„Of, mereu am incercat sa scap de sensibilitatea cu care m-am nascut. Mereu am considerat-o amenintatoare pentru supravietuirea si propasirea mea. Mereu am iubit oamenii. Pana cand am ajuns sa ma tem de ei mai mult decat de umbra mea. Pentru ca m-au facut sa plang, pentru ca povestile lor m-au facut sa plang…”

Va suna cunoscut ceva din toate astea? Va induioseaza, cumva? Stiti cate astfel de „scuze” si justificari ne gasim?

Multa vreme n-am realizat ca in toate astea nu-i nicio virtute, ci doar o forma elaborata de victimizare sofisticata. Pentru ca eu voiam fericire maxima si pace pe pamant, dar nu se intampla. Pentru ca traim mai toti in drama. Pentru ca ne atinge drama. Pentru ca uitam ca drama e doar o iluzie sau karma.

Scriu acum, cand doar ce m-am trezit, in miez de noapte, transpirata, dar simtindu-ma bine dupa doua saptamani de calvar, in care m-au chinuit dureri diversificate. M-a atins iar Virusul B.I.S. Si scriu acum, dupa ce am plans citind povestea Dianei cu Vanilie si unul dintre articolele de pe blogul ei.

Tot calvarul meu din ultimele doua saptamani a pornit in timpul unei meditatii vindecatoare. Culmea, nu? Si totusi nu… Dupa o runda intensiva de meditatii, am simtit ca din plin avant, din plin zbor, ma prabusesc in neant, ca plumbul, fara sa ma pot „agata” de nimic. M-am speriat. M-am speriat de frumusetea zborului, de minunea lui Dumnezeu, de intensitatea fericirii.

Da, e adevarat ca suntem obisnuiti sa suportam mai usor durerea si mizeria decat fericirea. Sa-i doresti cuiva fericire de sa n-o poata duce suna aproape cinic, fiindca oricine, daca se gandeste o clipa, realizeaza cat de mult ne temem de fericire. De ce? Fiindca atata vreme cat n-ai una, alta, cata vreme esti nefericit, fiindca ai impresia ca-ti lipseste ceva (bani, iubire, sanatate, etc.), esti oarecum „in siguranta”. Stii terenul pe care te afli. Il simti perfect infipt sub picioare, „real”, nefericirea ta e aproape „palpabila”, „lipsa” ta pare cat se poate de concreta. Stii cum e acolo, pe terenul ala, ai mai fost. Insa atunci cand te „ameninta” fericirea, cand vrea sa te inunde, esti pe teren complet necunoscut, de fiecare data. E ca si cum ai fi aruncat in aer cu un bungee jumping. Habar n-ai ce-o sa iasa. Nici n-apuci sa te bucuri, ca iti incoltesc gandurile de frica. Frica sa nu pierzi ce ai, frica sa nu-ti scape printre degete senzatia, frica sa nu ratezi fericirea.

Poem

„Cateodata sunt ingrozit de inima mea; de foamea ei permanenta de ceea ce-si doreste. De felul in care se opreste si reincepe.”

Si tocmai de-asta, fix din cauza asta, paradoxal, dar scapi fericirea si se duce ca un fum.  Asa se intampla mereu, fara exceptie. Cand castigi bani, te temi sa nu-i pierzi, sa nu ajungi inapoi cum erai. Cand castigi un statut social glorios, te temi sa mai fii tu insuti, te temi sa nu cumva sa ti se darame statuia si te apuci s-o idolatrizezi zi de zi, uitand de tine, cel adevarat. Cand castigi iubirea, te temi sa nu dispara ca printr-un vis, iti vine sa te ciupesti, de parca n-ar fi adevarat, de parca n-ai merita-o, te temi sa nu fie doar o alta senzatie chimica, o alta suma de endorfine nebune care te pun pe jar degeaba si apoi iti lasa creierul in agonia drogatului la dezintoxicare fortata. Cand castigi inca un pas spiritual, cand urci inca o treapta a dezvoltarii personale, cand parca il atingi un pic pe Dumnezeu si iti vine sa plangi cu toate lacrimile, pana la deshidratare, de bucurie si recunostinta, incepi sa te temi ca n-ai sa poti pastra conexiunea, te apuca groaza ca se stinge intensitatea ca atunci cand iti scade viteza la internet.

Practic, experientele si povestea noastra ne-au setat creierul sa credem ca suntem „in siguranta” cand ne aflam in drama. Fiindca o cunoastem ca pe o a doua natura. Bine zis a doua natura, creata artificial de noi insine, fiindca prima noastra natura, adevarata noastra natura, este bucuria absoluta. La o examinare atenta, la o observare a mintii si a labiriturilor sale, e imposibil sa nu realizam ca nu exista niciun motiv real pentru care sa fim nefericiti. Niciunul, pe cuvant, sunt toate iluzii pe care le putem demonta cu usurinta. Cu o singura conditie: sa fim sinceri cu noi insine, sa fim conectati cu noi insine, sa renuntam la dependenta si agatarea de orice, din exterior, la orice false nevoi, care ne mint ca suntem nefericiti in lipsa lor. Atat de putin trebuie. Un pic de curaj sa dam ochii cu adevarata noastra natura.

tezaur

Spuneam ca am avut doua saptamani de calvar. Pline de invataminte, mai bogate decat un zacamant de aur. In timpul meditatiei, mi-am simtit rinichii rezonand dureros. A doua zi au inceput durerile, dezvoltandu-se, amplificandu-se, ca un virus devenit extrem de rezistent in urma incercarii de anihilare prin tratament. Am spus-o si o repet: lupta nu e niciodata solutia. Lupta intareste oponentul, oricare ar fi el (nefericirea ta, gandurile tale, dusmanul tau, boala ta, etc.). Lupta te secatuieste. Si nu, nu vrem asta. Vrem sa invatam calea luptatorului pasnic. Vrem sa invatam acceptarea.

Dar ce-i acceptarea? Sa stai cu mainile in san, cand te simti sub asediu? Nu, nu neaparat. Mai intai trebuie sa intelegi situatia, altfel sari la lupta aruncand cu prastia, cand esti asediat cu tunul. Am pornit prin a-mi accepta starea. Exista beneficii in orice. Starea de rau fizic te inveleste ca un cocon. Dincolo de durerea fizica, te simti confortabil in interior, fiindca starea de boala exact asta face: te imginge adanc in tine, te obliga la cel mai sincer si profund contact cu tine insuti, te deconecteaza de zumzaitul si agitatia scopurilor marunte, a actiunilor sociale. Orice prejudiciu te indeamna catre asta, fie el pierdere de bani, job, statut, dezamagiri diverse, iubiri ratate, boala, samd. Daca nu accepti situatia si vrei sa fugi de acolo, inseamna ca nu te vrei, nu vrei sa te vezi la ochi, nu vrei sa te conectezi cu tine insuti, vrei himerele wi-fi la care esti conectat aleatoriu (adica fix sursele prejudiciilor si ale nefericirilor) si nu adevarata conexiune, cu tine insuti, care este, de fapt, insasi conexiunea cu divinitatea.

Acu’ nici sa ramai blocat acolo nu-i o solutie, ok? Esti nascut sa creezi. Daca ramai blocat acolo, in starea de „prejudiciu” (oricare ar fi el) si nu reusesti sa iesi, e o simpla chestie de responsabilitate. Ti-o asumi sau te victimizezi si iti gasesti scuze in continuare. E atat de simplu. De spus. Practic poate fi ceva mai greu, dar atunci cand pare greu, pur si simplu aminteste-ti ca trebuie sa fie… simplu!

???????????????????????????????

M-a amuzat ca lumea ma trimitea la doctor. Pai, doctorul sunt eu. Terapeutul sunt eu. Vindecatorul insa, e Dumnezeu. Doar un mic transfer energetic, de restabilire a comunicarii, si gata. Dar, pana acolo, trebuie trecut prin monstrii gandurilor, trebuie detoxifiat si facut curat, ca sa intre lumina si sa vindece ranile. Aia e singura forma de lupta. Acolo trebuie sa evaluezi ce arme ai. Acolo trebuie sa descoperi ce arme ai in dotare, de la natura, contra virusilor pe care mintea ta i-a creat. Altfel, precum spuneam, iesi la lupta cu prastia, plin de revolta, si te pomenesti ca se trage in tine cu tunul. Fiindca habar n-ai ce virusi ai crescut, habar n-ai ce rezistente ai dezvoltat. Iar cand spun virus, ma refer generic la orice foarma de boala, lipsa, neputinta, prejudiciu, pe care l-ai putea experimenta.

Uite, i-am gasit un nume acestui virus: B.I.S. (bani, iubire, sanatate – adica alea dupa care cam alergam toti, cu limba scoasa, de racim la amigdale). B.I.S. suna perfect, fiindca acest virus biseaza, e recurent, se repeta ca un disc stricat, revine enervant, cu noi tulpini si radacini…

Cea mai recurenta forma a Virusului B.I.S e cand lucrurile nu sunt asa cum le vrei tu. Nu-s dupa chipul si asemanarea ta. Sunt altfel, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Sunt Dumnezeu insusi. Tulpina asta se cheama DI, cea mai „periculoasa”, te ataca de nu te vezi si nu te poti salva decat devenind una cu ea, nu impotrivindu-i-te. Tulpina asta se cheama „Dumnezeu insusi” (DI), care te obliga sa renunti la tine si sa accepti ceea ce este, asa cum este.

Deci, Virusul B.I.S. sau prejudiciul tau asta iti arata: ce ai dezvoltat, ce ai crescut inconstient. Te obliga sa devii constient de ceva de care erai inconstient. Daca n-ar exista durerea fizica, am muri fiindca n-am sti ce se imbolnaveste in interior, corect? Asadar, iei antibiotice sau te stresezi alergand dupa bani si iubire, ca si cum ai trage cu prastia. Virusul se intareste, fiindca e si el o forma de viata, care vrea sa traiasca. La fel vor sa traiasca si virusii B.I.S. ai gandurilor tale negative. Iei antibiotice, ca si cum ai arunca cu prastia, cand ura ta de sine, neacceptarea ta de sine, nestiute, sub diverse si hidoase forme, cu care n-ai dat ochii, au crescut cat un monstru si te bombardeaza cu tunul. Treaba ta e sa-i tai virusului aprovizionarea cu energie, ca sa nu mai aiba munitie, nu sa-ti faci si tu un tun, fiindca forta virusului creste pe masura ce forta ta creste. Exponential. Asa se intampla cu orice virus. Rezistenta si lupta ta il perfectioneaza, fiindca el evolueaza si se hraneste cu energia pe care o pierzi tu luptand. In orice forma de boala sau prejudiciu, atacand, luptand, nu faci decat sa lovesti in tine. Gandeste-te ca te lupti cu umbra ta, cu alter-ego-ul tau. Fiecare lovitura te afecteaza si pe tine.

Ca in gluma aia:
– Mama, m-a batut!
– Cine?
– Ala cu capul spart!

Instructorul meu de Qi-Kung ne demonstra tare frumos cum se invinge adversarul in artele martiale. Folosindu-te de puterea lui si protejand-o pe a ta. Treaba ta e sa rezisti atacurilor, atat. Pe masura ce atacul se prelungeste, trebuie sa stii ca forta adversarului scade, e firesc sa se intample asa. Acceptand atacul, iti trebuie mult mai putina energie sa-i rezisti, decat sa te impotrivesti. Daca rezisti, atunci adversarul isi pierde puterea si atunci, de abia atunci ii poti intoarce atacul, cu o singura miscare, si-l vei infrange. La fel iti poti infrange si starile negative si tot ce iese din ele la suprafata, materializat in situatii de viata. Lasa-le sa fie si doar rezista. Cand afara ploua si tuna, ce faci? Te apuci sa te certi cu norii, sa te bati cu fulgerele? Nu, te pui la adapost pana trece furtuna. Eventual canti si dansezi si te bucuri de caldura caminului. Te bucuri de caldura din interior, chit ca afara e jale. Stai cuminte si asteapta sa treaca furtuna, fiindca dupa ea vine soarele. Vine curcubeul. Vin o gramada de beneficii si minunatii. Doar daca nu esti prea imbufnat ca a plouat, traind mereu in trecut, ca sa te bucuri de ele. Atunci, aminteste-ti ca unii nu mai apuca sa se bucure de o noua zi. Nici de o noua furtuna, nici de un nou curcubeu. Si plange-ti neputintele de a te bucura, cu recunostinta… Cu drag…

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: