Peaceful warrior

Daca as arunca televizorul si as inchide netul, daca as arunca telefonul si as inchide gura, daca as arunca ceasul si as inchide taraba gandurilor, ce as face? Daca as arunca toate lucrurile si n-as mai avea nimic? Ce as face? As fi. Acum si aici. As sti ca sunt. Apoi as putea sa-mi iau alt televizor, cu alte canale, m-as conecta la alta retea de net, mi-as lua alt telefon, care emite pe alte lungimi de unda, as deschide gura ca sa rad, mi-as lua alt ceas, care indica 1 la toate orele, as deschide taraba gandurilor ca sa constat ca nu mai e nimic acolo, ca am epuizat stocul aruncandu-l la gunoi. Atunci as sti ca nimicul e totul.

Cand e liniste, o picatura cade mai incet. Dar unde? Unde a descoperit fizica cuantica prin experimente ca va cadea, fix acolo si niciunde altundeva.

Cat cade? Cam cat timp? Cam… acum. Asta e tot timpul din lume.  Poate dura o vesnicie sau o fractiune de secunda. Decizia ne apartine.

De ce? De ce cade? Ca sa vedem, ca sa aflam, ca sa ne dam seama ca nimic nu-i intamplator, ca mereu se intampla ceva. Ca sa invatam sa-l conjugam pe acum la timpul infinit. Perfectul compus sau mai mult ca perfectul sunt extrem de obositoare. Sunt timpurile chinuitoare ale ego-ului. Singurul timp al sinelui e acum, conjugat conditional-optativ. Si responsabil.

Acum e liniste. Aud cum cad picaturi, se topeste gheata afara. Acum o vreme, sparsesem o crusta neatinsa si culesesem o bucata de gheata. Acum e vremea ca bucata mea de gheata sa-si schimbe starea, devenind din solida, lichida. Devine, se transforma. Ca sa curga ca o picatura, ceva solid trebuie sa se transforme in lichid, renuntand la starea de dinainte, adica la tot ce era. Sau credea ca este. Cand incepe sa curga, initial crezi ca va curge sange, fiindca doare. Oare ce ar gandi o bucata de gheata daca ar afla ca de fapt e doar apa?

„Like the circles that you find/In the windmills of your mind.”

„Peaceful Warrior”, adica un… paradox: luptatorul pasnic. Un film care mi-a „stricat” iar topul, l-a schimbat, ajungand pe prima pozitie a podiumului. E inspirat din fapte reale, povestite de Dan Millman in cartea sa, dupa care s-a realizat ecranizarea filmului. Un film pe care mi l-a recomandat un „nebun”. De alb. N-am putut dormi niste ore din noapte, m-am agitat masurand camera ca nebunul tabla de sah pe diagonala.

Asta imi aminteste de un banc. La ospiciu, intra medicul in sala. Galagie mare, toti nebunii se agitau, dand haotic din maini, numai unul statea cuminte, mut si nemiscat. Ii intreaba doctorul ce au patit, nebunii raspund: „Suntem macaroane si fierbem.” Se duce la cel cuminte si-l intreaba: „Dar tu ce faci?” Nebunul zice: „Pai, eu m-am lipit.”

Poate voia, de fapt, sa spuna: „I’m gonna destroy my ego. Sigmund Freud, analyze this!”

Dan Millman e un tanar gimnast care are o familie bogata, succes in cariera sportiva, aproape orice fata isi doreste in pat, aproape totul, mai putin fericire si liniste noaptea, in somn. De aici porneste cautarea lui. Atotputernicul luptator Millman devine in scurt timp neputinciosul, „handicapatul” Millman. Devine „victima” unui „accident”… Devine victima accidentului la producerea caruia contribuise.

Primul care il abandoneaza e „tatal”, „parintele” sau, antrenorul. Cel care nu-i incurajase „nebunia” si nu crezuse in potentialul sau de autodepasire, ci doar se bucurase de succesul sportivului. Un succes sigur, obtinut relativ usor. Antrenorul, „parintele”, e cel care il judeca, il evaluaza si il sfatuieste conform propriilor sale limite.

Asta imi aminteste de o faza. Maica-mea a facut Reiki. Am intrebat-o la ce i-a folosit, daca e sigura ca a ajutat-o, in loc s-o incurce mai tare, si cum functioneaza. Mi-a zis ca i-au fost deschise chakrele, ca primea energie prin Sahasrara. I-am spus:

– Esti sigura ca asta s-a intamplat sau ca de asta aveai nevoie? La ce ti-a folosit?
– Pai, mi-a placut. Plus ca voiam sa invat sa ma vindec. Pe mine, pe altii… Dar de ce imi pui intrebarile astea, tu, care n-ai vrut sa vii la curs? Ce-i rau in asta? De ce te intereseaza ce fac eu?
– Stii ca mereu ma intrebai de ce stau pe jos? Imi spuneai sa NU o fac, desi mie mereu mi-a placut. Ce-i rau in asta? Pe tine de ce te interesa ce fac eu?
– Pai, voiam sa nu racesti. Ce legatura are?
– Pai, asta voiam si eu. Sa nu racesti la chakra aia deschisa.

Dan Millman gaseste alt „antrenor”, „aproape” inventat de el, ca o reflexie a  propriei sale constiinte, un „eu” mai varstnic, poate propriul „eu” care avea sa devina si caruia incepe sa-i opuna rezistenta. Cand discipolul e pregatit, maestrul apare.

„- Ştiu mai multe decât vă gândiţi.
– Atunci gândeşti mai mult decât ştii. Dar ştiinţa nu e acelaşi lucru cu înţelepciunea.”
„- Întrebaţi-mă orice.
– Eşti fericit?
– Ce legătură are fericirea?
– E totul.
– Familia mea are destui bani, şcoala e foarte uşoară, am numai note de zece. Am prieteni minunaţi, sunt în formă foarte bună şi dorm singur doar când am chef.
– Atunci, de ce nu poţi dormi noaptea?”

De ce un om care pare sa aiba „totul” nu e fericit? Fiindca „totul” asta e lumesc si material, reprezinta o placere efemera, iluzorie, si e motiv de suferinta crancena cand ceva din puzzle-ul „perfect” inceteaza sa fie, dispare, lipseste. Fericirea e fix dupa colt. Dupa coltul pe care trebuie sa-l dea ego-ul. Dupa ce a dat coltul ego-ul, ramai gol, pustiit. Dar oare inainte erai mai „plin”? Erai mult mai gol, de fapt, si plin doar de amagiri. Cand pierzi, castigi, si cand castigi, pierzi.

Cand descoperi ca nu esti ceea ce credeai ca esti, ca n-ai fost cel mai bun prieten sau cel mai bun om, ca n-ai ascultat si n-ai fost atent la altii, ca nu te-a preocupat sa le oferi sau sa-i ajuti, ca esti mai mult decat copilul parintilor tai, ca nu trebuie sa te lasi conditionat de  asteptarile celorlalti, atunci cand faci ceea ce faci doar pentru bucuria de a o face si nu pentru urmari, atunci devii ceea ce esti, in acelasi timp in care faci. Intr-un permanent timp „acum” esti ce faci si faci ce esti. Faci ceea ce iubesti, invingand frica de a indrazni s-o faci. Faci ceea ce iubesti si asa ajungi sa iubesti ceea ce esti, iubesti ceea ce esti si asa ajungi sa faci ceea ce iubesti. Asta e paradoxul perpetuum mobile al fericirii. Sau aporia katharsis-ului (hi, hi, asa mi-am numit eseul de admitere la master).

Cand nu reusesti, razi de tine si de fricile tale. Te schimbi, devenind un razboinic care lupta cu propriile neputinte, nu cu diversele cauze, conditionari sau piedici exterioare. In niciun caz cu alti oameni. Din opozitia lor, invatand sa-i asculti, afli de fapt ce-ti lipseste tie. Traiesti clipa, dar nu hedonist, ci responsabil. Asa ajungi sa rezonezi cu tot ce-i in jur. Alegi sa fii fericit, devii fericit, esti fericit. Apoi iei de la capat „conjugarea” asta, in acelasi paradox, pana cand inveti sa traiesti asa fiecare clipa, intr-un permanent prezent, inveti sa te „controlezi” numai pe tine, de fapt dand drumul controlului. Obtinerea fericirii e similara unui experiment de mecanica cuantica.

„Socrate” il invata pe Dan sa fie el insusi. Liber si fericit. Nu plin de sine, egoist si ros de frici. Il invata sa devina un om care simte gustul si nu devoreaza compulsiv viata. Un om constient de ceea ce face, in clipa in care face. Un om constient de ceea ce este, in clipa in care este.

„A fi luptător nu înseamnă să atingi perfecţiunea, să obţii victoria sau să devii invulnerabil. Înseamnă să fii absolut vulnerabil. Acesta e singurul şi adevăratul curaj.”

„Tot ce trebuie să faci este să fii conştient de alegerile tale şi responsabil pentru faptele tale.”

And along came Joy… Si asa a aparut Bucuria… Dupa Socrate, adica dupa Intelepciune. And they lived happily ever after. That means… NOW.

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "Peaceful warrior" (3)

  1. […] Asta e de fapt singura forma de “lupta” pe care o accept. O lupta pentru disciplina, pentru evolutie, o lupta pentru un scop, pentru un vis, o lupta pentru o iubire, o lupta pentru a razbate cu privirea dincolo de aparente, catre adevaratul sine. O lupta de a integra egoul si toate umbrele, nu de a le distruge. O lupta de a te imprieteni cu tine insuti, de a te accepta  si de a te cunoaste, o lupta de a tine ochii deschisi si de a invata. Singura forma de lupta pe care o accept poarta numele de “actiune” si e singura care poate face diferenta in viata efemera a unui om. E “Calea luptatorului pasnic” (titlul cartii lui Dan Millman). […]

    Apreciază

  2. Aproape toate frazele din film sint pline de semnificatie, mai rar asa film. La mine a prins si mai tare pentru ca imi plac sportivii.

    Iti recomand un alt film total in care poti sa te regasesti un pic in rolul protagonistei, se numeste The Fountain – http://www.imdb.com/title/tt0414993

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: