Scriu acest articol in urma experientelor din ultima vreme, in urma trainingului pe care l-am oferit pentru meseria de facilitator de dezvoltare comunitara, gandindu-ma si la alegerile care urmeaza.

Continuati sa cititi, cu rabdare, doar daca va intereseaza dezvoltarea personala, familiala, comunitara, durabila. Daca nu va intereseaza nimic din toate astea si vreti doar sa va fie voua bine si caldut, indiferent de altii sau chiar in pofida lor (din ciclul “sa moara dujmanii mei”), daca va intereseaza sa va “bucurati” de viata prin placeri personale si nu urmariti interese superioare voua, daca pentru voi contati numai voi, inchideti pagina si cautati informatii despre cum sa va sporiti placerile si cum sa evitati durerile.

Acum cativa ani, am stat de vorba cu un om de afaceri american, bogat, destept, cu un acut simt practic. Am ascultat povestea vietii lui, cum a pornit de foarte jos, dintr-o familie saraca, cu multi copii, din Grecia. Cum acesti copii, el si fratii sai, au plecat si s-au raspandit care incotro in lume, sa-si faca un rost in viata, sa-si intemeieze propriile familii si sa obtina posibilitati de a le sustine. A fost o vreme, in viata acestui om, cand isi privea copiii, la randul sau, retinandu-si lacrimile, neavand ce sa le ofere, promitandu-si ferm ca va face absolut orice este necesar ca sa-i scoata din saracie si ca sa le asigure conditii decente de viata si sansa de a studia, pe care el nu o avusese. A fost o vreme cand omul asta autodidact era plin de rani la picioare, umbla cu pantofi rupti si muncea titanic.

A castigat multi bani. A pierdut multi bani. A luat-o de la zero de mai multe ori. A invatat pe parcurs, din necesitate. Se spune ca nevoia te invata. Multi il pot considera un om de succes, fiindca a ajuns sa aiba multi bani si afaceri profitabile. Dar pe acest om nu-l intereseaza vreo reteta a succesului, nici s-o scrie, nici s-o dea mai departe. Nevoia primitiva l-a invatat doua lucruri importante: ca trebuie sa muncesti mult si cum sa faci ca sa ajungi sa nu mai trebuiasca sa muncesti mult.

Omul declara, cu o  sinceritate debordanta, socanta si amuzanta, pe alocuri, ca pentru el conteaza doar el. Pragmatismul sau exclude prea multe emotii. Acestea nu sunt deloc profitabile. Pragmatismul sau nu intelege cum altcuiva ii pot placea florile, copiii mici, artele. Pe copiii sai i-a disciplinat, cat a putut de fortat, in directia in care acestia sa devina autosustenabili si profitabili, la randul lor. Aproape si-a repudiat un fiu pasionat de muzica. Rade si se lauda cu abilitatea sa de a se face frate cu dracul oricand si in orice conditii. Ca o conditie necesara de adaptabilitate pragmatica. Inteligenta consta in a depista care este diavolul cu care sa fraternizezi ca sa treci puntea. Cui sa-i dai spaga si cum. Politicianului, bancherului, organului de control. Asta ii este spiritul “comunitar”, ca sa fie “bine” pentru “toti”.

Cand axioma si scopul vietii tale sunt ca pentru tine contezi numai tu, e clar ca nu te intereseaza dezvoltarea comunitara, nici binele vecinului, nici evolutia umanitatii. Nu te intereseaza impartasirea, coeziunea, ci tocmai separarea. E firesc sa-ti blochezi emotiile, ca sa nu te doara durerea altuia. Ca sa nu risti sa-l pui pe altul mai presus de tine, cumva, vreodata. Nu te intereseaza absolut deloc cum sa-l inveti si pe altul sa devina bogat, fiindca stii ca daca ar face toti mica ta smecherie, ea n-ar mai fi functiona pentru tine. Daca toti ar deveni “destepti”, sa se faca frate cu dracul, dracul n-ar mai putea oferi privilegii personalizate. Fiindca pana si dracul e limitat, ca si sistemul. Nu-i poate hrani si potoli pe toti, oricata spaga ar primi. Intr-o lume populata doar de imparati, n-ar mai exista sclavi. Iar imparatilor nu le-ar mai folosi la nimic sa fie imparati, daca ar fi nevoiti sa-si lege singuri sireturile si sa munceasca pentru hrana. Fiindca banii nu sunt comestibili.

Dezvoltarea comunitara durabila nu are nimic de-a face cu toate aceste manevre fals adaptative de a te “scoate”. Pragmatismul si succesul unui astfel de om nu sunt decat formula matematica a unui egoism crancen. Cand constati ca tu nu contezi pentru sistem, iti inchizi inima si iti repeti ca nici sistemul nu va mai conta pentru tine. Dar sistemul inseamna oameni, multi oameni. Unii care ii conduc si ii pacalesc pe altii, altii care muncesc si se straduiesc. Toti, prin definitie, oameni.

comunitate

Cineva spunea ca suntem 99% animale si 1% discernamant. Doar uzul acelui 1% de discernamant ne ridica deasupra statului de animal feroce, avid, care isi delimiteaza si apara spatiul, care te poate ucide intr-o fractiune de secunda daca se simte amenintat, care face orice pentru propria supravietuire si pentru propriile nevoi. Pe animal nu-l inmoaie artele. Instinctul e mai puternic decat emotia. Pe animal il intereseaza doar propria supravietuire, a sa si a speciei, si e dispus sa faca orice pentru asta. La atat se reduce inteligenta sa adaptativa. La spatiul sau limitat de existenta. Animalul nu-si pune intrebari privind cerul si nu gaseste nimic romantic in ploaie.

Emotiile ne fac umani. Gandirea evoluata ne face curiosi, sa depasim spatiul propriu limitat, sa indraznim sa ne asumam scopuri mai presus de noi si de propria supravietuire. Animalele se reproduc in serie, mecanic, nu fac fac sex din iubire sau placere. Multele lor progenituri sunt supuse selectiei naturale. Parintii isi protejeaza scurta vreme puii, acestia devin autosustenabili rapid, apoi animalele isi uita rudenia. Nu le mai leaga nimic de copiii lor. Cele mai inteligente animale, culminand cu omul, fac pui putini, rar, ii “construiesc” mai greu.

Omul e animalul care are nevoie de cea mai lunga perioada de maturizare si de legatura cu parintii sai. Omul ramane toata viata constient de legaturile sale genetice. Omul este animalul care invata cel mai mult, prin puii sai, cum sa puna alta fiinta mai presus de sine, cum sa se ofere in folosul altuia, nu numai al sau. Nu instinctiv, ci asumat, constient. Omul nu isi ofera efortul altei fiinte instinctiv. Omul stie prea bine ca are de ales intre confortul personal si binele comun. Si, de cele mai multe ori, il alege pe primul.

Dezvoltarea personala inseamna depasirea limitelor proprii. Sa devii ce nu stiai ca poti fi. Sa iesi din zona de confort. Numai nevoia sau iubirea pot impinge omul la un asemenea salt in necunoscut. Dezvoltarii personale ii urmeaza dezvoltarea comunitara. Mai intai, inveti sa traiesti cu tine, apoi cu altii. Mai intai, inveti sa te descurci singur, apoi impreuna cu altii. Dar daca animalul va dori cea mai mare si buna halca doar pentru el, acel 1% de discernamant nu mai functioneaza si adio dezvoltare comunitara. Pentru unii, a trai in prezent nu inseamna sa fii constient inclusiv de necesitatea dezvoltarii durabile, ci a te durea in cot de ea. Este exact ce se intampla acum pe Terra. Noi sa ne simtim bine acum, nu conteaza  ca prin actiunile noastre distrugem habitatul generatiilor viitoare.

Se spune ca niciun om nu este o insula. Nu suntem facuti sa traim singuri sau izolati. Avem nevoie de diferentele din ceilalti. Oricine, in principiu, poate deveni cizmar, dar nu oricui ii place asta. Asa ca avem nevoie de aceia carora le place sa fie cizmari, in folosul nostru. Si ei au nevoie de noi, sa ne serveasca, ca sa traiasca, la randul lor. Asta e comunitatea. Singura ei regula morala ar putea fi: ce tie nu-ti place, altuia nu-i face.

Empatia sta la baza profunda a comunitatii. Fara empatie, oamenii s-ar trata unii pe altii ca animalele. De ce m-as chinui sa-ti fac pantofi, pe bani putini, cand as putea sa te fur sau sa-ti dau in cap, pe bani mai multi? Omul este animalul cu cel mai mare potential de distrugere si de autodistrugere. Omul este animalul care a dus la extinctie alte specii de animale, care isi distruge propria casa, propria planeta, doar ca sa se simta bine. Doar pentru ca poate.

Ce inseamna empatia? Am intrebat la curs. E un termen atat de adesea gresit inteles. Empatie nu inseamna mila, inseamna cel mult compasiune. Empatie nu inseamna sa-l ajuti pe celalalt creandu-i dependenta si demotivare. Inseamna sa-ti pese sa-l inveti sa pescuiasca si sa-l asisti pana reuseste, nu sa-i dai pestele mura-n gura. Empatie inseamna, pe scurt, sa-ti pese de altul.

Marea greseala e ca intelegem prin empatie sa ne pese de altul, dar tot prin prisma proprie. Empatie inseamna sa-ti pese de altul prin prisma lui. Sa faci efortul sa te pui in locul lui, sa simti ce simte el. Nu ce ai simti tu in locul lui. E o mare diferenta. Majoritatea dintre noi nu suntem deloc dispusi sa acceptam ce simte si ce gandeste altul si incercam inconstient sa-i impunem sa simta si sa gandeasca ca noi. Asta nu este empatie, ci egoism.

Spuneam la curs ca nu cred in voluntariat 100% neconditionat. Orice forma de a darui, orice efort, voluntariatul, toate ascund recompense personale. Un voluntar are recompensa de a se simti el insusi intr-un anume fel: ca serveste o cauza nobila, ca este de folos, ca ajuta, toate astea ii dau un sens personal. Nu este decat cealalta parte a monedei egoismului, efectele sunt diferite. Dar, la baza, recompensa chimica din creier este aceeasi.

Un singur lucru face drastic diferenta. Disponibilitatea si capacitatea de a te pune in locul altuia, de a incerca sa gandesti si sa simti ca el, nu ca tine. Asta inseamna sa-ti largesti spatiul personal, sa-ti deschizi mintea si sufletul. Asta e singura baza solida de dezvoltare personala si comunitara.

Pentru asta, omul este dotat cu ceea ce ii lipseste animalului: imaginatia. Un om nu va fi, poate, niciodata, in locul altuia, fiecare e unic si cu o poveste unica de viata. Dar ne putem imagina cum e in locul celuilalt. Repet, nu cum am fi noi in locul altuia, ci cum este el in povestea lui. Nu putem trai in locul altuia, nu-i putem rezolva problemele. Nu asta inseamna empatie. Putem doar sa ne imaginam cum ii este lui in povestea lui si sa-i fim alaturi, sa-l facem sa simta ca nu este singur. Sa-l sprijinim sa-si rezolve singur problemele. Sa-i oferim mangaiere, acceptare, sustinere, sa-i aducem speranta in umanitate, in sensul si in scopul vietii noastre, aici, impreuna, sa-i aducem un zambet pe buze. Empatie inseamna ca bucuria ta e si bucuria mea, iar tristetea sau suferinta ta sunt si ale mele, chiar daca indirect. Empatie inseamna ca ma priveste tot ce exista, nu doar persoana mea. Empatie inseamna ca nu contez numai eu.

Dar omul nu este dispus sa dea neconditionat, fara sa si primeasca. Face parte din instinctul nostru de supravietuire. Este un egoism sanatos, pana la urma, fiindca daca nu ai, nici nu poti sa dai. E firesc ca in orice comunitate, de la alaturarea oricaror doi oameni, de la nucleul familiei, pana la spiritul comunitar, fiecare sa dea si sa primeasca. Insa unii au descoperit “inteligenta” adaptativa de a fi mai smecheri, cum sa primeasca mai mult si sa dea mai putin, spre deloc. Cum sa promitem ca urnim impreuna caruta, ca apoi unul sa se sustraga, sa spuna ca el nu poate, din diverse motive, astfel incat celalalt sau ceilalti devin siliti sa traga si pentru cel absent sau neimplicat, pentru beneficiul tuturor.

Orice comunitate se bazeaza pe un scop comun. Daca scopul personal al omului nu se intersecteaza cu scopul comunitar, atunci omul se va folosi de comunitate pentru propriul interes. Iar comunitatea va deveni mai slaba cu un individ.

Daca avem ca scop comun sa trecem cu totii o punte, treaba care necesita o conditie fizica, e cu atat mai greu daca avem printre noi o Nadia Comaneci, doi obezi, trei handicapati si patru lenesi. Problema omenirii e ca pe marea majoritate a oamenilor nu-i intereseaza performanta de a deveni o Nadia, ci beneficiile de a fi carati in spate de o Nadia, la pachet cu toate beneficiile pe care le are o Nadia.

Pana cand nu ne va interesa povestea lui Gigel, care cerseste la colt, nu putem vorbi despre dezvoltare comunitara. Pentru care motiv face Gigel ceea ce face? Ce simte si ce gandeste Gigel? Ma intereseaza, fiindca nivelul meu de trai comunitar este influentat, la nivel macro, de Gigel, de la nivel micro. Pe membrii comunitatii ar trebui sa-i priveasca povestea lui Gigel, motivele pentru care el nu are o motivatie sau o cale de a fi autosustenabil. Comunitatea il poate invata pe Gigel cum sa aiba o motivatie si ii poate crea lui Gigel oportunitatea de a fi autosustenabil. Dar daca Gigel nu vrea? Daca lui ii e mai comod sa primeasca mila si nu empatie? In cazul asta, Gigel merita compasiune, fiindca refuza sa-si gaseasca un scop si o motivatie superioara. Pentru Gigel, in acest caz, conteaza numai Gigel, lenea lui, handicapul lui, lipsa lui de interes, de scop, de motivatie, dezinteresul de a invata, de a evolua, de a se implica, de a impartasi si de a participa, de a deveni folositor pentru beneficiul tuturor. Pe Gigel nu-l intereseaza efectul pe care viata lui il are asupra celorlalti. Acelasi egoism, identic, se regaseste la Gigel sau la afaceristul american. Sunt doar fete diferite ale aceleiasi monede.

Spiritul comunitar are la baza constiinta civica. Filosofia de viata a muschetarilor: “Toti pentru unul si unul pentru toti.” Daca Gigel nu va mai primi mila, ci doar compasiune, nevoia il va obliga, la un moment dat, sa iasa din zona lui de confort. Iar daca un Nick Vujicic, nascut fara maini si fara picioare, a putut, cu siguranta toti putem. A putut nu doar sa devina autosustenabil, ci chiar sa intemeieze si sa sustina o familie, ba chiar sa fie un model motivational pentru milioane de oameni. O vorba inteleapta spune: fie gasesti o cale, fie gasesti o scuza.

Ce este empatia? Am primit raspunsuri din cele mai grozave la curs, raspunsurile unor oameni inteligenti, educati, implicati social, responsabili. Dar doua dintre raspunsuri mi s-au parut geniale. Maria, cand i-a venit randul sa raspunda, a tacut. Noi, ceilalti, incepuseram s-o privim cu o curiozitate crescanda. Maria tacea si ma privea intens. Apoi, s-a ridicat, s-a apropiat de mine si m-a imbratisat profund. Despre asta este empatia. O alta cursanta a spus, cand i-a venit randul: “Sunt aici.” Atat. Despre asta este empatia.

Dupa curs, am iesit, insotita de cineva. Vorbeam aprins impreuna. Cand am simtit aerul curat de munte si blandetea soarelui, deasupra verdelui de peste vai, am tacut, brusc, in acelasi timp, la unison. Am continuat sa pasim alaturi, impreuna. Dupa cateva clipe, am auzit: „E asa frumos afara, ca parca-i pacat sa vorbesti.” „E asa frumos sa ne dam seama ca simtim la fel”, am raspuns. Vorbiseram fara sa ne intoarcem macar capul spre celalalt, fiecare pasind in dreptul sau. Si ne-am continuat pasii impreuna, in tacere. Asa se pun bazele echipei, familiei, comunitatii, dezvoltarii durabile, incepand de la empatie, de la a simti la fel, pasind impreuna in aceeasi directie, pentru un scop comun, mai presus de fiecare dintre noi, pentru care nu contez doar eu, pentru care nu contezi doar tu, pentru care punem osul la treaba si contam impreuna.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: