Cineva zicea ca suntem muzica pe care o ascultam, cartile pe care le citim, filmele pe care le vedem, la fel cum se spune ca suntem ceea ce mancam. V-as zice “pofta buna” la un film minunat: “The Intouchables”.

Soundtrack-ul e genial. N-am mai auzit asa combinatie sunet-imagine emotional potrivita de la filmul “Le fabuleux destin d’Amelie Poulain”.

Povestea este inspirata din fapte reale. Philippe, un francez foarte bogat, aristocrat, emancipat si paraplegic, are nevoie de un nou ingrijitor. Candidatii cu CV-uri slefuite stau la coada si isi prezinta steril abilitatile, incercand sa impresioneze spre a obtine postul. Printre ei e si un absolut outsider, Driss (numit Abdel in realitate), un om care voia doar sa i se parafeze “intentia” de a obtine o slujba ca sa beneficieze in continuare de somaj. O spune pe sleau, cu o dezinvoltura debordanta, si obtine astfel jobul. Philippe e fascinat de libertinajul aproape nesimtit(or) al pragmaticului om sarac, iar Driss e fascinat de luxul aproape nesimtit(or) de inutil al saracului om bogat. Si de aici incepe umorul…

Driss e un om fizic puternic, dezinhibat, pare o forta a naturii in manifestare libera, e un pragmatic incurabil. Philippe e fizic incurabil, un spirit artistic delicat, inhibat, frustrat, prizonier in propriul corp. Ambii au formele lor de limitare, diferite, ambii au propriile frici, diferite. Amandoi sunt puternici, niciunul nu este deschis sau dispus sa ceara ajutor, desi fiecare ar avea nevoie in felul sau. Ambii par intangibili.

Cea mai comica faza mi se pare cea in care ingrijitorul se apuca sa picteze. Simtul lui practic retinuse ca un tablou abstract putea valora cateva zeci de mii de euro, asa ca se pune pe treaba sa scoata artistul din sine la chemarile imperioase ale pragmaticului din sine. Pana la urma, trebuie sa existe un motiv care sa cheme spiritul la suprafata, cumva… La fel cum trebuie sa existe un motiv pentru care spiritul sa devina pragmatic, precum Philippe cand reuseste sa negocieze si sa vanda “tabloul” lui Driss. Superb!!! Umor de 10X!

Cei doi imi amintesc de Omul Nou al lui Osho, adica de imbinarea unui Zorba cu un Buddha sau de armonizarea egoului si a spiritului. Reteta filmului e ca viata si durerile, neajunsurile sau limitarile ei se trateaza cel mai bine cu umor. Philippe isi poarta suferintele la vedere, frustrarile la vorbitor, inhibitiile pe tava, pe cand Driss isi tine ranile bine ascunse in spatele imaginii de om puternic. Primul pare intangibil fizic, fiindca nu poate simti tactil, al doilea interior, fiindca nu pare sa-i pese sau sa-l miste ceva. De aceea, filmul mi-a intins bine de tot corzile emotiilor la scena care dezvaluie ca lui Driss ii era frica sa zboare. Lansati cu parantanta, Philippe inchide ochii zambind, iar Driss urla isteric pe acordurile “Feeling good”.

Se spune ca nu exista decat doua tipuri de sentimente: iubire si frica. Toate celelalte sunt variatiuni pe aceste doua teme. Iubirea este, de fapt, orice forma de a indragi viata. Frica e orice forma de a te teme de moarte. Lui Philippe ii este frica de viata, fiindca e fizic neputincios, iar lui Driss ii este frica de moarte, fiindca e spiritual neputincios.

Filmul are la baza cartea scrisa de Philippe, „Second wing” („A doua aripa”), in prefata careia autorul povesteste despre ingrijitorul sau:

 „Abdel a avut neincetat grija de mine, ca de un copil. Atent la cel mai mic detaliu, prezent in timpul absentelor mele, el m-a eliberat cand eram prizonier, m-a protejat cand eram slab. M-a facut sa rad cand plangeam.”

„Era insuportabil, orgolios, mandru, inconsecvent, neserios, uman. Fara el, muream putrezind incet… El a fost diavolul meu pazitor.”

(Personajele reale)

Aceasta este povestea lui Philippe Pozzo di Borgo, descendentul a doua ilustre familii aristocrate, mostenitorul unei averi fabuloase, si a lui Abdel, un algerian adoptat, somer, mi-se-rupist si taie-frunza-la-caini. Aceasta este povestea a doua caractere intangibil de puternice. Egoul si spiritul: intangibilii. Totodata, este povestea a doi oameni intangibil de prizonieri, fiecare in problemele sale existentiale, in fricile proprii, fiecare marginalizat pana la intangibil, in felul sau.

O poveste frumoasa si bine spusa e musai sa-ti ridice emotiile super high la fileu, sa te faca sa razi si sa plangi. „The intouchables” reuseste asta si serveste o lectie simpla si extrem de eficienta: cum sa inveti sa traiesti tratandu-te cu mult umor. Fiindca, pana la urma, viata nu-i decat o boala incurabila cu transmitere sexuala…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: