Fiecare zi conteaza

Un om renunta la viata

Indragitul meu actor, unul dintre marii preferati, Robin Williams, s-a spanzurat din cauza depresiei. Cu o zi in urma, doar ce ii spusesem unei prietene cum am simtit ca singura cale pe care ne-o asterne Dumnezeu in fata este acceptarea neconditionata a vietii, ca dar. Dupa stirea despre sinuciderea lui Robin Williams, cu atat mai mult reflectam asupra acceptarii vietii ca dar. Fiecare clipa conteaza, fiecare zi… Tot ce putem este sa fim recunoscatori pentru acest dar, sa-l acceptam si sa ne bucuram de el, sa facem ca fiecare zi sa conteze.

Fiecare are ceea ce, poate, ii lipseste altuia si totusi e nemultumit

Cred ca fiecare s-a gandit, macar o data, plangandu-si de mila sau victimizandu-se, din diverse motive, ca altcineva traieste o viata mai buna. Ce avea Robin Williams, de pilda, pare ca ne lipseste multora. La ce bun? Nu va sopteste un gand: “Si ce ai tu si-ar dori altii?” si tot asa, parca fiecare isi doreste sau simte ca-i lipseste ceva ce are alt om, iar acel alt om nu se multumeste cu ce are si crede ca are nevoie de altceva si tot asa… Pare ca nimic nu ne-ar ajunge, niciodata. Si incetam sa mai percepem viata ca pe un dar, fiindca nu e ambalat asa cum ne dorim, fiindca nu este ce ne dorim, fiindca ni se pare ca e mult prea putin. Pana cand suntem pe cale sa-l pierdem…

Ne ranim unii pe altii din cauza propriilor limite, frustrari, din cauza neasumarii responsabilitatii de sine

Cand refuzam sa ne asumam responsabilitatea de sine avem nevoie de tapi ispasitori. Avem nevoie de alti oameni pe care sa dam vina pentru orice nefericire de-a noastra, avem nevoie de altii asupra carora sa ne descarcam emotiile negative. Avem nevoie de oameni dragi, pe care pretindem ca-i iubim, ca sa tipam la ei, ca sa le punem in carca povara nefericirii noastre, ca sa-i facem sa se simta cel putin la fel de mizerabil ca noi, in loc sa stim cum sa le cerem si sa le primim ajutorul. Ne inchidem in spatele zidurilor propriei fortarete si incepem sa aruncam cu foc de pe metereze. Asa ne simtim invulnerabili cand, de fapt, tot ce avem nevoie e sa fim vulnerabili si deschisi. Cand suferim, ii facem si pe altii sa sufere, indiferent ca ne dam seama sau nu. Si incetam sa mai privim viata ca pe un dar, fiindca suntem prea suparati pe noi, pe ceilalti, pe lumea toata si chiar pe viata insasi ca s-o mai acceptam ca un simplu dar, de care sa ne bucuram.

Nu stim niciodata care zi urmeaza sa fie ultima

Zilele trecute am aflat ca o fosta colega de liceu a murit. Urma sa implineasca foarte curand 38 de ani. Era o femeie frumoasa, avea o familie frumoasa, un baiat de care era tare mandra. Se pare ca a pierdut controlul volanului, la 87km/h, pe o ceata densa, si masina, in care se afla singura, s-a incolacit in jurul unui copac. Dauna totala, din toate punctele de vedere.

Ironia, oameni buni, mereu exista o ironie de care nu suntem constienti la timp. Ironia e ca la prima intalnire de 10 ani de la terminarea liceului, colega noastra nu a venit. Am aflat ca ii fusese jena sa vina, pe motiv ca nu avea studii superioare. N-avea de unde sa stie ca la a doua intalnire nu va mai avea posibilitatea sa participe.

O alta ironie e ca, in urma cu un an, ea s-a intalnit cu o alta fosta colega si i-a marturisit ca era nemultumita de sine si de viata ei. Voia mai mult. Simtea ca nu facuse nimic in viata. Spunea ca doar se casatorise, facuse un copil si muncise ce gasise pentru bani. De pilda, isi dorea o casa. Ironia e ca banii stransi pentru casa au fost folositi pentru cumpararea unui loc de veci.

Fosta noastra colega avea o familie frumoasa, isi permiteau concedii frumoase, chiar si in strainatate. Insa investitia in noi insine si dezvoltarea noastra personala le confundam mult prea adesea cu acumularea materiala de orice fel sau cu acumularea de studii, de nume sociale. Care tocmai sinelui nostru nu-i servesc prea mult spre a se recunoaste in oglinda vietii. Fiindca in oglinda aceasta ne recunoastem goi, asa cum suntem de fapt, fara niciun CV atasat, dezbracati de orice zorzon al personalitatii si al identitatii atent lustruite. E trist, e ironic sa nu realizam ca nemultumitului i se poate lua oricand darul, din pacate…

Ironia

Bunicul meu isi adora masina. O spala si o lustruia foarte des, chiar daca o tinea aproape tot timpul in garaj. Era un lucru foarte pretios pentru el. Atat de pretios, incat prea putin il folosea. Ironia e ca a murit singur, in acea masina. A facut un atac de cord in timp ce o conducea.  O alta ironie? Masina a ramas intacta.

Fiecare zi conteaza

Nu stim care zi urmeaza sa fie ultima. Acum un an, niste prieteni si oameni minunati, care pareau a trai o viata aproape perfecta, au parasit-o brusc. Un cuplu tanar, frumos, plin de energie, de pofta de viata, revarsand iubire din prea plinul lor, a disparut tragic, tot in urma unui accident de masina. Erau in concediu. Masina lor a intrat cu 70km/h intr-un autocar, intr-o curba in care, probabil, barbatul a pierdut controlul volanului.

Aveau un copil, o fetita frumoasa ca un inger, care implinise un an cu doar 9 zile in urma. El isi sarbatorise ziua de nastere cu 3 zile in urma. Rar pomenesti un cuplu atat de indragostit, care isi manifesta afectiunea fara rezerve, pretutindeni, dar totodata atat de veridic. “Pana cand moartea ne va desparti” a fost trist de adevarat in cazul lor. Fetita a supravietuit, protejata de corpul mamei, apoi de rugaciunile fierbinti ale celor dragi, in timpul operatiilor complicate si a perioadei lungi de recuperare.

Ultima lor poza are comentariul: “Iar am fugit de acasa!”, cu ei doi, imbratisati, sarbatorind ziua lui de nastere. Comentariile triste au fost: “Tocmai au fugit de tot… din lumea asta!”  Cu 3 zile inainte de a parasi brusc aceasta lume, tot el scria, intr-un comentariu pe facebook, cu ocazia aniversarii zilei sale de nastere: “A DAY COUNTS!” (O ZI CONTEAZA!)

O zi conteaza, fiecare zi conteaza! S-o acceptam neconditionat, ca dar, si s-o facem sa conteze, asta e tot ce ne sta in putinta. Sa renuntam la control, din vreme, inainte sa-l pierdem cu totul.

Fa-ca-fiecare-zi-sa-conteze

Un om se lupta sa traiasca, alt om se bucura ca a scapat cu viata

Multi citititori ai blogului ma intreaba cum sa scape de frici sau cum as reactiona eu, in locul lor, in cazul confruntarii cu bolile de care sufera, ce as face, ce as alege. Desi e cat se poate de cert ca eu nu sunt si nu voi fi niciodata in locul lor, ca numai ei insisi sunt si vor fi mereu in locul lor.

O intrebare interesanta, pe care am auzit-o de mai multe ori, in ultima vreme, este: “Cum sa ma conectez cu Sinele meu? Tu cum ai reusit?” Pai, omule drag, tu esti mereu conectat cu sinele tau. Ai senzatia deconectarii tocmai pentru ca nu constientizezi ca e imposibil sa fii deconectat. Si nu constientizezi fiindca, intr-un fel sau altul, eviti asumarea totala a responsabilitatii de sine si renuntarea la control, pentru ca nu te bucuri de viata ta ca de un dar.

Parcurgand randurile unei cititoare, aproape imi venea sa tip: “Femeie, spune STOP!”, citind cate suferinte fizice experimenteaza, cata informatie cunoaste si cat de inutila ne este, de fapt, mintea, in rezolvarea oricarui tip de probleme. Fiindca mintea si numai mintea ne da senzatia falsa a acestei separari dintre Eu si Sine.

Un mail primit de la un cititor se numeste “Vivere” si mi-a amintit una dintre melodiile mele preferate.

Cititorul blogului, autorul acestui mail, imi scrie:

“Draga  Livia,

Am citit articolele tale. Imi place realismul din ele si ca esti constienta de tine, esti… prezenta.

Saptamana trecuta m-am curentat foarte rau, rau de tot. Si am scapat. Sunt viu! Bucura-te si tu impreuna cu mine! Multumesc.

Un antidepresiv usor:

Nu te-ndoi, ci crede că după orice nor
E-un soare şi mai dulce, şi mai strălucitor
Nu norul este veşnic, ci soarele-i acel
Ce-nvinge şi rămâne stăpân în urmă el!

Nu te uita la tine, că eşti atât de slab
Nici la vrăşmaşul care te-ar nimici degrab’
Nu te uita la ziduri, la porţile de fier,
La ura ce scrâşneşte, ci uită-te la cer!

Nu te-ndoi, ci crede că dincolo de tot
Veghează Dumnezeul Puternic, Savaot;
Căci nici un păr nu-ţi cade că nici o clipă nu-i
Că nu-i nici o-ncercare decât prin voia Lui

Şi dacă crezi puternic, nimica nu-i spre rău,
Ci totul se va-ntoarce spre-un şi mai bine-al tău
Nu te-ndoi, ci crede că-n ceasul cel mai greu
Clipită de clipită, veghează Dumnezeu!

(scrisa de Traian Dorz, trecut si el prin multe, dintre care 17 ani de inchisori comuniste.)”

La prima vedere, am crezut ca mailul acesta este o gluma, dar nu este. Un om a scapat cu viata si da, ma bucur cu el si pentru el! Chiar ma bucur si ii multumesc pentru impartasire! Poezia primita m-a dus cu gandul la Viktor Frankl, intemeietorul logoterapiei, autorul cartii „Omul in cautarea sensului vietii”, supravietuitor a patru lagare naziste, un medic care si-a pierdut sotia, familia, slujba, identitatea, un individ care a pierdut totul si care spunea: „Când nu putem schimba o situaţie, suntem provocaţi să ne schimbăm pe noi înşine.” si „Ceea ce oferă lumină trebuie să suporte arderea.”

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Anunțuri

Comments on: "Fiecare zi conteaza" (1)

  1. Multumesc.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: