Zambetul

Azi am plecat sa traiesc lucruri simple. Pe alee, o femeie care fusese foarte frumoasa si inca isi pastra demnitatea feminitatii, impecabil si discret machiata, cu barbia sus si ochii de un albastru senin. Cu un handicap la piciorul sustinut de o carja. I-am zambit generos, privind-o direct in ochi. I-am zambit luminos. I-am intalnit privirea neincrezatoare, mirata, apoi mi-a intors un zambet timid, uitat si adunat din cine stie ce colturi ale sufletului.

Mi-a amintit de o zi torida cand ii dadeam bice bicicletei. Din spate venea o masina, am evaluat si m-am oprit din depasirea altui partener de trafic. Masina a trecut si eu am ramas sa ma inclin cateva clipe imaginii unui om la bustul gol, cu o palarie de paie pe cap, care circula linistit si regulamentar intr-un scaun electric cu rotile. Parca era gata sa isi azvarle undita intr-o mare de posibilitati. Am zambit cu recunostinta. Pentru omul acela perfect adaptat si dezinvolt si pentru picioarele mele care pedalau in depasire, salutand existenta celuilalt in timpul mersului.

Mi-a mai amintit de o noapte, tarziu, cand ma indreptam cu masina spre casa. La un colt de strada am vazut un scaun cu rotile, un felinar improvizat, niste scule si un om tarandu-se in jurul scaunului. Am tras brusc de volan, am oprit si m-am dus sa-l intreb daca il pot ajuta, cu un zambet binevoitor si stingher. Nici nu si-a ridicat ochii, atat era de absorbit si ocupat. I-am vazut picioarele fragile, subtiri cat mana mea, pe care si le tragea in jurul obiectului care trebuia sa-l transporte. Mesterea de zor si mi-a refuzat ajutorul: “Sunt aproape gata, multumesc.”, mi-a spus scurt si fara nicio inflexiune, ridicandu-si pret de o fractiune de secunda privirea. Aproape m-am dat inapoi. O mina perfect calma, in care nu se zarea absolut nicio urma de victimizare, o privire demna, linistita, hotarata, in deplin control de sine. Omul stia ce facea. M-a lasat in mijlocul drumului, simtind-ma brusc neajutorata, cu mirari nerostite pe buze; el tarandu-se ca o insecta ciudata, cu o repeziciune incredibila, in jurul scaunului, ca un extraterestru in jurul navei avariate.

Am plecat dusa pe ganduri. Am demarat, am simtit caii putere. Controlul, motorul, directia. Picioarele reactionand instinctiv pe pedale. Am luat repede viteza, lasand felinarul in spate. Nu aveam frustrarea ca nu-l putusem ajuta, ci surprinderea neajutorata ca se putea ajuta perfect singur, fara sa aiba nevoie de nimeni si de nimic, cu atat mai putin de mine. Nu era un barbat handicapat, ci un simplu om in noapte, reparandu-si vehiculul, gata sa decoleze si el pe drumul lui.

Revin la azi. Le zambesc trecatorilor care ma privesc ciudat. Mi-amintesc cateva scene din copilarie. Bunica scotea portofelul ca pe un obiect sacru, ca pe o amuleta. Parca se sfia sa-l atinga, era polonez, lucru de calitate. Scotea cu evlavie cativa banuti. Mereu ii aseza perfect, in ordine, pe categorii, pe dimensiuni. O priveam cu ochii mari: “Ce sunt banii?” Vedeam cum cumpara ceva, parca despartindu-se cu greu de cateva bucati de hartie si de cateva bucati de metal. Eu doar atat vedeam: bucati de hartie si de metal. Nu intelegeam de ce o fac pe bunica sa se poarte cum o mai vazusem numai la biserica. “Ce sunt aia bani?” Am inteles prin asociere. Banii sunt… orice. Se transforma in orice. In vis sau in cosmar, pretinzand ca pot cumpara halci de realitate.

De multe ori ma intristam in copilarie, privind-o pe bunica numarand si iar numarand obiectele acelea murdare, hartiile alea pretioase pentru ea, bucatile grosolane de metal cu fabrici si uzine pe ele.

Satula de fabrici si uzine, incepusem sa colectionez alte monede, de pe alte meleaguri. Era una care imi placea mult, fiindca avea palmieri incrustati. Mai vazusem palmieri pe o saltea de plaja luata de la turci, a unei cunostinte. Era atat de colorata si vesela, incat mi s-a intiparit ideea ca acolo unde sunt palmieri, musai trebuie sa fie raset, voie buna, stare paradisiaca. Minciuni colorate ca bulele de sapun care ne subjuga mintea de mici si ne-o pre-seteaza…

 

Cele mai bune lucruri din lume sunt gratis. Zambetul, imbratisarea sunt pe primele locuri. Dar noi preferam sa traim dupa “pretul” corect. Imi revin amintirile, cu senzatii clare de parca m-ar teleporta in timp. Bunica aduna monede de 5 lei intr-o sticla de lapte. Money… money… makes the world go round…

Brusc, vad prin parbriz doi oameni jigariti. Unul filiform, sustinut de bratul celuilalt. Insotitorul, aproape la fel de murdar si prapadit, si-a lasat companionul sa se scurga usurel pe niste trepte ale unei institutii din fata mea, apoi a plecat. Imi trebuia un aparat foto sa surprind clipa aceea.

Prin luneta masinii vedeam niste copii jucandu-se sub soarele plin de energie si vioiciune. Ii auzeam razand zgomotos, mustind de lumina, gata de competitie, gata sa se lupte pentru posesiunea unei mingi… Prin parbriz il vedeam pe omul acela straveziu de slab, care parea sa fi abandonat orice lupta cu viata, si mi se parea ca trebuie sa miroasa a gunoi, a statut, respingator. Parca vedeam o pictura sau o icoana. Omul sedea pe trepte cu o jumatate de paine in mana, cu partea taiata spre mine. Senzatiile chimice ale creierului meu, asociate cu albul moale al painii proaspete, contrastau intens cu senzatiile chimice asociate cu mizeria celui care o tinea in maini. Parea un om fara nicio varsta, avea capul plecat.

Daca as putea picta imaginea aceea, e atat de egoist creierul meu sa retina numai el si pentru el o asemenea viziune. Omul parca doborat, cu umerii cazuti, un morman de oase cu capul plecat ca in somn sau rugaciune, cu straie inchise la culoare si maini murdare, din care tasnea albul imaculat si pufos al painii… liniste de mormant ca intr-un cub de cristal in imaginea asta, rupta din contextul zumzaitului vietii din jur.

Lasand usa deschisa la masina, m-am repezit si aproape i-am trantit omului in brate placintele mele calde, proaspat cumparate. Incercam s-o fac pe cat de impersonal posibil, vorbind in acelasi timp la telefon. Parca l-am trezit dintr-un vis adanc. Nu mirosea urat. Nu mirosea a nimic. A ridicat capul si mi-a oferit cel mai bogat, autentic, profund, luminos zambet pe care l-am vazut vreodata in viata mea. Printre cei cativa dinti risipiti. Era mai alb zambetul lui decat painea.

In timpul asta, interlocutorul de la telefon imi raspundea la intrebarile pe care aproape le tipasem mai devreme: “De ce dracului avem ego atasat? La ce bun? Ca in <Avocatul Diavolului>? <Priveste, dar nu atinge, atinge, dar nu gusta…> De ce? Si daca stiu tot ce stiu, baga-mi-as picioarele in ea de spiritualitate, de ce m-as mai misca? De ce sa mai fac ceva, orice? De ce sa nu ma duc naibii sa stau in iarba, de ce sa nu ma duc sa stau pe banca asta pe care o vad pe bulevard si sa nu ma mai misc de acolo?” Interlocutorul, razand, imi spunea: “Eckhart Tolle… Asa s-a trezit… Stiai ca a incercat sa se sinucida de trei ori? Om destept, cu facultati (cercetator stiintific la Cambridge), a ajuns sa piarda si sa renunte la tot, a trait doi ani ca om al strazii, dormea pe bancile din parc…”

“- Serios?”, ma auzeam raspunzand, in timp ce omul cel murdar se intorsese cu spatele la mine si mosmondea ceva. “- Serios? Da, suna bine, asta simt, m-am saturat! De vorbe, de spiritualitate, de teorii, de tot! De ce sa fac marketing, de ce sa vand, de ce sa castig bani, ce sa fac cu ei, pentru ce? De ce sa mai fac ceva? Nu mai am nicio satisfactie! Doar iarba si cerul…”
“- Stii, deunazi mi s-a plans o femeie ca nu mai gaseste nicio placere si nicio satisfactie in viata asta. Toti trecem cumva prin asa ceva. Trist… Zicea ca doar sexul ii mai place, auzi la ea! Ca alt motiv de placere nu mai gaseste, nu mai exista pentru ea, asta a ramas singurul.”
“- Cum asa? Doar atat?”
, spuneam, iar creierul dadea o comanda chimica de asociere cu foamea, apoi auzeam ecoul gandului: “Dar iarba? Dar cerul?” si desluseam ce facea omul cel slab si murdar. Arunca toate cele primite sub scara pe care sezuse mai devreme. Acolo isi avea salasul. Deasupra trona o sigla mare si oribil de tipator colorata: “Agentie Imobiliara”. Am intepenit cu telefonul in mana, fara sa mai aud ce spunea interlocutorul, in timp ce mi se latea pe figura un zambet imens si tamp, de parca mi-ar fi dat Dumnezeu un bobarnac in joaca.🙂

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: