Fericirea

Unii oameni sunt atat de saraci incat n-au nimic de oferit, nici macar o vorba buna. Altii sunt atat de raniti incat n-au de oferit decat ranile lor infectate si sangerande.

Si unii si altii uita ca ceea ce ofera isi ofera in primul rand lor insisi si ca poti sa nu ai nimic si totusi iti ramane enorm de daruit: un zambet, o mangaiere, o imbratisare, bunatate, blandete, iubire. Cum ii tratam pe ceilalti arata cu fidelitate cum ne tratam pe noi insine. Culegem de fiecare data ce semanam. Fericirea nu e ceva ce primim pe tava, e ceva ce primim doar atunci cand suntem capabili sa oferim.

Insa societatea functioneaza dupa regulile: fericirea e reusita. In relatii, in afaceri, etc. Cata limitare! Deja cliseul asta ma face sa rad, atat de perimat si stupid mi se pare: relatia perfecta, bani cu nemiluita, hedonism cat cuprinde, corpul perfect, man in black sus-pus in corporatie, aviditate si consumism. Fericirea este succes social. Bullshit!

Despre relatii

„Adevarul este ca poti sa fii tot atat de fericit cu o alta persoană, pe cat poti sa fii cu tine insuti. Daca tie iti place cine esti, a fi cu o alta persoana poate fi o prelungire a fericirii tale. Dar, daca nu te placi, a fi cu o alta persoana nu poate decat sa-ti exacerbeze nefericirea.

Decizia ta de a intra intr-un parteneriat nu ar trebui sa se bazeze pe dorinta de a evita sa te privesti pe tine insuti, ci pe dorinta de a te privi si mai intens. Atunci cand traiesti impreuna cu alti oameni, e posibil sa le declansezi ranile nevindecate si e posibil ca ei sa ti le declanseze pe ale tale. A deveni constient de partile nevindecate din tine nu este nici placut, nici usor. Si totusi, acest lucru este o parte necesara a calatoriei catre intregirea sufleteasca.

Relatia este ca o lama uriasa de plug. Ea strapunge straturile superficiale ale constiintei si iti scoate la iveala cele mai adanci temeri si nesigurante. Daca nu esti dispus sa privesti la aceste lucruri in profunzime, poate ca ar trebui sa-ti pui sub semnul intrebarii dorinta de a te afla intr-o relatie intima. Nu te poti apropia de o persoana fara sa ajungi fata in fata cu tine insuti.” (Paul Ferrini –  “Cuvinte de intelepciune pentru fiecare zi”)

Despre bani, posesiuni, succes si cariera

„Un om sta pe malul marii si cineva vine si ii spune sa ii prinda niste peste, iar el ii spune ca nu, pentru ca sta pur si simplu si contempla marea. Acesta ii spune: <Iti dau bani si nu o sa mai ai barca asta prapadita, o sa iti iei una mai buna>. Tot nu voia. Acesta incepe sa ii arate care sunt avantajele: “Daca prinzi peste mai mult cu barca cea buna o sa poti sa iti iei un vapor si daca iti iei un vapor o sa iti poti face o fabrica de conserve de peste si o sa lucreze altii pentru tine si tu nu o sa faci nimic>, la care omul raspunde: <Si acum ce ti se pare ca fac?>” (Aurora Liiceanu – „Downshifting-ul sau dragostea de viata”)

De mici suntem invatati sa fim masochisti. Sa reprimam ce dorim, sa inhibam ce visam, sa alegem si sa facem ce vor altii, parintii, profesorii, societatea, sa nu fim noi insine si sa devenim masti sociale trase la xerox: copilul ideal, scolarul ideal, barbatul/femeia ideal/a, angajatul ideal, sotul/sotia ideal/a, etc. Ne inhibam adevarata natura, libera, ca sa le fim pe plac, ca sa le facem pe plac altora, iar in timpul asta ne vine din ce in ce mai greu sa ne acceptam pe noi insine si sa traim in propria piele.

Asta ne invata in primul rand parintii: conditionarea. Ne invata ca nu suntem acceptati si iubiti neconditionat. Ca la experimentul lui Pavlov, parintii ne invata ca suntem iubiti si acceptati numai in anumite conditii: daca le facem pe plac, daca ii ascultam, daca facem ceea ce cred ei ca ar fi bine. Bine… pentru cine? In niciun caz pentru noi, pentru natura noastra libera. Asa invatam sa fim masochisti cu propria fiinta. Sa ignoram libertatea proprie, sa renuntam la ce dorim pentru falsa senzatie de confort, de siguranta, de acceptare sau de iubire. Asa ne obisnuim sa ne conturam personalitatea, renuntand si uitand de adevarata noastra identitate.

Asa ajungem sa nu mai fim noi insine, ci o caricatura ascunsa in spatele multor masti. Nu mai suntem sinceri nici cu noi si nici cu ceilalti. Ne pierdem increderea in sine, ne scade simtitor stima de sine. Ajungem sa ne comparam mereu cu altii, intram in cursa infernala a consumismului, a constientului colectiv, ajungem sa ne raportam la standarde impuse de societate, pe care le vedem pretutindeni si care ne infecteaza creierul de conditionari: corpul perfect, jobul perfect, mariajul perfect, statutul fals superior, zambetul arogant al celui care, chipurile, a reusit in viata.

Tindem sa devenim o reclama inerta retusata in Photoshop si uitam sa traim, sa fim vii, sa vedem perfectiunea in imperfectiunea noastra, frumosul in urat, evolutia in greseli. Societatea ne vrea men in black, cu un zambet-ranjet fals pe chip, cu o politete artificiala si lipsita de sentiment, ne vrea perfecti si inerti, vointa noastra e buna numai pentru persuasiunea care aduce profit, ne vrea pixeli din Matrix, in concurenta unii cu altii pentru proliferarea ei, ca un virus contagios.

Competitia: o cursa extrem de dureroasa! Singura comparatie ar trebui sa fie doar cu noi insine. Singura reusita notabila in viata consta in propriul echilibru, in armonia interioara, indiferent de conditiile exterioare. Cineva imi spunea intr-o zi: „Esti fericit pe deplin atunci cand poti sa stai oriunde, cu oricine, mai ales singur, eventual pe o simpla banca, fara sa-ti pese de nimic altceva decat de bucuria profunda de a contempla o frunza, in liniste.”

Greu de conceput o asemenea fericire din perspectiva societatii consumiste, care te declara rapid un ratat, un rebel, un esec, daca nu esti dupa chipul si asemanarea ei, daca nu te incadrezi in sabloanele ei. Daca refuzi conflictul si competitia la care te indeamna inca de mic. Daca alegi pacea si iubirea.

Am ajuns la concluzia ca cel mai periculos drog, cel care da cea mai mare dependenta posibila si subjuga cel mai mult creierul, este suferinta. Suntem atat de obisnuiti sa suferim, adica sa renuntam la noi insine, la visele noastre, la identitatea noastra, in schimbul unor efemere recompense sociale cu efect de turma, incat uitam cu desavarsire sa fim fericiti. Cu noi insine, in primul rand.

Se zice ca orice invat are si dezvat. Creierul se obisnuieste rapid cu o senzatie chimica si o tot cere ulterior. Cand nu i-o mai dai, iti da suferinta. De exemplu, creierul va da alarma daca vrei sa stai pur si simplu pe o banca, contempland o frunza, zambind si spunandu-ti: „Sunt fericit.” „Cum asa, esti fericit?”, va urla creierul. „Nu ti-am dat endorfine, cum sa fii fericit? Nu faci nimic, nu primesti nicio emotie, cum sa fii fericit? Nu castigi bani, nu simti ca esti cineva, nu esti iubit, ridicat in slavi, nu mananci nimic dulce, etc., alooo, cum adica imi dai tu mie comanda ca esti fericit? Dupa setarile pe care le am pana acum, pornind de la cum m-au setat parintii tai, profesorii tai, persoanele iubite, prietenii, sefii tai, colegii, mass-media, etc., mie imi da rezultatul: nefericit! Asta esti, omule! Esti nefericit! Hai, da fuga si alimenteaza-ma ca sa-ti dau endorfine, hai, da-mi chimia care imi place, dupa cum sunt setate sinapsele mele, hai, alearga in vartejul competiei si al conflictului, lupta sa castigi, mananca ceva dulce, bea ceva, fumeaza ceva, sa vezi cum am sa te inund de emotii placute, de senzatii tari, hai, da-mi ceva, nu doar contemplarea stupida a unei frunze!”

Cat timp suntem dependenti de aceste setari ale creierului, vom suferi cand nu ii cream reactiile chimice in urma carora ne rasplateste cu endorfine. E un intreg paradox. Suferim oricum, adica. Suferim cand avem, fiindca vrem mai mult. Suferim cand nu avem, fiindca vrem sa avem, si tot asa. Suntem dependenti de drogul suferintei.

E destul de greu sa trecem prin dezintoxicarea de masochism. Trebuie sa reeducam legaturile sinaptice, adica chimia creierului si a corpului nostru. Simpla noastra decizie ne determina sa ne placa ceva sau nu. Eu credeam ca nu pot bea apa plata, ce mai e si aia? Macar un pic sa fie acidulata, desi stiam ca nu e sanatoasa. Ca sa nu mai zic ca beam 2l de Pepsi in fiecare zi. Bleah, apa plata… Intr-o zi am decis pur si simplu sa incerc sa beau apa plata. In scurt timp, foarte scurt, ma intrebam de ce nu-mi placea inainte, ba chiar nu mai suportam sa beau nimic acidulat, iar Pepsi avea gust de otrava.

Exemplele de acest gen sunt nenumarate si pun pariu ca oricine a trait ceva similar: a renuntat la un obicei nociv, si-a reeducat obisnuintele si apoi s-a mirat ce bine este si cat de simplu, intrebandu-se de ce nu a facut-o mai devreme. Modelul acesta functioneaza in tot comportamentul nostru si in toate interactiunile noastre.

Cu toate ca stim toate astea, cu toate ca intelegem ce caini ai lui Pavlov suntem, desi reeducarea obisnuintelor este mai simpla decat banuim, preferam sa ramanem dependenti de suferinta. Ne place sa suferim, suntem obisnuiti sa suferim. Creierul ne da comanda: „Error” la fericire si liniste, „Error, mai rebelule! Blandetea, mangaierea, bunatatea, pacea, iubirea, nu-mi dau mie nicio chimie, nicio satisfactie. Error fericire fara endorfinele mele, clar? Esti infectat cu dependenta de endorfinele mele, iar eu le eliberez dupa setarile tale, da? Da-mi senzatii si eu iti dau endorfine, how simple is that?” Apoi esti addicted. Si suferinta in urma adictiei ne face si mai dependenti, vrem mai mult si mai mult… You’ve been infected.

E mai intensa senzatia adusa de suferinta decat linistea adusa de armonie. Fericirea ni se pare plicticoasa, iar creierul urla: „Nu-mi dai nimic, de unde sa-ti dau senzatii si emotii, cum dracului sa fim fericiti? Ce naiba mai e si prostia asta de fericire? Nu sunt obisnuit sa secret endorfine cand te apuca pe tine sa fii bun, sa fii calm, sa daruiesti din tot ce ai si din tot ce n-ai, sa ii mangai pe altii, sa ii iubesti indiferent cum sunt, unde sunt, cand te apuca sa renunti, sa lasi de la tine, cand stai ca boul pe o banca si contempli o nenorocita de frunza banala! Eu reactionez chimic la control, posesivitate, proprietate, castig, conflict, lupta, competitie, gust, sex, senzatii, etc. Habar n-am sa reactionez la iubire si acceptare neconditionata, n-am setarile astea si nu-mi convine sa ma resetezi, clar?”

In concluzie, cat timp setam creierul sa conceapa fericirea ca fiind conditionata de ceva, cineva, de senzatii, lucruri, posesiuni, statut, etc., vom trai desertaciunile iluziilor si vom constata ca sfarsim in suferinta pierderilor diverse. Fericirea nu poate fi pierduta, e o stare in sine. E starea paradisiaca pe care o avem cand ne nastem si pe care  o pierdem cand incepem sa ne supunem conditionarilor.

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Fericirea" (1)

  1. Draga mea imi plac mult postarile tale. Ma rup din cotidian si ma indeamna sa meditez mai mult mai presus de gandirea rationala de zi cu zi. Ieri am fost pe la mama mea care sta langa parcul circului . Era asa de cald incat am iesit pe o banca in parc. Am stat singura conempland nuferii de pe lac, pasarile, copacii, trecatorii. Si mi-a placut sa nu fac nimic sa stau pur si simplu. M-am simtit foarte bine si am multumit lui Dumnezeu pentru tot pur si simplu. Foarte „tonifiant” si util articolul tau. Multumesc inca o data. Sunt fericita ca exist, ca existi ca existam….
    Parcul circului e cel in care mi-am petrecut o parte din copilarie si adolescenta, unde m-am plimbat prin ploaie, am alergat si am admirat frumusetea unei „oaze” intr-un desert de betoane…
    http://mywestieaky.wordpress.com/2011/07/31/de-ce-iubim-parcul-circului/sanyo-digital-camera-193/
    http://criss-paradise.blogspot.ro/2009/08/nuferii-di-parcul-circului-9-august.html

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: