Aud din ce in ce mai des despre teorii conspirationiste si nu numai, despre manipulare, spalare de creier, sabotare, extraterestri, reptilieni, demoni, samd. Si ma mir pana unde merge scormonirea mintii umane pe calea de a ne vedea, accepta si integra umbra. Pana unde merge omul, inconstient, in incercarea de a fugi de responsabilitate si de a gasi solutii “miraculoase” sau justificari sofisticate pentru neputintele sale. Ma mir pana unde pot merge oamenii in incercarea de a se “salva” sau, dimpotriva, de a-si proteja zona de confort. Sau, daca vreti, amandoua.

Un trai responsabil este un trai sanatos. Chiar clinic vorbind. Patologiile sunt devieri de la realitate si de la responsabilitate. Credintele sunt o manifestare, cu intentie, a increderii pe care o investim in ceva sau cineva. Credintele sunt cele mai puternice instrumente prin care cream realitatea pe care o traim, la nivel de ganduri, prin care o percepem si/sau o putem deforma. Credintele se pot transforma foarte usor intr-un cosmar mistic, intr-o pseudo-realitate periculoasa, mai pe scurt in autosabotare, pana la patologic.

Tot mai multi oameni se simt rataciti, dezorientati si cauta un reper existential. Dar acesta nu poate fi decat dupa chipul si asemanarea omului, reflectandu-l pe el insusi. De aceea, reperele sanatoase sunt realitatea si responsabilitatea. In primul rand, de sine.

Oamenilor le place sa se minta frumos. Ne place sa ne spunem povesti si sa ne ascundem in spatele lor. Ne place sa credem ca exista ceva, in afara noastra, care ne poate rezolva problemele, ne poate salva, insanatosi, care ne poate aduce prosperitatea dorita sau calitate vietii. Sau ca exista ceva, in afara noastra, care ne saboteaza orice efort, care ne manipuleaza, ne impiedica sa ne atingem visele, sa reusim ce ne propunem, indiferent si independent de noi insine.

Din cate se stiu, Iisus insusi a deturnat credintele care se propovaduiau in bisericile de pe vremea sa. Ba chiar a spus ca biserica este in sufletul omului. Insa, calea iubirii pare destul de greu de practicat, in conditiile in care omul traieste si percepe tot ce exista prin filtrul sau, personal. Omul nu poate iubi, constient, mai mult decat se iubeste pe sine. Iar iubirea de sine este un concept care aluneca foarte des si usor tocmai in zona opusa iubirii, in zona egoismului si nu a asumarii responsabilitatii.

Fuga de responsabilitate este sursa cautarii unor solutii “miraculoase” de salvare, de vindecare, de imputernicire. Pe scurt, ceva sau cineva sa-mi dea mie puterea de a deveni ceea ce-mi doresc, fiindca eu nu ma simt capabil s-o fac, pentru mine. Desi, uneori, o vreau chiar pentru altii, pentru a-i ajuta pe altii. Ego-ul spiritual este cel mai periculos, tocmai pentru ca e manifestarea cea mai puternica a ego-ului.

Fuga de responsabilitate este, totodata, sursa tuturor acuzelor si justificarilor noastre, bazate pe cauze externe, de orice natura, care ne impiedica sa fim liberi, sa ne manifestam potentialul creator, sa obtinem calitatea dorita a vietii.

Atitudinile acestea de lipsa de responsabilitate provin din complexe materne si/sau paterne nerezolvate. Problemele existentiale care tin de asa-zisa “salvare”, de vindecare, de siguranta, de prosperitate si abundenta, provin din complexul matern. Inconstient, in interiorul nostru ramanem aceiasi copii, carora le este dor de mama, care cauta o “mama” care detine rezolvarea tuturor problemelor lor, care poate avea grija de noi, care ne poate oferi sprijin, alinare, confort, vindecare, care ne ia in brate si stie mai bine decat noi ce trebuie facut si chiar face in locul nostru.

Problemele existentiale care tin de autoritate, de adaptare la sistemul social, de credinte, de convingeri religioase, provin din complexul patern. Acelasi copil interior, care a suferit si a ramas “nevindecat”, care si-a blocat emotiile in inconstient, ca sa nu mai sufere, cauta un “tata” atotputernic, fie ca sa-l sustina si sa-l invete sa-si depaseasca si sa-si rezolve problemele, fie pe care sa dea vina pentru tot ceea ce nu reuseste pe cont propriu. Majoritatea teoriilor conspirationiste provin din complexul patern, dintr-o mistificare a autoritatii, sub toate formele ei, ca fiind menita, de fapt, sa ne saboteze in toate intentiile si eforturile noastre de a trai, in realitate, viata pe care o dorim.

michelangelo

Am auzit cel putin doua cazuri, in ultima vreme, de oameni care se plangeau ca s-au dus in anumite locuri, cautand o forma sau alta de “salvare” pentru sine sau pentru altii, pentru apropiati, de pilda, iar acolo unde s-au dus au trait experiente neplacute, catalogate drept prejudicii. Asa ca au “invatat” rapid sa judece oamenii carora li s-au alaturat, sa acuze, sa se planga, sa se considere nedreptatiti. Au declarat ca lectia le-a servit ca sa vada “raul”, sa se detaseze de el. Cunosc oameni care tin prelegeri oricui este dispus sa-i asculte despre teoriile conspirationiste, despre faptul ca suntem manipulati, sabotati, motiv pentru care nu putem fi liberi sa obtinem ceea ce dorim, nu avem puterea de a crea realitatea in termenii doriti de noi. Si acestia (sau mai ales acestia) se considera niste vesnici asupriti, nedreptatiti, victime.

Eu i-as intreba pe primii: TU ce ai cautat acolo? Ce urmareai? Ce asteptari aveai? Nu-ti da deloc de gandit faptul ca TU ai ales acea experienta? Nu te pun deloc pe ganduri propriile alegeri? N-ar fi sanatos sa-ti evaluezi un pic alegerile, sa reflectezi putin la ceea ce te indeamna sa cauti ceea ce cauti? Asa-zise solutii “miraculoase” se pot gasi la tot pasul, pornind de la farmacie si continuand pana la paranormal.

I-as intreba pe cei din a doua categorie: Chiar nu exista nicio circumstanta, nicio posibilitate sa fii si sa te simti liber sa actionezi, pentru tine si pentru cei din jur? Chiar nu exista nicio sansa de reusita pentru tine? Esti sigur ca e adevarat ca altii, altcineva sau altceva sunt mereu de “vina” ca nu traiesti viata pe care ti-o doresti sau ca nu reusesti sa-ti atingi scopurile? Nu degeaba se zice ca, pe omul care se ajuta singur, il ajuta si “Universul” sau Dumnezeu.

Justificari ale neputintelor de a ne asuma calea aparent anevoioasa a deplinei responsabilitati de sine, acordata sanatos la realitate, se pot foarte usor gasi sau nascoci. “Precum in cer, asa si pe pamant”. Omul detine liberul arbitru de a filtra prin sine cerul si pamantul.

Dar oamenilor nu le este suficient ca “Universul”, Pamantul si Dumnezeu le sustin aceasta forma de existenta, ei vor totul de-a gata, ca de la mama sau de la tata, toate “jucariile” dorite, toate solutiile problemelor lor, ca venind din “alta” parte decat din ei insisi si prin efortul lor constient, prin asumarea responsabilitatii de sine, in calitate de adulti. Asa ca raman blocati la nivelul copilului interior, care isi cauta, inconstient, mama si/sau tatal.

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Realitate, responsabilitate si patologie" (2)

  1. Imi plac articolele tale si m- ai ajutat foarte mult. Multumesc! Pentru tot!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: