Despre lupta

De cand ma stiu am fost fascinata de povestiri eroice, de personaje puternice, de fapte de vitejie, de loialitate, prietenie, curaj, sacrificiu, rebeliune si nesupunere. De oameni a caror viata a adus speranta, libertate, bucurie si incredere altora.

Mereu mi-a placut postura de luptator. Mereu am admirat oamenii care isi pun viata in scopul unei cauze nobile, unui scop mai inalt decat ei insisi sau care au depasit limitele si barierele externe, sociale, conditionarile sau prejudecatile. Mereu am iubit libertatea si gustul salbatic al vietii, ca pe un fir de iarba reavana numai bun de strans intre dinti. Mereu am iesit din tipare ca dintr-o haina stransa si foarte incomoda. Confortul meu, siguranta si linistea mea sunt dincolo de aparentele unei lumi intoxicate de judecati, prejudecati, sabloane si conformism. Bucuria am gasit-o in inima, nu in creier, iar asta nu ne prea invata la scoala.

Pana la un moment dat credeam ca “O lupta-i viata; deci te lupta” si imi mascam fragilitatile, sensibilitatile si un soi de inocenta de copil, cu care priveam mirata lumea, sub masca puternica a unui ego care ameninta sa darame muntii spre a ma apara si a-mi asigura supravietuirea cu dintii inclestati, cu maraitul animalic al fiintei nascute libere, care ajunge sa se simta captiva in societate. Multa energie irosita, multi nervi, multa incrancenare, toate din incercarile disperate de a intra in tipare si de a gasi o cale de a le sparge ca pe codurile din Matrix.

Disobey

Agonie si extaz. Victorie sociala si infrangere personala. Ii multumesc din nou cancerului, experienta minunata care m-a scuturat bine de tot, trezindu-ma si scotandu-ma fortat din fortareata pe care mi-o cladisem foarte destoinic. Ii multumesc corpului meu, cel mai bun prieten, care mi-a aratat cu cea mai mare sinceritate adevarul, asa cum nimeni, niciodata, nu mi l-ar fi putut arata. In cine sa fi putut crede mai mult decat in mine insami, decat in propriul corp? Cancerul e privit ca o lupta. Reactia mea a fost de abandon, de acceptare. “Cand castigi, pierzi si cand pierzi, castigi” e un citat care imi place mult. E valabil in orice forma de lupta. Dar lupta trebuie aleasa atent, iar daca nu poate fi evitata trebuie dusa “pasnic”, asa cum spunea cineva: “Viata e o lupta nu in sensul agresiv, conflictual, ci in sensul ala in care inoti singur si trebuie sa te lupti cu valurile ca sa inaintezi.”

Nu sunt adepta exprimarilor de genul: “Lupta contra cancerului” sau “A invins cancerul”. Cine sa invinga pe cine? Cine sa lupte cu cine? Eu cu mine insami? Nu mi se pare amuzanta ideea de a-mi trage palme singura, nu mi se pare deloc constructiv sa lupt cu mine insami, nici cu sistemul meu imunitar, nu suntem separati, suntem UNA. Am invatat sa ma reintregesc, de fapt, in urma experientei cancerului. Sa-mi adun umbrele, negativismele, revoltele, sa-mi recunosc frustrarile, sa fac efortul sau sa “lupt” sa constientizez cat mai bine tot ceea ce m-a contaminat psihic, tot intunericul adunat in suflet si in inima, sa cern atent, fir cu fir, durerile, sa las lacrimile sa spele, sa vindece, sa las totul sa fie.

Asta e de fapt singura forma de “lupta” pe care o accept. O lupta pentru disciplina, pentru evolutie, o lupta pentru un scop, pentru un vis, o lupta pentru o iubire, o lupta pentru a razbate cu privirea dincolo de aparente, catre adevaratul sine. O lupta de a integra egoul si toate umbrele, nu de a le distruge. O lupta de a te imprieteni cu tine insuti, de a te accepta  si de a te cunoaste, o lupta de a tine ochii deschisi si de a invata. Singura forma de lupta pe care o accept poarta numele de “actiune” si e singura care poate face diferenta in viata efemera a unui om. E “Calea luptatorului pasnic” (titlul cartii lui Dan Millman).

E lupta de a schimba zona de siguranta si de confort si tot setul de obisnuinte pe noi experiente. E riscul de a te arunca in viata cu ochii larg deschisi si cu zambetul pe buze, ca intr-o prapastie, ca sa inveti sa zbori, sa descoperi ca poti si stii sa zbori. E ca si cum ar plonja Neo intr-o gramada anosta de pixeli ca sa-i rearanjeze un pic, laolalta cu niste legaturi genetice si sinaptice. E cautarea codului de a iesi din Matrix ca dintr-o conditionare ADN. E gustul reavan al libertatii, ca un fir de iarba mustind a verde si a viata, numai bun de strivit intre acei fosti dinti inclestati. Iarba de grau poate vindeca chiar si cancerul. Viata e singura neinvinsa, asa ca nu cu ea trebuie sa luptam, ci cu monstrii mortii care incep sa urle in noi din clipa in care mama ne spune ce se cade si ce nu, ce-i bine si ce-i rau, din clipa in care profesorii ne spala creierul si ne invata ce si cum trebuie sa fim, iar societatea ne vrea o rotita cuminte in sistem.

Free

Eu nu am luptat cu niciun cancer. Cum sa lupt eu cu viata sau cu moartea? Eu doar am ales viata. M-am apucat sa invat cu ce se mananca. Crud, as spune, se mananca pe stomacul gol, cat mai crud si neprocesat. Invat in continuare, in fiecare zi. Dar diferenta sta in actiune. Asta e singura forma de lupta pe care o accept: efortul de a te cunoaste prin fiecare actiune, intreprinsa in urma fiecarei decizii.

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: