Aurea mediocritas

Cand crezi despre tine ca nu esti destul de bun sau mult mai rau de atat, trebuie sa stii ca cel care vorbeste este doar ego-ul tau. Cand te crezi mult prea bun sau mai ceva de atat, la fel, e doar ego-ul tau cel care se faleste. Ego-ul e atasat de aceasta lume materiala, de aceasta existenta cu regulile ei de carton, reguli fabricate de societate, predate cu harnicie de parinti, printr-o educatie la modul: “Gigele, nu esti bun de nimic. Esti ca taica-tu, un ratat. N-o sa reusesti nimic in viata.”, “Gigele, manca-te-ar mama, daca nu iei 10, iei bataie! Sa fii cel mai bun, sa-i intreci pe toti! Sa nu te lasi, sa fii ambitios, sa fii asa cum te-am invatat eu! Atunci o sa ma faci mandra de tine, o sa fiu mandra ca esti copilul meu.” sau “Daca nu esti cuminte si nu faci ce iti spun eu, nu te mai iubesc.”

Aceste “principii” si conditionari le sunt predate de timpuriu copiilor, la modul: “Copilul meu e cel mai bun, e cel mai frumos si destept, ca doar e al meu… adica si eu sunt la fel…”  sau “Copilul meu nu-i bun de nimic, calca mereu in strachini, nimic nu face bine sau nu-i iese, e ca taica-su, bunica-su, etc… adica nu-i ca mine…” In felul acesta, copiii invata ca nu sunt iubiti doar pentru ei insisi, pentru existenta lor in sine, ca nu sunt acceptati asa cum sunt, ca sunt incadrati mereu in polaritatea bun-rau, performant-ratat, polaritate a carei reguli sunt nevoiti sa le invete si sa si le asume. Din aceasta polaritate se naste si creste ego-ul, se naste si creste iadul mintii noastre. Asa suntem invatati de mici, de fapt, sa nu iubim.

In inima nu exista polaritate. Iubirea adevarata nu cunoaste termenii acestia duali si nu se incadreaza in ei. Falsa iubire e atasamentul mintii fata de ceva bun, frumos, atragator, performant. Falsa iubire se fereste de ceea ce e rau, urat, handicapat, ratat. Asta e “iubirea” mintii, care gandeste si evalueaza mereu in polaritate. E cea mai egoista si falsa iluzie, e cea mai mincinoasa forma de “iubire”. Daca nu iubesti ceva/pe cineva doar pentru pura lui existenta, asa cum este ea, in sine si nu in judecati de polaritate, atunci fii sigur ca nu stii si nu poti iubi cu adevarat. Inseamna ca societatea si educatia ti-au inlantuit ego-ul si nu poti avea decat atasamente, nu iubire. Fiindca iubirea nu este in dualitatea judecatilor mintii, iubirea este in inima, in unitate, nu in polaritate, iubirea se ofera neconditionat, in sine si pentru sine.

Cine nu reuseste sa inteleaga aceste aspecte e in mod cert o persoana incapabila sa se iubeasca pe sine. Si neiubindu-se pe sine, nu va fi in stare sa reflecte iubire pentru nimic si pentru nimeni. Aceasta este cea mai grea temnita din viata. Cu alte cuvinte, esti inchis si intemnitat in iluziile si judecatile din capul tau, in limitele mintii tale, in atasamentele si dependentele ei. Adevarata libertate e sa iubesti tot ce exista, doar pentru ca exista, din inima. Sa iubesti totalitatea in unitate. Procesul acesta elibereaza sufletul de standardele impuse de parinti, de educatie si de societate si actioneaza simultan ca iubire de sine si a tot ce exista.

Din momentul in care declari ca iubesti ceva sau pe cineva “pentru ca…”, iar acestui “pentru ca…” nu-i urmeaza doar “pura lui existenta” (“pentru ca este”), orice altceva ar urma nu arata decat forma atasamentului mintii tale pentru acel ceva/cineva. In mod identic se aplica aceasta actiunii. Oare reprezinta o virtute faptul de a iubi un om “pentru ca este frumos”? Oare un om merita sa fie iubit doar “pentru ca este frumos”? Sau pentru calitatea sa, „pentru ca este copilul meu”? Pentru aceasta calitate egoista, oare merita iubit un copil mai mult decat toti ceilalti copii sau decat orice alt copil? Oare un om merita apreciere, consideratie, doar “pentru ca este eficient, destept, descurcaret”? Oare un angajat merita apreciere doar “pentru ca e bun in ce face, aduce profit”? Pentru asta merita un salariu, dar nu neaparat apreciere si consideratie, fiindca depinde cum face el bine ceea ce face, depinde daca produce profit pe cai morale, etc. Pe acelasi principiu, aplicat actiunii, orice facem ar trebui sa reprezinte un serviciu adus celorlalti, in slujba unui scop mai inalt decat interesele noastre marunte. Oare un angajat trebuie sa se duca la serviciu doar pentru a castiga un salariu? Doar pentru a aduce profit?

In antichitate se practica teoria “aurea mediocritas”, Aristotel foloseste si el aceasta expresie: “Aurita este calea de mijloc”. Sa insemne asta, oare, mediocritate? Nu, deloc, nicidecum. Termenul “mijloc” a devenit peiorativ prin mediocritate, fiindca mediocritatea e definita prin raportarea la ceva, deci e supusa comparatiei si inerent, dualitatii. Calea de mijloc e chintesenta unitatii si reflectarea ruperii de polaritate, e renuntarea la dualitate. Mijlocul este pur si simplu, nu este bun sau rau, sau este “dincolo de bine si de rau.” (Nietzsche).

Asta mi-aminteste de Sfantul Francisc, care l-a indemnat pe un discipol de-al sau sa mearga si sa mediteze, sa se roage in piata publica a orasului, ba chiar dezbracat fiind. Ucenicul s-a intors coplesit de ocara oamenilor, rusinat si nevrednic de sarcina care i se incredintase. I-a spus calugarului Francisc ca nu poate pricepe de ce l-a trimis sa se roage tocmai in piata publica, unde era galagie, agitatie, unde locul era plin de oameni, de ce nu l-a trimis sa mediteze intr-un loc retras, pasnic, intr-o padure, pe munte, unde se putea concentra mai bine. Francisc i-a raspuns ca tocmai asta trebuia sa inteleaga: ca cea mai mare virtute e sa poti medita, sa te poti ruga in locul cel mai putin propice pentru asta. Atunci poate atinge omul cea mai mare intensitate si profunzime, in fata acestei conditionari, nu in locul cel mai retras, care-i faciliteaza incursiunea catre sine.

Caci despre asta este vorba: despre o incursiune in sine, caci asta reprezinta orice forma de meditatie sau rugaciune. Francisc cred ca se referea chiar la mai mult de atat, incursiunea in sine e forma cea mai pura de a trai, de a constientiza orice experienta, iar asta are aceeasi valoare cu meditatia sau rugaciunea. Daca nu te poti conecta la sine in cel mai aglomerat loc, in mijlocul provocarilor cotidiene ale realitatii, ale vietii, printre ceilalti si in mijlocul lor, atunci degeaba poti in izolare, pe munte, in padure.

Alegi, actionezi, si o faci mai des si mai intens in valtoarea vietii sociale. Cand o faci constientizand profund, implici imediat responsabilitatea si morala. Acestea sunt, de fapt, toate „ingredientele” rugaciunii sau meditatiei. Asadar, virtutea omului social devine mai pretioasa decat virtutea celui care se fereste de tentatii.

Extremismul nu aduce nimic bun, nici izolarea nu aduce cea mai inalta virtute. Virtutea este calea de mijloc, iubirea de sine si de ceilalti, iubirea a tot ce exista, in asa masura incat nimic sa nu te poata deconecta de la aceasta forma profunda de iubire, de la aceasta conexiune cu sine si cu ceilalati. Aceasta este unitatea inimii. Fiindca galagie-liniste reprezinta deja o forma de polaritate, agitatie-izolare e deja o dualitate.

Un saman mi-a spus odata: “Cea mai profunda si grea forma de calugarie e sa traiesti ca un calugar in viata cotidiana, obisnuita, printre oameni, ba chiar avand o familie si ducandu-te la serviciu.” Acum stiu ca se referea, intr-un mod foarte simplu, la o viata sociala lipsita de atasamente. In mijlocul oamenilor/lucrurilor/situatiilor care iti pot crea cu usurinta atasamente poti practica cel mai bine virtutea dezlipirii de atasamente. Saracul sau bogatul pot fi in egala masura atasati de materialism. Se dovedesc a fi detasati atunci cand nu le pasa absolut deloc ca sunt saraci sau bogati, fiindca nu isi percep existenta prin aceasta polaritate, asadar nu evalueaza/pretuiesc deloc saracia sau bogatia prin prisma materiala.

In adolescenta ma batea gandul calugariei. Cand mi-a murit catelusa sub ochii mei, calcata de un sofer neglijent, brutal, care putea foarte lejer s-o ocoleasca schitand un simplu gest de abatere a volanului, am azvarlit cartea de filosofie si am declarat ca nu vreau sa traiesc printre astfel de oameni. Sunt atat de rai, de lipsiti de virtute, omenie, iubire, atat de urati sufleteste, atat de goi, atat de egoisti, incat nu pot sa ma amestec printre ei, nu vreau sa am de-a face cu ei. Refugiul mamei era la biserica, asa ca tot ce a putut ea face a fost sa ma duca sa ma sfatuiesc cu un preot, inainte de a lua decizia finala. Dansul era imbracat in odajdii si astepta mirii si nuntasii pentru slujba unei casatorii.

I-a lasat pe toti sa astepte la usa si s-a dedicat trup si suflet ca sa ma convinga sa renunt la… calugarie. Mi-a spus ca e frumoasa filosofia, ca nu sunt facuta pentru o viata extremista in calugarie, ca nu oricine are chemarea aceasta dura, aproape punitiva.

Mi-amintesc de parintele vizionar Arsenie Boca, cel care i-a spus discipolului sau, lui Teofil Paraianu, “Sa nu mai vii la mine daca decizi sa te faci preot. N-ai chemare pentru asta. Tu esti menit sa ramai doar un simplu calugar.” Fireste, cred ca se referea la ego-ul omului deosebit care era Teofil. Acelasi Teofil care, devenit preot si in aceasta calitate, mi-a spus “Sa nu mai vii la mine daca nu iti pui basma pe cap, daca nu te duci la biserica in fiecare duminica, la slujba, si daca nu-i faci barbatului tau in fiecare zi de mancare.”

Aurea mediocritas. “Alege filosofia, viata, experientele ei, invata, traieste.”, m-a indemnat preotul acela, imbracat in odajdii pentru nunta. Nu stiu cum a reusit, dar m-a convins, de fapt, cred ca m-a convins fiindca voiam sa fiu convinsa, voiam sa ma convinga cineva. Voiam sa ma convinga cineva ca acei oameni neglijenti, brutali, rai, urati sufleteste, goi, egoisti, merita sa fie iubiti doar pentru pura lor existenta.

Pana la urma, asta a fost cea mai profunda lectie a lui Iisus: aceasta forma de iubire. Iisus se spune ca a venit, s-a incarnat, fiindca in decurs de 5300 de ani nu se mantuisera, as prefera termenul “nu se iluminasera” sau “nu se trezisera”, decat doi oameni: Ilie si Enoh. De ce? Simplu: fiindca oamenii traiau conform “principiului”: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte.” Ce mi-ai facut, iti platesc, daca m-ai lezat, sunt indreptatit sa ma razbun. Cu alte cuvinte, imi pun ranile mai presus de iubire. Asta e calea spre pierzanie sigura. Iisus a venit sa ne invete sa iubim si sa nu raspundem raului cu rau. Iubirea inseamna acceptare neconditionata, iar asta ne arata omul Iisus prin insasi indoiala sa umana si chiar frica sa din Gradina Ghetsemani. Inseamna a nu te opune raului celorlalti, urateniei lor sufletesti, brutalitatii si egosimului lor, a-i accepta asa cum sunt si a continua sa-i iubesti. Aceasta este lectia sacrificiului ego-ului: a-i iubi pe cei care te ranesc mai presus decat ranile pe care ei ti le provoaca.

“Iarta-I, Doamne, ca nu stiu ce fac.” este exprimarea compasiunii pentru iadul mintii in care sunt captivi cei care indraznesc sa raneasca sau sa lezeze o alta fiinta umana, neintelegand ca astfel exprima cel mai bine incapacitatea de a se iubi pe sine. A constientiza ca oamenii “rai” sunt de fapt prizonierii propriilor rani, adica ai ego-ului, si ca tot ce fac reflecta de fapt insusi modul in care se vad sau se raporteaza la ei insisi, inseamna eliberarea de iluzia dualitatii bine-rau.

A percepe ca un alt om iti face un rau inseamna a te situa imediat in polaritatea mintii: bine-rau. Inseamna a-i da mintii “binecuvantarea” de a percepe astfel existenta, de a-i judeca in aceasta dualitate pe ceilalti, cat si pe tine insuti. Unitatea iubirii din inima situeaza oamenii mai presus de greselile si “pacatele” lor, ridica omul si semenii sai la o dimensiune superioara, situata dincolo de bine si de rau. Salutul oriental “Namaste” inseamna “Dumnezeul din mine se inclina/saluta Dumnezeul din tine.”

Acelasi preot care m-a sfatuit sa nu ma calugaresc era, cu alta ocazie, in biserica, la spovedit. M-am dus si eu, in rand cu babele cu basmale pe cap. Preotul m-a ridicat bland de jos, din pozitia in genunchi, m-a asezat langa el si a inceput sa vorbeasca mult cu mine, spre disperarea si dezaprobarea femeilor care asteptau “dezlegarea” de pacate. Mi-a spus, oftand: “Uita-te la oamenii astia. Vor o iluzie. Poti sa nu le-o dai? Vor musai sa-si imagineze Raiul si Iadul, sa creada in dualitatea asta. Au impresia ca daca sunt rai ii asteapta flacari si cazane de smoala, iar daca sunt buni o sa cante la harpa printre ingeri. Astea sunt povesti de adormit copiii. Cum poate un adult sa creada asa ceva? De fapt, raiul si iadul sunt aici, noi le facem si le traim, sunt in noi si in jurul nostru. Nu exista dualitate decat in mintea noastra. Ma doare sufletul cand vad in ce a transformat Biserica vorbele si invatamintele lui Iisus. Eu vreau sa fiu preot cu sufletul. Vad oamenii cum isi tocesc genunchii, cum ingenuncheaza inaintea mea. De ce? De ce n-as ingenunchea si eu inaintea lor? De ce am uitat sa ne mai spalam unii altora picioarele? Tu n-ai nevoie sa ingenunchezi inaintea mea. Esti un om, la fel ca mine. As vrea ca toti sa inteleaga asta.”

Buddha a fost marele predicator al “caii de mijloc.” Confucius a vorbit despre asta, spunand ca excesul e similar cu deficienta. Teologul catolic Toma d’Aquino vorbeste aproape in aceiasi termeni despre virtute si despre calea de mijloc. Raul e descris ca fiind indepartarea de mijloc fie prin exces, fie prin insuficienta. In taoism se idealizeaza calea de mijloc pana la indepartarea polaritatii dintre sexe, in sensul imbratisarii ei in unitate. De aceea vorbesc orientalii despre unitatea energiilor feminina si masculina in sfera yin-yang.
Iubirea unitatii e iubirea neconditionata a inimii.

Iluzia iubirii duale si conditionate e a mintii. Aceasta iluzie e plina, de fapt, de atasament. “Iubesti” ceva sau pe cineva fiindca e intr-un anume fel, fiindca ai nevoie de el, nu-l iubesti doar pentru ca este. Suferi, asadar, cand nu mai este sau cand nu se incadreaza in felul limitat in care vrei sa fie. De fapt, singurul care sufera e ego-ul, caruia ii lipseste un atasament.

Ca sa fim liberi si sa iubim neconditionat, iubindu-ne si respectandu-ne astfel, pe noi insine in primul rand, trebuie, asadar, sa alegem calea de mijloc, a unitatii, sa renuntam la polaritatile care ne sunt bagate de mici pe gat, sa sacrificam ego-ul hranit de educatie, parinti, societate. Asa putem intelege de ce Biblia ne indeamna sa murim in fiecare zi pentru iubirea lui Dumnezeu. Se refera, de fapt, la sacrificarea zilnica a ego-ului si a polaritatii mintii pentru iubirea neconditionata si unitara a inimii.

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Aurea mediocritas" (5)

  1. cu alte cuvinte cum se spune : „sa fim pe aceiasi lungime de unda”. si eu cred ca in permanenta putem invata ceva de folos care sa ne mentina intr-o permanenta dorinta de cunoastere si auto control in imbunatatirea vietii noastre launtrice. Asta te face sa ramai mereu tanar si cu un tonus sanatos. Am citit de curand despre Neagu Djuvara care afirma la cei 91 de ani ai sai ca varsta lui psihologica a ramas la douazaci sase de ani http://www.realitatea.net/neagu-djuvara-eu-cred-despre-mine-ca-am-avut-mereu-26-de-ani_919381.html

    Apreciază

  2. Draga mea, sunt placut coplesita de profunzimea gandurilor tale . Se vede ca umnezeu te-a inzestrat cu intelepciune si posibilitatea sa exprimi in cuvinte atat de bine aceste principii in care crezi. Poate conjunctural ai fost provocata sa te maturizezi ata de profund si din ce scri ai avut prilejul se vede sa studiezi mult. Imi place sa citesc astfel de postari pentru ca ma provoaca sa imi folosesc mintea si altfel si sa ma pot detasa de framantarile din iuresul cotidian care te robotizeaza fara a iti mai lasa prilejul sa gandesti la lucruri profunde si esentiale.
    Cu siguranta ca voi citi postarile tale si sunt convinsa ca voi avea ce gasi in ele deoarece au continut bogat. Consider ca daca hrana materiala e pentru un trup sanatos si , slava Domnului ca am ajuns la o asemenea concluzie, si hrana spirituala trebuie sa fie la fel de adecvata, pentru o minte sanatoasa. Deci trebuie sa cercetam si sa folosim doar ce ne ajuta sa crestem spiritual si sa ducem o viata conform unor principii sanatoase care sa ne umple de iubirea de tip agape si filos care sunt diferite de eros. Nu zic sa scoatem din context materialul dar acesta nu trebuie sa ne domine mintea si existenta, pentru ca si eu cred ca nu acesta este scopul trairii acestei vieti aici. Fiecare are drepul acesta si nu ar trebui ca nimeni sa nu impuna altuia ce sa faca . Daca Dumnezeu ne-a lasat liberi sa alegem nu vad de ce noi oameni incercam sa ne inrobim unii pe altii…
    „Toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile imi sunt ingaduite, dar nimic nu trebuie sa puna stapanire pe mine.” (1Cor.6:12)
    „Toate lucrurile sunt ingaduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt ingaduite, dar nu toate zidesc.” (1Cor.10:23)
    Int-o clatorie cum e viata noastra intalnesti multe tipuri de oameni si situatii extrem de coplicate. Nici familia nici scoala nu ne ofera ” retete” adegvate, ba dimpotriva uneori acestea sunt catastrofale. Si atunci trebuie sa ne descurcam. Uneori o facem mai bine alteori mai prost. Dar in urma acestor incercari putem trage niste concluzii despre propriul nostru rationament si asta ne este folositor pentru ca acumulam experienta care ne va ajuta pe viitor. E placut sa intalnesti oameni care sunt pe aceiasi ” lungime de unda” si vor sa impartaseasca si altora si sa acumuleze la randul lor cunostinte despre modul de a gandi si reactiona in diverse ocazii. O vorba din batrani spune :”cine nu are un „batran” sa isi cumpere”. Cred ca nu se refera practic doar la un om in varsta ci la un om care e intelept si a acumulat din punct de vedere spiritual multa experienta si poate oferi indrumari pertinente.
    Multumesc pentru link . o sa il citesc.
    Iti doresc o duminica frumoasa
    Cu consideratie Carmen

    Apreciază

    • Draga mea, iti multumesc pentru aprecieri. Eu cred ca fiecare are talent la ceva pentru a invata sa exprime acel ceva din sine. Ca oricare dintre noi, am invatat sa ma maturizez, de fapt, as spune, sa traiesc. Asta pare cea mai grea „meserie”🙂 din viata asta.
      Informatiile care curg intre noi se spune ca ar fi singura cale de a ajuta non-karmic, adica nu indatoreaza si nu trebuie platite. Cele mai bune lucruri sunt gratis. E minunat cum ne acordam unii la altii si rezonam cu acea parte din noi care se afla in armonie. De fapt, asta e singurul mod in care ne putem ajuta realmente unii pe altii. Eu am invatat si invat sa-mi hranesc mai mult inima decat mintea, iar mintea sa o pun in slujba inimii. In felul asta reusesc sa fiu fericita.

      Apreciază

  3. Foarte interesanta pledoaria ta pentru iubire. Si am ramas placut surprinsa de modul in care ti-a vorbit acel preot.
    Eu nu am avut foarte multi oameni in jurul meu care sa ma indrume clar spre lucrurile astea. Bunica mea insa care doar auzise citindu-ise Biblia era indragostita de iubirea lui Isus si imi amintesc ca de cate ori ma duceam la ea impovarata de o experienta neplacuta pricinuita de cineva , imi repeta ca trebuie sa il iert si sa il iubesc ca atata pricepe cel ce m-a ranit. Pentru mine ani de zile a fost greu sa accept lucrul acesta. Dar mai rau era ca eu nu ma puteam iubi nici pe mine pentru ca asa cum bine ai spus am fost invatata de cei din jur sa fiu aspra si cu mine si cu cei din jur. Am incercat de multe ori sa citesc Biblia si nu intelegeam cum pot sa fac iubesc neconditionat pe cel de langa mine care pe deasupra imi mai face si rau, nu am inteles cum pot sa ma iubesc pe mine cand gresesc de asa multe ori desi ma straduiesc sa nu o fac. Cheia intelegerii a fost un verset care mi-a facut lumina asupra totalului mod gresit de a gandi pe care il acumulasem cum bine ai spus prin educatia sub presing a celor din jur. „Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc.” (1Cor.13:11) . Atunci am realizat ca eu am impregnate inca din copilarie niste tabloide in minte care ma impiedica sa gandesc, sa actionez si sa iubesc in mod normal. , Incet incet am inceput sa ma luminez si versetele au inceput sa mi se clarifice in minte sa le inteleg si sa ma pot corecta. De exemplu „Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Eu sunt Domnul. „(Lev.19:18) Cum sa il iubesc pe aproapele meu cand eu nici pe mine nu stiu sa ma iubesc?. Si asa am inceput sa realizez ca daca Dumnezeu m-a iubit si a murit pentru mine eu de ce nu o fac.? Dupa ce am rezolvat aceasta am putut sa iubesc si pe cei din jurul meu. Ei, cu cei ce te ranesc este mai greu cei drept. Atitudinea lui Iona din Biblie este prezenta in mintea noastra pentru ca de multe ori alunecam pe panta de a judeca. Totusi daca realizam, cum ai spus si tu, ca ei sunt si ei incatusati in mintea lor de propiile angoase, reusesti sa ii iubesti. Uneori cand baietii mei vin suparati ca cineva i-a nedraptatit, incerc sa le atrag atentia tocmai asupra acestui aspect, ca cel care i-a ranit nu poate pricepe ce a facut pentru ca mintea lui nu functioneaza cum trebuie. Le spun ca asa cum nu pot fi suparati pe cineva care nu poate merge care schiopateaza si de multe ori se atarna de cel de linga el impiedicandu-l si pe acesta sa mearga, ba mai mult facandu-l sa cada, tot asa se intampla si cu cei a caror „minte schiopateaza”. A fost o lectie de viata si iubire din partea lui Dumnezeu care a ingaduit ca primul meu baiat, nascut la sapte luni sa fie un copil hiperactiv plin de veselie si dragoste. Pana la inceperea scolii desi am avut temeri pentru ca a crescut mai greu, aveam obiceiul sa spun ca traieste ca soldatul chinez cu o lingura de orez, neplacandu-i lactatele si nici carne nu manca decat ascunzandu-i-le in orez ( din pacate si la acest capitol educatia mea era precara, deabia acum realizez cat e de daunatoare carnea pentru organism). Cand a inceput scoala a inceput calvarul. Tipul de scoala care se face la noi e total nepotrivit pentru un copil energic, vioi . Sa tii patru ore intepenit pe scaun un astfel de copil si sa il certi ca nu o face e o barbarie. Primi doi ani au fost un chin si pentru el si pentru mine. Invatatoare ea insasi frustrata ne-a chinuit cu desele ei admonestari. Dupa doi ani , dupa ce in prealabil am vorbit si cu un psiholog, am fost in stare sa inteleg ca trebuie sa il mut de acolo. Urmatorii doi ani au fos o binecuvantare caci am nimerit o invatatoare plina de dragoste pentru copii, care niciodata nu mi s-a plans de el. Si desi performantele lui nu erau grozave se ducea cu placere la scoala. Cred ca in acea perioada am inteles foarte mult ce inseamna dragostea neconditionata si sa iubesti pe fiecare asa cum este.
    Multumesc pentru articol, aveam nevoie de asa ceva, sa mai fac un pic de ordine prin „sertarele de sus”

    Apreciază

    • Am citit cu mare placere comentariul tau si iti multumesc fiindca mi-ai impartasit experientele tale de viata. Mereu avem de invatat unii de la altii. Mie imi place cum zice in Biblie, vorbe adesea rostite de preot in rugaciune, despre grija, iubire, compasiune: „pe noi insine si unii pe altii”. Eu nu am citit Biblia, desi ii cam cunosc continutul. Imi place o gluma pe tema asta: Ai citit „Critica ratiunii pure” a lui Kant? Nu, dar am vazut filmul.🙂
      Psihologic vorbind, tiparul e simplu si e valabil la toata lumea. De cand ne nastem, circumstantele exterioare incerca sa ne prinda in conditionarile constientului colectiv, limitat, materialist, etc., samd. Toata lupta care se da in noi de-a lungul vietii e de a ne rupe de aceste tipare impuse de educatie, de parinti, de „asa trebuie, asa e frumos, n-ai voie, trebuie sa fii sau sa faci…”. De fapt, toate acestea deraiaza sentimentele noastre pure de copii, iubirea aceea inocenta, dezinteresata, totala, plina de daruire, catre altceva decat a fi sau a fi tu insuti, in sine. Devenim astfel ce doresc parintii, ne straduim si ne chinuim sa dam bine din punct de vedere social si asa invatam sa traim in iluzii, in judecati false, sa traim in logica mintii si ne indepartam de iubirea inimii. Ajungem sa nu mai stim nici macar noi insine cine suntem cu adevarat si ce vrem, mereu preocupati sa fim „in randul lumii”.
      Chiar deunazi discutam cu cineva despre asta. Vorbeam despre little talk (micile discutii) ale oamenilor, cunostintelor, despre acel dialog informativ, de complezenta. Ce contine el? Ce notiuni? De regula, pe oameni ii intereseaza doar trei evenimente majore: nasterea, casatoria si decesul. Astea sunt primele informatii. Apoi urmeaza cele legate de material si social. Ce masina ti-ai mai luat, pe unde te-ai mai plimbat, ce necazuri ai… Si gata, oamenii pleaca mai departe bine informati, se duc acasa si le povestesc aceste informatii rudelor, etc. Oare atat sa caracterizeze viata unui om? Oare numai dupa astea poate fi judecat si catalogat? E trist ca astfel majoritatea ne catalogam singuri, pe noi insine. Oare eu valorez cat am in cont? Oare ma caracterizeaza marca masinii mele? Oare eu sunt suma necazurilor mele? Nu, suntem mult mai mult, enorm si frumos de mai mult…
      De pilda, ma gandeam cat de mult ranim dintr-o inconstienta pe care eu nu mi-o mai doresc, in „nevinovatele” discutii cu ceilalti. Ne trezim povestind ce casatorie fericita avem fara sa stim ca poate celalalt a divortat de curand. Ne pomenim ca vorbeste gura fara noi punand atat de stresanta si clasica intrebare: „Daca totul e bine, cand faceti copii?” fara sa ne gandim, poate, ca acel cuplu are dificultati in acest sens si deschidem o rana. Povestim ce viata frumoasa avem, ce calatorii minunate am facut in vacante, unora care poate au dificultati sa-si plateasca intretinerea. Si tot asa… Eu am realizat ca am fost foarte inconstienta in privintele astea. Acum vad cu totul altfel oamenii, ii percep diferit. Unii traiesc infasurati intr-un cocon de aparente si minciuni, pozeaza si se chinuie sa fie altceva decat sunt, poate tocmai fiindca nu stiu (inca) cine sunt. O stiu prea bine pe propria-mi piele. Cand lasi cortina sa cada, indiferent ce ar urma, merita!
      Legat de ce mi-ai povestit de copiii tai, poate stii ca se spune ca de fapt parintii sunt cei care invata de la copii si nu invers. E vorba despre invatatura spirituala. Mi se pare chiar destul de logic, fiindca sunt mai curati copiii, mai aproape de Dumnezeu decat adultii. In loc sa invete adultii, sa-si reaminteasca aceasta puritate, ii incarca ei pe copii de gunoiele lor energetice si incearca sa-i transforme in niste biete marionete sociale, menite sa-i faca mandri pe parinti.
      Daca un copil nu vrea un anumit fel de mancare, nu cred ca trebuie fortat. Un copil trebuie tratat la fel ca un adult, cu acelasi respect. Niciunui adult nu i-ar placea sa i se bage ceva cu forta pe gat.
      Da, iubirea e cheia, e raspunsul in toate. E centrul tuturor credintelor, religiilor, pare cel mai mare mister, se vorbeste mult despre ea, dar putini stiu ce inseamna cu adevarat. Multi traiesc o viata intreaga fara sa inteleaga o iota ce mai e si cu iubirea asta si o confunda cu chimia, hormonii, atractia, placerea, adica orice altceva decat dimensiunea spirituala. Pe tema asta iti recomand articolul: https://liviabonarov.wordpress.com/2011/10/25/iisus-n-a-fost-un-ipocrit/

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: