Sarcina mi-a facut cadou cele mai ciudate si dificile stari pe care le-am traversat vreodata. Ma impinge in interiorul meu, fara putinta de scapare. Imi deruleaza toata viata prin fata ochilor. Ma imparte si ma desparte, ma aduna si ma recompune.

Sincer, habar n-aveam de ce fac femeile atata „tam-tam” pe subiectul asta, care pare cel mai simplu si in ordinea firii. Poate pentru ca simt, in cel mai puternic mod posibil, cum apare, cum creste viata, simt ca nu mai sunt doar ele insele, ca nu mai au cum sa fie singure, ca nu va mai fi niciodata vorba doar despre ele, despre persoana lor. Simt cum corpul lor nu le mai apartine in totalitate, cum il impart, si invata sa se imparta, sa se daruiasca astfel, in cel mai profund mod posibil. Nimeni nu poate invata o femeie cum sa faca asta, e o adaptare pur personala.

Femeia insarcinata trece prin transformari majore, fizic, psihic si emotional. Pe tot parcursul sarcinii, creierul femeii e inundat de neurohormoni produsi de tot corpul ei, inclusiv de placenta, de unde rezulta schimbari bruste de dispozitie/stare de spirit (depresie, stres), se poate manifesta puternic instinctul de a-si face cuib (locuinta pentru copil), creierul se diminueaza (de unde rezulta o capacitate redusa de concentrare), tensiunea emotionala e foarte sporita, tensiunea arteriala creste (creste frecventa cardiaca, respiratia e mai greoaie), survin tulburari de somn, de circulatie a sangelui, tulburari digestive, corpul femeii gravide produce si pompeaza mai mult sange, produce si recicleaza lichidul amniotic, devine o intreaga uzina care depune toate eforturile de a-i asigura toate cele necesare bebelusului, prioritar fata de mama (daca nu are nutrientii necesari disponibili cat pentru amandoi, organismul femeii ii ofera prioritate fatului, de aceea multor femei le cade parul, de pilda, sau sufera repercusiuni ale insuficientei de fier, calciu, samd).

Cunosc personal o femeie care a ramas cheala, in urma sarcinii, si de ani de zile poarta peruca. Nu numai ca nu pare s-o deranjeze asta dar, cand o intrebi, zambeste si spune ca nu regreta nimic. Isi aminteste nu de cauza chelirii sale, ci i se lateste un zambet generos si luminos pe chip fiindca isi aminteste cu tot dragul de sarcina. Din pacate, nu cunosc personal niciun barbat capabil de un astfel de sacrificiu, asumat cu bucurie. Sunt convinsa ca exista astfel de barbati, cred si respect masculinitatea si capacitatea de daruire a barbatilor, iubesc barbatii si tot ce pot ei sa faca, dar natura a decis ca femeia, creatura asta slaba, firava, emotiva, care sufera de labilitati, de schimbari bruste de dispozitie, care sufera de modificari hormonale, care o fac uneori de neinteles, fiinta asta care pare fragila, vulnerabila, care pare sa aiba mereu nevoie de delicatete, grija, iubire si protectie, ei bine, femeia, creatura asta plangacioasa, e capabila sa suporte, la nastere, dureri de pana la 57 doli (unitate de masura a durerii), echivalentul a 20 de oase rupte simultan, si rezista, si se bucura, in conditiile in care organismul uman s-a masurat ca suporta cam pana la 45 doli! Cred ca e mai greu de masurat, totusi, capacitatea de iubire si de daruire a femeii si mai cred ca asta e insasi masura fericirii ei.

Fiecare experienta materna e unica si greu de redat in cuvinte. Fiindca tine de incredibil de multe stari. Sarcina chiar n-are aproape nimic de-a face cu gandirea, de aceea creierul se si diminueaza, nefiind prea necesar, mai necesara fiind inima, care pompeaza mai mult sange, din punct de vedere fizic, si care „simte” mai mult, din punct de vedere sufletesc.  Asta ar trebui sa ne dea de gandit in ceea ce priveste viata, fiinta, ceea ce intretine si hraneste existenta: cat este de necesar si util creierul, care e sarcina mintii, si cat este de necesara inima, care este sarcina emotiei (stiut fiind, in urma ultimelor descoperiri, ca inima are neuroni si emite un camp energetic dublu fata de creier).

Sarcina este o experienta fizica si spirituala. E cea mai intima si profunda experienta prin care poate trece o femeie si care ii dezvaluie despre sine, despre viata, despre Dumnezeu, mai mult decat ar putea s-o faca orice altceva.

In masura in care femeia insarcinata are constiinta treaza, faptul de a simti cum creste o viata in ea o poarta prin toate ungherele fiintei. O poarta inspre trecut, catre purificare, ii retrezeste suferinte si dureri ramase nevindecate, care ard ca focul, o obliga sa faca pace cu sine si cu ceilalti, o poarta cel mai aproape spre a percepe si a intelege unimea, faptul ca toti suntem unul si toti suntem responsabili de sine si de ceilalati, o transforma intr-un mod in care stie cu absoluta siguranta ca niciodata nu va mai fi aceeasi, indiferent cum va fi viitorul.

baby-in-utero

Sarcina e usoara si decurge lin, fara probleme, daca mama cedeaza si se preda in fata fiintei. Orice tentativa inconstienta de a se opune se materializeaza in durere fizica sau psihica, in diverse probleme. Femeia care se transforma in mama e nevoita sa “asiste” bland la moartea sa, a celei de pana atunci, si la nasterea sa, odata cu noua fiinta. E de-a dreptul amuzant ca medicii numesc toate aceste simptome “modificari hormonale”.

Poate ca sunt fericite femeile gravide “sarace cu duhul”, adica acelea care nu constientizeaza profund si intim, care nu simt toate starile acestui drum initiatic, cele care simt, extrem de pamantean, doar ca organismul lor isi indeplineste una dintre functiile si indatoririle sale, aceea de reproducere si perpetuare a speciei. Viata si corpul nostru isi vad de treaba lor, indiferent de nivelul nostru de perceptie, intelegere sau constientizare. Totusi, fiecare clipa pe care n-o simti e o clipa de inconstienta. Nivelul nostru de constiinta este dat de suma putintei noastre de simtire si a capacitatii noastre de intelegere a ceea ce simtim.

Poate ca par cele mai nefericite mamele singure. Pare ca sarcina lor este sa ofere iubire, grija si responsabilitate duble. Atat pentru sine, cat si pentru bebelus. Atat din punctul lor de vedere, cat si suplinind lipsa si neimplicarea tatalui. Pare sa fie asa, dar nu este. O mama singura nu poate da nimic dublu si nu poate suplini, prin sine, nimic. Nici in sufletul si in viata sa, nici in ale copilului. O mama singura nu poate sa faca decat ce face orice alta mama: tot ce poate ea. O mama singura e recomandabil sa-si vada doar de treaba ei, nu de treaba altora (a celor care aleg sa nu se implice), nici de treaba lui Dumnezeu (sa poata iubi cat pentru doi, sa suplineasca iubirea paterna sau chiar iubirea restului membrilor familiei). O mama singura trebuie sa-si aminteasca faptul ca un copil vine ca un maestru spiritual in cadrul familiei pe care a ales-o. Copilul si-a asumat deja, cand si-a ales familia, intreaga ei povara si intregul ei istoric, din toate punctele de vedere: atat genetic, cat si spiritual. O mama singura trebuie sa-si aminteasca faptul ca membrii familiei sunt liberi sa aleaga sa „urmeze” calea spirituala pe care o deschide, prin simpla sa aparitie, un copil. Sau nu. O mama singura are de facut o alegere, aparent simpla: sa se simta binecuvantata sau sa se victimizeze. O alegere pe care o facem toti, intr-un fel sau altul, zilnic.

Azi mi-a cazut sub ochi, iar eu nu cred in intamplare sau coincidenta, un articol care m-a facut sa plang de sa sara camasa de pe mine. Am citit niste cuvinte chemate de sufletul meu:

Primul Copil e micul nostru mare curajos. E micul mare viteaz. Cel care isi ia sarcina sa coboare din Sferele Perfectiunii in lumea asta nebuna si sa lucreze, cu rabdare, incredere, totala vulnerabilitate, inocenta, zambet, iubire, curatenie, cu mama si tatal lui, intr-o misiune de a ne deschide ochii si inimile catre acel Ceva aflat in noi si in acelasi timp dincolo de noi si care ne cheama, continuu, Acasa.

Primul Copil este cea mai fidela oglinda a propriului nostru copil interior. Este cel mai curat ghid catre Lumina din noi, care patrunde cu precizie prin propriile noastre greseli de vindecat in noi insine. Primul Copil ne arata tot ce avem de spalat in noi, in aceeasi masura in care ne arata cat de firesti sunt Bucuria, Fericirea si Lumina, aflate toate in el si in fiecare dintre noi.

Primul Copil este cel care vine sa ne invete sa fim parinti. Este cel care vine sa ne invete sa Fim, pur si simplu, prezenti si liberi si plini de clinchete de clopotei, in chiar clipa de Acum.  Primul Copil este cel care ne obliga sa ne transformam, sa facem toate eforturile pentru a redeveni precum copiii: simpli, fericiti si conectati cu Esenta noastra adevarata.

Primul Copil este cel care vine sa sparga etichete, preconceptii, judecati, blocaje, inchistari, tot ceea ce ne separa de Iubire. Fiecare moment care ne apare ca dificil si greu de depasit in relatia cu Primul nostru Copil este doar un indicator catre ceva blocat in noi insine, care are nevoie de atentie, de iertare si de eliberare.

baby

Multi nu stim asta. Si, in loc sa privim in noi si sa iertam acolo ceea ce copilul ne arata, ne atacam cu inconstienta copilul, incercand sa il reparam pe el si nu pe noi. Tocmai de asta multi, multi Primi Copii au crescut in adulti tristi si resemnati, sau revoltati si neiertatori, crezand poate in ei ca, undeva, nu si-au facut treaba cum trebuie.

Primul Copil vine ca sa ne ajute sa vindecam relatia noastra cu propriii nostri parinti. Vine ca sa ne arate  unde am preluat, pe nemestecate, sute de conceptii si roluri si pedepse si etichetari de la societate si de la familiile noastre, cu care continuam sa ne bombardam si sa ne autopedepsim si sa ne autoseparam unii de altii si de Dumnezeu. Vine ca sa ne ajute sa invatam sa iertam toate astea, sa le dam drumul sa plece, sa nu le mai  transmitem mai departe, sa le vedem doar ca pe contrastul cu starea de Iubire si Acceptare si Usor care suntem meniti sa Fim.

Primul Copil este un luptator. Fara ca macar sa isi mai aminteasca asta despre el insusi, atunci cand vine aici, la intrupare.”

Mi-am amintit ca stiam si eu ca primul copil vine spre a netezi calea familiei sale si isi asuma pe deplin acest rol. Isi asuma preluarea celor mai mari dureri ale familiei sale, rezolvarea celor mai mari conflicte, a celor mai mari neputinte ale membrilor familiei sale si a celor mai grave pacate din arborele sau genealogic. Vine ca un Iisus, sa sufere, sa le ierte, sa le spele. Vine cu puterea si curajul de a purifica aceasta mostenire prin iubire. Se simte invins, netrebnic, las si vinovat de fiecare data cand nu reuseste asta. De fiecare data cand iubirea sa nu-i atat de puternica incat sa invinga demonii trecutului familiei sale si negurile care inca intuneca sufletul sau si sufletele celor dragi, din al caror sange s-a intrupat.

Mi-am amintit ca si eu sunt primul si chiar singurul copil. Copiii singuri la parinti poarta singuri toata aceasta povara si n-au cu cine s-o imparta. Misiunea lor este sa le reaminteasca parintilor calea iubirii, sa le fie maestri si ghizi spirituali pe aceasta cale. O misiune grea, in care fantomele trecutului ii doboara adesea.

Dar, sa nu uitam ca, prin fiecare copil care se naste, suntem un pic mai aproape de Dumnezeu! Fiecare copil care se naste vine cu o constiinta mult mai treaza. Tot ce putem noi sa facem pentru un copil e sa-i usuram munca de purificare, deschizandu-ne, asumanadu-ne responsabilitatea de sine, purificandu-ne pe noi insine, cat putem mai mult. In definitiv, asta e tot ce putem face atat pentru noi, cat si pentru toti ceilalti. Din iubire.

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Sarcina constienta ca drum initiatic" (1)

  1. Reblogged this on radupopescublog.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: