Povestea bunicului meu

Voi scrie cu mare drag despre bunicul meu, pe care l-am iubit foarte mult si care a fost un exemplu pentru noi toti. Ii pastrez bunicului meu patern o amintire calda si vie, lipita de inima mea, asa ca pregatiti-va pentru o poveste motivationala intensa.

Bunicul meu a ramas fara tata la varsta de 4 ani. Tatal sau murise in razboi. Familia era extrem de saraca, mama, singura, trebuia sa asigure traiul sau si al celor doi copii ramasi orfani. Femeia muncea pe unde apuca.

Cea mai arzatoare dorinta a bunicului meu era sa invete, asta ii placea si isi dorea cel mai mult. Imi povestea adesea, cand eram foarte mica si il ascultam cu ochii mari, mirata si fascinata, cum se tara, de-a busilea, ca sa mearga la scoala, in conditiile vitrege ale razboiului. Radea cu pofta si imi spunea ca pe vremea aceea nu existau ghiozdane, existau transee si se auzeau armele de foc si tunurile. Si totusi scoala functiona! Oamenii continuau, chiar si asa, sa functioneze! Insa era un risc asumat sa iesi din casa, erau sanse destul de mari sa nu te mai intorci viu. Ba nici macar in casa nu te puteai considera la adapost si in siguranta. Cu traista in care avea mamaliga rece la pachet, principalul fel de mancare pe care familia si-l putea permite, bunicul se strecura spre scoala, cu frica in piept, in zgomotul asurzitor al razboiului din apropiere. Atat de mult isi dorea sa invete! Iata un prim exemplu despre cum ne putem urmari scopurile, depasindu-ne frica.

Bunicul n-a putut urma decat 4 clase, spre marea lui tristete, care l-a urmarit, apoi, toata viata. Mai avea o sora si era singurul “barbat” din familie. Trebuia sa munceasca de timpuriu, spre a-si ajuta familia sa supravietuiasca. De copil, a trebuit sa presteze munca grea, fizica. Hamal in portul Brailei, caraus la gara, practic orice i-ar fi adus un ban pentru hrana familiei.

Munca l-a calit. Mi-l amintesc cu drag, un munte de om, de o forta fizica impresionanta, rar intalnita. De o blandete si o bunatate extrem de rar intalnite. Avea mereu o gluma in coltul gurii si un ras puternic, molipsitor, din inima. A fost un erou al copilariei mele si un exemplu viu, care m-a motivat de foarte multe ori, numai prin gandul la el.

0303La 14 ani, cara sticle cu sifon in caruta (poate unii dintre dvs va amintiti sticlele de sifon de pe vremuri). La o denivelare, calul s-a speriat, s-a ridicat in doua picioare, nechezand, iar sticlele de sifon au cazut din caruta, spargandu-se si bubuind cumplit, ca la o detonare. Bunicul, adolescent pe atunci, s-a speriat groaznic. Nu numai din cauza evenimentului, a zgomotului, ci si pentru paguba pentru care avea sa raspunda. In plus, o bubuiala ca aceea ii trezea cumplitele amintiri din perioada razboiului, in care infrunta moartea aproape in fiecare zi.

In urma acestui accident, bunicul s-a ales cu asa-numita “boala” Parkinson. Tot restul vietii sale a ramas cu o clatinare constanta a capului, motiv pentru care niciodata nu aparea drept in poze. Iata cum un soc poate avea consecinte pe viata. Iar medicii, chiar daca aveau un nume pentru efectul unui astfel de soc, nu aveau si o solutie.

Totusi, cat poate sa fie de relevant faptul ca, atunci cand bunicul era extrem de calm, linistit si relaxat, zvacnirea capului sau era aproape imperceptibila. In schimb, atunci cand era nervos, capul sau zvacnea violent de la stanga la dreapta.

Handicapul nu l-a impiedicat sa munceasca in conditii cel putin la fel de grele, sa-si infrunte, in continuare, poate cele mai mari frici. Bunicul n-a stiut niciodata sa inoate. Totusi, traversa Dunarea ca barcagiu, carand diverse marfuri. In orice conditii, chiar si atunci cand vremea era nefavorabila, Dunarea se zbatea, amenintatoare, iar barca, umpluta cu marfa, cu lemne sau cu alte bunuri, pana la refuz, ramanea cu doar vreo doua palme deasupra apei.

Mi-amintesc cum tot insistam si il intrebam pe bunicul meu: “Tataie, cum de ai avut atata curaj? Nu ti-era frica? De ce n-ai invatat sa inoti? Nu stiai ca poti sa mori?” Cu un zambet, bunicul ma mangaia pe crestet si imi spunea ca nu invatase sa inoate din simplul motiv ca ii era cumplit de frica de… apa! Cu toate acestea, mai ales in astfel de conditii, continua sa treaca Dunarea cu barca. Nimeni nu stia ce frici ascundea sufletul sau. Daca s-ar fi stiut, nu l-ar mai fi angajat nimeni pentru treaba asta. Pe atunci, se gasea greu de munca.

Bunicul nu prea avea de ales. Trebuia sa-si hraneasca familia. Asa ca, precum mi-a spus, moartea nu prea era o optiune! Nici frica, daca ar fi insemnat sa-l impiedice sa munceasca orice. Desi stia prea bine care erau pericolele, din momentul in care se suia in barca, bunicul nu se gandea la consecinte, ci se concentra numai si numai pe ceea ce avea de facut, cu singurul gand de a-si face treaba bine si de a o duce la capat. Asa ca n-a avut niciun incident cat a fost barcagiu.

Pe vremea comunismului, muncea caraus la brutarie. Imi amintesc cum trecea pe strada, in viteza camionului plin cu paine, agatat doar cu o mana, in partea din spate a masinii, salutandu-ne voios. Stiam ora la care urma sa treaca pe acolo, asa ca il asteptam si el imi facea de fiecare data cu mana. Stiam ca urma, cand putea, sa-mi aduca paine calda, aburinda. Si ma simteam tare norocoasa, fiindca painea se cumpara cu ratia, pe atunci. Parca simteam in aburii painii proaspete, primita din mainile mari, batatorite si muncite ale bunicului, iubirea lui, la fel de simpla, profunda si calda.

Nu l-am auzit niciodata pe bunicul meu sa se planga de ceva. Pur si simplu nu era genul care sa se victimizeze, dimpotriva. El era cel care ridica tonusul psihic al tuturor celor din jur, care se plangeau de toate cele, desi aveau o viata mult mai usoara decat avusese el vreodata. Muncea cu daruire. Tot ce facea, facea cu daruire. Avea mereu un zambet de oferit. Si o gluma.

De la bunicul meu patern mostenesc numele bulgaresc. Rudele sale se mutasera in Romania cu niste ani in urma. Mi-amintesc cum bunicul imi canta cu pasiune cantece traditionale bulgaresti, si chit ca nu intelegeam vorbele, pasiunea lui era electrica, se transmitea. Insufla pofta de viata si bucuria simpla de a trai.

Niciodata nu l-au interesat banii, propriu-zis. Nici nu cred ca stia prea bine cat castiga, nu tinea nicio socoteala. Cum primea niste bani, ii dadea bunicii sa-i administreze, pentru mancare si plati. Stiam toti ca ii cerea bunicii un singur lucru, de fiecare data: sa-i lase in buzunar cativa bani marunti. Era obiceiul lui, pe care il avusese cu tatal meu, apoi cu mine. Ii placea sa ne spuna, copii fiind, “Ia du-te si cauta in buzunarul meu si vezi ce zornaie acolo. Ai gasit? Mai cauta, pana gasesti, n-auzi cum zornaie si te asteapta? Toata noaptea a zornait, de nu puteam sa dorm, abia astept sa iei ce-o fi acolo, ca sa nu mai zornaie si sa am liniste.” Buzunarul era altul, de fiecare data, ca surpriza cautarii sa se pastreze.

Bunicul mi-a dat cea mai importanta lectie despre ce inseamna banii, castigul. Niciodata nu pastra nimic pentru sine. Bucuria lui cea mai mare era sa ofere tot.

0287Tot bunicului ii datorez o alta pilda: ce putem, ce avem mai frumos, autentic, de impartasit in aceasta viata. Clipe, zambete, bucurie, povesti, imbratisari. Bunicul ma cara in carca de parca eram un fulg, ma ridica in bratele lui puternice si ma invartea in aer, ii puneam “ham” un cordon de halat si calaream pe spatele lui, ma ducea, de-a busilea prin toata casa, chiuind de bucurie. Imi povestea de unde venea painea cea aburinda. Cum o aducea un iepuras zglobiu si fricos si cum i-o lasa mereu pentru mine. “Bunicule, dar de unde vine iepurasul? Eu de ce nu pot sa-l vad niciodata?” Radea cu pofta si imi spunea ca iepurasul era prea fricos ca sa se arate si fugea la cel mai mic zgomot, abia apuca si el sa-l vada cum o tulea, dar stia prea bine ca iepurasul iubea mult copiii si venea mereu, chit ca tremura de frica, sa le aduca ce avea mai bun si sa ii bucure. Venea negresit, de fiecare data cand avea ceva de daruit si era tare trist cand nu avea nimic…

Imi mai amintesc, de indata ce am mers la scoala, cum bunicul ma indemna sa invat si imi spunea cat de importanta este invatatura. Imi repeta mereu cat sunt de norocoasa fiindca pot sa invat, cum el nu avusese ocazia. Ii placuse mult matematica. De indata ce invatasem socotelile si tabla inmultirii, faceam intrecere. Eu, pe hartie, el, in minte. Desena imaginar cifrele, cu degetele, prin aer. Si reusea de fiecare data sa ma “bata”. Socotea, in minte, mai repede decat mine, pe hartie. Era capabil sa faca mental socoteli complicate, foarte rapid. Ne uimea pe toti cu asta. Era tare bucuros sa invete orice lucru nou.

Pentru el, meseria era bratara de aur. Mai precis, munca, in sine. Cand tata l-a anuntat ca urma sa dea examen la liceu, bunicul l-a intrebat, onest si naiv, cand o sa-si aleaga o meserie. L-a sustinut mereu pe tata sa fie liber, sa-si aleaga drumul dorit in viata, sa aiba aceasta sansa pe care el, bunicul, n-o avusese. Chiar daca nici macar nu pricepea mereu rostul alegerilor tatalui meu. Avea incredere si iubire si asta era cea mai mare multumire a sa.

Cand tata l-a anuntat ca voia sa plece la Bucuresti, sa dea la facultate, bunicul a clatinat din cap si l-a intrebat, din nou: “Dar tu cand o sa inveti o meserie, baiete?” Cand tata a intrat la facultate, bunicul nu-si mai incapea in piele de bucurie. Nici nu stia unde era Bucurestiul, dar si-a pus hainele cele mai bune si s-a suit in tren, sa se duca sa-si vada baiatul, proaspat student. L-a mangaiat si i-a zis ca astepta, totusi, sa-l vada pe tata cu o meserie. Era tare bucuros ca baiatul lui avusese sansa sa invete, chit ca nu prea pricepea ce meserie era aceea de inginer. Era mandru ca baiatul lui se descurcase singur.

La peste 60 de ani, bunicul a suferit un accident vascular cerebral. Mi s-a intiparit in minte imaginea lui, la spital. Parea un Hercule doborat. O forta a naturii prabusita. Era nevoie de multi infirmieri, special pentru el, ca sa-l poata cara de colo, colo. Mi-amintesc ochii lui, inocenti ca de copil, si lacrimile care ii curgeau pe obraz, cand se ferea si spunea ca nu voia sa-l vad asa.

Fusese grav, foarte grav. Medicii spuneau ca fusese o minune ca rezistase, ca era in viata. Puneau asta pe seama puterii sale impresionante, conditiei si rezistentei sale fizice. Insa eu imi amintesc ce spunea bunicul: ca voia sa traiasca. Voia sa ma vada crescand. Stia ca bunica avea nevoie de el. Dar care sa fi fost cauza celor intamplate?

Cat a lucrat la brutarie, bunicul se trezea la 3 noaptea. De fiecare data. Ani la rand. Foarte multi ani. Manca hrana rece, lasata de cu seara de bunica, bea 1 litru de vin, pe nerasuflate, apoi pleca la treaba. Alcoolul nu avea aproape niciun efect asupra lui. Muncea neintrerupt, munca fizica grea, pana seara, cand ajungea acasa dupa ora 19. Abia atunci manca din nou si bea iar, foarte mult. Fuma mult. Se pravalea in pat, obosit, ca sa apuce sa doarma cateva ore. Ani la rand. Nu stiu cati oameni ar putea rezista sanatosi la un astfel de regim de viata.

Medicii s-au crucit cand au auzit toate acestea. Era ceva ce le depasea putinta stiintifica de intelegere. S-au crucit in fata fortei nebanuite a corpului omenesc. I-au spus bunicului ca Dumnezeu a facut o adevarata minune de l-a lasat in viata. Iar bunicul le dadea dreptate. Era foarte credincios. Medicii i-au spus sa renunte total la alcool si la fumat, daca voia sa traiasca. Iar bunicul i-a ascultat cu religiozitate. Nu stiu cum a reusit, fiindca bea enorm, bea tarie, alcool, ca pe apa, si fuma mult. A renuntat pur si simplu, cu bucurie, cu Dumnezeu pe buze, cu dorinta de a trai.

Le spunea tuturor, cu fiecare ocazie, ca Dumnezeu il salvase, ca era dator si recunoscator, ca lui Dumnezeu ii datora puterea de a renunta brusc si definitiv la alcool si la fumat. Se ruga mult, de fiecare data cand se simtea slab, neputincios sau cand ii era frica. Medicii i-au spus ca nu va mai putea munci niciodata. Ca nu se va mai putea ridica din pat, ca va necesita ingrijiri permanente. Avea pareza pe partea dreapta a corpului. Nu mai avea niciun control asupra membrelor drepte, nu mai simtea nimic cu jumatate din corp.

Bunicul abia putea fi urnit de cativa barbati, infirmieri. Se anuntau conditii grele de viata, pentru toata familia. Bunica nu stia cum avea sa se descurce. Iar bunicul aproape se simtea vinovat pentru ca risca sa devina o povara, tocmai el, care fusese mereu un stalp de sprijin pentru toti. N-am vazut niciodata, in viata mea, atata vointa, ambitie si determinare.

Bunicul era hotarat sa nu le dea crezare medicilor. Nu putea accepta sa devina o povara si sa-si traiasca restul vietii imobilizat, in pat. Fusese mult prea activ, asa ca s-a apucat, pe cont propriu, in pofida sfaturilor tuturor, mai ales ale medicilor, sa exerseze cu sine. De capul lui. Nu-l invatase nimeni, nici n-ar fi avut cine. Toti il sfatuiau sa se resemneze si sa accepte ajutor si ingrijire permanenta. Medicii ii explicasera ca efectele parezei erau ireversibile, ca nu se putea face nimic care sa-i imbunatateasca considerabil conditia si calitatea vietii.

Dar bunicul nu s-a lasat. Desi i se spusese ca nu-si va mai putea folosi niciodata membrele, el s-a rugat mult si s-a concentrat mental in tentative repetate zilnic, de foarte multe ori, de a-si “convinge” mana si piciorul sa-l asculte. Era un chin cumplit sa mearga chiar si pana la baie.

Zi de zi, de multe ori pe zi, bunicul ducea o “lupta” pasnica. Cu sine si cu trupul sau. Era complet absorbit de concentrarea lui, dublata de rugaciuni fierbinti. Il vedeam, concentrat, capul clatinandu-i-se tare, din cauza Parkinsonului, cum se straduia sa restabileasca legatura si “comunicarea” cu propriul sau corp. Ne alunga. Era treaba lui, cu sine. Spre marea, imensa surpriza a tuturor, exercitiile lui zilnice, foarte frecvente, au dat roade. Incet, incet, a reusit sa inceapa sa-si simta si sa-si miste mana si piciorul drept. Era deja o performanta enorma, chiar si din punct de vedere medical.

Insa bunicul nu s-a oprit, si-a vazut de treaba lui. In scurt timp, cand abia isi putea misca varfurile catorva degete de la mana dreapta, a cerut o roata de cauciuc foarte dur, pe care inainte o indoia imediat, ca pe plastilina. Cu mana sanatoasa, isi forta degetele chircite, intepenite, de la mana paralizata, introducand roata aceea de cauciuc in palma paralizata. Si facea exercitii. Extrem de des. La fel proceda si cu piciorul, de indata ce a inceput sa il simta, cat de cat. Repeta, cu o darzenie fantastica, exercitii simple. Avea o rabdare de fier. Isi misca piciorul atat cat putea, dar consecvent si frecvent. In felul acesta, sangele se punea in miscare.

Rezultatele n-au intarziat sa apara. De unde medicii ii spusesera ca nu se va mai putea ridica niciodata din pat, bunicul nu numai ca s-a ridicat, ba chiar a re-invatat sa mearga. Singur! Era prea solid si oricine ar fi incercat sa il sprijine era in pericol daca s-ar fi prabusit. Stiind asta, bunicul era foarte atent, trebuia sa reuseasca singur. Cu pasi marunti. A fost o adevarata revelatie cand a reusit sa se ridice singur din pat si sa faca primii pasi dupa accidentul vascular.

A continuat exercitiile sale. A reusit sa se deplaseze singur prin casa, putea merge singur la baie. Atat piciorul, cat si mana dreapta incepusera sa-si dea “drumul”, le putea folosi din ce in ce mai mult. Mi-amintesc cat de ingrijorata era bunica, atunci cand bunicul “tuna” la ea: “Femeie, da-mi sticla cu apa, bastonul si sacosa! Ma duc la piata. Ce ai nevoie sa iau?” Ne-a indepartat pe toti, a refuzat orice sprijin. Nu numai ca a reusit sa urce si sa coboare scarile, doua etaje de bloc, a reusit sa mearga de unul singur la piata si sa redevina de folos, in loc sa se resemneze cu handicapul permanent. Sticla cu apa avea 2 litri. Era greutatea minima pe care o lua cu dansul, mereu, peste tot. Ca sa exerseze, sporindu-si elasticitatea membrelor.

Degetele mainii drepte erau usor intepenite, aduse catre interiorul palmei. Insa bunicul si le putea folosi. Si-a recastigat, chiar si asa, forta impresionanta. Va vine sa credeti sau nu, cu mana paralizata, bunicul avea o forta fizica mai mare decat tata! Nu suporta sa stea degeaba, sa nu munceasca, asa ca s-a angajat din nou. A lucrat cativa ani la o ferma de la tara, ocupandu-se de toata gospodaria!

Nimeni nu-si aminteste sa-l fi vazut vreodata pe bunicul meu bolnav. Ma refer la “bolile” frecvente, uzuale. Nu a fost niciodata racit, chiar daca a muncit in conditii foarte grele, uneori in frig crancen, afara, in timpul iernii. Nu a acuzat niciodata dureri de niciun fel.

Finalul povestii bunicului mi se pare extrem de revelant pentru tematica acestui blog. Cum a murit cel poreclit “un munte de om”. Avea cataracta de dinainte de accidentul vascular. Fusese operat si purta ochelari cu lentile foarte groase. Nu vedea bine, ajunsese abia sa distinga formele. Mi-amintesc cum intindea mainile spre mine, sa ma simta, sa-mi pipaie fata. Il necajea peste masura lipsa vederii.

Din aceasta pricina, n-a mai putut munci. Pana la ferma aceea, de la tara, trebuia sa mearga cu un mijloc de transport si devenea din ce in ce mai dificil sa se descurce pe afara, aproape nevazator. Cand s-a vazut silit sa-si restranga activitatea doar in spatiul casei, vointa sa a inceput sa se subrezeasca. Motivatia a inceput sa paleasca. Forta vitala sa se stinga.

S-a prabusit psihic, la loc, inapoi in sine. Apoi a “cazut” la pat. Nu se mai putea misca. Medicii nu aveau o explicatie plauzibila, nici macar medicii neurologi. Parea ca nu exista, practic, niciun motiv ca acest om, care reusise singur sa mearga din nou, dupa o pareza totala a partii drepte a corpului, sa devina, din nou, imobil. Nu avea dureri. Nu putea intelege nimeni cauzele. Totusi, sa gandim un pic. Din cauza deteriorarii vederii, bunicul nu mai putea fi activ, nu mai putea munci, nu mai putea iesi nicaieri, asa cum fusese obisnuit. Un om atat de activ “cade” psihic atunci cand e redus la imobilitate. Nu mi se pare atat de surprinzator ca, in scurta vreme, ca “cada” la pat, intr-o imobilitate fizica asa-zis “inexplicabila”.

Cand s-a vazut incapabil sa mai serveasca sau sa mai fie util, bunicul a cedat. Nu voia sa fie o povara pentru nimeni, mai ales pentru bunica. Era foarte necajit ca dansa trebuia sa-l ingrijeasca si nu dorea asta pentru nimic in lume. De data aceasta, il ruga pe Dumnezeu sa-l ia. A declarat raspicat ca prefera sa moara. Si asa s-a si intamplat, in foarte scurta vreme. Bunicul s-a stins pe nepusa masa. Avea 72 de ani.

Sunt ferm convinsa ca, daca cineva ar fi inteles, pe atunci, adevaratele cauze psiho-emotionale cu care se confrunta bunicul, lucrurile ar fi putut sta altfel. Corpul sau de Hercule putea sa-l mai serveasca multi ani. Insa psihic, omul a cedat. I-a fost frica, ajuns aproape nevazator, de aceasta conditie de viata, mai ales de faptul de a deveni o povara. Si-a dorit sa moara si asta s-a si intamplat. La 72 de ani, “muntele de om” care avea Parkinson de la 14 ani si pareza pe partea dreapta a corpului, s-a stins fiind in putere, dandu-ne un ultim exemplu despre importanta covarsitoare a psihicului uman, dupa ce ne demonstrase tuturor capacitatea fenomenala de regenerare de care este capabil corpul uman, in pofida oricaror pareri medicale, sfidand toate prognosticurile.

Concluzia mea e ca liberul arbitru ramane cea mai sfanta dotare din bagajul nostru uman. De el depinde, adesea, insusi firul subtire dintre viata si moarte. Fiindca liberul arbitru ne activeaza decizia, alegerea si implicit ne motiveaza vointa. De aceea insist mereu ca liberul arbitru al fiecarui om trebuie respectat. De toata lumea. Inclusiv de medici.

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Povestea bunicului meu" (1)

  1. […] mereu bucuros, ca un copil mare. Invie atmosfera dimprejur. Imi aminteste de bunicul. Sa fii simplu e cel mai complicat. Cand se roaga, parca incremenesc pietrele. Omul asta traieste […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: