Pentru ca merit…

Acum, cand urmeaza debut de sarbatori cu foiala, sclipicios si zgomotos, cand traficul devine proba de nervi, cand incep reclamele, marketingul, cand nemultumirile politice continua sa tina primele pagini ale jurnalelor, cand pretindem ca am fost cuminti si asteaptam Mosii, cand oamenii cumsecade se organizeaza pentru a-i ajuta pe cei neajutorati, abandonati, singuri, orfani sau batrani, ma gandeam la ceea ce meritam.

Cati dintre noi nu s-au intrebat macar o data: pentru ce merit ceea ce traiesc? Sau de ce n-as merita mai mult? Iar atunci cand simtim asa, poate ca nu ne dam seama ca manifestam, de fapt, o nemultumire conjugata cu o pretentie. Merit niste parinti care sa…, merit un partener de viata care sa…, merit un copil care sa…, merit un job care sa…, merit colegi, prieteni care sa…, merit un guvern, o tara care sa…, pentru ca merit.

Mi-a picat sub ochi postarea unei prietene, un articol numit “Nu exista nu poti, exista nu vrei” . Oare chiar asa sa fie? Nu vrem sa ne fie mai bine? Ne multumim cu putin desi meritam mai mult? Sau ne luptam mereu pentru ceea ce consideram ca meritam din partea noastra, a celor apropiati, a colegilor de munca, a comunitatii, a tarii, a planetei, a universului?

Mama a crescut într-un bordei, într-o familie de ţigani, într-un sat sărac şi uitat de lume care nu este nici acum electrificat complet. Bunicii nu aveau încălţări şi bunicul nu a avut niciodată o curea pentru pantaloni. Mama avea de mers 6 kilometri până la şcoală, iar iernile din Budrea sunt dure şi cu multă zăpadă.

Primul drum asfaltat la Budrea a fost făcut când mama trecuse de 70 de ani. Nu a lipsit niciodată de la şcoală. Mama are 1.38 pe vârfuri. Are o energie înfricoşătoare pentru mine şi acum, la 80 de ani, iar eu sunt văzut de marea majoritate a celor din jur ca fiind hiperactiv. Mama nu crede în văicăreală. Nu acceptă scuze. A avut o viaţă grea, dar nu am auzit-o să se plângă vreodată cuiva. Am văzut-o plângând scurt şi pe ascuns în momentele când tata, un alcoolic şi cu explozii rasiste, părea că o să reuşească să o frângă. Când îi fura banii pentru băutură, după un scandal oribil cu ameninţări cu moartea atât a ei, cât şi a mea – fiul „ţigăncii“, când nu a ştiut pentru o zi cum se va descurca să reziste în viaţa ei. E ziua ei astăzi, aşa că am sunat-o. Mama îmi reaminteşte că noi, românii, o ducem mai bine decât am dus-o vreodată. Că văicăreala nu ajută la nimic. Că plânsul de milă e patetic şi nu rezolvă problemele pe care le ai. Că victoriile pe termen scurt, la fel ca înfrângerile, sunt doar o parte a unui proces. Crede cu pasiune în Dumnezeu, dar într-un Dumnezeu deloc moale sau grijuliu.

Fiul meu, pe la 5 ani, m-a prins într-unul dintre foarte rarele mele momente de cădere. M-a întrebat ce am. I-am spus că e ceva complicat, dar o să-mi treacă. Mi-a spus calm că mamaia ştie ea pe un nene mare în cer care mă poate ajuta şi că ar trebui să încerc să îl conving. Mama crede în România. Este convinsă că o să avem şi o clasă politică normală curând şi că, dacă ne vom strădui îndeajuns, o să fim ajutaţi şi de nenea ăla mare din cer.

Eu nu cred în liderus maximus. Am oricum o problemă cu autoritatea, aşa că ar fi şi cam greu.”

Apropo de liderus maximus, stiti cum se spune: esti ateu pana cand incepe sa se prabuseasca avionul in care te afli. Nu, fireste, ne spunem, eu nu merit asta. Poate vecinul, aflat in acelasi avion, merita. Nu stiu. Dar eu cu siguranta nu merit. Eu merit mai mult, mai bine. Poate vecinul nu merita mai mult din partea mea. Dar eu cu siguranta merit mai mult din partea lui. De ce? Pentru ca asa cred, pentru ca asta e parerea mea, pentru ca am impresia ca stiu ce este drept, care este adevarul suprem, cine suntem si ce meritam toti, unul de la altul. Cam asta e ecuatia. Inlocuiti-l pe vecin, in aceleasi propozitii, cu orice om, orice fiinta, orice situatie.

La inceput a fost vaicareala. Apoi, rugaciunea. Doamne, fa o minune! Doamne, rezolva! Doamne, da-mi!

Dar daca e deja aici si se intampla ceea ce ne este dat? Avem un pariu simplu de tot. Daca exista ceea ce numim Dumnezeu, forta divina, Creator etc, atunci cam cat de ipocriti suntem in clipa cand ne rugam “Faca-se voia Ta” si apoi cerem sa se faca voia noastra, fiindca nu ne convine voia deja existenta a tot ce exista, a tot ce ne inconjoara? Oare nu uitam zilnic si mult prea des ca nu suntem centrul universului, ci doar o parte componenta? Smerenia inseamna ca trebuie sa inveti sa fii discipol inainte sa devii maestru. Daca nu exista liderus maximus, daca nu credem in ceva mai presus decat noi, atunci cine ne impiedica sa obtinem tot ce consideram ca meritam? Nu reusim, in ciuda a cat suntem de buni si a cat meritam? Pai atunci nu e clar ca exista ceva mai presus decat noi? Ca doar n-am creat noi universul de care ne plangem ca nu-i destul de bun pentru noi. Poate ca nu am trecut de faza discipolului, dar avem deja pretentiile de a putea ceea ce poate doar un maestru. Dar un maestru nu si-ar folosi putinta pentru ce am folosi-o noi, daca am fi in locul lui si am putea ce poate el, si tocmai de aceea nici nu suntem maestri, ci inca discipoli. De exemplu, in clipa cand judecam un om, pentru simplul fapt ca il judecam, nu suntem mai buni decat el. Si trecem inapoi la coada vacii.

Cine credem noi ca suntem sa ne arogam dreptul, sa avem pretentia sa ne judecam viata? Poate sa apara intrebarea: atunci pentru ce sa mai depun efort daca oricum nu conteaza? Pentru ce sa-mi mai pese? La final, tot nu voi obtine tot ce vreau. Niciodata in totalitate. Pentru ca viata are un termen de garantie si e limitata din multe puncte de vedere. La final, murim. Conteaza ceea ce facem cat traim, in acest timp limitat? Da, conteaza. Orice efort conteaza. Poate ca nu atat pentru scopurile pe care vrem sa le atingem, pentru rezultatele pe care ni le dorim, pentru calitatea vietii noastre exterioare, asa cum ne-am dori-o. Dar conteaza, cu siguranta, pentru starea noastra interioara, pentru calitatea vietii noastre interioare si pentru ceilalti. Si astfel se imbunatateste inclusiv viata exterioara, chiar daca tot nu e asa cum am vrea noi.

Conteaza gandurile, intentiile, dar mai ales faptele. Virtutea unui om si calitatea sa umana nu constau in calitatea vietii sale, dimpotriva. Constau in felul demn in care continua sa actioneze, mai presus de sine, pentru binele comun, in ciuda vicisitudinilor vietii sale.

Reprezentantul unui Maestru spiritual autentic a vorbit, de curand, despre iubire. Iubirea este actiune, a spus el. Iubirea este motivul pentru care te trezesti, desi nu vrei, te dai jos din pat, desi nu ai chef. As adauga: iubirea este motivul pentru care muncesti, desi nu-ti place, iti faci datoria fata de tot ce te inconjoara si fata de toti cei din jurul tau, desi ai putea gandi ca meriti ceva mai bun, desi poate iti vine uneori sa fugi, desi primesti ceea ce crezi ca nu meriti. Stiti cum se spune: ai grija ce-ti doresti, ca s-ar putea sa primesti. Si atunci, ce te faci? Ce faci cu ceea ce ti-ai dorit? Iti duci nemultumirea la un nivel mai inalt, ca sa fii si mai nefericit? Sau iti duci constiinta la un nivel mai inalt, ca sa fii fericit?

In concluzie, se pare ca regula jocului acestei vieti este sa iubim, chiar si impotriva vointei noastre. Dar doar atunci cand nu ne mai impotrivim iubirii, abia atunci facem tot ceea ce facem cu drag, fara sa mai conteze cheful nostru. Omul care nu se mai impotriveste iubirii face rai din ce are, cu recunostinta, si abia atunci poate fi fericit. Toate tentativele imaginare ale omului de a fugi de propriul destin, toate gandurile sale cum ca ar merita un alt destin mai bun, cu tot ce implica asta (rude, oameni, comunitate, loc, situatii) nu reprezinta decat o sursa de nefericire.

Cheful omului este temnita sa. Iar omul devine sclavul propriului chef si se plange ca este nefericit, totodata. In sinea sa, omul gandeste ca aceasta creatie nu este destul de buna pentru el. Adesea, realitatea i se pare prea greu de suportat si atunci incearca sa evadeze, macar in imaginatia sa, intr-o lume mai buna. Bea, consuma droguri, consuma ce-i place, isi hraneste cheful, dar fuge astfel doar de sine. Fiindca sursa nefericirii si a fericirii este in sine. Fericirea nu se vinde si nu se cumpara, nu ni se da, fericirea si-o face omul, cu mana lui, oriunde, oricand, in ciuda a orice. Fericirea e o stare care depinde doar de omul insusi, de nimeni si de nimic altceva. Precum imi place mie sa spun, de curand: „Noua mea religie este ca nu-mi mai permit sa nu-mi convina ceva. Pentru ca merit fericirea.”

Reclame

Comments on: "Pentru ca merit…" (1)

  1. […] genealogie, de arbore ginecologic, cum glumeste tata. Ai naibii barbati! Pai, de ce sa-i iubesti? Ca nu merita! Ha, ha! […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat asta: