Niste lectii de viata. Seninatatea si limbajul universal.

Seninatate si deschidere versus incrancenare si delimitare.

Aici, intr-o mica localitate din provincia italiana Trento, nu este agitatia din Romania. Deloc. Poate doar in capitala provinciei, dar nici acolo nu-i nimic comparabil cu Romania. Restul localitatilor sunt mici, apropiate, fara niciun pic de aglomeratie, nicaieri. Nici pe strada, nici in trafic, nici in supermarket. Nicio imbulzeala. Niciun stres. Nici macar de sarbatori. Peste tot vezi oameni care nu se grabesc, linistiti, senini, totul decurge lin.

Sarbatorile sunt foarte simple la ei, fara presiunea si zarva de la noi. Nu exista goana si tensiune. De fapt, parca nici nu simti ca urmeaza Craciunul. Normal, fiindca pentru ei fiecare zi e o sarbatoare, in sine. N-au nevoie sa marcheze obositor, extenuant, o anumita zi. Unii chiar prefera sa foloseasca ocazia spre a castiga mai multi bani. Sau se aduna sa manance impreuna si atat. Simplu, fara tam-tam. N-am vazut masini burdusite, calcat in picioare si devastat magazine, varfuri de brazi iesind din portbagaj, oameni transpirati si disperati ca n-au apucat sa cumpere cozonac, pastarnac, bors si caltabos. N-am auzit grohaind sinistru niciun animal sacrificat in mod onorific in cinstea marilor sarbatori. N-am vazut nici oameni tristi ca vin sarbatorile…

DSCN6727

Am descoperit aici cat e de bine sa nu simti presiunea agasanta si deprimanta a ceva ce “trebuie sa fie intr-un fel…” sau “fie ca sarbatorile…” Nu trebuie nimic. Poate doar liniste si pace. Nu e nicio concurenta: care are mai multe bucate, care are mai multe cadouri, care are bradul cel mai frumos. Aici sarbatorile nu se simt decat foarte discret si tocmai de-aia nu sunt potential agresive si/sau deprimante. Niste luminite discrete, niste presepi (reconstituiri ale scenelor specifice Craciunului), o urare la banca “Che sia un Natale pieno di pace, amore e serenita” (Sa aveti un Craciun plin de liniste, iubire si seninatate)…

M-am dus sa iau autobuzul. Habar n-aveam ce trebuie sa fac. Am intrebat, mi s-a spus ca pot plati la un automat, cu un card, sau direct in autobuz, la sofer sau controlor. Toata lumea a sarit sa ma ajute. N-am avut timp sa cumpar bilet de la automat, iar in autobuz n-aveam maruntis, decat 2 euro. Femeia din spatele meu a completat din propriul buzunar diferenta de 1,3 euro si mi-a zambit.

Mi s-a explicat ca trebuie sa schimb autobuzul. Legatura venea in cateva minute. Iar eu tocmai ramasesem fara niciun pic de maruntis. Era o banca, fix in statia de autobuz. Dau buzna, in dulcele stil clasic romanesc. Inauntru, liniste desavarsita. Cubicule cu geamuri transparente. Nicio intrare, nicio usa. Ma agit, ma invart, incerc sa intru, nimic… Cred ca functionarii s-au distrat copios. Ma cuprinde disperarea. Autobuzul trebuia sa soseasca, ce sa fac? Dau o fuga afara, sa vad daca venise. Inca nu. Fug inapoi la banca si taman atunci vad minunea: cubiculul se deschidea automat. Functionara terminase de servit clientul. Un singur client. Fiindca iesisem, imi pierdusem randul. Dar buzna, iar, in dulcele stil…, spre nemultumirea functionarei. Ii explic urgenta. Femeia care astepta si care urma la rand incuviinteaza bland, zambind. Zambeste si functionara, in timp ce imi schimba in 3 secunde banii, continuand sa clatine dezaprobator din cap ca nu respectasem ordinea. Imi cer scuze si fug afara, tocmai la timp ca sa prind autobuzul.

Civilizatia inseamna reguli de bun simt. Cunoasterea si aplicarea lor. E atat de simplu. Altfel, tot ce reusim, in stil neo-darwinist, e sa ne certam pe o banana, cand sunt o gramada de bananieri in jur. Sa ne judecam, sa ne furam caciula, sa ne barfim, sa ne invidiem, sa ne folosim unii de altii, cand e loc pentru toti. Da, dar delimitarea asta…

Exact aici voiam sa ajung. La delimitare. De cand am venit, dar si inainte, am tot auzind romanii plangandu-se ca strainii sunt reci, neprimitori, rezervati, lipsiti de compasiune…

Cred ca tocmai am demonstrat ca nu este deloc adevarat. Ba mai mult. La Mercatini di Natale din Arco, ma duc la o taraba de lemn si ma adresez direct vanzatorilor, prezentandu-le o oferta. Insotitorul meu intepenise si refuza sa traduca ceea ce nu stiam eu sa exprim in italiana. Am facut asta de mai multe ori, la mai multe tarabe/casute de lemn.

DSCN6686

De abia dupa aceea am aflat motivul inhibitiei insotitorului meu. Cum sa abordez asa strainii? Atat de simplu si deschis? Ca doar sunt reci si ostili… Spre surpriza insotitorului meu, care locuieste in Italia de ceva ani, si spre ruinarea prejudecatilor sale pur romanesti, acesti “straini” s-au dovedit mai deschisi, flexibili, prietenosi si usor abordabili decat romanii. “Sunt cei mai buni clienti!”, l-am auzit strigand uimit, in urma anilor sai de experienta in vanzari din Romania. Cu frustrarile de rigoare, adunate frumos, in sertarasul cu amintiri autohtone.

Insotitorul meu era uimit de descoperirea sa, eu eram uimita de (de)limitarea sa de pana atunci. M-am gandit carui fapt se datoreaza aceste prejudecati tipic romanesti. Si mi-am dat seama rapid.

Multi romani care vin la munca in Italia, indiferent ce faceau in tara, aplica tot “doina stie, doina canta…”, oriunde s-ar duce. Se mai cizeleaza, dar doar din pura necesitate. Cauta doar supravietuirea, nu si invatarea. Adaptarea inseamna, pentru ei, tot o forma de necesitate, nu de evolutie personala. Unii sunt fara studii si practica munca bruta. De regula, acestia ii judeca pe straini ca-i folosesc ca pe niste sclavi. De fapt, daca vrei sa fii sclav, esti sclav oriunde. Adica nu esti propriul stapan si astepti ca altcineva sa-si asume responsabilitatea pentru tine, sa te plateasca, sa-ti asigure un loc de munca, etc. Aici, in aceasta zona din Italia, taxele sunt mari, fiind provincie autonoma. Totusi, am auzit ca se petrece acelasi lucru si in Spania, din cauza crizei: angajatorii prefera putini angajati, care sa munceasca mult mai mult, platindu-le orele suplimentare, decat sa angajeze mai multi oameni. Ies mai ieftin la taxe. Sclavie platita sau sclavie asumata.

Romanii, care vin aici cu mentalitatea: “Astia sunt prosti, eu sunt destept, las’ ca fac io o smecherie…”, cauta acelasi lucru ca in tara: sa fie ajutati/intelesi/compatimiti, sa puna de-o golanie… Pentru a-si folosi mentalitatea asta, plina de reminiscente comuniste, au nevoie sa fraternizeze cu alti romani. Pe care ii mananca de cur, ii barfesc, ba chiar ii invidiaza, in dulcele stil clasic romanesc. Isi zambesc fals si se folosesc unii de altii. Si impreuna se feresc de “straini”. Delimitarea despre care vorbeam…

De fapt, cine nu-i deschis in toata povestea asta? Cine e rigid? Cine de cine se foloseste?

Replica “strainilor”. Un roman se plangea din cauza orelor suplimentare. Italianul ii raspunde: “Pai, nu de asta ai venit aici? Sa castigi bani, multi bani, nu asta vrei?”

Dupa ani de zile de locuit in Italia, insotitorul meu a descoperit ca romanii, la care apelase sa-l integreze, sa-l ajute, in care avusese mai mare incredere decat in “straini”, nu avusesera deloc dreptate in privinta “strainilor”.

Sa-ti asumi responsabilitatea e mai greu. Sa fii liber, sa te gospodaresti singur, cum fac “strainii” de aici, sa evoluezi. Nu sa ceri, nu sa astepti, ci sa faci. N-are treaba guvernul cu toate astea. Nici sistemul. Nu te impiedica nimeni sa fii autosustenabil. Si responsabil. Singura intrebare de bun simt este: vrei sa fii liber sau sclav? Vrei sa iti construiesti singur destinul sau astepti sa ti-l construiasca altii?

Limbajul universal

Fiindca am vorbit despre delimitare si prejudecati, inchei cu o intamplare haioasa. Eram in statia de autobuz, neajutorata fiindca n-aveam maruntis, precum am povestit. M-am adresat unui om din apropiere, poate avea sa-mi schimbe. S-a straduit sa-mi explice cand vine autobuzul si mi-a indicat banca unde pot sa schimb bani. Omul era neamt. Eu romanca. Asa ca ne-am straduit sa ne intelegem in… italiana.🙂 Exista totusi un limbaj universal. Acela care ne apropie si nu ne delimiteaza. Acela prin care invatam sa traim impreuna si sa ne ajutam reciproc. Si poate sa invatam unii de la altii si sa evoluam, nu doar sa ne folosim unii de altii doar ca sa supravietuim si sa ne atingem scopuri.

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: