Doar ce a murit brusc o ruda, precum va spuneam, fara ca macar sa am sansa sa-mi iau la revedere. Pana acum ceva vreme, aceasta persoana nu-mi fusese ruda, o puteam considera un strain. Apoi, dupa ce a aparut copilul meu, am devenit rude de sange. Sangele ei si sangele meu, sangele parintilor mei si al atator si atator oameni, de dinaintea noastra, curge prin venele copilului meu, care ne uneste pe toti intr-unul.

Mi-amintesc ce soc existential am avut, in copilarie, cand am aflat ca mama si tata nu fusesera dintotdeauna impreuna. Ca a fost o vreme cand ei doi erau niste straini, unul pentru altul. M-au trecut fiori reci la acest gand, fiindca nu mi-i puteam inchipui astfel. Ei erau, in mod necesar, pentru mine, familie, amandoi ca unul. Asa am aflat, in copilarie, ca iubirea aduce impreuna doi oameni si din acea iubire, prin care ei devin unul, apare un copil. Asa am aparut si eu. Din doi straini care pot sa nu reprezinte nimic unul pentru altul, pana la un moment dat, apoi devin totul unul pentru altul si astfel devin unul.

Nu cred ca exista sens mai profund si mai concret in nicio predica de pe lumea asta. Nicio moralitate, nicio religie, nimic n-ar putea face mai constient un om de diferenta enorma dintre sex si dragoste. De diferenta dintre placere si iubire impartasita. Leonard Cohen exprima minunat asta in versurile: ”It is in love that we are made, in love we disappear.” (”In iubire suntem facuti, in iubire disparem” )

Se spune ca pana si ingerii invidiaza statutul nostru de oameni. Ca pana si ingerii si-ar dori sa poata fi oameni, macar o clipa. Pentru ca fiind oameni, in acest corp, avem posibilitatea sa atingem, sa simtim si sa impartasim. Sa nu iubim doar cu sufletul. Cand ne e dor de cineva drag, care e departe, ce am vrea? Sa fie prezent langa noi, sa-l putem privi, atinge, lua in brate. Sa putem impartasi iubirea fizic, material, palpabil. Sarutul si imbratisarea au un rol terapeutic extraordinar. Adica atingerea prin care ne manifestam iubirea si uneori compasiunea.

angel

Un cadavru e rece. Nu mai simtim nevoia sa-l atingem si sa-l imbratisam. Fiindca stim ca atingerea noastra nu mai este simtita, nu mai este impartasita. Ce simtim ne ramane doar noua, in suflet, inchis in noi, nu mai ajunge palpabil la celalalt si celalalt nu ne mai poate raspunde. De aceea, ar trebui sa ne iubim cat putem si cat suntem in viata.

Multi oameni se inchid in fata iubirii, a sentimentelor si emotiilor lor, spunand ca iubesc in sufletul lor. Dar asta e definitia mortii, nu a iubirii pamantesti. E definitia iubirii ingerilor. E acel gen de iubire de dincolo de moarte. De aceea simtim ca murim cand ne paraseste o persoana iubita. Ca moare ceva din noi. Fiindca vom vrea intotdeauna, cat timp existam aici si exista persoanele iubite, sa le atingem, sa le privim, sa le vorbim, sa le transmitem, sa impartasim. Sa fim langa ele.

Nu iubirea doare, ci iubirea neimpartasita. Aceasta iubire ramane singura, doar in suflet. Fara ecou, ca si cum ai iubi un mort. Il mai poti iubi doar in sufletul tau, dincolo de material, nu-l mai poti atinge. Sunt destui oameni care pot sa-si impartaseasca iubirea, dar n-o fac si le e suficient sa iubeasca in sufletul lor. Chiar daca altii au nevoie de iubirea lor manifesta. Copiii, cand suntem departe de ei, au nevoie de aceasta iubire manifesta. Si toti cei pe care pretindem ca-i iubim, dar nu-i vedem, ii ignoram si nu suntem prezenti alaturi de ei, uneori nici macar la nevoie.

Nici n-a murit bine ruda, ca am aflat ca un alt om iubit era sa moara. Tot asa, fara sa am sansa de a-l mai vedea si de a-i spune cuvintele magice: ”Imi pare rau”, ”Te rog sa ma ierti”, ”Iti multumesc” si ”Te iubesc”. Sunt vorbele care conteaza cel mai mult pe lume si intre noi, in orice relatii. Soferul langa care se afla a pierdut controlul volanului si s-au rotit pe sosea si pe langa sosea cu 90 km/h, fara sa mai creada sau sa spere ca ar putea scapa teferi. Cine a condus vreodata o masina si a pierdut controlul volanului stie ce moment ciudat este acela.

Momentul cand ceva se intampla fara voia ta, fara sa mai poti participa, cand devii martorul timpului, cand doar stai si privesti cu uimire si mintea incremeneste. Momentul cand simti concret ca viata ta nu-ti apartine, ca esti ca o frunza in vant, care poate fi luata pe sus si purtata oricand, oriunde. Cand iti dai seama ce fina e bariera de o fractiune de secunda dintre viata si moarte, cat de putin poti avea controlul si cat de efemer esti. Momentul in care iti dai seama ca se poate intampla oricand, orice.

Atunci nu mai conteaza placerile, in clipa aia nu ne mai gandim la ele. Nimeni, daca ar fi intrebat, stiind ca moare, n-o sa spuna ca ar vrea sa mai traiasca pentru a manca, a bea, a castiga bani sau a face sex. Absolut nimeni. Orice om s-ar gandi atunci numai si numai la iubire. A lui, pentru el si pentru ceilalti, si a celorlalti, pentru el. Orice om ar realiza atunci ca momentele cele mai pretioase din viata au fost acelea de iubire impartasita si ca asta e tot ce conteaza cu adevarat. Oricine ar spune ca ar mai vrea cateva clipe ca sa impartaseasca mai mult si constient astfel de clipe, pe care prea des si dureros le-a ignorat, prins cu alte treburi, cu scopuri personale, egoism si vanare de vant, de placeri.

Fiindca omul nu poate iubi cata vreme nu traieste deloc prin si pentru altul. In acest abandon de sine se infiripa iubirea, nu altfel. Restul e doar placere, nu iubire. Indragostitii simt chiar ca si-ar da chiar viata unul pentru altul, parintii la fel, pentru copiii lor. Ar uita de sine, iar asta nu vine din placere, ci din iubire. Placerea e doar un instrument de folosit, care ne foloseste.

Am discutat de curand cu un barbat care a divortat recent si care a ajuns la divort fiindca si-a ignorat mult prea des sotia, copilul, nevoile lor, fiindca n-a fost prezent langa ei, cautand sa-si satisfaca propriile placeri. Cand si-a dat seama si a regretat, a fost prea tarziu. Asa cum e mereu, la final. L-a durut atat de mult sa realizeze ca, in timp ce el alerga dupa placeri, iubirea fusese mereu acolo si-l asteptase, in ochii copilului sau, incat a simtit ca nu mai poate trai si ii vin ganduri negre, de sinucidere. Dupa ce a depasit acest moment, l-am intrebat daca moartea este o chestiune importanta pentru el. Mi-a raspuns ca nu, nu este. E o parte din viata, e o lege a Universului, ce se naste moare. Important e ce faci in acest timp. „Si ce vrei sa faci de acum incolo?” Sa traiasca, mi-a spus. Pentru el. Tot pentru el si pentru propriile placeri. Si-a dat seama ca i-a cam trecut cel putin jumatate din viata. Si vrea alte experiente noi, alte placeri, prin care sa uite si sa se uite.

Pe parcurs si la final, nu placerile, ci iubirea conteaza. La fel ca supravietuirea, pe care cautam s-o conservam si ne pierdem exact timpul prin care am putea trai. La final, ne dam prea tarziu seama ca, oricum, tot acolo avem sa ajungem. Tot la pierderea supravietuirii. Si ca tot ce conta era sa traim in tot acest timp.

Dar ce inseamna a trai? Ca pare ca nu ne-a invatat nimeni. N-am invatat deloc la scoala, nici la facultate. Pare ca nici parintii sau familia nu ne-au invatat. Desi au facut-o, fara ca niciunii sa ne dam seama. A trai inseamna a iubi. Din iubire ne nastem si prin iubire traim. Nu toti suntem la fel de norocosi. Unii se nasc din inconstienta, din violuri, alcool. Ei sunt redati lumii goi, ca lumea sa-i iubeasca si sa-i invete sa iubeasca. Dar lumea a uitat sa iubeasca si sa traiasca. Lumea a uitat sa fie o mare familie.

Tudor Chirila canta la refrenul melodiei ”Epilog”: ”Nimeni n-o sa te invete ce e dragostea”. Fiindca lumea a uitat si uita in fiecare zi ca doar iubirea ne uneste si ne face un tot, ca doar iubirea ne poate face sa simtim ca traim cu adevarat si face ca fiecare clipa sa conteze. In rest, doar supravietuim, ne taram zilele si corpul pentru satisfacerea unor marunte scopuri sau placeri si nu simtim nicidecum ca am trai.

Stiti cand poate un om sa iubeasca, cu adevarat? Cand s-a saturat de sine. Era o gluma care spunea ca un barbat decide sa-i ceara mana unei femei atunci cand s-a saturat de mana lui. Abia cand omul e satul de sine si de propriile placeri, de egoism, cand e capabil si dispus sa se ofere altcuiva, abia atunci poate iubi.

Chris McCandless, un om care a parasit societatea, s-a izolat pentru a cauta sensul vietii si a realiza esenta sinelui, iar astfel a ajuns sa moara singur, scria in jurnalul sau, in urma tuturor acestor experiente, ultimele sale cuvinte: ”Fericirea nu exista decat daca este impartasita”.

Daca citesti acest articol, gandeste-te la sufletul tau si la toti cei dragi tie. Deschide ochii din nou asupra ta si a lor, sa-i vezi asa cum sunt. Si aminteste-ti sa devii cat mai constient de fiecare clipa. Pretuieste fiecare clipa pe care o traiesti atat tu, cat si ceilalti. Pretuieste fiecare sansa de a impartasi iubirea sau macar de a o transmite. Lasa-i pe ceilalti sa stie si sa simta ce simti. Fiindca niciodata nu stim cand e prea tarziu. Cand e ultima oara cand avem sansa aceasta.

Daca ai avut rabdarea sa citesti pana aici acest articol, bucura-te ca poti sa atingi si sa simti. Fiecare dintre noi e un tot cu doua maini. Daca iti impreunezi mainile, totul acesta simte propriile maini cum se ating. Bucura-te ca poti sa oferi tot ce esti. Bucura-te daca are cine sa se bucure de toate acestea. Fii prezent in prezent. Nu mai trai alaturi de ceilalti, inconstient de tine si de ei. Implica-te, daruieste-te, atinge, imbratiseaza, saruta. Atinge alt om cu prezenta ta, ca sa stie si sa simta ca ai fost acolo, langa el. Atinge-l cu fiinta ta si daruieste-i ceva din ea, ca sa nu uite niciodata. Impartaseste. Ridica-te dincolo si mai presus de tine si imparte-te cu ceilalti. Asta voia sa spuna Isus cand a impartit paine si vin, la Cina cea de Taina, spunand: ”Luati, mancati, acesta este trupul meu. Beti, acesta este sangele meu”. Aceasta este semnificatia impartasirii bisericesti. De a bea din aceeasi cupa, de a manca din aceeasi paine. De a respira acelasi aer.

Daca citesti aceste randuri, oriunde ai fi si oricine ai fi, inseamna ca stii ca eu te iubesc. Ca te-as imbratisa oricand cu bucurie. Ca ma bucur si pretuiesc ca sunt si ca esti. Ia sentimentul asta si du-l acolo unde e nevoie de el. Lasa-l sa curga in tine si prin tine catre toti ceilalti. Deschide ochii si priveste-i pe cei apropiati si dragi. Si traieste alaturi de ei fiecare zi, ca si cum ar fi ultima. Fiindca niciodata nu vei sti cand chiar este.

Copyright Logo Livia Bonarov 2016

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Cititi inainte de a fi prea tarziu" (6)

  1. Mai bine explicat nu stiu daca mai exista ….poate …de moment iti multumesc IUBITI..VA

    Apreciază

  2. Nici ca puteai s-o rezumi mai bine, Marius. Adevarul e ca da, cei mai multi oameni doar supravietuiesc. Chiar nefiind necesar sa muncesti din greu pt a castiga ceva prin care sa-ti duci viata aici…chiar nefiind supus unui stres atat de mare incat sa nu mai ai posibilitatea sa te gandesti la tine…chiar avand timp sa te intalnesti cu prietenii sau sa acorzi mai mult timp copilului sau partenerului…nici atunci n-o faci pt ca societatea te-a robotizat…te-a transformat intr-un sclav al tehnologiei, (pe care, daca nu o folosesti cum trebuie, ajunge sa te domine si in final sa te ucida), societatea incearca sa te atraga cu tot felul de nimicuri frumos impachetate…si iar te lasi prada lor…Da, la nivel de teorie e frumos, insa practic…Totusi eu sunt optimista…poate n-am murit de tot.

    Apreciază

  3. […] Livia Doar ce a murit brusc o ruda, precum va spuneam, fara ca macar sa am sansa sa-mi iau la revedere. […]

    Apreciază

  4. Sa transcenzi sexul/pasiunea trecatoare si sa tinzi spre iubirea divina a tuturor fiintelor umane nu e pentru oricine, mai exact pentru cei mai multi nu este…cei mai multi se scalda in mocirla sexuala…
    Sa traiesti fiecare clipa ca si cum ar fi ultima iar nu e valabil in practica pentru cei mai multi…imagineaza-ti ce fac cei mai multi oameni de la noi din tara, ca sa ne restrangem doar la nivel micro, nu la scara planetara : rutina, programare sociala, robotizare…cum traiesti clipa cand in fiecare zi repeti ziua de ieri la infinit? cum spun foarte plastic francezii : „metro,boulot, dodo!” practic cei mai multi oameni, supravietuiesc, nu traiesc!
    La nivel de sloganuri suna foarte bine, insa, ca de obicei, practica ne omoara! 🙂

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: