Fotosinteza din Dumnezeu

– Ce faci? Muncesti? Esti ocupata?
– Oarecum. Da, daca vrei, poti spune si asa. Ma fotosintetizez. Asta fac.
– Cum adica?
– Adica, asa… Ca florile, stii? Se hranesc cu lumina. Asta-i treaba lor. Depinde cum vrei sa vezi asta, ca fiind o munca sau nu. Asa ma hranesc si eu. Cu bucurie. Cu iubire.
– Si cum faci asta?
– Renuntarea despre care am vorbit in cartea mea, si pe care o practic, este acceptare. Cand accepti totul, cu inima deschisa si cu gandul la Dumnezeu, adica la ceva mai presus de tine, care te incape si te depaseste, apare bucuria simpla. E nevoie doar sa fii gol, ca sa-i faci loc. Sa fii gol de propria voie, ca sa accepti voia lui Dumnezeu. Fiindca ea oricum se face. Indiferent ca-ti place tie sau nu. Indiferent ca te opui sau faci eforturi fiindca tu vrei altceva. Impotrivirea aduce suferinta. Sa fii gol de propriile dorinte, sa renunti la “eu vreau”. Sa fii gol de tine.
– Adica sa renunti la tine? Pai, cum te poate face asta fericit?
– Pai, cum ai putea fi altfel fericit?! Te-as intreba… Spune-mi, cum? E amuzant. Oamenilor li se pare logic sa fie fericiti cand se face voia lor. De asta depinde fericirea lor. Orice altceva percep ca pe o moarte chinuitoare. Renuntarea la “eu”. E singura cale, de fapt, ca sa fii fericit. Niciodata nu exista nicio sansa, absolut niciuna, ca totul sa fie perfect in viata cuiva, dupa vrerea sa. Fiindca totul depinde de tot. Si din acest tot, tu vrei ca numai tu sa contezi. Si iti conditionezi astfel ceea ce numesti “fericire” proprie. Asta e moartea, prietene.
– Si ti se pare mai logic sa poti fi fericit fara de… tine?
– Pai, altfel nu se poate. Fericirea nu e un castig, nu e ceva material. Orice conditionare destrama fericirea. Fericirea e o stare independenta, de sine statatoare. Nu o poti accesa decat atunci cand renunti la tine. Si tot atunci, abia atunci castigi totul, inclusiv ceea ce numesti “eu”.
– Nu inteleg…
– Daca “eu” depinde de atatea conditionari, exterioare si care nu depind de mine, si daca fericirea, asa cum o concep oamenii, trebuie sa depinda, in mod necesar, de “eu vreau”, care implica alte conditionari, de data asta proprii, spune-mi, te rog, ce control are acest “eu” asupra sa si asupra fericirii sale?
– Mda, pare ca nu prea are…
– Asta spun. N-are deloc. Eu nu pot avea niciun control, niciodata. Nici asupra mea, prin conditionarile vietii, nici asupra fericirii mele, daca le leg de ce vreau eu. Oamenii confunda fericirea cu placerea. Placerea si suferinta sunt conditionari siameze. Una e pretul pentru cealalta. Carui om sanatos la cap, cu discernamant, i-ar conveni un asemenea pret?
– Si totusi nu gandim asa, aproape niciodata. Pare mult mai usor, comod si convenabil sa gandim asa cum ne-am obisnuit si sa orbecaim acolo, in cautarea fericirii.
– Desigur. Singurul control e discernamantul. Prin care “eu” discerne ca singurul pariu prin care poate sa castige e renuntarea la “eu vreau”, apoi la “eu”. Asta e singurul rost al lui “eu”. Omul e legatura dintre cer si pamant. Cand te fotosintetizezi absorbind fericire in stare pura, absolut libera si neconditionata, “eu” nu poate decat sa se simta binecuvantat ca-si implineste rostul. Rostul lui aici, pe pamant, ca si in cer, e rostul de a fi fericit.

pariul-lui-pascal

– Ziceai de Dumnezeu… Dumnezeu pare asa de diferit pentru oameni.
– Nu ma refeream la o notiune, care poate fi diferita. La un nume. Ci la un principiu care poate fi valabil pentru toti. La o intelegere de dincolo de intelegere. Omul n-a deslusit cui ii datoreaza viata. Poti spune ca parintilor. Dar cine sunt acei parinti ultimi? Sau primii, daca vrei? Eu nu i-am cunoscut pe Adam si Eva. Nu stiu daca au existat. Nici Big Bang-ul stiintific nu-l cunosc. N-am fost acolo, ca sa-l vad cu ochii mei si sa-l descriu. Sunt toate niste supozitii, pe care nu le pot verifica direct, prin experienta proprie, palpabil, indubitabil. Mi-amintesc versurile lui Arghezi, din Psalmii lui: “Vreau sa te pipai si sa urlu: Este!” In lipsa acestui contact direct, mintii nu-i ramane decat sa creada in ce vrea, in atat cat cunoaste, in atat cat intelege si mai ales in atat cat accepta.
– Deci are fiecare Dumnezeul lui?
– Poti sa spui si asa. Ce nu putem experimenta, nu putem cunoaste. Ce nu cunoastem, nu putem intelege. Ce nu putem intelege, nu putem accepta. Iar ce nu acceptam nu putem iubi.
– Frumos, asta-mi place… Dar la ce folos?
– La tot folosul. Mintea se simte suspendata, in lipsa sigurantei, a unei certitudini pe care n-o poate capata in urma experientei directe. Mintea e un fel de Toma Necredinciosul. Nu vrea sa creada fara sa cerceteze. Mintea e lipsita de control, la fel ca “eu”. Nu-i ramane decat sa creada, totusi, in ceva, sau sa nu creada in nimic.
– Si la ce-i ajuta? Care-i diferenta?
– Altceva face diferenta, ceva mai frumos de atat. Ceva care poate depasi acest blocaj al mintii. Se zice ca sunt fericiti cei saraci cu duhul. De mult prea multe ori, in mod complet gresit, s-a interpretat ca asta ar insemna acei multi, dar prosti. Nimic mai fals. Mintea, in loc sa fie preocupata sa creada in ceva, in orice, sau sa abandoneze si sa nu mai creada in nimic, are o cale de mijloc absolut sigura. Care poate reprezenta o certitudine perfecta. In loc sa creada in ceva sau in nimic, mintea poate accepta totul exact asa cum este.
– Daaa, asta suna cat de poate de logic si de sanatos.
Asta inseamna sa fii fericit sarac cu duhul. Sa accepti, pur si simplu. Fara etapele obositoare de a experimenta, pentru a verifica, pentru a cunoaste, pentru a intelege. Accepti si iubesti. Si atunci cand iubesti esti fericit. Ce vrei mai simplu de atat? Invers judecand, e absurd. Nimeni nu va putea, niciodata, sa inteleaga pe deplin nici macar ceea ce experimenteaza, nimeni nu va putea cunoaste toate cauzele efectelor. Nici macar din propria viata. E o pierdere de timp si de energie.
– Si cum ramane cu credinta, cu Dumnezeu?
Pai, asta e credinta. Cand accepti totul asa cum este, il accepti pe Dumnezeu in toate, chiar si fara nume, fara sa-l numesti sau sa-i pui o eticheta, e vorba despre ceva mai presus de tine, ceva ce nu poti niciodata sa intelegi, o cauza careia doar ii experimentezi efectele. Efectul sunt “eu”. Viata mea… Dar cauza? Cum ramane cu ea? Cum ajung eu la ea?
– Inteleg si suna chiar logic. E simplu. E cel mai simplu, de fapt. Dar chiar daca accept, asta nu inseamna ca pot sa si iubesc. Accept ca mi s-a rupt piciorul si tu zici ca daca accept, o sa si iubesc asta? E imposibil.
– Ba imposibil e sa nu iubesti! Asta e chiar ilogic. Si daca nu iubesti, ce castigi? Aceeasi impotrivire, care iti aduce suferinta. Asta iti suna tie a acceptare autentica? Uite, tocmai de-asta am zis sa accepti cu inima deschisa si cu gandul la Dumnezeu. Asta e fotosinteza despre care iti vorbeam. Te hranesti din ea. Oricum s-a intamplat. E foarte bun exemplul tau. Ce ma impiedica sa iubesc ce mi s-a intamplat? Revenim de unde am plecat. Raspunsul e “eu”, conjugat cu “eu vreau”. Eu vreau sa n-am piciorul rupt. QED (quod erat demonstrandum).
– Da, o acceptare faptica e incontestabila. Dar, intr-adevar, nu inseamna o acceptare senina, din inima. Nu pot da timpul inapoi. Nu pot sa fac nimic altceva decat sa accept ca mi s-a rupt piciorul. Si totusi nu accept intru totul, chiar daca s-a intamplat deja, fiindca nu-mi convine.
– Asta zic. Nici n-am nevoie musai de gandul la Dumnezeu. Inima deschisa si gandul la Dumnezeu pot fi categorisite ca pure notiuni mentale. Sa accept pur si simplu inseamna sa nu ma impotrivesc, sa gasesc chiar motive de bucurie in ce s-a intamplat si sa plec mai departe de acolo. Bun, si? Ce-mi ramane de facut? Ishwar Puri spunea ca mantra cea mai buna e: “Si ce?!”
– Pai, cum si ce? Cum sa te bucuri cand iti arde casa? Sau cand pierzi tot?
– Pai, din nou, cum sa nu te bucuri? Ha, ha!
– Suna nebunesc.
– Dimpotriva. Nebunesc e sa crezi sau sa-ti imaginezi ca toate astea iti apartin. Desi “eu” n-are niciun control, da? Pai, cui ii apartin? Tu zici de casa, sa pierzi tot, te referi la lucruri materiale. Uite un lucru material, cel mai scump, pe care il pot pierde. Corpul. De aia ne preocupa sanatatea, ca tot vorbiram de picior. Dar imi apartine corpul? Detin eu control total asupra lui? Stiu eu ce se petrece in el? Am auzit deunazi un cetatean plangandu-se ca si-a facut o analiza la sange, un test de coagulare. L-a facut intr-o zi la un laborator, a doua zi la altul. Primul rezultat a fost 5.6, al doilea 0.9. Omul era necajit si nu pricepea nimic. Respectase la fel, in ambele zile, toate conditiile de recoltare. Certitudini, siguranta… Tu zici ca-i nebunesc sa te bucuri cand pierzi. Ti se pare mai sanatos sa traiesti nefericit cat timp ai piciorul rupt? Sau sa-ti traiesti toata viata trist ca mori? Ca pierzi? Cine te impiedica sa te bucuri in tot acest timp?
– Dar cum sa te bucuri ca mori? Cum sa te bucuri ca-ti rupi piciorul? Accepti, ca n-ai incotro, dar pare imposibil sa te bucuri de toate astea.
– Da, asa pare. Dar e fals. E o optiune pur mentala. N-ai pentru ce sa te bucuri? Bucura-te ca nu esti bacilul Koch! 🙂 Ishwar Puri dadea exemplul asta cu piciorul. Zicea asa: “Presupunand ca tu crezi ca esti trupul tau, corpul tau fizic, te doare genunchiul, spui “te urasc”, poti sa-i spui asta genunchiului? Vei spune “vreau sa ajut genunchiul, pentru ca-i vorba despre mine. Genunchiul e parte din mine si, de aceea, vreau sa ajut.” Asta inseamna sa accepti. Si ce?! Si eu, acum, ce pot sa fac? Ce-mi ramane de facut in conditiile astea, ca sa ajut, in loc sa ma impotrivesc? Daca tot sunt silit sa accept realitatea, care nu depinde de mine si de controlul meu, asa cum mi-as imagina sau mi-as dori, pentru ce sa nu ma si bucur de ea? Pentru ca mi-am rupt piciorul? Fiindca imi arde casa sau pierd tot? Pentru ce sa nu ma bucur de viata? Fiindca mor? Ti se pare mai logic si “sanatos” asa?
– Nu, intr-adevar, nu. Dar fotosinteza aia din Dumnezeu tot mi se pare o utopie.
– Este exact realitatea si nicidecum o utopie. Depinde numai si numai de tine cum o concepi, ea oricum exista. Florile sunt fericite sarace cu duhul. Plantele primesc lumina si elibereaza oxigen. Fara de asta, n-ar fi posibila viata pe pamant. Asta inseamna fotosinteza. Cauza si efect. Tu esti la fel ca oricare planta si faci acelasi lucru. Iti faci treaba. Singura diferenta e ca esti dotat cu o minte care se poate impotrivi si careia poate sa nu-i convina. De asta oamenii traiesc mai mult in capul lor decat in realitate. Tu faci diferenta. In primul rand, pentru tine. Tu, ca efect al unei cauze mai mari decat tine. Accepti asta sau nu. Iubesti asta sau nu. E atat de simplu.
– Iti multumesc oricum. A fost interesant dialogul.
– Eu iti multumesc. Pentru participarea la fotosinteza. Ca in versurile din Psalmul lui Arghezi:

„Pentru credinta sau pentru tagada,
Te caut darz si fara de folos.
Esti visul meu, din toate, cel frumos
Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

Singuri, acum in marea ta poveste,
Raman cu tine sa ma mai masor,
Fara sa vreau sa ies biruitor.
Vreau sa te pipai si sa urlu: „Este!”

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: