce face pâinici. E ritualul ei de dinainte de somn, de a adormi. Mi-am dat seama că Elsa mâncase și, probabil, voia să doarmă. Mi-am pus o haină pe mine. Elsa a început imediat să smotocească haina de pe mine, în zona coastelor, ca și cum ar fi supt de la mama ei, să facă pâinici, să toarcă, și apoi a adormit liniștită. Poate chiar fericită. Am alăptat copchilu’, ha, ha. I-am înțeles nevoile. Da, a reușit să mi le comunice, să transmită. Da, e deștept copilul. Da, e mișto să stabilești o conexiune, o comunicare, să înțelegi altă ființă.

Omul trebuie să învețe să-și depășească instinctul prin inteligență. Pisica Elsa mi-a arătat azi cum inteligența bate instinctul. Animalul funcționează pe pilot automat, copilul e fericit sărac cu duhul, iar omul adult trebuie să se deștepte…

Sunt clipe, în zile de vacanță, care fac să pară toată viața o vacanță, când stau așa, ca într-o meditație vie, ca într-o meditație care nu are nevoie de numele și de eticheta de meditație, și singurul efort, singura muncă e să realizez că iubesc, cum se extinde iubirea și îmbrățișează tot ce există, dizolvându-mă total în această senzație. Înainte de fetișul ăsta, mușc ușor universul de coaste, ca să-i dau de înțeles că nu are blană…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.