Povestea Ego-ului

A fost odata, ca de fiecare data, un copil. Care nu cunostea decat limbajul iubirii. Pe care adultii nu-l mai stiau. De pricina asta, copilul nu prea avea cum sa se inteleaga cu ei. Ii iubea, dar vorbeau limbi diferite. Simteau in “limbi” diferite. Copilul nu-i putea influenta pe adulti decat prin iubire, adultii, in schimb, il puteau influenta pe copil prin autoritate. Si, prin autoritatea lor, copilul a inceput sa sufere. Pe masura ce suferea, pe limba lui, aceea a iubirii, a asociat autoritatea cu suferinta. Pe Dumnezeu, cu pedeapsa. Natura, cu frica si nesiguranta. Oamenii, cu nedreptatea. Fara sa stie si sa poata replica altfel decat cu iubire.

Pana pe la 3 ani. Cand copilul a capatat ego-ul propriu. Ego-ul era fragil, ca o platosa strapunsa de toate sulitele suferintelor sale de pana atunci. Fiecare rana era bine incrustata in el. Ego-ul stia, mai bine ca oricine, tot ce-l duruse vreodata pe copil. Iar copilul a crescut. Si ego-ul crestea odata cu el.

Prin adolescenta, cand copilul nu s-a mai simtit copil, ego-ul sau a devenit puternic, foarte puternic. Cu atat mai puternic, prin fiecare rana de-a sa. Fostul copil s-a atasat si s-a lipit de el, crezandu-l cel mai bun prieten. Mai bun chiar si decat propriul sau corp. A inceput sa interpreteze semnalele corpului ca fiind neplacute, ca fiind boli. A inceput sa se simta vulnerabil, slab si temator in propriul corp. In timp ce simtea ca nimeni, niciodata, nu-l aparase si nu-l facuse sa se simta puternic, invulnerabil si in siguranta, ca ego-ul sau.

Fostul copil a inceput sa uite limbajul iubirii. A inceput sa devina precum adultii pe care nu-i intelegea, aidoma. Ca adult, a uitat ca fusese neinfricat in copilaria sa. La adapostul ego-ului, indura cu stoicism lovituri din ce in ce mai puternice, ca un soldat in plin razboi. Totul devenise o lupta obositoare, extenuanta, dureroasa. Loviturile veneau in aceleasi locuri in care erau bine incrustate ranile ego-ului sau. Era de mirare cat de puternic putea fi acest ego, ce rezistenta avea platosa sa.

sine

Adultul uita incet, incet, iubirea si incepea sa o confunde cu iubirea pentru ego-ul sau. Doar la adapostul sau, fostul copil se mai simtea in “siguranta”, in timp ce, fara el, se simtea la fel de mic si neajutorat, ca in copilarie. Ba chiar mult mai plin de frici noi si necunoscute. Noroc cu bunul sau prieten, ego-ul, care il mentinea in viata si ii proteja supravietuirea.

Pana intr-o zi. Ego-ul primise atatea lovituri, incat ameninta sa cedeze. Omul simtea ca va ceda odata cu ego-ul sau. Cand, deodata, ars de suferintele sale, simtindu-se pe marginea haului, in cadere libera, la marginea nefiintei, la limita mintii, si-a dat brusc seama ca el nu este ego-ul sau. A realizat ca ajunsese sa se indentifice in mod fals cu el. Si ca tot ce simtea erau doar simtirile ego-ului sau.

Atunci, fiinta din spatele ego-ului a scos imaginar platosa de pe sine. A privit-o, cu toate urmele ranilor sale. Fiinta era intreaga, neranita, neatinsa. Brusc, si-a dat seama ca asta nici macar nu se datorase ego-ului. Ba chiar era invers. Nu ego-ul mentinuse fiinta in viata, fiinta mentinuse ego-ul viu.

Corpul, care gazduieste fiinta, fusese, de fapt, cel mai bun prieten. In ciuda tuturor luptelor purtate de ego. Corpul fusese singurul care incasase loviturile si le rezistase. Singurele rani reale erau cele pe care corpul le vindecase sau le inca le vindeca, cu blandete, in mod natural, firesc, automat si de la sine. Abia prididea, saracul, sa se mentina in viata, sa se repare, ca sa-i ofere fiintei, in continuare, cu ego-ul sau atasat, o gazda prin ochii careia sa descopere lumea.

I_see_the_world_in_my_eyes

Dar ranile, ce erau ranile acelea ale ego-ului? Erau reale? Era cineva vinovat pentru ele? Privind mai bine, fiinta a vazut ca ranile erau o iluzie. Ea era neatinsa. Ego-ul era o platosa falsa. O inchipuire a mintii sale. O plasmuire a cerebelului, a creierului mic, primitiv. Ranile nu existau decat in povestea ego-ului. Nu in realitate. Erau ca balaurii din povesti, carora le cresc inca doua capete, cand le tai unul.

Ranile aratau ca mazgalelile din creion ale unui copil care invata sa deseneze sau sa scrie alfabetul. Ego-ul il invatase pe copil un alt limbaj al “iubirii”, prin care sa se inteleaga cu ceilalti. De fapt, in loc de intelegere, pornise lupta. In loc de adaptare si contopire cu tot ce exista, il invatase sa se delimiteze, sa se separe. Ii soptise ca asta era iubirea de sine. Prevenirea, protectia, lupta pentru orice: pentru supravietuire, pentru dreptate, pentru castig, pentru superioritate.

Cand, de fapt, nu era nevoie e nicio lupta. Toate notiunile “nobile” pentru care se luptase omul fusesera nascocite de creierul mare, pe baza singurei setari a creierului mic: supravietuirea. Teama de moarte. Teama de a nu fi. De a nu fi “ceva” palpabil. “Dreptatea”, “castigul”, “competitia”, “superioritatea”, toate decurgeau de aici. Creierul mare nu mai functiona pentru evolutie si adaptare, pentru bucuria descoperirii necunoscutului, prin simturile corpului. Corpul ajunsese sa fie considerat o proprietate, nu un prieten si o gazda.

Fiinta vie si intacta a privit, zambind, scutul care o tinuse departe de sine. De oameni. De viata. Scutul care, din prieten, ajunsese sa-i fure identitatea si menirea, pe negandite, pe nesimtite. Iata de ce nu-i intelegea pe adulti, in copilarie. De ce nu putea ajunge la ei prin limbajul iubirii. Fiindca ego-ul nu cunostea acest limbaj. Nu cunostea decat limbajul fricii.

Iar frica sa cea mai mare era chiar asta: sa fie deconspirat. Sa se descopere povestea faurita de el. Povestea vietii lui, povestea fara de care n-ar mai avea nici identitate, nici putere, nici autoritate. Autoritatea aceea, limbajul prin care ii vorbisera parintii copilului. Autoritatea careia ii lipsisera limbajul iubirii si lectia sanatoasa si reala a adaptarii la viata.

Povestea ego-ului e povestestea fricii. Sau povestea felului in care uitam cine suntem, uitam bucuria si limbajul iubirii autentice.

Maturitatea, pentru multi dintre noi, oamenii, nu inseamna ca nu mai suntem copii. Inseamna doar ca devenim niste copii egotici. In vreme ce matur ar fi sa constientizam talcul povestilor din copilarie. Si sa ne asumam responsabilitatea de a fi.

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Povestea Ego-ului" (3)

  1. Asa este cu egoul,cum este descrii mai sus.Intru totul adevarat.Intelesul care decurge din cele scrise este adevarat.Capacitatea de a exista fara un egou,nu apare prin entuziasm,nici prin incercari ..Acestea (ambele) nu pot decit sa furnizeze „dovada” in sprijinul credintei.Creaza conditiile prabusirii minti pe perioade scurte.Si deodata…VEZI.In acel moment …si crezi.Afirmatia este sprijinita de credinta insa,nici asta nu este suficient.Si totusi…exista mijloace care pot transforma imposibilul in posibil.Urmind calea sentimentului,meditatia poate face minuni,daca este practicata corect.Dezvoltind acele calitati aflate in contrast cu scopurile eul-ui pentru dobindirea carora,nu trebuie decit…sa fim ATENTI.Permanent.

    Apreciază

  2. Ce articol frumos!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: