Iubirea fara forma

Un bun si drag amic m-a “provocat” sa scriu pe o tema faina de tot: iubirea fara forma. Ce inseamna iubirea fara forma? Mai pe scurt, inseamna iubire neconditionata. Din pacate, suntem invatati de mici sa iubim formele, orice ar insemna ele, adica aparentele. Cam ce “iubim”, de fapt? Tot ce ne atrage prin simturi, tot ce rezoneaza, printr-o reactie pur chimica, la creierul nostru (sau, mai bine zis, la setarile lui), tot ce avem impresia ca ne satisface o nevoie, o lipsa, tot ce avem senzatia ca ne completeaza, ne ajuta, ne recompenseaza cu senzatiile dorite.

Inca din copilarie, suntem invatati sa iubim dependenta si nevoia. Ne iubim parintii, nu-i asa? Ca doar ei au grija de noi si ne furnizeaza cele necesare, de la ei vin toate chestiile materiale, suportul, sprijinul. Apoi suntem invatati sa ne atasam si de aici porneste alta falsa senzatie de iubire. “Iubim” ursuletul de plus, nu-i asa? Iubim cele mai frumoase jucarii. Iubim ciocolata.

Deci, pana aici, iubim doar nevoi, atasamente si dependente. Care ne vor face sa suferim groaznic. Fiindca parintii nu vor fi niciodata perfecti si vom suferi, intr-un fel sau altul, din cauza lor. De fiecare data vom suferi in urma relatiilor bazate pe nevoi. La fel, atasamentele ne vor face sa suferim. Vai, ce trist e sa aflam ca nu exista Mos Craciun, nici caini cu covrigi in coada… Cat de trist va fi sa pierdem ursuletul sau sa aflam ca exista altul mai frumos, ca exista alte jucarii si mai frumoase, masinute mai performante.

mos craciun corporatist

„Vreau sa cheltui mult ca sa dovedesti ca-ti iubesti familia.”

Asa se naste dorinta. Incepem sa tot vrem, cu nemiluita: hainute, jucarii, ciocolatele, etc., samd. Cele mai bune, cele mai frumoase. Incepem sa-i invidiem pe altii ca au ceva mai bun, mai frumos, mai performant decat noi. Dorinta naste competitivitatea si delimitarea. Vom dori sa avem tot ce-i mai bun si sa fim cei mai buni, asa ca invatam sa trasam o linie ferma intre noi si ceilalti. De aici se nasc simtul proprietatii, posesivitatea si conflictul. Suntem dispusi sa ne aparam cu orice pret bunurile, sa luptam pentru a castiga competitii, sa luptam pentru tot ce dorim sa ne apartina: lucruri, persoane, glorie personala.

Asa se naste si creste monstruos egoul. Mintea aduna toate aceste informatii si le prelucreaza ca un computer. Neutru, fiindca mintea nu se ataseaza de nimic, ea doar proceseaza. Rezultatele procesarii vor fi setari prin care vom incepe sa traim pe pilot automat, sclavi ai dorintelor noastre, ai atasamentelor noastre, ai dependentelor. Toate false realitati, toate iluzii si himere care ne consuma.

fata sau profil

Faţă sau profil? „The truth lies in the eyes of the beholder”.
„Adevarul se afla in ochii privitorului.”

Rezultatul? Creierul va vrea mereu mai mult, va cere chimic reactia care ii starneste satisfactie. Cand n-o capata, percepe realitatea ca fiind imperfecta, trunchiata, ceva lipseste. Atunci da comenzi de “pedeapsa” sau “vina”. Incepem sa resimtim din ce in ce mai dureros tot ce avem impresia ca ne lipseste, prin prisma dorintelor, atasamentelor, nevoilor, dependentelor. Asa incepe sa ne subrezeasca sanatatea, suntem efectiv mancati, rosi din interior de toata aceasta imagine falsa a propriei realitati nesatisfacatoare. Incepem sa ne invinuim si sa-i invinuim pe altii. Intram in “filmul” conflictului interior si al conflictului cu lumea, cu ceilalti. Incepe sa ne pese din ce in ce mai putin de ceilalti, ba chiar si de noi insine, fiindca avem de la creier comanda de a iubi doar siguranta si tot ce decurge din dorintele noastre.

Delimitarea, separarea se adancesc. “EU” devine centrul universului, plin de furie pe sine si pe ceilalti, ca nu este, nu are, nu castiga, nu simte, nu obtine tot ce-si doreste, nu capata deplina satisfactie (lucru imposibil, fiindca “eu” a ajuns, deja, sa-si doreasca infinit de multe, de parca universul ar trebui sa se oranduiasca dupa chipul si asemanarea sa, spre a-i satisface nevoile). Lumea devine un teren periculos, unde poti pierde in fiecare clipa cate ceva, unde trebuie sa lupti obositor si extenuant sa obtii si sa pastrezi ce ai castigat. Totul devine o lupta, un iad, un vis urat.  

Asa, dar de unde pornisem? Aaaa, de la iubire, intr-adevar. Pai, cum pot ajunge propria lume si realitate un astfel de infern, pornind de la iubire? Pai, toate astea nu sunt iubire, sunt frica. Frica de a nu fi, de a nu avea, de a nu face, de a nu indeplini, de a nu obtine, de a nu pastra, frici provenind din toate cele enumerate mai sus: nevoi, atasamente, dependente, dorinte, delimitare, proprietate, posesivitate, conflict… Cum sa fie iubire, cand ne pasa din ce in ce mai putin de noi si de ceilalti si „iubim” doar scopurile personale, egoiste, si formele atinse de ele in realitate?

Va marturisesc sincer, aproape ma doare sufletul cand vad parintii fie cum isi cearta copiii, cum ii lovesc in public, ii ameninta sau ii pedepsesc, cum ii limiteaza sau ii inspaimanta, dar si cum isi imbraca odraslele, ce le cumpara, cum le vorbesc: “printesa”, “printul”, etc., samd. Ultima sa zicem ca ar fi o abordare de preferat, evident, abandonului, jignirilor, desconsiderarilor care traumatizeaza. Copiii care sunt victimele abuzurilor si traumelor de orice fel incep prin a descoperi lectia: “Ce nu este iubirea”. O lectie extrem de dura, pe care n-o pot digera, si atunci se apara, inconstient, blocheaza toate impresiile negative, apoi traiesc rulandu-le pe pilot automat, in inconstient. Setarile creierului lor vor fi o vesnica reamintire inconstienta a traumelor din trecut.

Cat despre ceilalti copii, copiii tratati normal sau rasfatati, pericolul e cel putin la fel de mare, fiindca si ei invata fix aceeasi lectie: “Ce nu este iubirea”, desi in cu totul alt registru. Creierele lor vor fi setate pe criteriile obtinerii unor false satisfactii. Ei se vor simti iubiti cand vor obtine cele mai bune rezultate, pentru care sunt recompensati cu laude, vor avea impresia ca iubesc atunci cand se vor atasa de ceva/cineva conform nevoilor lor, creierul lor se va umple de endorfine, confundate cu sentimentul de “iubire”, atunci cand dorintele lor vor fi implinite.

Care sunt sansele ca totul sa fie dupa cum vrem? Zero. Iar parerea mea e ca parintii ar trebui sa includa acest aspect foarte important in educatie, sa-si previna si pregateasca odraselele pentru realitate si sa le dea singurul instrument care ii va feri de deziluzii: calea spre iubirea fara forma.

the same world

Scenarii: copilul traumatizat poate sa evite emotiile, poate deveni un introvertit si in interiorul sau sa creasca o pepiniera de monstri, poate sa rabufneasca, cu furie, sa devina criminal, violator, ultra competitiv sau complet ratat, va fugi sau se va feri de lume si de judecatile ei, va renunta fara ca macar sa incerce sau va incerca pana la epuizare, va cauta mereu satisfactia de a se simti acceptat, dorit, in siguranta, asa cum nu a fost in copilarie. Copilul tratat normal sau rasfatat poate ajunge sa iubeasca mereu formele: de la jucarii va trece la alte lucruri (haine, gadgeturi, etc.), la aparente (cea mai frumoasa femeie, cel mai frumos baiat), la posesiuni (casa, masina, etc.) si isi poate cheltui toata viata devenind sclavul tuturor obiectelor, persoanelor si circumstantelor dorite. Va munci cu nemiluita sau va cauta sa fie intretinut, va incerca sa atraga atentia si recompensa precum cainele lui Pavlov, se va epuiza in incercarile de a obtine ce doreste, ce considera ca i se cuvine (precum a fost invatat in copilarie), de a perpetua starea de siguranta sau poate chiar excelenta cu care a fost obisnuit. Copiii traumatizati devin dependenti de ce n-au avut, iar cei normali de ceea ce au avut.

Deci vorbim despre suferinta oricum, in toate cazurile. Pornim de la iubire si ajungem invariabil la suferinta. Suferinta este o falsa realitate, pe care si-o picteaza fiecare cum vrea de crunt. Suferinta e o falsa lipsa. Suferinta NU este iubire, este frica. Este rezultatul setarilor instalate mental: nevoi, atasamente, dependente, dorinte, delimitare, proprietate, posesivitate, conflict.

O consecinta dezastruoasa este consumismul: ajungem sa “iubim” mai mult lucruri decat fiinte. O consecinta fireasca si logica este ca cele doua tipologii de copii au toate sansele sa se intalneasca in cadrul unui cuplu, tocmai spre a experimenta, la nivel relational, cele doua forme opuse de „Ce nu este iubirea”, spre a le transforma intr-o perspectiva mai larga, de la „eu” la „noi”, in „Ce este iubirea”. Tocmai din acest motiv, cele doua tipologii, complet diferite, vor intampina mari probleme de relationare, cea mai comuna si des intalnita fiind: unul vrea, are nevoia si asteptarea ca celalalt sa-l faca sa se simta iubit, iar celalalt vrea, are nevoia si asteptarea ca primul sa-l faca sa se simta in siguranta.

Ce inseamna iubirea fara forma, iubirea neconditionata? Inseamna ca iubim fara nicio (pre)setare a creierului. Creierul, mintea, fiind neutre, asemanatoare unui computer, n-au cum sa simta, doar proceseaza informatii si le conecteaza. N-ai cum sa iubesti neconditionat decat dincolo de minte, n-ai cum sa iubesti cu creierul. Atunci cand ai senzatia ca iubesti o bucatica din realitatea creata de creierul tau e ca si cum te-ai indragosti de fata in rosu din Matrix. Creierul tau e incapabil sa-ti redea TOATA realitatea, asa cum este ea, din toate perspectivele, fiind limitat de informatiile “introduse” in sistem, adica experientele tale.

matrix-woman-in-red

Creierul va repeta la infinit, ca un disc stricat, povestea ta, adaugand informatii peste cele deja setate: cum ai crescut, ce ai facut, esti personalitatea ta, te va identifica prin ce faci, prin ce acumulezi, nicidecum prin ceea ce ESTI. Fiindca ESTI in fiecare clipa, prin fiecare inspiratie-expiratie, acum, in prezent, esti altcineva decat in clipa anterioara. Precum spunea filosoful antic Heraclit: “Nu te poti scalda de doua ori in apele aceluiasi râu, pentru ca atat tu cat si râul va schimbati, deveniti altceva.” In fiecare fractiune de secunda se petrec miliarde de schimbari in organismul tau, in creierul tau. Se nasc celule, mor celule, etc. Fiecare celula a organismului tau este UNICA si irepetabila. Asadar, in aceste conditii, tu, ca organism, nu ai cum sa fii NICIODATA acelasi, in spatiu. Fiecare fractiune de secunda este diferita, asadar, in timp, nu ai cum sa fii niciodata acelasi. Deci, CINE ESTI TU? Daca vorbim despre iubire, CINE iubeste? CE iubeste?

Tu esti FIINTA pura, energie. S-a dovedit stiintific ca o cantitate mica de energie paraseste corpul, atunci cand acesta moare. TU n-ai cum sa mori, va muri doar povestea ta, CV-ul tau, personalitatea ta, tot bagajul asta pe care l-ai numit identitate, toate informatiile acumulate de creierul tau. Tu n-ai cum sa fii ceea ce faci, nici ce posezi sau ce acumulezi, fiindca toate acestea dispar inca de pe parcursul vietii tale si nu mai au nicio valoare dupa ce mori. Cu cat te vei atasa si identifica mai mult cu povestea ta, cu experienta ta, deci cu toate informatiile introduse in sistemul creierului tau, stocate in amintiri, cu atat mai mult iti va fi frica, inconstient, de moarte sau pierdere si cu atat mai mult aceasta frica te va impiedica sa iubesti.

Pana cand nu afli CINE esti, n-ai cum sa iubesti. Experimentezi, in schimb, cam TOT CE NU ESTE iubirea, ca sa inveti TOT CE NU ESTI tu. Ba mai mult, sclavia fricii, a dependentelor, dorintelor, nevoilor, te impiedica sa fii liber. Numai iubirea te poate face responsabil de propria fiinta, te poate aduce catre perspectiva largita a realitatii, in care sa incapa si ceilalti, tot ce exista, numai iubirea te poate elibera.

De abia cand afli cine esti, abia atunci incepi sa iubesti, incepand cu tine. Te iubesti neconditionat, asa cum l-ai iubi pe Dumnezeu. Tot fara “forma”. N-ai nevoie ca mintea, prin creier, sa-ti creeze o realitate de genul Matrix, in care sa iubesti o biata forma, a ta sau alta. De abia cand te iubesti cu adevarat si profund pe tine, ca si cum l-ai gasi pe Dumnezeu in altarul sufletului tau, de abia atunci poti iubi cu adevarat orice, in exterior. Poti iubi universul, poti iubi cerul, soarele, luna, pamantul, asa cum ti-ai iubi casa, dar fara sentimentul de posesiune/proprietate; poti iubi copacii, iarba, ogoarele, muntii, vaile si raurile, dar fara dorinta de a le avea, de ale poseda; poti iubi animalele si oamenii, dar fara delimitarea eu-lume, fara dorinta ca ei sa-ti satisfaca nevoile, fara dorinta de a fi ai “tai”, fara asteptarile ca ei sa iti raspunda asteptarilor de orice fel.

me-we

Iubirea neconditionata e infinita, iar din acest infinit ne alimentam cu infinita energie. Cat tine energia chimica, plina de endorfine, a senzatiei de indragostire? Putin, foarte putin, comparabil cu satisfactia data de o ciocolata. Simtim energie cand ne indragostim, nu? Ne simtim cu totul si cu totul altfel, frumosi, curajosi, parca vedem numai frumusete si bunatate in jur, parca zburam si calcam pe nori. Insa chimia nu tine mult, indragostirea dispare in cateva luni, iar “dragostea” in 3 ani, din cate spun studiile stiintifice. Ramane terenul arid, aspru si neplacut al satisfacerii comune a nevoilor, dorintelor, dependentelor, posesiunilor. Ramane terenul ars al conflictelor, al despartirilor. Imaginati-va terenul fertil, infinit, al iubirii neconditionate, din care sa ne alimentam mereu cu acea energie pura, foarte slab comparabila indragostirii, infinit mai intensa…

Iubirea neconditionata nu are nevoie nici de forma, nici de obiect spre a se manifesta. Nu este conectata decat cu FIINTA. E ca si cum ai iubi STAREA DE A FI, indiferent de circumstantele si manifestarile sale. Nu iubesti UN animal, iubesti TOATE animalele, nu iubesti doar UN om, iubesti TOTI oamenii, fiindca nu mai esti dependent de acele manifestari/proprietati aparte, ale UNUI individ, spre a-l iubi. Il iubesti oricum este el, fiindca te iubesti pe tine. In el, prin el.

Catre aceasta infinita sursa de energie ne indruma indemnul spiritual TOTI SUNTEM UNUL, exprimat in fiecare religie. Pana la urma, cat de simplu ar fi sa ne imaginam ca noi, ca indivizi, suntem precum celulele corpului nostru? Suntem UNUL sau nu? Daca nu reusim sa ne ridicam la acea perspectiva care sa integreze constiinta INTREGULUI, vom ramane doar niste indivizi rupti de intreg, asadar limitati, cu energie limitata (unde-s multi, puterea creste, nu?), resimtind in atatea si atatea moduri dorul si suferinta separarii, fara sa le intelegem pe deplin, percepandu-le doar ca pe o alta consecinta a experientei.

Ba mai mult! O celula care nu se poate ridica la perspectiva de a percepe organismul din care face parte nici nu va intelege vreodata SCOPUL pentru care a fost menita, careia e sortita sa-i serveasca. Va crede ca traieste doar prin ea si pentru ea. Destul de trist, nu?

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

Comments on: "Iubirea fara forma" (4)

  1. Archanghel said:

    Ma bucur pentru tine

    Apreciază

  2. Flavius said:

    Superb articolul d-na Livia. Nivelul de evolutie atins de dumneavoastra cred ca va inspirat asa bine. Mi-ati transmis si mie o parte din iubirea dumneavoastra!
    Dumnezeu sa va binecuvanteze!

    Apreciază

    • Binecuvantati sa fim cu totii, draga Flavius! Fiindca avem acelasi „nivel”, acelasi corp, impartasim aceeasi realitate, impartim aceeasi planeta, doar ca nu suntem toti constienti de asta. Cum nu suntem constienti de ceea ce este dincolo de forma…

      Apreciază

  3. […] articolul “Iubirea fara forma”, promiteam sa revin cu exemple cat se poate de concrete de iubire neconditionata. Acum o sa va […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: