Mintea de pe urma

”Da-mi, Doamne, mintea de pe urma”, fiindca atunci cand aflu lucruri noi, perspectiva mea asupra lucrurilor se schimba automat. Dar ce ne facem cata vreme nu putem sti tot sau aflam prea tarziu anumite lucruri? Putem pastra o perspectiva mai inalta in orizontul nostru decat cea catre care e inclinata mintea, pe baza informatiilor pe care le are. Asta numesc eu credinta, desi prefer termenul din engleza, ”faith”, care inseamna atat credinta, cat si incredere.

Credinta inseamna sa ai o perspectiva superioara mintii tale. Cand nu stim ceva, tindem sa judecam, sa etichetam, sa ne suparam. Mi s-a parut ca s-a uitat urat vecina azi la mine, cand eu i-am zambit? Pot s-o judec, sa ma supar pe ea, ba chiar s-o barfesc, ba chiar sa ma gandesc sa-i raspund cu aceeasi moneda. Dupa o vreme, pot sa aflu ca ea tocmai avusese un necaz in ziua aceea. Si ma pot coplesi vinovatia si rusinea. Sau pot sa nu aflu niciodata ce-i in mintea celuilalt si sa continui sa consider indreptatit numai ce-i in mintea mea. Pot sa ma supar pe Dumnezeu, sa-l consider nedrept fiindca n-am bani sau sunt bolnav. Sau pot accepta cu seninatate, pot cauta sa ma bucur de orice in situatia mea, incercand sa reflectez la rostul ei, sa am incredere ca rostul asta e superior starii mele de moment.

Credinta e increderea ca totul e perfect asa cum este si are un rost pe care mintea nu-l poate intelege adesea, fiindca ii lipsesc informatii. Unele informatii, mintea nu le va avea niciodata. Cel mai bun antrenament zilnic pentru minte e s-o potolim din a judeca si a ne supara cand viata, realitatea, oamenii nu sunt asa cum ne dorim. Putem alege sa avem incredere ca viata are un scop mult mai inalt pentru noi decat scopurile noastre marunte.

Perspectiva noastra asupra vietii si a realitatii vine prin creier, prin minte si judecata. Mintea e limitata ca informatii si proceseaza in functie de experientele personale. Daca perspectiva noastra ramane dependenta de minte, ne va servi o lume si o realitate dureros de trunchiate. Asta e ceea ce mie imi place sa numesc logica spiritualitatii. Perspectiva aceasta depinde de nivelul nostru de constientizare. Iar constiinta depinde de responsabilitate.

”Un om poate esua de multe ori, dar el nu este un esec pana cand nu incepe sa dea vina pe altcineva.” (John Burroughs)

O sa va spun o poveste. Povestea unui om certat cu Biserica. A unui om care a pus la indoiala credinta, care s-a opus fervent dictonului ”crede si nu cerceta”. Povestea unui om rational, care se inclina acum in fata logicii spiritualitatii si a credintei. Povestea unei perspective din mintea mea.

pray

Azi simt nevoia sa-mi cer iertare unui preot care nu mai este printre noi. Preotului care radea, in timp ce eu plangeam la picioarele lui, recent diagnosticata cu melanom malign. Preotului care n-a avut altceva sa-mi spuna decat sa-mi pun basma, sa merg la toate slujbele bisericesti, sa ma supun barbatului, sa-i gatesc zilnic numai ce voia el, sa-l servesc si sa strang dupa el. Preotului care m-a facut s-o dau din plans in ras, fiindca am decis sa traiesc si sa mor in felul meu. Cum canta Sinatra. Adica fara basma. M-am suparat pe omul Bisericii, m-am simtit netrebnica, respinsa, n-am priceput ce legatura are basmaua cu smerenia, cu credinta, cu ”salvarea”.

In copilarie, bunica ma ameninta cu ochiul lui Dumnezeu, care vede tot. Aiurea, mi-a soptit mintea. Verifica si vei vedea ca nu-i deloc asa. Nu te vede nimeni, daca nu vrei. Doar TU te poti vedea. Multi ani, dupa aceea, m-am tot intrebat CINE este acel EU care ma vede, totusi, orice as face? Depinde ce inseamna EU. Inseamna constiinta unui sine responsabil de propria existenta.

Tot atunci, in copilarie, traiam momentul meu unic, la biserica. Era acel moment cand toata lumea isi pleca pana la pamant capul, cand toata lumea se facea gramada si parca fiecare il mirosea in cur pe celalalt, spasit. Acela era momentul cand eu, copilul, aveam o alta viziune. Doar eu stateam in genunchi, dar cu capul sus. Vedeam toata lumea aceea, amuzandu-ma, si imi ridicam privirea catre singurul loc spre care uitau oamenii sa priveasca. Spre cel mai inalt punct, spre turla bisericii. Spre Cerul din Biserica si de dincolo de Biserica.

Am insistat in experientele mele, pana la a vedea cu ochii mei cum unii preoti nu-si cinstesc deloc slujba. Cum lucreaza chiar cu lucruri necurate, cum iau spagi, cum vand spiritualitatea, cum duhnesc a alcool chiar si cand spovedesc, cum chefuiesc, fumeaza si preacurvesc, cum isi negociaza parohiile si turmele si cate si mai cate. Le-am vazut pacatele omenesti la fata si m-am ingrozit. Insa numai asa am putut ajunge sa apreciez harul altor preoti. Tagma fiind aceeasi. Constatand defectele, neajunsurile, ipocrizia, mintea mea duala jubila, satisfacuta, cu un teribil si inutil sentiment de superioritate.

Dar, intr-o zi, un preot batran si blajin mi-a zambit, m-a mangaiat pe cap cu blandete, si mi-a spus ca am har. Mintea mea a intepenit. Cine, eu? Har? Ce-i aia? Asa ceva auzisem ca au numai persoanele foarte credincioase, religioase. Multa vreme, de atunci, m-am straduit sa-l contrazic, in fiecare zi. Ma tulbura pana in adancul sufletului ce-mi spusese si felul in care il simtisem si ii simtisem atingerea. Ca si cum m-ar fi atins un sfant. Simtisem cum ma inundase iubirea. Ma simteam ca si cum as fi luat atunci, instantaneu, prin atingerea lui, o tona de distonocalm si euforice.

Calugaritele de la o manastire izolata, superba, din creierii muntilor, unde se ajungea cu greu, imi zambeau si imi puneau bucate in fata, iar privirile lor erau atat de luminoase, cum numai la copii poti vedea. Ma priveau cu admiratie, imi spuneau ca sunt asa de frumoasa si de curata. Iar eu nu pricepeam de ce. ”Fiindca noi n-am avut de ales decat aceasta Cale catre Domnul!”, mi-au raspuns. Ma primisera cu atata drag in mijlocul lor, de parca ar fi fost familia pe care n-o avusesem niciodata. Chiar imi spuneau ”sora”. Intentia de a ma calugari imi daduse deseori tarcoale, dar de fiecare data se gasea cate un reprezentant bisericesc care sa ma trimita inapoi. Ma simteam nedemna, dar apoi am aflat ca scopul meu ”maret” era marunt. Mai greu e sa te duci ca oaia printre lupi. Mai greu e sa traiesti in societate.

L-am intrebat pe un preot de ce li se servesc enoriasilor cele mai grosolane si fanteziste interpretari ale scrierilor sfinte. Mi-a raspuns ca preotii studiaza mult. Teologie, filosofie… Au capacitatea, intelegerea, inteligenta si perspectiva sa vorbeasca diferit. Intr-un fel in care multi dintre ei chiar simt si gandesc. Si atunci? De ce nu se exprima altfel? Fiindca nu exista cerere. Cu alte cuvinte, oamenii vor sa li se serveasca povesti, sa fie mintiti frumos. Sa creada intr-un Iad si intr-un Rai de dincolo de realitate. Sa depinda de ceva exterior, fiindca numai asa se simt in siguranta. Nu se simt in siguranta daca li se spune sa depinda de ei insisi, ca asta e responsabilitatea lor. Vor sa ramana dependenti de ceva rau sau bun, adica de dualitatea mintii, care le judeca pe toate prin pespectiva ei, nu prin perspectiva altora sau prin perspectiva divina.

M-am suparat rau pe preotul care, dupa cancer, m-a indemnat sa port basma si sa ma supun unor cutume ce mi se pareau absurde, irationale. Multa vreme, de atunci, n-am inteles de ce radea cand eu plangeam. Mi se parea ca ar fi ras de suferinta mea, de frica mea de moarte. Se spunea ca ar fi clarvazator. Mie mi se paruse doar foarte cinic.

Pana intr-o zi, cand am purtat un dialog foarte interesant cu o persoana foarte evoluata spiritual:

  • De ce crezi tu, Livia, ca un preot, despre care se spune ca ar fi fost clarvazator, te-ar fi indemnat sa faci exact ceea ce ar fi trebuit sa stie deja ca n-ai face absolut niciodata?
  • Pai, exact asta n-am inteles, logic vorbind. Singurul raspuns ar fi tocmai ca sa nu ma mai indrept in directia aceea, sa nu mai caut acolo.
  • Aha! De ce ti-a zis sa nu te mai duci la el, de ce ti-ar fi spus ca n-ai ce sa mai cauti acolo, daca nu faci ce ti-a impus?
  • Pai, pentru ca era imposibil si oribil ce-mi recomandase. Cel putin, pentru mine. Pentru ca, spunandu-mi toate acestea, chiar se asigura ca n-aveam ce sa mai caut acolo.
  • Si atunci, de ce radea preotul? Era cinic?
  • Nu, acum imi dau seama. Radea fiindca stia ca reusise sa ma determine sa nu-mi mai pierd timpul. In cel mai simplu si drastic mod, care mie mi s-a parut dur si lipsit de compasiune.
  • Deci, era clarvazator sau nu?
  • Probabil, fiindca a ales, razand, cea mai sigura cale sa ma indeparteze de ceva ce nu-mi folosea, de o cale pe care eu ma incapatanasem sa caut raspunsuri la intrebari existentiale esentiale. A imbrobodit-o, mi-a prezentat-o sub forma de basma, ca sa ajung sa vad ca eu imi puneam singura si basma, si ochelari de cal. Cautam solutiile, salvarea, raspunsurile in exterior. Probabil ca el stia ca voi supravietui cancerului, insa asta era cel mai putin important. Pentru el, nu pentru mine. De aia radea si imi spunea ca nu-i mare lucru sa ai cancer, fiindca toti murim, odata si odata. Fiindca, daca as fi stiut ca voi supravietui, m-as fi culcat pe o ureche. N-as mai fi cautat raspunsurile alea, nu as fi invatat sa ma bucur de viata, de prezent, poate m-ar fi durut in cot de recunostinta, de acceptare. Aveam un trai comod. Aveam bani, belsug, aveam aproape tot ce-si poate dori un om. Dar, orice as fi avut, eram nefericita. Apoi, am pierdut totul, dar am inceput sa ma castig pe mine. Fiindca, fara sa stiu, tocmai pe mine ma cautam tot timpul. A fost ca si cum preotul mi-ar fi dat un sut, sa nu mai caut in exterior, ci in interior. Normal ca mi s-a parut incomod, fiindca a cauta in interior inseamna sa devii constient, sa treci prin asumarea responsabilitatii propriei existente.

Iarta-ma, parinte! Tu stiai ca smerenia mea e sa stau cu capul drept, desi eu uitasem. Desi un alt preot m-a ridicat de jos, de sub poala lui, cand ma dusesem la spovedanie, si m-a asezat pe scaun, langa sine, spunandu-mi ca sunt egalul lui in fata lui Dumnezeu. Tu, parinte, stiai ca n-avea rost sa-l caut pe Dumnezeu in icoane, cand rostul era sa-l simt pretutindeni, in primul rand in mine. Fiindca numai de acolo, din interior, putem sa incepem sa-L iubim cu adevarat. E o mare diferenta comparativ cu habotnicia sau idolatria, care au nevoie de obiecte exterioare. De aceea, tu, parinte, te bucurai si radeai, cand eu plangeam. Fiindca rostul era sa ma bucur, nu sa plang. Nici macar dupa ce am scris articolul ”Draga cancer, iti multumesc!”, inca nu pricepusem paradoxul asta aparent. Cum sa te bucuri de ceva ce te face sa plangi? In copilarie, imi sunau ciudat niste versuri cantate de Angela Similea: ”Cum o fi razand plangand?” Acum simt si inteleg. Plange carnea si rade sufletul. Iarta-ma, parinte, ca nu credeam ce nu stiam! Fii binecuvantat!

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Mintea de pe urma" (3)

  1. Elena Butnaru said:

    Multumesc!

    Apreciază

  2. […] Livia ”Da-mi, Doamne, mintea de pe urma”, fiindca atunci cand aflu lucruri noi, perspectiva mea […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: