That’s what I am

Asta sunt! O poveste simpla despre ce suntem, despre ce alegem sa devenim. Intr-o scoala din America anilor ’60, elevii clasei a VIII-a studiaza limba si literatura cu un profesor mult laudat si premiat, Mr.Simon, care le istoriseste bravura si sacrificiul Ioanei D’Arc. Pentru lucrarea de sfarsit de semestru, profesorul il obliga pe Andy Nichol sa colaboreze cu Stanley Minor, poreclit Big G, cel mai destept baiat din scoala, totodata tinta rautatilor si a ironiilor elevilor „rai”. Inalt si desirat, roscat, posesorul unor urechi disproportionate, Big G era mereu umilit si ridiculizat de colegii sai, care rad si de Andy fiindca e silit sa lucreze la proiect impreuna cu Stanley.

Am observat celebrul dicton american: „Simon says…”, la fel ca in filmul „Sfantul”, dicton care provine din latinescul „Cicero dicit fac hoc” („Cicero a spus sa faceti asta.”), ca exprimare a autoritatii absolute. Deci, daca „Simon says…”, Andy nu are incotro, fiind silit sa paseasca in zona tocilarilor, spre a i se alatura lui Stanley. Acea zona de paria era considerata „infectioasa”, era spatiul in care cei defavorizati se simteau in siguranta, fiindca oricine ii trecea granita era considerat „infectat” si de-o teapa cu ei. Locul avea multe porecle: „Coltul tocilarilor”, „Taramul nimanui”, „Marele Canyon al microbilor”.

Baiatul cel mai inalt din scoala, Big G (G de la ghimbir, peiorativul pentru roscat), era bun prieten cu cel mai scund, Norman, un tip abil si foarte inteligent, care invatase sa negocieze si sa plateasca pretul pentru a fi lasat in pace de colegii agresivi. Copiii pot fi foarte cruzi, anuntand deja adultul in care urmeaza sa se transforme. Desi era cel mai inalt din clasa si putea replica prin forta la bataia de joc a colegilor, Stanley prefera sa indure stoic si demn toate umilintele, fara riposta. Il lamureste simplu, pe Andy, ca alege aceasta atitudine fiindca, daca i-ar opri pe cei mai rai sa il batjocoreasca, pur si simplu altii le-ar lua locul. „Nu-i pot obliga sa fie amabili.” Baiatul intelege aceasta „damnare” ca un dat, ca o conditionare pe care n-o poate controla, si alege s-o infrunte prin non-implicare. Isi vede de treburile lui, de studiu, de pasiunea sa, cantecul.

Fiecare copil manifesta, prin comportamentul sau, atasamentul sau detasarea de mostenirea sa genetica sau de conditionarile fizice, sociale, etc. Cei rai isi exprima frustrarile de a fi batuti acasa sau sever tratati. Cei marginalizati si umiliti aleg sa faca echipa, in cazul lor nu se face nicio legatura cauzala intre copil si familie. Nu intamplator, fiindca ruperea cercului vicios, de a raspunde raului cu rau, rupe si lanturile cauzale, conditionarile externe. Acei copii, care indura fara replica batjocura colegilor, sunt de fapt cei mai liberi, ei manifesta o alura nobila si demna in fata atacurilor si conditionarilor care nu depind de ei.

“- Colţul tocilarilor?
– Da, aşa îi spun ei.
– <EI>, Andy? Nu TU i-ai spus aşa mai-nainte?”
“- De ce face Dumnezeu asta, mamă? De ce să facă pe cineva ca pe Big G? Ca să râdă toţi de el?
– Poate că lui Dumnezeu nu i s-a părut c-ar fi ceva în neregulă cu el. Şi Andy… Numele lui e Stanley.”

In urma unui concurs din ziar, in care se cerea o solutie de maxim 25 de cuvinte pentru salvarea lumii sau pentru pace, profesorul Simon castiga o masina decapotabila, Pontiac GTO, ultimul racnet. Raspunsul lui era alcatuit din doar patru cuvinte: “Demnitate umana + Compasiune = Pace.”

Andy e necajit pentru alegerea profesorului sau, insa acesta il asigura ca nu a decis intamplator astfel. “Exista un motiv. Esti foarte norocos. Te rog sa nu ma dezamagesti.” Baiatul isi motiveaza delicat indoiala, considerandu-l pe Stanley prea destept, iar pe sine un scriitor nu prea priceput. Verdictul domnului Simon e irevocabil: el considera ca dincolo de greselile gramaticale si de ortografia ingrozitoare, in Andy se afla inima unui mare scriitor, a unui bun observator. “Cand iti place un lucru si te pricepi la el, trebuie sa definesti ce vrei sa devii. Esti scriitor. Asta esti!”. “Sunt scriitor, asta sunt”, repeta Andy.

Acasa, Andy era necajit din cauza rigiditatii tatalui sau. “Era un om bun, dar nu prea prietenos.” Fiindca lucra in domeniul computerelor, tatal baiatului avea mania exactitatii riguroase in toate aspectele vietii. Il indeparta mereu pe Andy, dorind sa-i arate el insusi cum se face perfect ceva: cum se lipeste aripa unui avion, cum se tunde gazonul. Comportamentul tatalui sau era matematic, ca o ecuatie, lipsit de pasiune. “Daca o faci bine din prima, nu trebuie sa revii.” era lectia de viata pe care i-o baga mereu pe gat fiului. In urma lectiilor SALE  de viata, Andy capata curajul sa i se impotriveasca bland tatalui sau, rugandu-l sa-i permita sa faca lucrurile in felul sau, sa-i ofere sansa de a termina IN FELUL SAU, poate imperfect, radical diferit de cel al tatalui. Adultul intelege inteligent rugamintea copilului si ii respecta acestuia personalitatea, dandu-se la o parte si lasandu-i bucuria de a fi el insusi. Barbatul, care voia sa-i ofere o lectie copilului sau, primeste el o lectie, in schimb. Aceea de a-si respecta copilul si alegerile sale, chiar daca sunt diferite. Aceea de a crede in el, in reusita lui, chiar daca personalitatea baiatului nu este dupa chipul si asemanarea sa.

Cel mai temut baiat din scoala era batausul Ricky Brown. Din aceeasi echipa de „bad boys” faceau parte si exemplare mai putin inteligente, precum Jason Freel. Acesta era atat de inoculat de teama de a nu lua microbi de la tocilarii scolii, de la cei batjocoriti, incat se isterizeaza de-a dreptul cand o atinge intamplator pe Karen Connor, cea mai urata fata din scoala, deci cea mai napastuita fiinta. Lovind-o, in ritualul sau „pagan” de alungare a microbilor, cum il invatase „samanul” scolii, Jason il infurie pe Big G. Deci Stanley putea replica si chiar o face, dar numai pentru altii, nu si pentru sine. Il ridica in aer pe Jason, cu usurinta cu care ai ridica o pana, si il priveste plin de o furie pe care face eforturi fantastice sa si-o controleze. Alege doar sa-l indeparteze pe agresor, nu sa-i si aplice o corectie.

Domnul Simon ii alina suferinta nefericitei Karen, care fusese lovita atat de rau incat avea nevoie de ingrijiri medicale. „Nu-i lăsa să te vadă astfel!” Adanc intristat si cu lacrimi in ochi, profesorul se simte incapabil sa predea lectia si isi indeamna elevii sa citeasca, fiindca „Întotdeauna ar trebui să aveţi o carte la voi.” Pentru imixtiunea sa, profesorul isi atrage, la randul sau, replica baietilor rai. Jason ii paraste tatalui sau suspiciunea ca domnul Simon ar fi homosexual. Tatal, masiv, cu o constitutie de boxer, cu o expresie faciala de bruta, o ameninta pe directoarea scolii ca, daca zvonul nu se infirma, va alerta toti parintii. Discriminarea loveste din nou, o vedem in actiune de la nivelul copiilor la cel al adultilor, identica in hidosenia ei.

Bunatatea poate atrage rautate si razbunare. Atunci, rautatea si razbunarea ce ar trebui sa atraga?!

Exista si dragoste. Cum se putea altfel? Micul Andy e atras de Mary Clear, cea mai frumoasa fata din scoala, care se intalnise deja cu „toti cei care insemnau ceva”, cu exceptia lui. Adica el nu insemna mare lucru, nu era un pretendent demn de a fi bagat in seama. Foarte timid si nesigur pe el, pierzandu-se in fata frumusetii fetei si baiguind cuvinte prostesti, Andy pare a nu avea nicio sansa de a o cuceri. Sansa ii este acordata de insasi Mary Clear, care are rabdare cu el si ii accepta zambind poticnelile, poate doar fiindca nu-i mai ramasese nicio „cazemata” masculina de cucerit si era silita sa treaca la „balast”. Baietii care invatau sa sarute de la Mary Clear aveau sanse mult mai mari sa fie acceptati de restul fetelor. Mary era un soi de matroana, de profesoara de dragoste. Asta imi aminteste de cartea „Elevul Dima dintr-a saptea.”

Incasand-o de la Ricky Brown, Andy isi aduna curajul de a da curs „invitatiei” de a-i fi „iubit” lui Mary Clear, singura care il putea pune la punct fara forta pe batausul scolii, cel langa care fata rezistase cel mai mult intr-o relatie si care detinea recordul celui mai lung sarut cu ea. Andy invata de la mama sa lectia de a fi pregatit, ca barbat, pentru orice eventualitate, de a se ingriji pe sine mereu.

„M-am gândit că dacă Dumnezeu a făcut omul după asemănarea Lui, oare asta înseamnă că şi El foloseşte deodorant? Sau ne-a dat nouă transpiraţia şi mirosul corporal ca să fie singurul fără pete de transpiraţie atunci când lumea se va sfârşi?”

Pentru a ajunge la Mary Clear, Andy e fortat sa isi infrunte cea mai grozava frica, frica de moarte, convins fiind ca Ricky era in stare sa-l omoare daca se apropia de fata.

„Era timpul. Mă mişcam cu un scop, dar evident nu mintea mea deţinea controlul. Trupul meu era condus de o forţă necunoscută până atunci, care lua toate deciziile. Asta în ciuda faptului că trupul, şi nu mintea mea, avea să primească o bătaie crâncenă de la Ricky Brown.”

Manifestand timiditatile si poticnelile tipic masculine, dar si un curaj extraordinar, realmente barbatesc, Andy obtine sarutul mult visat, pentru care sacrificase TOTUL. Pentru care platise un pret fabulos, fiindca prietenia fetei se obtinea printr-o bratara pentru care Andy renuntase la trei cartonaşe din ’52 cu Mantle, cartonase care aveau sa valoreze 100.000 de dolari peste niste ani. Ironic, Andy se intreaba pe cati barbati i-a costat atat de mult primul sarut. El reuseste chiar sa bata recordul de rezistenta al lui Ricky la sarut. Astfel, Andy trece dificila proba de a deveni barbat prin consecventa, prin curajul de a-si infrunta fricile, timiditatea si nesiguranta, sacrificandu-si „averea”.

„Atunci când orice mişcare pe care o facea un băiat spărgea o barieră sexuală personală, Mary Clear era ca un far călăuzitor.”

Se apropie sfarsitul anului si serbarea de adio. Elevii dintr-a VIII-a aveau sa devina liceeni din toamna. Cei talentati isi pregateau numarul pentru serbare, iar Big G voia sa cante o creatie proprie, spre disperarea bunului sau prieten, Norman, care incerca sa-l faca sa se razgandeasca, indurerat de perspectiva ca Stanley sa se expuna astfel batjocurii generale. Roscatul e de neclintit in hotararea sa, pentru simplul motiv ca ii placea sa cante. Desi Norman il indeamna sa se multumeasca sa cante la dus, Stanley declara decis: „Sunt cantaret. Asta sunt!”

Big G si Andy lucreaza impreuna pentru lucrarea de final de semestru. „Cantaretul” contribuie cu un poem:

“Lumea la care visez e alb si negru,
de orice natie ai fi.
Imparti-vom belsugul pamantului
si cu totii liberi vom fi.
Acolo prejudiciul starpit fi-va
si bucuria, perla,
nevoile omenirii acoperi-le-va.
Eu la o asemenea lume visez.”

E superb dialogul dintre cei doi baieti. Andy intelege ca poemul se refera la NON-PREJUDICIU, dar Stanley ii indica un cu totul alt sens, acela de TOLERANTA. Viziunea lui Andy era una negativista, prin care percepea binele prin absenta raului, sub forma de dreptate, iar cea a lui Stanley pozitivista, prin care percepea binele prin acceptarea raului, sub forma de toleranta.

Domnul Simon le ceruse un singur cuvant ca titlu, un termen care sa aiba aceeasi semnificatie pentru amandoi. Andy alege “prejudiciu”, Stanley alege “toleranta”. Big G ii explica lui Andy, de-a dreptul filosofic, ca termenul “prejudiciu” poate avea un sens diferit pentru oameni, fiecare intelegandu-l in functie de experientele sale de viata. Nu suntem toti prejudiciati la fel, ca atare nu percepem dimensiunea prejudiciului la fel. Unii sunt mai raniti decat altii, unii au de indurat conditionari si nedreptati mai mari decat altii. Asa ca prejudiciul, nedreptate “divina” i-as spune, nu are aceleasi valente pentru toti, deci nu poate reprezenta un reper si nici solutia, ramanand doar o simpla conditionare, la fel ca genele, ca frustrarile freudiene din copilarie. Dar asta sa fi fost oare “logica” lui Dumnezeu? Sa ne “loveasca” pe fiecare cu suferinte si nedreptati, dupa chipul si asemanarea fiecaruia, dupa putinta fiecaruia de a-si duce “crucea”? Fireste ca nu, omul poate fi creatorul propriului destin, dincolo de conditionari. Pare simplu de spus, dar extrem de greu de facut.

Viktor Frankl spunea ca nu fericirea trebuie sa ne retina atentia si sa ne mobilizeze fortele creatoare, ca scop, ci mijlocul, modalitatea prin care s-o atingem e tot ce conteaza, la care sa ne raportam. Aceasta modalitate, universal valabila, este, in solutia oferita de Stanley, toleranta. Discriminarea, bataia, batjocura, umilinta, privatiunea sau ranile freudiene din copilarie nu reprezinta decat niste conditionari peste care omul poate trece, fiind astfel liber sa cante, sa scrie, sa iubeasca, sa creeze, sa fie el insusi, indiferent de prejudiciile pe care le-ar avea de suferit. Cu cat prejudiciile sunt mai mari, cu atat creste exponential si sansa omului de a-si afla sensul sau, forta sensului pentru care le poate indura, sensul lui “That’s what I am!”

Big G ii ofera lui Andy sensul de dictionar al tolerantei: “Înţelegerea sau indulgenţa pentru convingerile sau practicile diferite de ale noastre sau în conflict cu ele, sau actul de a permite ca ceva să fie diferit. ” Aceasta este esenta: actul de a permite ca ceva sau cineva sa fie diferit de noi, ba chiar conflictual cu noi, indiferent ce prejudicii ne aduce asta. Materializam dimensiunea lui “That’s what I am” prin acceptarea in spatiul propriei existente a ceva strain de noi.

Cu alte cuvinte, nu dovedim ca suntem buni intr-o lume de oameni buni, ci avem sansa sa dovedim ca putem fi buni intr-o lume de oameni rai. Prin toleranta, prin actul de a permite ca ceva sau cineva sa fie diferit de noi, altfel cum am putea evalua dimensiunea… bunatatii noastre?! Superba interpretare, atat de simpla, atat de coerenta, atat de transanta. Virtutea nu e sa-l placi pe celalalt, ci sa-l accepti asa cum este, sa nu-ti inchizi si sa izolezi spatiul existentei proprii, din care sa-l excluzi pe altul doar pentru motivul ca este diferit de tine si te poate rani. Am putea, la fel de bine, sa ne izolam intr-un clopot de sticla, spre a ne feri de… infectarea cu microbi. Dar microbii ne pot face mai puternici!

Tatal lui Andy incearca sa se asigure, punandu-i intrebari incomode fiului, ca profesorul Simon nu era homosexual. In schimb, mama il asigura pe Andy ca nu calitatea de a fi sau nu homosexual ii confera caracter profesorului, nu asta il face sa fie un dascal bun. “Înainte era vânătoarea vrăjitoarelor din Salem”. Faptul de a fi un profesor admirabil e dincolo de conditia de a fi sau nu homosexual.

De la domnul Simon si pildele sale, cadrele trec uneori la tatal lui Andy, iar asta nu e intamplator. In aceeasi maniera comparativa, de la mama lui Andy, care raspunde cu sinceritate intrebarilor copilului sau si il sfatuieste sa respecte mai presus de zvonuri calitatea umana a profesorului sau, trecem rapid la mama lui Jason, care preia zvonul si il duce mai departe la sotul sau, indraznind sa-l intrerupa pe acesta de la urmarirea meciului televizat, acompaniat de-o bere.

Adultii dezvaluie astfel nivelul si calitatea propriei educatii, pe care o dau mostenire copiilor. Doamna Freel o intampina acasa pe directoarea scolii, fara sa stie cine este, dovada ca nu prea calca la sedintele cu parintii, o intampina prin negare: “Daca aveti ceva de vanzare, nu ne intereseaza.” Apoi o invita sa stea de vorba cu sotul sau, care nu catadicseste sa-si intrerupa, pe parcursul discutiei, lucrul sau mecanic la masina. O primeste pe directoare direct in… garaj si o face sa inteleaga ca fiecare argument de-al ei, de aparare, nastea cel putin un alt argument, daca nu mai multe, de atac, din partea familiei Freel.

Domnul Simon refuza sa raspunda intrebarii directoarei, cu privire la orientarea sa sexuala. Pur si simplu refuza sa dea un raspuns, sa replice acuzei aduse de tatal lui Freel. Era extrem de simplu sa nege si sa potoleasca gura lumii, dar nu putea opri zvonul sa circule, nu avea cum sa-si dovedeasca “practic” si indubitabil nevinovatia. Era de-a dreptul jignitor sa incerce s-o faca, el, barbatul vaduv care isi iubise mult prea mult sotia ca sa-i caute substituire. Domnul Simon alege sa plece plin de demnitate, sa predea la alta scoala, fiindca ASTA ERA EL, era profesor.

La fel ca Stanley, stie ca nu poate schimba oamenii, ca negand se va cobori la nivelul acuzelor si agresivitatii lor, in acel cerc vicios de negare in care, daca-i inlaturi pe unii, apar imediat altii, iar frustrarea sporeste, in loc sa se potoleasca. E o progresie infinita in negare, daca reusesti sa negi si sa-ti sustii punctul de vedere in fata unuia, va fi mai greu sa-i convingi apoi pe alti doi, si tot asa… E o pierdere inutila de energie, care indeparteaza omul de scopul sau, de ceea ce il poate face fericit, de materializarea lui “That’s what I am”.

Ba mai mult, prin gestul renuntarii sale, profesorul o protejeaza si pe directoarea care tindea sa riste totul spre a-l sustine, in conditiile in care ii cerea DOAR sa nege acuzatiile. Ea insasi se confrunta cu inutilitatea faptului de a incerca sa-i convinga pe parintii lui Freel ca performantele didactice conteaza si nu orientarea sexuala, in cazul profesorului Simon. Parintii lui Jason au propria lor viziune si justificare: “Avem o obligaţie morală. Scrie şi în Biblie.” Da, dar o Biblie inteleasa gresit, fiindca doamna Freel “uita” ca pacatosii sunt cei mai iubiti de Dumnezeu si au o sansa egala. Odata constatata aceasta inutilitate, directoarea cade in capcana propriilor temeri: era singura femeie pe post de director din tinut, deci o invingatoare in fata discriminarii, plus ca avea de intretinut doi copii la facultate…

Domnul Simon isi mentine pozitia:

“- Aproape toată viaţa mea am fost profesor. N-o să compromit CEEA CE SUNT pentru bunul plac al lui Jason Freel sau al părinţilor săi.
– Te rog, Stephen, neagă. De dragul copiilor. Nu-mi pasă dacă e aşa sau nu. Dar te rog, neagă!
– De dragul copiilor nu neg.”

Asadar… Simon says… QED. Isi vinde masina castigata la concursul din ziar, pe motiv ca: “A le preda copiilor e produsul dragostei, nu al recompensei financiare.”

La penultima lectie, profesorul povesteste: “Fecioara din Orleans, capturată. Ioana D’Arc, prizonieră. Salvarea Franţei, pierdută. Şi continuau să repete asta de parcă nu le venea să creadă cum a permis Domnul una ca asta. Sărmane creaturi… ”

Soseste momentul serbarii. Se perinda pe scena diversi copii mai putin talentati, dar incurajati de cei din public, de profesori si parinti. Penultimul este un baiat de culoare, care bate la tobe. Un tatic din multime isi baga vata in urechi. Andy realizase intre timp ca gresise si ar fi trebuit sa ii fie alaturi lui Big G, sa-i ia apararea, sa se bage pentru el, asa cum si Stanley se baga pentru altii. Slabanogul roscat astepta afara, infruntandu-si frica, pe care si-o recunoaste cinstit. Andy isi repara greselile din trecut, reusind sa-l aduca la serbare pe Norman, prezenta care il ajuta pe Stanley. Piticul mester la compromisuri refuzase sa ia parte la umilirea totala a prietenului sau, dar Andy ii da o alta dimensiune a prieteniei, cea mai profunda, aceea a curajului de a-i fi alaturi indiferent de consecinte, sacrificandu-se chiar, ca ostenii credinciosi si “sinucigasi” care o urmasera pe Ioana D’Arc. Era mai important sa-i fie alaturi lui Big G, sustinandu-i si respectandu-i alegerea, decat temerile proprii ca prietenul va da gres si se va face de ras.

Desi Andy ii acorda o sansa lui Stanley, pe care nimeni nu il auzise vreodata cantand, pica iar in plasa judecatilor pripite a celorlalti, cand isi imagineaza ca baiatul de culoare va canta prost la baterie, dandu-i astfel o sansa mai mare lui Stanley, care urma pe scena, de a fi acceptat. Eroare. Baiatul de culoare canta incredibil, anima sala, taticul cel alb isi scoate vata din urechi, prins de ritm. Andy isi repara iar „pacatele” printr-un act de curaj, sarind de data asta in apararea lui Stanley, impiedicandu-l pe Ricky Brown sa-i ruineze momentul.

Ma asteptam ca Stanley sa cante fabulos, ca o surpriza totala de la “America’s got talent”. Eroare. Big G canta “curat”, simplu, acceptabil, dar nu stralucitor. Ca talent, baiatul de culoare care cantase inainte ii era superior. Copiii isi iau la revedere de la domnul Simon, “cel mai bun profesor din lume”, umplandu-i masina de flori.

Andy nu e impacat pana nu afla raspunsul la intrebarea ce il framanta, asa ca il viziteaza pe domnul Simon. Dascalul descopera ca nu orientarea sa sexuala reprezenta nedumerirea baiatului, ci motivul pentru care l-a ales sa-i fie partener lui Stanley.

 “- Când mi-aţi dat lucrarea cu Stanley, de ce m-aţi ales pe mine?
– Cred că în viaţă contează momentul, şansa şi alegerile făcute. Ştiu că nu erai pregătit să faci asta. Dar nu voiam să ratezi momentul.
– De unde ştiaţi că va funcţiona? De unde ştiaţi că voi reuşi?
– Nu ştiam. Dar, uneori, e nevoie ca cineva să-ţi spună că poţi. A fost o şansă la momentul potrivit pentru ca un tânăr grozav ca tine să facă alegerea corectă.”

In dialogul asta, parca vad mai mult decat pe un Socrate cu discipolul sau, parca il „vad” pe Dumnezeu cu omul, luminandu-i acestuia sensul „prejudiciului” initial, pe care omul voise sa-l refuze, si care se transformase intre timp in SANSA. Perspectiva corecta este „de ce m-ati ales”, nu „de ce m-ati pedepsit”. Doar intelegerea SENSULUI poate transforma prejudiciile, asa cum le percepem noi, in sanse. Iar acest principiu se aplica tuturor situatiilor, conditionarilor sau relatiilor incomode cu care ne confruntam. Asa ne descoperim identitatea, libertatea si bucuria. Fiindca bucuria ce ne-a fost harazita nu vine dintr-un puzzle exterior aranjat dupa placul nostru, nu e un boom la bursa norocului, vine din sursa autentica a sinelui nostru. Ni se poate lua orice, putem fi nedreptatiti in orice fel, dar nimeni nu ne poate lua sensul de a fi ceea ce suntem si bucuria a ceea ce putem crea.

Astfel, Andy e ajutat de genialul sau dascal sa-si asume “Asta sunt. Sunt scriitor.” Andy ne ofera un exemplu de sansa ideala pe care o putem rata in viata fiindca o refuzam, la fel cum el voia sa refuza tovarasia cu Stanley, de la care avea sa invete lectia vietii lui. Refuzam fiindca ne temem, fiindca nu suntem toleranti, fiindca nu avem rabdare sa primim ceva strain si conflictual in spatiul nostru, fiindca ne inchidem in sine, in cercul nostru stramt, in interesele noastre marunte, in compromisuri facile. Fiindca tinem cu tot dinadinsul ca lumea sa fie dupa chipul si asemanarea noastra, nu dupa cele ale lui Dumnezeu.

“Cu peniţa mea, pot crea o lume în care cei curajoşi ca Stanley Minor sunt priviţi ca standardul cu care trebuie să ne comparăm. O lume în care pantoful de cleştar i se va potrivi lui Karen Connor şi Norman Grunmeyer va fi votat regele balului. O lume în care suma dintre demnitate şi compasiune e egală cu pacea.” 

Filmul abordeaza toata gama de optiuni menite sa ne scoata din conditionare si nefericire: sensul de a fi ceea ce suntem, bucuria de a oferi prietenie, implinirea de a-ti asuma iubirea, toate realizabile prin toleranta, prin acceptarea a ceva strain si diferit de noi in spatiul nostru, prin depasirea ego-ului, cu fricile, limitele si interesele lui meschine, prin curaj, prin talent. La final, vedem ce a devenit fiecare conform propriilor alegeri.

Filmul e atat de “decent”, incat nici macar nu face prea mare tam-tam prin raportarea la Dumnezeu, trimitand intr-acolo direct, cauzal, pe principiul „cine are urechi, sa auda, cine are ochi, sa vada.” Trimite simplu la notiuni complexe, ridica standardul alegerii dincolo de orice COMPROMIS. Intentia regizorului nu cred ca a fost sa faca apel la EMOTIE, ci la MORALA, iar morala nu e un sentiment, ci o atitudine. In compromis e abilitatea de a evita ceva perceput ca fiind negativ sau din care poate decurge ceva negativ. In compromis nu e toleranta autentica, asa cum gresit s-ar putea interpreta. Prin compromis nu acceptam ceva strain, diferit si conflictual in spatiul propriu, ci evitam asta cu “dibacie”. In compromis e negare de sine, cu alte cuvinte, e sustragere, e lasitate. Compromisul poate, cel mult, sa reprezinte o solutie de moment, dar nu SOLUTIA, care inseamna demnitatea de a te raporta la morala. Morala nu este negociabila prin compromisuri. Pacea, prietenia, iubirea, daruirea de sine nu pot fi suma unor compromisuri, ci suma demnitatii si a compasiunii.

Judecata mea a fost eronata. Stanley nu a cantat “divin”, dupa cum m-as fi asteptat. Am gresit si eu, ca Andy, in “evaluari”. “That’s what I am” nu transmite emotie debordanta, pare “sec”, o insiruire simpla de fapte care decurg unele din altele. Nu provoaca senzatii sublime sau furii de dat cu pumnul in perete. Andy a relatat totul prin prisma sfatului domnului Simon: “Ca scriitor, ţi-ar prinde bine să eviţi melodrama în operele tale.”

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "That’s what I am" (14)

  1. […] Recomand in acest sens filmul genial “That’s what I am”. […]

    Apreciază

  2. „o, nu! nu cred ca solutia e sa ma feresc de oameni suferinzi, ca si cum ar fi “infectiosi” precum tocilarii din coltul ala din film.” – eu unul nu stiu daca acesti oameni foarte bolnavi sint infectiosi in momentul in care intrii in campul lor energetic, electromagnetic, poate depinde si de cel care intra in contact cu ei iar transferul de energie poate lua oricare cale, de la bolnav energia negativa se scurge in cel de langa el si invers cel de langa el ai transmite energie pozitiva, creatoare, vindecatoare. Dar vei invata din propria experienta iar atunci acele credinte, acel „nu cred” se transforma in „STIU”. Cine stie, poate for once you should listen to your saying „toti va vor binele, nu vi-l lasati luat!”. Eu personal de cand a murit taica meu acum aproape 15 ani nu am mai intrat in contact (cel putin constient) cu bolnavi, mai ales cu terminali – am repulsie mare fata de ei si de spitale si asta dinaintea de a trece prin experientele cu taica meu. Daca pe tine de atrage acest lucru poate fi chiar intuitiv, genuine dar asta tu este necesar sa descifrezi daca este chiar asa sau daca este parazitul care iti provoaca probleme fizice si daca el este acela care are nevoie de mancare (de campul electromagnetic emis de terminali) si iti produce aceasta atractie.

    Rezonez foarte puternic cu faptul ca totul este relativ in forma si prin urmare tot ceea ce inseamna adevar, dreptate, perceptii…, sintem vreo 7 miliarde de oameni si tot atatea universuri care percep acelasi lucru diferit. De exemplu, este adevarat ca Soarele rasare si apune ca doar se si vede pana in momentul in care punctul de observatie se muta la o oarecare distanta de planeta iar de acolo Soarele nici nu rasare si nici nu mai apune. Noi nu numai ca avem un numar foarte limitat de simturi in corp dar si acele simturi amarate sint si ele limitate rau de tot – fiecare a ales sa experimenteze astfel de limitari, responsibilitatea ne apartine fiecaruia pt alegere.

    In ceea ce priveste judecata eu rezonez cu faptul ca nu exista asa ceva pentru ca nu exista dumnezeu in modul in care eu il vad ca tu il percepti ca fiind ceva exterior. Nemanifestul nu poate judeca pt ca nu are forma, nu are energie prin urmare nu are ganduri care sa judece este liniste deplina. Modul in care rezonez eu ca se intimpla este urmatorul – la plecarea din vehicolul terestru respectivul mai expandat acum dar totusi cu multe limitari incepe sa simta, sa perceapa (sa vada, sa traiasca) fara judecata absolut tot ce a simtit in vehicol si in plus de asta va simti tot ce au simtit cei care au fost afectati in vreun fel de catre acesta direct sau indirect si de aici raiul si iadul biblic. Noi santem propriul nostru iad sau rai, alegem. – in curand toti ajungem acolo si vedem daca intuim bine sau nu.

    In ceea ce priveste descoperirea dietei asa este probabil la toti – simtim un rush incredibil si dupa aceea ne lovim de un prag, dupa aceea de altul iar acel entuziasm foarte mare se disipa si trece undeva in fundal. Eu de mai bine de doi ani nu discut dieta mea iar in acesti ani un prieten apropiat s-a schimbat enorm iar dupa aceea si parintii lui au inceput cu smoothie-uri (ca au probleme de sanatate nu mai este necesar sa iti spun) si acuma frate-meu ai tot „fura” paharul cu smoothie de la maica mea deci doar fiind prezent fara sa doresc nimic unii oameni au fost receptivi si sint dispusi sa incerce si altceva, sa mai iasa din turma si sa o ia pe un drum ales de ei cel putin pentru un timp.

    „legat de aia de la herbalife, de ce sa nu fiu in mijlocul lor?” – daca te simti bine atunci de ce nu, dar din cate au perceput din relatarile tale am inteles ca nu a fost o experienta placuta. Acuma cand citesc din nou vad ca te-ai distrat bine de fapt, faza cu slabuta frumoasa e mortala =)).

    @Livia – „zilele trecute, i-am spus mamei: “te rog sa faci coliva. zice: chiar urma sa fac, da’ de ce?” zic: “fiindca vreau sa-mi mananc coliva, de’aia, a murit dracu’ omul vechi, gata, a crapat in chinuri. de-acum nu pot sa ma mai mint la fel de frumos. never.” a ramas mama ca la dentist. a facut coliva, aia a mea fara zahar, si buna a fost!🙂 duca-se… omul vechi m-a chinuit si s-a chinuit destul. mai bine moare el, decat sa mor eu, decat sa murim impreuna. el si-a terminat rostul, dar asta nu inseamna ca si eu mi l-am terminat, daca mai am un sens de implinit, care depaseste limitele lui.”

    Iti recomand un film incredibil pentru ceea ce spui mai sus, un film dupa o intimplare adevarata care incearca sa ecranizeze moartea ego-ului (al vechiului om, al parazitului…) si trairea in prezent:

    Peaceful Warrior

    http://www.imdb.com/title/tt0438315/

    Apreciază

    • Tu spunea-i ca nu esti consecventa, dar din ceea ce scrii mai sus reiese ca esti chiar foarte consecventa cand este vorba de dat energia la altii iar tie iti raman resturile. Tu esti ca o baterie care se tot consuma, se consuma mai mult decat se incarca iar cand vine vorba de incarcarea bateriei pauza – consecventa la hrana green smoothies in fiecare zi cu litrii =)), sport si altele nu mai poate fi urmata din lipsa de chef probabil (oare lipseste energia pe care ai dat-o?). Eu unul nu am „rabdarea” pe care o ai tu cu oamenii, eu le spun cum sta treaba, le descriu ca pe un fapt iar daca inca o data continua cu comportamente pe care eu le vad de prost simt le-am spus pa. Tu realizezi cata forta are aceea persoana apropiata asupra ta? Te face din tacere. Si tu esti responsabila ca ai permiti (ai permiti in interior sa iti trezeasca furia…). Persoana respectiva a ales ce vrea, vrea suferinta, dar tu alege sa te simti bine, iar daca chiar nu poti atunci cand acea persoana este in preajma ta iar poti sa alegi sa ai zici pa. Cum zice in Peacful Warrior – un razboinic este mereu constient de deciziile (alegerile) pe care le ia si resposabil de rezultatele lor.

      „ocluzie intestinala” – stiu ca nu e de ras, da nu mai pot de ras =))))))). Aiaiaiaai cat de „frumos” poate fi un om care pateste asa ceva. Get kill by your own shit from within literalmente =))))).

      Apreciază

      • dupa ce am inteles mecanismul asta, parca s-a rupt ceva, parca s-au rupt niste lanturi, apoi m-am pomenit ca parca imi ia creierul „foc”. ani de zile au fost persoane care m-au facut din tacere. citind ceva psihologie, am ramas ca la dentist cand am aflat ca tratamentul tacerii e una dintre cele mai puternice manipulari a celuilalt. instantaneu, fiindu-mi rau, ma vizualizam intr-o padure, simteam ca am nevoie sa fiu singura undeva, in preajma copacilor. azi vorbeam cu cineva despre indoieli si neputinte, cu persoana care imi spusese ca il percep pe dumnezeu ca fiind ceva exterior. mi-a zis sa ma gandesc toata ziua la ce anume vreau. i-am replicat instantaneu, mirandu-ma de vorbele care imi ieseu pe gura: „dar nu am nevoie sa ma gandesc toata ziua, STIU. e simplu. vreau sa zbor.” la care ea: „ah, bine ai venit printre noi, „nebunii”!
        „bine, pa” – e foarte buna vorba asta, e excelenta. care nu pricepe si vrea sa sufere, n-are decat, corect. da, faza aia cu sefa a fost tare naspa, era sa moara. nu-mi venea sa cred ca altii aproape se bucurau.

        Apreciază

  3. Poate ar fi necesar sa tii distanta de bolnavi si mai ales de aceea care nu vin la tine sa iti ceara ajutorul, avand si tu conditia ta numai printre cancerosi si spitale nu asi sta si intra. Stai pe langa oameni sanatosi de gasesti (ceea ce poate fi mai greu in vremurile astea).

    Tu suferi de „boala” omului care a descoperit adevarul si incerci sa il arati si altora avand pretentia ca ei sa il si vada. Nu, tu esti responsabila (fiecare este) de un singur lucru: propria stare de constiinta in care se afla – acest lucru este primar, principal orice altceva este secundar, de aici totul este influentat, starea mentala, emotionala, fizica, comportamentele… Nici macar nu incerca sa spui la cineva toate astea daca nu doreste sa le auda, sint si alte subiecte de discutie. Iar aici iti dau un exemplu foarte fain: tipa are peste 60 de ani si este raw vegan de zeci de ani iar sotul carnivor (fiica si-a crescut-o raw vegan din prima =))). Ea nu are treaba, se simte foarte bine pentru ca nu incearca sa il schimbe si este la fel cu prietenii, cunostiintele dar spune ea foarte frumos cum procedeaza in interviu. Tipa are mai multe restaurante raw vegan in Chicago care au inceput sa prospere dupa ce a aparut in emisiunea Oprahei.

    aia de la herbalife sint tari rau, am ras bine =)). Vezi aceia sint oameni slabi si poti alege sa nu te afli in jurul lor. E responsabilitatea lor sa descopere lumea, sa invete.

    Apreciază

    • o, nu! nu cred ca solutia e sa ma feresc de oameni suferinzi, ca si cum ar fi „infectiosi” precum tocilarii din coltul ala din film. mie imi place sa ajut oamenii, daca pot. am suferit, intr-adevar, de boala omului care a descoperit adevarul, dar mi-am facut ucenicia si acum nu il bag nimanui pe gat. asta nu inseamna ca raman impasibila la suferinta din jur si trec linistita pe langa ea, fara s-o observ, sau doar constatand-o, fara sa imi fac o datorie pe care o consider morala. chiar daca poate sa nu ajute la nimic in final.
      in sensul asta, mi-a placut la nebunie povestioara din articolul asta: http://www.minunemica.ro/2011/07/25/eu-imi-fac-partea-mea/
      proful simon asta subliniaza si in filmul „that’s what I am”, ca sacrificiul si idealul Ioanei D’Arc nu au fost inutile, asa cum parea sa „indice” realitatea istorica. “Fecioara din Orleans, capturată. Ioana D’Arc, prizonieră. Salvarea Franţei, pierdută. Şi continuau să repete asta de parcă nu le venea să creadă cum a permis Domnul una ca asta. Sărmane creaturi… ”
      pana la urma, nici Iisus nu ne-a salvat pe toti. doar ne-a aratat cum s-o facem. iar eu inteleg ca TOCMAI prin asta o facem: sa nu ramanem impasibili la suferinta din jur, sa invatam ce este compasiunea. noi nu-i putem salva pe altii, nici pe noi nu ne putem salva fara Dumnezeu.
      eu chiar vreau sa fac voluntariat in spitale si am tot intrebat, dar e greu, daca poti sa-ti imaginezi asa ceva… vreau sa lucrez cu copii bolnavi de cancer. sa-i ajut, nu sa-i salvez. sa le aduc un zambet, daca pot, nu sa le predic adevarul.
      in partea a doua, iti dau perfecta dreptate, cu tipa raw-vegana si sotul carnivor. da, aici greseam inainte, dar am realizat asta si mi-am asumat-o. nu mai incerc sa schimb pe nimeni. nu incerc sa salvez pe nimeni si nici sa-i bag pe gat adevarul. dar daca pot sa ajut, o fac. mai departe, depinde de fiecare, eu am constiinta impacata ca mi-am facut partea mea, ca in povestioara aceea. asta in conditiile in care am invatat ca mai presus de orice trebuie respectat liberul arbitru al fiecaruia si trebuie sa-i acord toleranta si respect pentru ce alege sa fie.
      legat de aia de la herbalife, de ce sa nu fiu in mijlocul lor? pot sa fiu in orice companie. prietena mea, de dragul careia m-am dus, ca s-o sustin moral, radea si imi spunea sa ma duc la astia sa-mi faca testul lor de sanatate. se amuza copios la gandul a ce ar urma sa raspund la intrebarile lor, in principal legate de alimentatie. nu cred ca o sa-mi pierd timpul, fiindca nu caut amuzament de-asta. cred ca ei, la fel ca familia Freel din film, vor cauta alte doua argumente pentru fiecare raspuns de-al meu, ca sa ma „convinga” ca shake-ul ala face toti banii si iti asigura sanatatea. ei cica se numesc nutritionisti. pe mine nu ma deranjeaza „adevarul” in care ei cred, ba chiar ma gandesc ca poate fi, pe alocuri, chiar benefic. pentru unii oameni lipsiti de informatie, filmuletele lor de prezentare pot fi adevarate revelatii. pentru unii oameni bolnavi, care si-ar pune speranta in shake-ul ala „miraculos”, licoarea ar putea actiona cu efect placebo, ca pacientul care s-a vindecat de cancer luand aspirina, fiindca i se spusese ca e un medicament nou si miraculos. pentru oamenii in cazul carora ar fi un salt prea mare adevarul… adevarat! cercul vicios s-ar crea daca as incerca sa-i combat pe cei de la herbalife, fiindca atunci ar sari cu argumentele lor, fiindca ei sunt cei care vor sa-si impuna adevarul propriu. pe ei i-ar deranja alt nivel de adevar, nu pe mine.
      eu pot sa ma aflu oriunde si sa relationez cu oricine, daca ii respect omului liberul arbitru si am toleranta sa-l accept, daca nu intru in cercul vicios al celor care incearca sa te convinga ca numai ei au dreptate sau ca detin solutia, cei care practica de fapt negarea, fiindca nu accepta alta dreptate si alte solutii. dialogul si relationarea cred ca se bazeaza in primul rand pe toleranta, asa cum e definita de Big G in film: ca acceptare a ceva strain si chiar conflictual in spatiul tau. try to see it my way, cum cantau aia de la beatles. in ultima vreme, am invatat din ce in ce mai mult sa ascult. inainte, tindeam sa acaparez discutia si inconstient cautam sa-mi impun punctul de vedere. acum am descoperit cu uimire ce lucruri importante au altii de spus, daca le acord ocazia sa-i ascult. chiar daca nu sunt intru totul de acord cu ei, nu asta conteaza, ci faptul de a primi in universul meu o alta opinie sau un punct de vedere diferit. unele puncte de vedere diferite de ale noastre pot fi adevarate revelatii, la care nu ne gandiseram niciodata. nu as fi avut ocazia sa le descopar daca nu invatam sa ascult. la ce imi foloseste, atunci, sa am dreptate? in felul asta, m-as limita rau, cu adevarul meu cu tot🙂

      Apreciază

    • inca ceva. odata depasita problematica dreptatii, adevarul e o cale lunga. e ca linia orizontului. ai impresia ca te indrepti intr-acolo, ca o poti „prinde”, dar se tot indeparteaza. poti rataci sau poti merge drept. pare inutil demersul, la prima vedere, dar fiecare pas conteaza enorm.
      adevarul nostru e foarte limitat si ne impregnam cu el mai mult pe masura ce depunem eforturi de renuntare la sine, la nevoi imediate si instinctuale, la placeri. cautand placerea nu vom fi niciodata fericiti, chiar am de gand sa scriu un articol pe tema asta.
      de pilda, eu credeam ca l-am prins pe Dumnezeu de-un picior cand am aflat de alimentatia raw-vegana, ca solutia pentru sanatate, ca adevar al nutritiei. al nutritiei o fi, dar nu e adevarul existentei. intre timp, am ajuns la concluzia ca pun mai presus de alimentatia raw-vegana credinta in Dumnezeu. m-a preocupat mereu sa incerc sa inteleg resorturile unui adevar mai profund. e ideal sa combini in ce crezi (gandul) – adica spiritualitatea ca raportare la Dumnezeu, cu alimentatia raw-vegana. dar daca ar fi sa aleg intre cele doua, o prefer pe prima neconditionat. nu raw-veganismul ne va salva, in final, sufletul.
      cica pe Dumnezeu il preocupa mai mult cine suntem, decat pacatele noastre, cica asta ne „intreaba” la judecata de apoi: „cine esti?”, si e clar ca nu se refera la numele pe care ni l-au dat parintii, ci la identitatea pe care ne-am construit-o, din punct de vedere spiritual, in aceasta viata, invatand sa depasim conditionarile date. Dumnezeu ne iarta pacatele, dar nu iarta faptul ca noi, in aceasta viata, sa nu definim cine suntem si sa ramanem prizonierii conditionarilor. in virtutea eforturilor de a descoperi asta, pacatele devin minore si acceptabile, ca greselile pe care le-am comis incercand sa invat sa sofez. e similar faptului de a trece clasa. nu conteaza cat ai gresit, ce note proaste ai luat pe parcurs, cand n-ai invatat, important e sa fi depus suficient efort ca sa treci clasa, asimiland lectiile, „probele” (conditionarile), la un nivel acceptabil, adica sa fii capabil sa asimilezi lectiile urmatoarei clase.
      e tare interesant sa vezi cum fiecare particica de adevar la care ai ajuns se adauga la puzzle si contribuie. repet, am depasit capitolul dreptate si m-am indreptat consecvent catre capitolul adevar. concluzia mea e cea a lui frankl: sensul e tot ce conteaza. sensul aduna in el toate bucatile de adevar pe care le culegem de-a lungul vietii, sensul e modul in care impacam aceste adevaruri cu morala, pe masura ce le descoperim, pentru a actiona spre materializarea ideii noastre de fericire. fiindca fericirea e scopul tuturor, dar depinde cum o concepem, sub ce forma, si mai ales depinde ce alegem in viata, ce cai, corelandu-le cu adevarul si moralitatea, ca sa ajungem acolo. insa tabloul nu e complet decat la final. semnam tabloul cand murim si de abia atunci il vedem intreg si obiectiv. adevarul vietii fiecaruia se contureaza pe parcurs, in functie de alegeri, oricand putem schimba traiectoria pana la final. tot ce conteaza e sa definim cine suntem si sa trecem naibii clasa, ca nu toate lectiile sunt tocmai placute🙂

      Apreciază

  4. Aiaiaiaiai, tu realizezi ce s-ar intimpla fara medici si fara boli? =))

    Pai e simplu – de exemplu in SUA industria farmaceutica este pe primul loc la profit, pe locul doi fiind cea energetica (petrol…). Ca si venit totusi pe primul loc este industria energetica. Pe plan mondial industria farmaceutica e pe primele locuri ca profit.

    Avand in vedere acest lucru este evident ca economia globala intra in colaps daca oamenii sint sanatosi (si nu vorbesc de pesiile care ar fi necesar sa continue pentru mult timp la ceea ce se refera Calin Marginean in conferintele sale), oricum colapseaza in fine, deci tu Livia daca esti sanatoasa esti un pericol pentru sistem. Wow cand vad ce scriu ma apuca groaza =)). Sintem nebuni aproape toti si ca urmare si sistemele construite de noi sint o oglinda a noastra. Imi place cum spune Eckhar Tolle – marii nebunii nu sint aia din spitalele de nebuni, psihopatii, criminalii in serie ci noi oamenii de rand care in decursul secolului trecut ne-am ucis unii pe altii in numar de 100 – 180 de MILIOANE de fiinte (cica se numesc oameni). Tu copil fiind din intuitie ai calarit porcul nu ti-a venit sa-l maninci dar ti-au aratat ai tai ca „gresesti” si ca carnatu’ si sunca sint delicioase =)). Cat de incostienti santem cand hranim porcul cu tarate si vedem cat de repede creste si cat e de sanatos si noi mancam porcul si desconsideram taratele total. E o comedie tragica. Wai ce parinti inconstienti avem.

    Dar stau si ma intreb. Daca doctorii (acesti oameni) ar incepe sa vada lucrurile ca si Calin Marginean stiind ca profesia lor ar lua sfarsit dupa insanatosirea oamenilor, ar fi dispusi sa mai trateze si sa previna bolile? Sau ar continua prescriptia medicamentelor si tinerea lor in boala pentru bani? Eu intuiesc raspunsul cand imi amintesc ce mi-ai spus – unii bolnavi nu vor (pot?) sa se salveze nici macar pe ei insasi chiar daca stiu sau intuiesc ca o schimbarea a stilului de viata i-ar insanatosi.

    Totusi eu simt ca sintem deutrnati incepand de la minte prin gandire, emotii si comportament, sintem virusati iar acest parazit se hraneste cu noi, noi sintem hrana lui (aceasta hrana fiind energia negativa), nu sintem in varful lantului trofic iar acest parazit este atat de viclean incat daca ai spui la cineva incercand sa il ajuti probabil iti va da in cap in incercarea de a apara parazitul =)). Si totusi acest parazit nu ne-ar fi cuprins daca nu am fi rezonat cu el, daca nu am fi jucat jocul pe care el poate sa il joace si pana la urma tot la noi ajungem, fiecare individual are responsabilitatea de a flamanzi acest parazit pana cand nu mai poate rezona si pleaca. What a shit game we choose to play here – cica din cate am citi ce zic altii (prin channeling) noi am fi singura planeta pe care este permis liberul arbitru deplin si prin urmare alegerea negativitatii ne apartine (probabil pe alte planete au liberul arbitru dar e limitat constand in a alege stari care variaza de la bucurie la extaz =))).

    P.S. Tare faza cu cocosul =)). Si eu am trecut prin asa ceva si degeaba i-am spus la taica meu ca nemernicul are ciuda pe mine si e rau, dar cand mi-a bagat ciocu in spate in timp ce il ajutam pe taica meu sa repare un gard sarmanu cocos a luat o mama de bataie de nu s-a mai apropiat de mine.

    Apreciază

  5. „Altfel, am medita toata ziua si n-am mai face nimic, eu inteleg ca n-avem incotro decat sa-i dam forme acestui “sunt”.” – eee nici chiar asa, la altceva m-am referit, putem face orice dar dintr-o alta stare de constiinta diferita de ceea dinainte. Nu e necesar a nu face nimic fizic pentru a medita – eu prin meditatie inteleg constientizarea gandurilor, emotiilor, faptelor, perceptiilor – a nervurilor unei frunze de copac de exemplu ceea ce linisteste mintea pt ca nu primeste atentie deci prin faptul ca „vad” omuletul din cap atunci pot alege sa imi iau atentia de la el si sa o concentrez pe altceva. Orice meserie curenta de pe aceasta planeta poate fi facuta meditand,fara ganduri, fara rezistenta si aceasta este starea de constiinta de care vorbeam.

    Chiar lucram la un album de picturi pt „sora mea” si nu imi iesea ceva iar ea vazand cum ma impart printre mai multe programe (photoshop, adobe prof, firefox…) a spus „ce trebuie sa fie in capul tau acuma” iar eu „e liniste” =)). A fost nedumerita si pe buna dreptate pt ca ea are o minte tare mare si se crede omuletul din capsorul ei.

    Orice actiune poate fi facuta dintr-o stare de rezistenta (neacceptare) si una de acceptare in care momentul prezent e mai important de rezultatul actiunii. Daca gandul sta pe rezultat atunci pasii care duc la rezultat nu vor primi atentie, energie destula iar rezultatul va fi lipsit de calitate si vitalitate.

    Lectia ar fi sa echilibram manifestul si nemanifestul, forma si fara forma si sa ne simtim bine si in forme (limite – trupuri) precum si in afara acestora. Dar acest lucru este posibil doar cand constientizam spatiul, nemanifestul, constiinta devine constienta de ea insasi prin forma. Gandul fiind doar o forma de energie nu face decat sa bruieze daca nu tace (la majoritatea nu se opreste vocea din cap deloc) si preia locul de sofer al fiintei in loc sa fie utilizat ca pe o unealta ca pe un picior… atunci cand este necesar iar cand nu mai este sa taca.

    Apreciază

    • Acceptarea e imblanzirea scorpiei. Poate fi mai dur decat sa imblanzesti, sa domesticesti si sa negociezi cu un animal salbatic. Simt ca ma doare… capul cand imi amintesc de vremurile cand gandurile din el nu taceau deloc. De exemplu, acum voiam sa scriu mai multe, dar nu prea pot sa gandesc, fiindca nu ma satur sa ascult asa ceva:

      Apreciază

      • „Simt ca ma doare… capul cand imi amintesc de vremurile cand gandurile din el nu taceau deloc.” =)) Asta e tare. Vezi sa nu afle vreun psihiatru ca te baga la nebuni =)) – cum vine asta om care nu gandeste? Trebuie sa fie handi rau =)))))

        Pe mine cu asta ma inebuneste maica mea, de cand l-a auzit la mine mi l-a cerut si acuma nu se mai satura:

        Apreciază

        • psihiatru=medic, adica aceeasi categorie pentru care bolile=medicamente. daca m-apuc sa vorbesc despre medici… dar mai bine ma abtin, a fost frumos filmuletul🙂
          restul comentariului s-a transformat de-a dreptul intr-o noua postare, fiindca m-au apucat iar amintirile. filmuletul e de vina.

          Apreciază

  6. Acceptare, Intelegere, Toleranta – si lumea nu va mai fi la fel. Acceptarea formei pe care o ia momentul prezent nu pentru ca este ok sau nu, ci pentru ca momentul prezent ESTE si nu mai poate fi schimbat, reprezinta inceputul schimbarii din cel care decide acest lucru – fiecare are libertatea interioara de a alege cum relationeaza cu prezentul: se opune, doreste sa fie diferit si atunci sufera, il ignora si iara sufera sau alege sa il accepte si atunci transcende suferinta interioara. O lectie atat de simpla incat unii decid sa rateze mii de incarnari pana a o invata, dar cum zice Eckhart – cel mai bun invatator spiritual il reprezinta suferinta, durerea interioara deoarece cine are un vis frumos nu prea vrea sa se trezeasca in schimb cine viseaza cosmare face orice sa se trezeasca😀.

    „P.S. Mad (sau… Nebunule), esti o adevarata inspiratie divina pentru mine” – aha, deci sa inteleg ca mai vrei recomandari de filme? =))

    Am mai multe recomandari, iti spun doua:

    Un film de vis, cu vise si plin de subtilitati: Ink – http://www.imdb.com/title/tt1071804/

    Si un film cu un feeling asemanator cu That’s What I Am: Flipped – http://www.imdb.com/title/tt0817177/

    P.S. O precizare am in legatura cu etichetele (nu filmul) That’s What I Am. Daca Eu Sint… este continuat cu vreo eticheta atunci pot aparea probleme pentru cei mai multi oameni, de exemplu „eu sint un scriitor” – este ok cat este folosit ca o afirmatie a unui fapt dar daca respectivul isi extrage identitatea de acolo atunci apare suferinta pentru ca tot ceea ce este forma este efemer, se schimba mereu iar un scriitor la un moment dat isi pierde ideile, acel Writer’s block apare. In acel moment individul va suferi enorm pentru ca nu mai este el, nu mai este scriitor isi pierde identitatea urmand depresii si cine stie suicid.

    Apreciază

    • Perfect zice nea Eckhart, tre’ sa-l studiez si eu un pic, ca am tot auzit de el. Cert e ca m-am saturat de cosmaruri, le-am avut dintotdeauna si la nivel de vis si la nivel de realitate. N-am incotro, I’m all in pentru trezire. La fel cum zice Big G: nu suntem toti prejudiciati la fel, asa ca nu percepem la fel prejudiciul. De aia ni se spune sa incercam sa ne punem in locul altuia, fiindca asa invatam toleranta. Cand intelegi, ca Andy, ca esti ales, ca esti norocos si nu pedepsit, se schimba perspectiva ta, chiar daca nu se schimba perspectiva celor cu care relationezi.
      Da, ai inteles foarte bine, recomandarile tale sunt binevenite.
      Ai facut o observatie foarte buna, orice adaos la „That’s what I am” poate duce in alte cercuri vicioase, dar cati si cum putem „rezista” doar in „sunt”? Asta eu o vad ca pe o conditie sine qua non, careia ii adaugam mereu cate ceva, apoi avem de confruntat efectele. Altfel, am medita toata ziua si n-am mai face nimic, eu inteleg ca n-avem incotro decat sa-i dam forme acestui „sunt”. „Sunt” e o infinitate de posibilitati, din care eu ma individualizez prin conditionarile deja impuse, „sunt copilul parintilor mei”, de exemplu. Apoi ne distantam de conditionari tot trecand prin „sunt”, ca de la individualizare sa ajungem la identitate. Depasesc faptul ca „sunt copilul parintilor mei”, fiind ceva mai mult de atat: sunt prietenul lui x, sunt profesor, sunt capabil sa…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: