Iubirea si psihologia

Nu o data am auzit sau am citit parerile unor psihologi despre iubire neconditionata, ca fiind un concept aproape absurd, fara prea mare legatura cu realitatea si cu traiul terestru. Ba chiar un concept potential periculos, mecanismele natural defensive parandu-li-se mai sanatoase pentru igiena psihica si pentru evitarea alunecarii spre patologic. Psihologia, desi provine din termenul grecesc psyche, care inseamna suflet, se protejeaza in mod stiintific de incertitudini sau abstractiuni spirituale. Pot suna frumos, dar doar in predica, nu si in practica.

“- Esti om de stiinta.
– Atunci asculta-ma cand spun ca iubirea nu este inventata de noi. Este observabila, puternica. Are un rost.
– Da, iubirea are un rost. Utilitate sociala, legaturi sociale, aparitia copiilor…
– Iubim oameni care au murit. Unde-i utilitatea sociala in asta?
– Nu este.
– Poate ca iubirea inseamna ceva mai mult, ceva ce noi nu putem inca sa intelegem. Poate ca este o proba, un artefact al unei dimensiuni superioare, pe care nu o putem percepe in mod constient. Iubirea este singurul lucru pe care suntem capabili sa-l percepem ca transcende dimensiunile de timp si spatiu. Poate ar trebui sa avem incredere in asta, chiar daca nu o putem intelege inca.” (dialog din filmul “Interstellar”)

Sa iubesti neconditionat pare o nebunie, nu-i asa? Riscul patologic e alarmant de sporit. Cum sa iubesti pur si simplu, fara sa astepti nimic in schimb? Cum sa iubesti fara conditii contractuale, fara negocieri, fara to-do-list, fara deadline, fara management si marketing, fara limite? Cum sa renunti la tine cand urla neuronul egoist si instinctul de supravietuire “lupta sau fugi”? Cum sa iubesti fara sa vrei ceva si pentru tine? Tu cui ramai? Pe tine cine te iubeste? Cum sa renunti la mecanismele de aparare, sa-ti deschizi sufletul ca sa poata intra si iesi oricine, eventual si cu bocancii, ba chiar cu bocancii plini de noroi, fara sa se stearga macar la usa? Cum sa-ti lasi inima deschisa, sa o raneasca oricine, s-o paraseasca, s-o abandoneze, s-o foloseasca, s-o manance pe paine, sa ragaie si sa-ti intoarca spatele? Sau cum poti iubi un perete uman, care ramane la toate nemuritor si rece? Cum sa iubesti oameni care nu vor sa fie iubiti? Sau care nu te accepta asa cum esti? Sau care te accepta numai dupa chipul si asemanarea lor?

Toate acestea prezinta un ridicat risc patologic, nu-i asa? Suna a nebunie curata. Si totusi, un soi de “nebunie” e absolut necesara. Fiindca si fericirea e un soi de stare de “nebunie”. Precum vom vedea, nu-i nicio patologie, din contra. E doar o mare confuzie, care tine mai mult de logica, de bun simt si poate de un strop de spiritualitate autentica, din stofa din care suntem croiti cu totii.

Confuzia e ca iubirea neconditionata, din punct de vedere spiritual, nu inseamna prostie. Aia ar fi patologica. Sa traiesti in lupte teritoriale, relationale, in egoism masurat cu egoism, in razboiul “rozelor”, de tipul “eu sau tu”, intr-o zona in care “eu si tu” nu pare un spatiu posibil, locuibil, traibil. Pai, ce facem, oameni buni? Traim, concuram sau negociem? Ne bucuram unul de prezenta altuia sau suntem mereu ocupati sa ne redefinim, defensiv sau ofensiv, granitele personale?

Ce ar fi sa nu mai luptam si sa nu mai fugim? Iubirea neconditionata nu are ce cauta intr-un instinct primar de supravietuire. In spatele zidurile mecanismelor defensive e sufocata, reprimata, inchisa intr-o camera bine pazita, pe care scrie “Pe aici nu se trece”. Ce ar fi daca am iubi oricum?

“Patologia” iubirii neconditionate consta in faptul ca ea nu depinde de nicio forma, de nicio lege si de niciun atasament. Nu depinde, practic, de nimic. De aceea pare un concept abstract si mai putin terestru. Fiindca e doar o perceptie a omului, in sine. E un nivel de constiinta si atat. Nu-i nicio filosofie. Nu-i nicio stiinta. Nicio religie. Iubirea neconditionata e doar o pura libertate interioara. Adica exact ceea ce toti ne dorim, iar legile acestei existente ne impiedica adesea sa putem trai realmente, manifest.

Singura forma de libertate totala este cea interioara. Putem gandi si simti tot ce dorim, fara sa fie neaparat necesar sau posibil sa putem materializa sau impartasi. La fel e si aceasta iubire. Putem iubi nestingheriti, iar asta ne poate face sa ne simtim ca si cum tocmai am fi luat cel mai puternic drog posibil. Ne simtim atat de bine incat nu mai avem nevoie de nimic si nimic nu pare sa ne mai lipseasca.

tu esti acela

Se spune ca nu iubirea doare, ci iubirea neimpartasita. Iubirea neconditionata nu doare, nu are nevoie de un obiect, de o forma, de un atasament sau de un raspuns. Ea isi este siesi suficienta. E cel mai puternic drog. Ea isi este propria recompensa chimica, neuronala, emotional-afectiva. Nu este o emotie, e perceptia unui inalt nivel de responsabilitate de sine si de ceilalti. E ca o extensie a omului dincolo de propria fiinta. Iubirea neconditionata nu are nicio nevoie. Este ea insasi nevoia.

Iubirea neconditionata nu inseamna sa induri orice, neconditionat, daca nu esti silit. Inseamna sa te iubesti neconditionat inclusiv sau mai ales pe tine, indepartandu-te de ceea ce nu permite impartasire, de ceea ce te poate ameninta direct sau afecta, de la nivel fizic, la nivel psiho-emotional. Te poti indeparta exterior, dar te poti apropia in interiorul tau. Poti iubi un animal fioros si de la distanta, dar nu e musai sa-l si mangai, fiindca te-ar putea devora imediat. Nu-i nevoie sa te aperi, sa-l inchizi intr-o cusca sau sa-l ucizi. Ii poti respecta spatiul si te poti adapta. Iar in sufletul tau, il poti iubi linistit. Concret si cat se poate de pragmatic sau sanatos.

Se spune ca in momentul in care iti intelegi adversarul, nu poti sa nu-l iubesti. Si abia atunci poti fi sigur ca l-ai putea chiar invinge. Si tot atunci poti sa nu mai simti nevoia sa-l invingi. Fiindca iubirea este cea mai puternica forta din Univers. E capabila sa modifice structura neuronala si sa reseteze intreg sistemul nostru de roboti cuantici, tot ce eram inainte de a avea aceasta perceptie constienta.

Ce inseamna sa-ti intelegi adversarul? Inseamna sa te poti pune in locul lui, ca si cum tu ai fi el. Inseamna sa depasesti bariera defensiva “eu sau tu”, sa incepi sa existi la modul “eu pot fi tu si tu poti fi eu” sau “daca as fi in locul tau, prin prisma experientei tale si nu a experientei mele, as putea fi macar dispus sa inteleg si sa accept ca as putea reactiona la fel ca tine”. Poti sa descoperi ca poti crea in tine (doar in tine, nu si in celalalt) un spatiu in care e loc pentru amandoi. Un spatiu in care tu permiti existenta lui “eu si tu”. Un spatiu virtual, in interiorul tau, care nu e musai real, sub forma de impartasire, dar care are repercusiuni cat se poate de concrete in realitate.

Mecanismele defensive intervin atunci cand, in realitate, impartasirea nu este posibila, si in loc de “eu si tu” intervine lupta “eu sau tu”. Dar preventia nu e o solutie, nu e o rezolvare. Nu poti sa previi ce nu stii. Iar viata, in covarsitoare proportie, e o palpare orbeasca a acestui “nu stiu”. Si atunci intervine instinctul natural de supravietuire, care urla “lupta sau fugi”, ca sa fii doar tu! Ca sa te asiguri dinainte. Cu sufletul gol, cu toate armele zornaind, cu inima batand nebuneste (sau patologic, daca vreti), cu toate portile inchise si cu tunurile pregatite, doar ca sa fii tu, singur si in siguranta!

Mie asta nu-mi suna deloc confortabil, nici macar normal, nici vorba de liniste, pace, armonie, nici vorba de fericire sau implinire personala. Doar lupta, doar fuga, doar delimitare. Nu sunt necesare, nu sunt igienice nici macar din punct de vedere psihic, in niciun caz nu vor duce la nimic bun.

Putem percepe normalitatea ca fiind acea zona in care putem coexista fara lupta sau fuga. Fara preventii si fara defensive. Fiind exact ceea ce suntem si manifestandu-ne ca atare. Se cheama adaptare si e alta poveste. O poveste extrem de personala, dar care ii include si ii influenteaza pe toti. Adaptarea oricarei fiinte la existenta se poate face prin prisma iubirii neconditionate, oricand si oricum. Pana la nivelul de constiinta al iubirii neconditionate, adaptarea se poate face prin prisma moralitatii intrinseci, care exista neconditionat si din fabricatie in fiecare dintre noi.

Iubirea neconditionata nu necesita impartasire si nici negociere. E doar o perceptie personala asupra propriei fiinte si asupra lumii. O lume in care ma adaptez sa fiu eu insumi si sa le permit si altora sa fie. E un nivel de constiinta care ii include pe toti, in cel mai sanatos mod posibil. Mi se par neproductive, ba chiar potential patologice orice alte sfortari de opozitie si/sau rezistenta. Suntem absolut liberi sa iubim neconditionat.

Iata chintesenta spiritualitatii, exprimata extrem de simplu si pragmatic, intr-o singura propozitie: “Tu esti acela.” Merita sa va ganditi un pic la asta, oameni buni. Dar daca tu ai putea fi acela, oricare dintre aceia? Dar daca si el ar putea fi… tu? Rumi spunea ca nu suntem picatura din ocean. Adica nu suntem picatura aia care se apara, care fuge sau se lupta cu alta picatura. Rumi spunea ca suntem intreg oceanul intr-o picatura. O fi patologic, oare? 🙂

Copyright Logo Livia Bonarov 2016

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Iubirea si psihologia" (2)

  1. […] Livia Bonarov Nu o data am auzit sau am citit parerile unor psihologi despre iubire neconditionata, ca fiind un […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: