Am fost chemata la partid, sa ma apuc de treaba. Mi s-a adus la cunostinta sa ma pregatesc de plecarea la Bucuresti. Prima mea ingrijorare a starnit o avalansa de rasete copioase. “Pai… Nu stiu daca pot. Trebuie sa ma invoiesc de la serviciu…” In hohote de ras, am fost intrebata: “Si de-asta zici ca nu poti? Vai, e chiar grav, ha, ha! Unde lucrezi? Noi controlam tot. Daca ar fi sa nu controlam ceva, asta ar fi grav. Deci poti sa lipsesti oricat de la serviciu. Nu-i nevoie sa te invoiesti. Aranjam noi.” Eu tot nu pricepeam. Si insistam. Cum adica? O sa-mi consum zilele de concediu? Nu trebuie sa fac cerere sa ma invoiesc, mentionand motivul? Sa lesine bietii oameni de ras. Am fost asigurata ca nu era nevoie de nicio cerere si ca n-aveam sa pierd nicio zi de concediu. Era suficient un telefon si gata, se rezolva. Urma sa fiu delegata in interes de serviciu, cu toate drepturile aferente.

In sinea mea, nu mai voiam decat sa-mi revoc semnatura si sa nu mai aud, sa nu mai vad ce auzisem si vazusem. Am intrebat cum si cu cine urma sa merg la Bucuresti. Mi s-a zis ca doar cu domnul deputat, al carui imagine urma s-o reprezint. Atat. Numai noi doi. Pentru economie, era posibil sa impartim si camera de la hotel…

Pentru mine, era clar ca mi se incheiase „cariera” politica. I-am marturisit totul prietenului meu. Era un om simplu, care muncea ca barman-ospatar. Simtul lui practic imi fusese util de nenumarate ori, cand filosofia mea nu ma putuse ajuta. El a inceput sa rada. “Fii linistita, n-o sa pleci nicaieri.” “Dar ce sa fac? Cum sa le spun?” “Nu-ti face griji. Ma ocup eu de asta.” “Tu? Ha, ha… Dar cum ai putea tu sa rezolvi rahatul in care m-am bagat eu?” “Foarte simplu. O sa vorbesc cu domnul deputat si o sa-l rog sa te lase in pace.” Acum nu mai puteam eu de ras. “Si ce te face sa crezi c-o sa poti ajunge sa vorbesti cu el, c-o sa vrea macar sa te asculte? Sau sa faca ce vrei tu?” “Ei, uite, vezi, incurcate-s caile Domnului. Se intampla ca aici, unde muncesc eu, ii apartine totul domnului deputat. Nu lui direct, fireste, e trecut pe alte nume, dar eu stiu prea bine totul, inclusiv ce face dansul pe aici…” Ramasesem cu gura cascata. “Si ce face?” “Niste lucruri pe care n-ar vrea sa le auda sotia lui, de pilda. Nici altii. Niste lucruri pe care eu, care trebuie sa-l servesc, le stiu si le-am vazut, chiar si fara sa vreau.” “Si mie de nu mi le-ai spus?” “Fiindca te stiu prea sensibila pentru lumea asta si astfel de lucruri abia suport chiar si eu sa le vad si sa le stiu. Am pus deoparte dovezi. Si eu vreau sa plec de aici.”

N-are rost sa va povestesc ce se petrecea acolo… Cum aratau petrecerile unor oameni importanti. Sau cum politicieni de culori diferite, incrancenati in public, radeau si glumeau dupa aceea, la aceeasi masa, ciocnind paharele. Toate astea mi se pareau rupte dintr-un film. Am avut ocazia sa verific adevarul spuselor prietenului meu. Deputatul a inceput sa se fereasca de mine si s-a anulat drumul la Bucuresti. Nu-mi venea sa cred ca putea fi totul adevarat…

La scurta vreme, am gasit calea sa scap basma curata. M-am mutat in alt oras si mi-am gasit job acolo. In presa. I-am anuntat victorioasa pe fostii colegi din PSD ca noul job nu-mi mai permitea imixtiunea politica si i-am rugat sa-mi accepte demisia. Ma simteam libera. Dar picasem din lac in put, fara sa stiu…

pencil

Lucram, ca jurnalist, la rubricile de cultura, de sanatate. Pana intr-o zi, cand sefului i s-a parut ca scriam bine. Asa ca m-a trimis la o sedinta a Consiliului Judetean. Eram prospatura. Policienii erau foarte curtenitori, lingusitori si sarutatori de maini. Acordau mare atentie unui nou jurnalist. Mai ales daca era jurnalista. Seful mi-a cerut un articol pe teme politice. Cu o tema de dinainte stabilita. In situatia pe care urma s-o descriu, trebuia sa scot PSD-ul intr-o lumina favorabila. “PSD-ul? Stiti, eu… PSD-ul…”

Si asa a aflat seful ca eu facusem parte din PSD si m-a felicitat calduros. Asa am aflat si eu ca dansul infiintase PSD-ul in acel oras. Aveam musai nevoie de acel job, fiindca primisem niste beneficii prin relocare si trebuia sa prezint dovada lunara a continuitatii in munca, fara nicio zi de intrerupere. Am scris acel articol folosindu-ma de sofism, nu de filosofie. Eram scarbita de mine si de lumea in care traiam.

Seful a continuat sa ma implice in politica, in calitate de jurnalist, in ciuda protestelor mele. Mi-a cerut un articol in care sa-l fac praf pe primar, care avea alta culoare politica. N-am sa uit niciodata zilele acelea. Nu mai aveam liniste, plangeam si nu stiam ce sa fac. L-am sunat pe primar. I-am spus adevarul, exact ce se petrecea si cat de groaznic ma simteam, l-am rugat sa ma sfatuiasca, sa ma ajute cumva. Primarul era cat se poate de relaxat si teribil de amuzat. Nu auzea in fiecare zi asa ceva din partea unui jurnalist. M-a asigurat ca era obisnuit sa fie atacat in presa, e normal, asa se practica peste tot, m-a indemnat sa ma linistesc si… sa-mi vad de treaba, ca sa nu-mi pierd jobul. “Adica… sa scriu despre dvs, sa va atac?” “Da, sigur, nu-i nicio problema. Pe mine nu ma deranjeaza”, a replicat primarul. I-am cerut scuze anticipat, l-am rugat sa ma ierte pentru ce urma sa scriu, iar omul a inceput sa rada de-a binelea. Dupa ce si-a terminat mandatul, s-a mutat in Parlament.

Am scris articolul de parca altcineva scria in locul meu. Nu ma mai simteam la fel cand mergeam pe strada. Imi venea sa-mi plec capul. Seful jubila. A urmat sa-mi ceara un articol prefabricat. Un interviu in care eu sa pun si intrebarile, eu sa inventez si raspunsurile. Incepusem deja sa caut solutii. Eram dispusa sa accept orice alt job, pentru a-mi asigura continuitatea in munca, de care aveam nevoie. Am gasit alt job, problema era ca nu aveam voie nici sa-mi dau demisia, nici sa fiu eliberata din functie din motive care aveau legatura cu eficienta mea, in calitate de angajat.

Asa ca m-am prezentat in fata sefului si l-am anuntat ca nu mai scriu articole pe teme politice. Ca refuz sa mai fiu implicata in politica si sa lucrez astfel. M-a amenintat ca ma da afara. I-am spus ca sunt de acord. Atunci, m-a invitat sa discutam intre patru ochi. Mi-a adus laude, m-a asigurat ca ma pretuia si ca avea nevoie de oameni ca mine. Ca ma putea astepta un viitor bun. Ca mi-a oferit cea mai buna rampa de lansare pentru un jurnalist. Politica, nu cultura, nu rubrica despre sanatate. Multi jurnalisti au devenit politicieni, la randul lor, egali cu aceia despre care au scris.

Apoi, seful s-a incruntat si m-a avertizat ca-mi oferea un scurt timp de gandire. Acceptam sa scriu pe teme politice sau ma dadea afara. Decizia mea era luata. Am fost eliberata din functie cu blandete, intr-un final. Nu aveau ce sa-mi reproseze ca angajat. Era cert ca voiau sa scape de mine, daca nu le serveam interesele, asa ca au invocat reducerea de personal. Si asa am scapat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: