Motto: „Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim! zise vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Ei cumpara lucruri de gata, de la negutatori. Cum insa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei sa ai un prieten, imblanzeste-ma!” – fragment din capodopera „Micul Print” de Antoine de Saint Exupery.

In articolul „Iubirea fara forma”, promiteam sa revin cu exemple cat se poate de concrete de iubire neconditionata. Acum o sa va povestesc cel mai bun exemplu, prin care am experimentat iubirea fara forma, prin care am invatat sa iubesc neconditionat.

Am locuit o perioada cu o prietena, care luase de curand o pisica de la un adapost. N-avea nume, nimeni nu-i stia varsta. Se stia doar ca fusese traumatizata, avusese pui, fusese separata de ei, lovita si grav ranita. Imaginati-va o femeie care a nascut de curand, cum ar fi sa i se ia copilul si sa fie batuta crunt? Oare durerea provocata oricarei fiinte vii nu este, in principiu, la fel?!

La adapostul de animale, pisica primise ingrijiri si fusese sterilizata, apoi trimisa spre adoptie. Prietena mea o luase temporar, cu gandul de a o aduce pe linia de “plutire”, nu-si asumase musai adoptia permanenta. Mie nu-mi placeau pisicile deloc, dar deloc! Nici nu voisem sa am de-a face cu ele. Iubeam animalele, adoram cainii, dar nu suportam pisicile. Stiam ca setarea asta o am din copilarie. Si nu fusese vina pisicilor, eram doar geloasa pe iubirea si timpul pe care li-l acorda matusa mea. In plus, bunica mea, obsedata de microbi si de curatenie, ma ingrozise spunandu-mi ca daca inhalez par de pisica pot muri. Din cauzele astea, pisicile mi se pareau periculoase, lingusitoare si false. Oare nu asa obisnuim sa catalogam si sa tratam alte fiinte, prin prisma prejudecatilor noastre si a pre-setarilor provocate de amintiri care, fals sau nu, ne-au creat prejudiciu sau suferinta?!

Nu m-a deranjat prezenta pisicii fara nume, cata vreme prietena mea avea grija de ea, iar eu nu interactionam prea mult cu patrupeda. De altfel, felina se ferea cu inversunare de orice contact uman, fugea si se ascundea de mama focului. Halal pisica, dupa ce ca nu-mi placeau felinele astea, cea alaturi de care convietuiam nu-mi dadea nici macar satisfactia caldurii, apropierii, nu cersea, nu se alinta, asadar nu era… falsa, nici lingusitoare. Nu-mi dadea nici macar satisfactia tampa pe care o asteptam noi de la animale, ca la circ, sa se joace, sa ne bucure. Nu, pisica asta nu stia decat sa se fereasca, sa nu-si faca simtita prezenta, sa fuga si sa se ascunda.

Era banala, nimic deosebit. Nu era de rasa. Nu mi se parea deloc frumoasa, iar de cand daduse de mancare, se facuse cat un butoi. Avea o privire extrem de trista, de severa, de parca ar fi vazut prin ochii unui om intreaga omenire, prin prisma celor care o ranisera. Oare nu facem si noi la fel, nu tindem sa vedem in ceilalti propriile rani si potentiali noi creatori de rani, doar fiindca am fost raniti?!

IMG_0066

Cand prietena mea a inceput sa plece in delegatii, mi-am asumat niste minime responsabilitati legate de pisica. N-am putut sa nu observ cat de putin ii trebuie, cat e de independenta, faptul ca nu deranjeaza aproape deloc. M-a cuprins atunci un fel de sentiment al datoriei, al responsabilitatii, pe care nu-l mai avusesem. Iubisem toate animalele mele de companie pentru “forma” lor, fiindca erau ale mele, fiindca le alesesem eu, fiindca aveau nevoie de mine, fiindca erau frumoase, fiindca ma iubeau, ma recompensau, ma ascultau, etc. Nimic de acest gen cu pisica asta. In schimb, fusesem iresponsabila si nu-mi placuse deloc partea de datorie, de ingrijire a animalelor MELE. Acum, fara sa am niciun atasament, fara sa am nicio datorie, fara sa am vreun sentiment de posesivitate, m-am pomenit responsabila fata de pisica asta, din pur respect, ca pentru un strain, din pura compasiune.

Am inceput sa simt linistea din jurul ei, s-o observ. Nici nu-i simteai prezenta… Isi era siesi tare suficienta, nu zbiera dupa nimic, nu voia atentie, nu ii trebuia nimic, nici macar dupa mancare nu plangea, asa ca trebuia sa retin sa-i dau, ca altfel nu ma tragea de “maneca”. Mi-a inspirat respect si felul ei de a se ingriji. Insa era frustrant ca n-o puteam observa prea bine, fiindca se ascundea mereu, isi proteja intimitatea. Mi-a trezit curiozitatea. Cert este ca, desi nu era langa mine, desi se ascundea te miri pe unde si fugea de manca pamantul cand ma vedea, n-aveam cum sa ma simt singura, doar stiind ca e si ea acolo, undeva, prin casa. Oare nu e la fel si cu Dumnezeu, ca FIINTA: e suficient sa stii ca ESTE ca sa nu te simti niciodata singur?!

Daca incercai s-o tii cu forta, s-o mangai, pisica tindea sa devina agresiva. Nu foarte mult, numai cat sa poata fugi. Mai mult decat niste zgarieturi produse prietenei mele, n-a facut altceva. Eu nu stiam cum sa ma port cu ea, asa ca nu riscam nimic, o lasam in pace si ii respectam spatiul. Am observat ca nu este agresiva, prefera sa fuga; chiar si cand dadeam peste ea, o calcam accidental, nu avea porniri isterice, sa miorlaie, sa zgarie, ea doar cauta sa se puna la adapost, dar avea o privire tare urata. Oare ce-i agresivitatea, decat reactia de protectie a unei fiinte ranite?!

Privirea aia a ei m-a cam scos din sarite. Intr-atat incat am postat poze cu ea, poate voia cineva s-o adopte. Devenise ceva mai simpatica, se catara pe lucrurile din balcon, ba chiar m-a induiosat s-o surprind uitandu-se, cuminte, pe geam. Insa nu, categoric, n-o placeam. Deloc!

Pisica s-a “umanizat” din ce in ce mai mult. A inceput sa capete incredere. A inceput sa se alinte un pic si am ramas tare surprinsa de senzatia placuta ca ti se freaca de picior un ghemotoc pufos. Sau ca-l simti ghemuit langa tine, in pat. Departe, cat mai departe se aseza, si la cea mai mica miscare devenea avion cu reactie. Nu-i placea contactul, asta era clar, ii “rememora”, probabil, traumele. Oare nu tot la fel facem si noi atunci cand ne inchidem inima, din cauza ranilor, ferindu-ne din ce in ce mai mult de contactul cu ceilalti?!

Cand am auzit-o prima oara miorlaind, a fost tare ciudat. De abia scotea vreun sunet, timid, radeam de ea ca miorlaia chiar fara sa se auda, doar deschizand botul. Pisica asta miorlaie fara sunete. Totul parea altfel la ea. Ma intriga, imi starnea curiozitatea.

Am inceput sa simt o mare satisfactie cand patrupeda venea singura si statea prin preajma mea. Simteam o prezenta calda, desi nu puteam interactiona cu ea. Prezenta pe care o oferea tacut incepea sa valoreze mult mai mult decat orice alta prezenta dragalasa de animal de casa “normal”, la care stii la ce sa te astepti. Recompensa de a veni si a-ti oferi prezenta ei, dincolo de fricile ei, incepea sa capete proportii, tocmai fiindca era neobisnuit pentru ea sa se ofere astfel, era o forma de vulnerabilitate. Oare nu asa incepe orice iubire autentica: prin maxima vulnerabilitate?!

Tot ce facea ea era delicat si mut. Nu te puteai apropia de ea decat ca de ceva “sacru”, adica in deplina liniste, fara agitatie, cu multa blandete. Parea ca simte tot, in timp am realizat ca-mi simte starile. Insa cea mai mare “revelatie” pe care am avut-o cu pisica a fost capacitatea ei vindecatoare. Am scris despre asta deja, micuta felina stie si simte zonele afectate energetic. Cand si-a manifestat prima oara capacitatile vindecatoare, mi-au dat lacrimile. Am inteles ce se ascunde in orice fiinta, ce imens potential, oricat de ranita ar fi, oricat de “defecta” ar parea, oricat de diferita sau “straina”.

Sunt foarte sensibila la miros, ca amprenta personala. Am fost intrebata daca imi place cum miros pisicile. De unde sa fi stiut? Ca doar bunica ma speriase ca mor daca inhalez par de pisica… Pisica asta are mirosul ei propriu, imposibil de reprodus in cuvinte. M-a vindecat, la propriu, si de afectiuni fizice, si de prejudecati. Da, imi place mirosul ei. Totusi, nu prea mi-a placut cand prietena mea a plecat definitiv din tara si mi-a lasat-o cu totul in grija. Nu aveam deloc inclinatia de a o adopta si de a-mi asuma responsabilitatea ei. N-o simteam “a mea” si nici nu voiam sa fie “a mea”. N-aveam nevoie de ea. Nu-mi inspira niciun simt de posesivitate, proprietate, apartenenta, nici din partea mea, nici din partea ei. Nu simteam niciun atasament. Oare nu asta e cea mai pura iubire: cea fara forma, fara nevoie, fara posesivitate, fara atasament?!

Totusi, se obisnuise cu mine, cu spatiul nostru, nu era indicat s-o dau altcuiva. In timp ce eu o ignoram, ea se apropia din ce in ce mai mult de mine. Imi lingea lacrimile cand plangeam. Aproape ma enerva cu senzitivitatea ei. Imi simteam sufletul absolut vulnerabil in prezenta ei. Cu atat mai putin o placeam. In timpul asta, privirea pisicii se schimbase. Nu mai era trista, nici severa. Devenise mult mai vie, facand-o si pe ea mult mai frumoasa.

Pisi

La un moment dat, ma gandeam sa renunt la ea. Dupa atata vreme, nu mi se parea sa fi facut progrese prea mari. Asta doar fiindca nu pretuiam lunga ei cale spre vindecare. Nici acum, de altfel, nu prea sta si nu se simte confortabil cand e luata in brate. Vedeam in ea o pisica iremediabil afectata de evenimentele triste prin care trecuse, o fiinta “defecta”, care nu mai poate fi niciodata aceeasi, cea de dinainte. De dinainte? Care dinainte? Nici macar n-aveam idee cum fusese ea inainte, cum fusese ea vreodata, inainte s-o intalnesc. O judecam comparand-o cu “standardul” meu de pisica “normala”: atasata, afectuoasa, jucausa, alintata, etc. Oare nu la fel judecam alte fiinte, dupa standardele gandirii noastre limitative, in care vrem sa le incadram cu forta?!

Atunci, cineva a fost genial. Mi-a spus ca pisica asta e UNICA, asa cum suntem noi toti. Ca tocmai comportamentul ei o face unica si speciala, o face sa fie EA insasi. Tocmai ranile ei, care au determinat acest comportament, ii dau amprenta unicitatii. Mi-a spus ca nu poti judeca si abandona o fiinta doar pentru ca nu este asa cum ai vrea tu sa fie sau nu se incadreaza in forma (standardul) din mintea ta. Fiecare fiinta este unica. Reactiile acestei pisici, mi s-a zis, sunt cu atat mai pretioase cu cat sunt diferite. Cu atat mai multa bucurie ar trebui sa simt, tocmai fiindca e mult mai pretioasa fiecare manifestare a ei, care reprezinta depasirea unei frici. Oare nu asa suntem toti, unici, diferiti, fiecare exprimandu-se in modul sau unic, cu atat mai pretios cu cat isi depaseste fricile, se apropie si isi manifesta vulnerabilitatea?!

IMG_0510

Am decis sa am grija de pisica asta. Ma “enerva” un sentiment cu totul nou: simteam, fara putinta de a ma insela, cum o iubesc, fara ca macar s-o plac. Fara nicio inclinatie, cum ar spune Kant. Insa cu deplina recunostinta pentru tot ce ma invata.

Pisica a inceput sa reactioneze la sentimentele mele de iubire, de care ma miram singura. Nu mai iubisem niciodata asa, fara forma, fara atasament, fara inclinatie, fara posesivitate. Ea mi-a oferit enorm de multa duiosie si tandrete felina si mi-a atins sufletul pana la lacrimi. A inceput sa capete curaj, sa se catere peste tot, sa imi bea apa din pahar, sa se suie pe laptop si sa-mi dea slide-ul la o parte, alintandu-se si „tastand” cu labutele. A inceput sa doarma strans lipita de mine, cu labuta in palma mea. A inceput sa ma trezeasca din somn mangaindu-ma cu labuta pe fata si pupandu-ma. A inceput sa manance din palma mea si sa miorlaie adorabil cerand de mancare. A inceput sa se cuibareasca langa mine, intorcandu-se cu burtica in sus si torcand ca o locomotiva. A inceput sa se joace, sub privirile mele uimite. A inceput sa intervina cand in casa era o atmosfera tensionata, alergand brusc de colo colo, jucandu-se caraghios, tragandu-ma de picior, abatandu-mi atentia, schimbandu-mi starea din nervi in zambet. Toate gesturile ei sunt mici comori nepretuite, de copil inocent. A devenit nedezlipita de mine, o prezenta care stiu ca ma intampina si ma insoteste mereu cu drag.

N-as fi experimentat niciodata starile astea si nici n-as fi cunoscut pisica asta, ca fiinta, cu tot registrul ei de manifestari, daca n-as fi invatat, mai intai, s-o iubesc. As fi catalogat-o, as fi incadrat-o in judecatile mele rigide, in prejudecatile mele, si n-as fi apucat s-o cunosc cu adevarat, asa cum poate fi, ASA CUM ESTE. Oare nu asta facem cand ii incadram pe ceilalti in judecatile noastre stramte: nu le acordam nicio sansa sa-i cunoastem cu adevarat, cu inima, nu cu mintea?!

master-yoda

Acum, pisica are carnet de sanatate si o identitate: i-am spus Yoda, dupa micutul extraterestru intelept. Il inteleg perfect pe Eckhart Tolle, care spunea ca pisicile sunt mari maestri spirituali. Imi da multa liniste s-o observ pe Yoda. Toata existenta ei este extrem de simpla si linistita. Nu o plac, O IUBESC. Asta m-a invatat Yoda. Oare nu asta este cea mai profunda “forma” de iubire, iubirea fara forma?!

Cand o privesc pe Yoda, simt o profunda recunostinta. Compasiunea mi s-a transformat in recunostinta. Ea mi-a oferit mereu mult mai mult decat i-am oferit eu. Cand prietena mea m-a sunat si m-a intrebat, razand, daca pisica m-a dresat, am crezut ca nu aud bine si era cat pe ce sa marai la telefon. Yoda m-a invatat ca o fiinta traumatizata, „defecta”, are totusi o imensa capacitate de a-i vindeca pe altii, chiar daca nu se poate vindeca pe sine. Am invatat ca poti cunoaste o fiinta numai si numai iubind-o neconditionat. Cunoscand o alta fiinta, te descoperi si incepi sa te cunosti pe tine insuti. Iubind neconditionat o fiinta, o poti vindeca. Si tot ce vindeci in ea, vindeci, de fapt, in tine insuti.

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Cum m-a invatat Yoda sa iubesc neconditionat" (3)

  1. Multumesc din suflet pentru acest articol, tare mult imi doresc sa ajung sa cunosc ‘iubirea fara forma’!

    Apreciază

  2. Tare fain Livia, imi place mult!
    Si pentru ca tu imi esti atat de aproape, simt ca o cunosc cumva pe Yoda.
    Imi e dor de ea ca de un prieten vechi si drag pe care nu l-am mai vazut de muuult si cu care nici nu pot vorbi macar, asa cum te aud pe tine de fiecare data – adica si de tine mi-e dor! :))
    Sa ai o saptamana frumoasa ca ziua asta de toamna tarzie (la Br e soareee!)

    Apreciază

    • Yoda, The Jedi Master, says:
      – “Train yourself to let go of everything you fear to lose.”
      – “To be Jedi is to face the truth, and choose. Give off light, or darkness, Padawan. Be a candle, or the night.”
      – “[Luke:] I can’t believe it. [Yoda:] That is why you fail.”
      – “Patience you must have, my young Padawan.”
      – and „May the Force be with you!”
      Astea-s cateva citate din Maestrul Yoda, cel din Star Wars. Yoda, cea felina, nu prea scoate sunete nici cand miorlaie, asa ca mesajul ei ar fi: „May the silence be with you!” Si uite asa devenim Jedi, in zilele astea frumoase de toamna (la Buc e br. brrrr…), iar maestrul Yoda te saluta, din mustati a dat.🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: