COPILARIA SI EGO-UL

Teoretic, ar trebui sa ne nastem din iubire. In primii ani, suntem capabili sa iubim neconditionat, apoi uitam. Primele noastre experiente, prin care ne familiarizam cu viata, apar in urma comportamentului parintilor sau apropiatilor nostri. Aceste prime experiente creeaza primele setari din creierul nostru. Primele legaturi sinaptice, emotionale si cauzale. Majoritatea oamenilor isi traiesc intreaga viata inconstient, actionand in urma acestor prime setari. Chiar daca oamenii ar vrea sa fie altfel, sa se poarte altfel, setarile acestea inconstiente sunt mai puternice decat vointa lor. La fel functioneaza orice adictie. Cum se poarta mama si tata, cat sunt de prezenti si implicati in copilaria noastra, toate acestea ne creeaza o prima falsa identitate in aceasta viata, numita EGO. De aceasta falsa identitate suntem atasati ca de cea mai puternica dependenta.

Ego inseamna ”eu”, adica delimitare, separare. Prima diferenta pe care copilul o constata este ca iubirea lui neconditionata nu este reflectata la fel. Copilul renunta treptat la iubirea lui si o uita, devenind dupa chipul si asemanarea parintilor, a celor din jur si a iubirii lor. Se delimiteaza si se adapteaza astfel.

Pe masura ce omul isi da seama ca nu-l reprezinta primele sale setari, realizeaza ca sinele sau e mult mai mult decat propriul ego. Incepe sa se caute, vrea sa afle cine este, in loc sa ramana produsul parintilor sai. Foarte putini reusesc.

Maturitatea nu intervine odata cu varsta. Cunosc oameni batrani care sunt extrem de imaturi. Unii par maturi cu gandul, altii par maturi cu fapta, altii par maturi emotional, dar nicio varianta separata nu reprezinta adevarata maturitate echilibrata a personalitatii. Omul se manifesta ca un tot autentic, ca un sine constient, atunci cand ce gandeste, ce simte si ce face sunt in concordanta, cu sine si cu ceilalti.

Infinite-Self

ADOLESCENTA SAU CUM SA TRECEM CLASA

Adolescenta este etapa in care foarte multi oameni raman blocati intreaga viata. E cea mai dificila perioada, fiindca e o punte de trecere de la copilarie la maturitate. De la setarile parintilor, la identitatea proprie. De la ego, la sine. De la placere, fuga sau lupta, la responsabilitate si iubire. Daca aceasta trecere nu se realizeaza, omul ramane blocat acolo, nereusind sa depaseasca setarile din copilarie.

Adolescentul descopera ca e liber, ca poate face orice doreste, ca li se poate opune parintilor si ca a scapat de sub dominarea autoritatii lor, ca nu depinde atat de mult de ei sau de altii, cat de sine. Adolescentul descopera ca are libertate si putere de decizie. Faza adolescentina e o faza de experiente prin care omul se cauta pe sine, cauta sa se cunoasca si sa-si defineasca identitatea. Neavand o constiinta prea dezvoltata, primele experiente ale adolescentului, asumate pe cont propriu, vizeaza placerile. In urma experientelor, desi omul cauta placere, se alege cu multa suferinta.

In urma suferintei si nicidecum a placerilor, sporeste constiinta. Omul constata ca placerile sunt totodata pricina de durere si incepe sa caute implinire in altceva, mai profund si mai durabil. In iubire si responsabilitate. In tot ce este el capabil sa realizeze si sa ofere. Asa ajungem la maturitate. Pana atunci, iubirea e doar o notiune vaga, confundata cu orice altceva decat este. Cu placerea, cu emotia, cu purtarea parintilor, cu nevoile, cu donrintele, cu ego-ul. Practic, incercam sa revenim la starea noastra naturala, aceea in care ne-am nascut, aceea de a iubi neconditionat, de data aceasta nemaifiind dependenti de altii, ca sa supravietuim, si fiind constienti.

Pasul urmator e ca unii oameni, in mod inconstient, repeta tiparele parintilor, iar altii se lupta cu disperare contra lor si li se opun. Niciunii nu reusesc realizarea de sine, fiindca aceasta trece prin acceptare constienta a setarilor parintesti, ca reprezentand prima si cea mai importanta experienta de viata. Pana nu invatam din aceasta experienta, practic nu trecem clasa.

E necesar sa intelegem aceste mecanisme si setari, ca sa nu le repetam si sa nu fie nevoie nici sa ne opunem lor, ci pur si simplu sa ne transformam in ce dorim sa fim. Imaturitatea, falsa libertate, manifestata ca fuga, ca uitare de sine prin placeri adolescentine, sau lupta pentru asumarea fortata a unor responsabilitati, doar din datorie nealiniata cu gandirea si simtirea, au ca rezultat oameni trunchiati, in continuare dependenti de setarile din copilarie. A te opune nu inseamna nicidecum a invata si a deveni altcineva. A incerca sa fugi si sa uiti, nici atat. Doar invatand din aceasta prima experienta de viata poti trece clasa si poti deveni un om superior produsului parintilor tai.

Multi spun ca au inteles, au acceptat, dar comportamentul lor nu vadeste nicidecum asta. In sinea lor e tot o fuga sau o lupta. Singura diferenta dintre aceste doua atitudini e ca omul care vrea sa uite si sa-si umple golul cu placeri, crezand ca experimenteaza astfel o falsa libertate, chiar n-are nicio sansa sa devina constient si sa invete ceva, pana nu se satura. Si e uimitor cat de de avizi sunt oamenii si cat de greu se satura. Cel care lupta e constient, dar opozitia o va resimti mereu ca pe un conflict cu sine. Primii incearca, fara succes, sa-si satisfaca ego-ul, ceea ce nu vor reusi niciodata, ultimii incearca, tot fara succes, sa-l invinga. Si unii, si altii, culeg experiente, in urma carora se aleg cu suferinte. Nivelul de constiinta creste infim pe parcursul acestor experiente, in urma suferintelor.

Etapa de lupta si de opozitie pare un pas necesar, desi nu este deloc, in procesul nostru de identificare cu sine. Atunci cand ne opunem setarilor parintilor, inseamna ca suntem constienti in ce ne-au transformat ele si nu ne identificam cu acest produs. Cand oferi iubire neconditionata si nu primesti la fel, din aceasta neimpartasire apar ranile ego-ului. Apare separarea: eu te iubesc si nu ma simt iubit la fel. Copilul incepe sa simta separarea fiindca nu primeste in egala masura ce ofera, chiar daca ar primi orice altceva. Copilul ar face orice din iubire si nu i-ar fi prea greu. Adultii ii seteaza limite si atunci incepe si copilul sa traseze limite. Mai tarziu, adolescentul are de trecut puntea aceasta intre limite. Restul vietii sale depinde de asta. Isi intareste si mai mult limitele, isi baricadeaza ego-ul si incearca sa si-l satisfaca in aceste limite, sau renunta la el, constientizand ca limitele altora nu sunt limitele lui.

Lupta care porneste e lupta sinelui constient cu falsul sine, cu ego-ul. Dar ambele sunt tot eu. Singura cale de a depasi aceste setari e de a incepe sa ma comport asa cum as vrea sa se poarte ceilalti cu mine, in mod constient. De a-mi compensa eu, prin propriul comportament, ceea ce mi-a lipsit din partea altora. Iar asta e cel mai greu. ”Fii tu schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume”, spunea Mahatma Ghandi.

Majoritatea oamenilor resimt un gol interior. Simt ca le lipseste ceva si nu stiu cum si cu ce sa umple golul acesta. Cauta noi experiente si placeri. Cauta o compensare, din exterior, cand ceea ce lipseste e din interior. Golul pe care il resimtim e chiar dorul de noi insine, de necunoscutul din noi, e curiozitatea a ceea ce am putea manifesta si experimenta prin sine. Pentru asta, e necesar sa ne fi saturat de experientele egotice, e nevoie sa iesim din limitele setarilor automate ale ego-ului. Cum facem asta? Ii oferim atentie ego-ului nostru, il punem sub observatie constienta si nu-l mai lasam sa ruleze inconstient. Dam atentie la ce nu ne convine si ce ne doare din ce spun ceilalti despre noi. Daca doare, inseamna ca exista o rana care ne priveste. O rana a ego-ului, evident, deci descoperim astfel care ne sunt setarile inconstiente.

Cheia e sa transformam tot ceea ce ne aduce suferinta in implinire. Nicidecum prin placeri, ci prin mai multa responsabilitate. Cand spunem responsabilitate de sine, chiar ne referim la sine si nu la ego. Ego-ul va opune rezistenta si va cauta placeri. Daca noi ne cautam pe noi insine si ne asumam deplina responsabilitate de sine, ego-ul va avea de suferit. Din pacate, in loc sa se caute pe sine, in interior, oamenii continua sa se caute tot in exterior. Prin noi experiente, ego-ul fie creste, fie sufera si abia atunci creste putin si nivelul de constientizare. Fiindca experientele le alegem tot prin ego, nu prin exercitarea constienta a liberului arbitru.

who-am-i

MATURITATEA SI LIBERUL ARBITRU

Cum ne dorim sa fim? Asta e cea mai importanta intrebare. Suntem, oare, constienti de modul in care vrem sa fim, care sa ne aduca implinire? Avem setarile din copilarie, ale parintilor si ale societatii, ego-ul. Dar avem si acest material brut, sinele, care reprezinta o proportie mult mai mare din noi insine si din posibilitatile noastre de a fi si de a ne manifesta decat setarile ego-ului. Ce facem cu el, cu sinele? Fiindca il putem transforma in orice vrem. Ceea ce vrem depinde 100% de nivelul de constientizare. Si de liberul arbitru.

Unele orientari spirituale si filosofii declara ca nu exista liber arbitru. Fiindca alegerea, precum putem vedea, vine in urma unei experiente. Constiinta pare ca functioneaza a posteriori, nu a priori. Si atunci, despre ce liber arbitru vorbim? Cum sa alegem constient, daca nivelul de constiinta creste abia dupa ce avem niste experiente? Experienta pare a fi mereu cu un pas inaintea constiintei noastre si liberul arbitru ramane o vorba goala. O lipsa de sincronizare, o sincronizare imposibila.

Exista, totusi, liber arbitru, suntem dotati cu asa ceva, il putem totusi folosi? Fireste ca da, dar pentru a-l folosi ar trebui sa ne extindem constiinta inaintea experientei, ca si cum am anticipa-o. Sa anticipam orice tip de experienta am putea avea. Abia atunci putem vorbi despre liber arbitru, in rest el exista doar teoretic si noi suntem purtati de valul experientelor, ca frunzele in vant.

Iata aparentul blestem al omenirii, iata aparenta condamnare: de a te simti inchis intr-un fals sine si de a nu sti cum sa te eliberezi, ca sa poti alege. Cand ajungi la fapta, toate motoarele se pornesc: setarile din copilarie prevaleaza, apoi propriile experiente, iar gandirea, simtirea si fapta nu se aliniaza. Pare totusi ciudat faptul ca niste setari atat de indepartate au atata putere si detin controlul si in prezent. Cum e posibil asa ceva?

reality-illusion

INVATAREA

O legatura sinaptica nu ramane activa decat atata timp cat omul o intretine. Cand nu mai are nevoie de ea, ea se dezactiveaza. Astfel ne putem programa creierul si ne putem schimba, in mod constient, modul de gandire. Trebuie sa dam atentie acelei setari, sa o descoperim, ca sa putem renunta la ea. Cata vreme nu suntem constienti de ea, ea ruleaza inconstient. Pe scurt, asta reprezinta ego-ul si asta inseamna invatarea. Nu ne putem depasi ego-ul decat dupa ce-i acordam atentie si il observam atent, invatand cum sa-i depasim limitele. Nicidecum ignorandu-l, luptand cu el sau incercand sa-l satisfacem.

Dupa ce am devenit constienti de existenta unei legaturi sinaptice, tot ce trebuie sa facem e sa incepem sa ne comportam diferit de acea setare. In niciun caz s-o generalizam inconstient. De pilda, daca mama m-a lasat sa plang si m-a ignorat, cand eram mic, iar eu stiu ca mama ma iubea, asta nu inseamna ca toate mamele ar trebui sa faca la fel, daca isi iubesc copii. Daca tata lipsea din viata mea, dar totusi ma iubea, asta nu inseamna ca toti oamenii care nu se implica in viata mea ma iubesc. Dar nu inseamna nici ca nu ma iubesc. Care este adevarul? Adevarul este la mijloc, in perspectivele si in nevoile tuturor. Dintr-o singura perspectiva, adevarul si iubirea sunt imediat trunchiate. Mama care isi ignora copilul cand plange este aliniata atat cu ea si cu nevoile ei, cat si cu ale copilului, in gand, emotie si fapta?

Adevarul este suma perspectivelor tuturor oamenilor si chiar a perspectivelor care depasesc putinta de intelegere a oamenilor. Dreptatea este reducerea adevarului la perspectiva ego-ului. Iubirea este starea de echilibru perfect. Acest echilibru include perspectivele tuturor si nevoile tuturor. Nevoile tuturor sunt opusul nevoilor egotice ale fiecaruia. Cand spun nevoile tuturor, ma refer la toate fiintele, ca la celulele unui singur organism. Nevoile tuturor sunt nevoile organismului, ca intreg.

Nu putem invata decat ceva ce nu stim. Ca sa putem fi disponibili sa invatam, trebuie, mai intai, sa ne dam seama ce nu stim, sa devenim constienti de asta. Altfel, prea putin ne-ar pasa de invatare, fiindca nici macar n-am sti ce avem nevoie sa invatam. De asta Socrate spunea ”Stiu ca stiu nimic”, adica sunt deschis si disponibil sa invat totul. A invata ce posibilitati infinite are sinele meu inseamna sa admit ca nu le cunosc. Iar ca sa admit asta, trebuie sa-i dau atentie ego-ului si sa observ ce stie el, adica doar niste biete experiente din copilarie, care au instalat niste setari, iar acestea nu ma reprezinta decat intr-o infima masura, nu sunt eu, nu sunt sinele meu. Sinele meu e o infinitate e posibilitati, iar eu il limitez la primele mele experiente, nu trec clasa si refuz sa admit ca nu stiu nimic altceva, ca sa pot invata. Din contra, consider ca stiu totul, si atunci traiesc exclusiv limitat la ego.

Dupa ce incepem sa gandim diferit, nu e de ajuns, fiindca reactualizam de fiecare data vechile legaturi sinaptice prin comportament. Numai asa pot renunta oamenii la dependente. Devii constient ca ai o adictie, asta e primul pas. Te gandesti ca tu nu esti doar atat, nu esti doar adictia ta, si vrei sa inveti mai mult cine esti si ce poti. Al doilea pas e sa te fortezi sa te porti diferit. In timp, repetand asta, ajungi sa simti diferit. Ce simtim nu putem transforma decat printr-un efort constient de vointa. Astfel se aliniaza gandirea, simtirea si fapta. Conexiunile sinaptice nu pot fi schimbate altfel, decat in urma unor profunde socuri existentiale.

Iubirea nu este in vorbe. Nici macar in fapte. Iubirea nu este o emotie, o inclinatie simturilor. Nu este o placere. Iubirea este echilibrul intre sine si ceilalti, rezultatul unei ecuatii dificile in care toate elementele sunt ale propriului sine, iar majoritatea sunt necunoscute. Iubirea e triumful omului asupra sa, asupra a tot ceea ce au setat altii in el, asupra ego-ului sau. Iubirea e finalul luptei sau al uitarii, al inclinatiei (placerii) si al datoriei. Iubirea le integreaza pe toate acestea intr-un tot. Iubirea e responsabilitate de sine si de ceilalti, prin prisma constiintei. Incepem sa invatam sa iubim atunci cand constiinta devine a priori si nu mai are nevoie de experienta ca sa evolueze.

Asta nu inseamna nicidecum sa picam in latura opusa, sa ne facem griji inutile, pentru a incerca sa prevenim ce s-ar putea intampla. Nu inseamna nici sa ignoram si sa nu ne pese de tot s-ar putea intampla, dimpotriva. Adevarul e la mijloc. Sa depasim experienta, sa nu mai fim dependenti de ea, ci detasati, inseamna sa ne purtam ca si cum s-ar fi intamplat deja totul, tot ce s-ar putea petrece. Sa gandim, sa simtim si sa actionam in consecinta. Abia atunci ne putem exercita liberul arbitru.

Filosoful Allan Watts spunea ca liberul arbitru nu prea exista practic, ci doar teoretic, fiindca, pentru a-l putea exercita si a lua cea mai buna decizie, pentru a face orice alegere, ar trebui sa cunoastem totul. Dar liberul arbitru nu se refera atat de mult la optiunile exterioare, precum am avea tendinta sa credem. El se refera doar la sine, la actualizarea sinelui. Singurul nostru liber arbitru exista la acel nivel de constiinta prin care realizam ca putem fi ceea ce ne dorim sa fim. De aici pot izvori toate actiunile noastre, precum le dorim, si tot ceea ce se petrece in realitate poate fi precum ne dorim, o prelungire si o reflectare a sinelui, a posibilitatilor sale infinite, din care putem alege ce dorim sa experimentam, in loc sa fim purtati ca frunza in vant si tarati de experiente. Abia atunci ne putem manifesta sinele si nu ego-ul, abia atunci vom inceta sa traim consecintele setarilor si limitelor egotice si suferintele pe care acestea le provoaca in noi si in altii.

Copyright Logo Livia Bonarov 2016

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Psihanaliza iubirii si liberul arbitru" (1)

  1. […] Livia COPILARIA SI EGO-UL Teoretic, ar trebui sa ne nastem din iubire. In primii ani, suntem capabili sa […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: