E greu sa decizi, e greu sa alegi. Nicio decizie si nicio alegere nu sunt fara de consecinte si toate consecintele, de orice natura, au efecte incomode, neplacute si cel mai adesea, dureroase.

Un mare maestru spiritual spunea ca singura diferenta dintre sufletele realizate, cele care l-au realizat pe Dumnezeu, si celelalte, care inca traiesc in inconstienta, este aceea ca primele stiu cu certitudine ca suntem niste marionete. Dar cum sa poti intelege asa ceva? Nu este inteligibil, e un paradox cumplit la nivelul mintii noastre. Cica sunt o marioneta, de la cel mai inalt nivel spiritual de constiinta, dar totodata sunt silit sa actionez, sa gandesc, sa decid, sa aleg si sa-mi asum responsabilitatea. Cum vine asta?

Dilema e ca nu-i nicio dilema. Cineva spunea ca mintea creeaza probleme, ca tot mintea sa ne dea senzatia ca gaseste solutii spre a rezolva problemele. Acesta este, de fapt, raspunsul. Alegerea nu exista. Stiinta a demonstrat ceea ce misticii sustin: ca nu exista liber arbitru. Si atunci ce mai depinde de noi, cum mai putem vorbi despre asumarea responsabilitatii?

De noi depinde starea noastra. Frecventa pe care ne aflam si de pe care emitem. Nu depind de noi reactiile altor oameni sau evenimentele si circumstantele vietii noastre, dar depinde de noi cum trecem prin ele. Ele raman aceleasi, oricum. Starea noastra, din pacate sau din fericire, nu depinde de ele. Iata responsabilitatea. E neconditionata. La fel este fericirea deplina, la fel este iubirea absoluta.

Ce sa faci? Ce sa decizi? Ce sa alegi? De fiecare data e atat de uimitor de simplu, raspunsul e in tine, dar totul se incetoseaza si devine extrem de complicat la nivelul gandirii proprii. De fiecare data, orice om stie cu certitudine ce ar fi moral, corect, drept si responsabil sa faca, in ceea ce tine de el si are consecinte si asupra altora. Insa omul prefera sa “uite” cu usurinta vocea aceea care vine de dincolo de gandurile creierului lui, de dincolo de limitele mintii lui, de dincolo de emotiile inimii lui, din adancul sufletului lui.

Omul crede ca daca se alege pe sine, sa-i fie lui bine, astfel le va fi mai bine tuturor. Insa tot ce facem are consecinte asupra a tot ce exista. Si tot ce exista, asa cum este, are in vedere binele nostru suprem, asa cum mintea noastra nici macar nu-l poate concepe. Deunazi, un muribund mi-a strans mana, un muribund de cancerul care m-a vizitat candva si pe mine, m-a privit cu lumina si drag in ochi si mi-a spus: “Tot ce vine de la Dumnezeu este bun. Sa nu uitam si sa nu ne indoim niciodata si nicio clipa de asta.”

Si totusi cum sa-ti faci datoria morala si responsabila, daca asta inseamna sa simti ca nu-ti e tie bine? Daca asta inseamna efort, stapanire de sine, vointa, disciplina? Cum sa nu fie mai placut si mai usor altfel? Oare e mai bine sa umplem lumea de oameni frustrati, care se chinuie sa-si faca datoria, decat de oameni hedonisti, care traiesc pentru propriile placeri? Ce alegere sado-masochista mai e si asta?

Se spune ca nu se poate si cu sula-n cur si cu sufletul in rai. Nu exista alegere, ea a fost deja facuta, regulile jocului sunt simple si stabilite de la inceputul Creatiei. Intr-un fel sau altul vei avea impresia ca alegi, doar ca sa vezi unde te duc alegerile tale, iar la final ramane o singura alegere, aceea de a dori sa te eliberezi din rolul de marioneta. Sforile nu sunt trase din scurt, ca sa ai senzatia unei iluzorii libertati de miscare. De sus se da comanda, iar tu canti si joci dupa reguli. Poftim provocarea, poftim intamplarea, ce faci, ce alegi, ce decizi?

Omul stie de fiecare data, cu absoluta certitudine, ce s-ar cuveni sa aleaga si sa faca, dar prefera sa gaseasca scuze si justificari. Sufletul il indeamna sa aleaga iubirea, dar strugurii sunt acri, ii spune mintea. Sa nu uitam zicala: fie gasesti o cale, fie gasesti o scuza. Iar daca ai gasit calea, nu mai gasi scuze odata ce ai pornit pe ea. Odata ce ai pornit pe o cale, fii sigur ca poti s-o duci la bun sfarsit, facand de fiecare data ceea ce stii ca s-ar cuveni sa faci. Calea e iubirea si sufletul fiecaruia o stie prea bine. Iubirea iubeste totul, in iubire nu exista lupta sau conflict, in iubire nu exista dilema, alegere, decizie. Iubirea, in sine, este singura „alegere”, singura „decizie”. Sunt termeni inexacti, fiindca iubirea doar este si atat, indiferent ca suntem noi constienti de ea sau nu, indiferent ca avem impresia ca o alegem sau o negam prin conflict cu sine si cu tot ce exista.

Nu exista dilema, problema, nici scuza sau solutie. Tot ceea ce faci poti face cu drag si atunci nimic nu mai reprezinta un efort, un sacrificiu, durere sau neputinta. Cel mai usor si comod e sa gasesti scuza: “nu pot”. Iar “nu pot” va deveni mormantul in care te vei ingropa singur, in care iti vei ingropa viata si bucuria simpla si autentica de a trai. Bucuria autentica nu e niciodata in neputinta, ci in depasirea ei. Neputinta nu te poate umple de bucurie, de satisfactie, nu e niciodata o recompensa suficienta. Nicio scuza de pe lume, oricat de sofisticata si inteligenta ar fi, nicio acuza nu te vor face sa te simti vreodata implinit si fericit. Vei ramane doar un acuzator scuzat.

Asa ca, omule, poti! Nu-i nevoie sa alegi si sa decizi. Stii mereu, de fiecare data, ce ai de facut. Stii  de dinainte, a priori, stii cu siguranta ce anume se cuvine sa faci. Ce este moral, ce este corect, drept, ce tine de tine, ce s-ar cuveni sa poti, ce s-ar cuveni sa depasesti in tine ca sa poti.

Nu-i nevoie sa aleg intre mine si ceilalti, intre binele meu si binele lor. Nu exista nicio alegere, cand totul este in tot. Iata o povestioara care explica genial aceasta falsa dilema:

Un pestisor era ars de dorul oceanului. Cauta si tot cauta oceanul, curios cum e oceanul, cum arata, unde este? Si tot inota si calatorea, cautandu-l. Pana intr-o zi, cand a dat peste un peste mai mare si mai batran, care l-a intrebat incotro hoinareste. Pestisorul i-a spus cat de mult iubea el oceanul, libertatea pe care trebuie s-o ai in ocean, cat de dor ii era de senzatia aceasta, pe care parca o stia de undeva, si de-asta hoinarea, cautand oceanul in lung si in lat, dar nimeni nu-l putea calauzi. “E simplu”, i-a raspuns pestele mai mare. “E atat de simplu. Asta e oceanul.” “Cum adica asta?”, s-a mirat pestisorul. “Da, asta in care inoti. Asta e oceanul pe care il cauti.” “Nu se poate”, a replicat pestisorul teribil de dezamagit, frustrat si nemultumit. “Nu se poate sa fie asta oceanul. Asta e doar apa si atat…” Si pestisorul a plecat mai departe, suparat pe pestele mai mare, crezand ca si-o fi batut joc de el. A plecat, nefericit, sa caute mai departe oceanul, libertatea si fericirea.

Anunțuri

Comments on: "Ce sa fac? Ce sa decid? Ce sa aleg?" (1)

  1. Cei ce pot accepta teza absentei unui liber arbitru sunt rari, chiar la scara larga, printre teoreticienii mintii, neurostiinte, cei ce studiaza fenomenul constiintei, precum si religia. Apreciez, deci, cu atat mai mult articolul tau. Egoul inca nu poate sa accepte ca nu-i chiar asa, de capul lui, dar, se va da batut, pana la urma.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: