Filmul „Into the wild” este povestea reala a lui Christopher (Chris) McCandless, dupa cartea biografica scrisa de Jon Krakauer. Impingandu-mi un pic imaginatia, as traduce fantezist numele personajului prin: „crestin fara lumanare”. Regizorul Sean Penn reconstituie intr-un minutios detaliu destinul acestui baiat.

Pentru rolul din film, actorul Emile Hirsch a trebuit sa slabeasca peste 18 kilograme. Indemnat de Penn sa nu foloseasca un cascador pentru scena traversarii raului in canoe, pentru a-i inregistra veridic reactiile, Emile e de acord, dar numai daca regizorul insusi o facea primul. Sean Penn se aventureaza si reuseste, apoi se rastoarna, fiind recuperat de echipa de traineri profesionisti. Asa a obtinut regizorul acordul actorului de a risca sa joace el insusi acea scena foarte periculoasa.

Chris e un tanar pe care il astepta o viata sociala de succes. Absolvent al renumitului colegiu Emory, cu un buget propriu de peste 24.000 de dolari, pe Chris il astepta facultatea de Drept de la Harvard si visul american. Visul american al parintilor sai…

 „Unii oameni simt că nu merită să fie iubiţi. Pleacă tăcuţi înspre spaţii goale, încercând să astupe golurile din trecut.”

Baiatul refuza cadoul pe care parintii intentioneaza sa i-l ofere cu ocazia absolvirii, preocupati totodata de siguranta lui, refuza o masina noua, preferand vechitura lui de Datsun. Fara sa stie sau sa banuiasca nimeni nimic, Chris isi doneaza toti banii unei fundatii caritabile si pleaca de acasa pe furis. Isi abandoneaza masina in desert pentru a nu i se putea da de urma, precum bine intuieste ulterior sora sa.

 

Datsun-ul

„Un extremist. Un călător a cărui casă este drumul. Şi acum, după doi ani de hoinăreală, vine ultima şi cea mai mare aventură. Bătălia culminantă de a omorî falsa fiinţă din sine şi a sfârşi victorios evoluţia spirituală.”

In decurs de un an si jumatate de la disparitia sa, parintii traverseaza stari-limita de disperare, de vinovatie, anunta autoritatile si fac tot ce este omeneste posibil pentru a-si gasi fiul. Sora lui Chris, Carine, initial nu isi judeca fratele, ba chiar se gandeste ca el trebuie sa fie sigur ca ea il iubeste indeajuns ca sa-i poata suporta absenta, respectandu-i alegerea, apoi, mai tarziu,  resimte totusi senzatia de abandon cand nu primeste absolut niciun semn de viata de la el.

Carine constata ca durerea provocata de disparitia fratelui sau, paradoxal, ii apropie si ii uneste pe parintii lor, care inainte se certau mereu. Suferinta elibereaza si apropie.

Carine McCandless

Dupa ce isi abandoneaza masina, Chris calatoreste incercand sa-si atinga visul de a ajunge in Alaska. Traieste multe peripetii pe drum, intersectandu-se cu oameni a caror existenta o marcheaza si a caror existenta il marcheaza. Fireste, nimic nu este intamplator sau doar pura coincidenta. Se intersecteaza cu persoane imorale, care incalca legea, cu hedonisti, cu idealisti rupti partial de societate, cu oameni de bine, care il ajuta, dar si cu produse sau efecte negative si agresive ale societatii. Tanarul intalneste in cale diverse ipostaze si reflexii ale sinelui si ale ranilor sale interioare, menite sa-i indice tocmai aceste rani.

Chris fuge cu obstinatie de societate, de regulile si de rigorile ei, de standardele ei pe care refuza sa si le insuseasca, sa si le asume, cu care nu vrea sa se identifice. E un spirit liber care isi exercita pe deplin liberul arbitru, alegand un destin solitar si aventurier. Tanarul isi cauta identitatea dincolo de asteptarile celor dragi sau inselandu-le punitiv, dincolo de asteptarile societatii de la el ca individ.

„Poate că după ce mă întorc, o să scriu o carte despre călătoriile mele. Totul despre a scăpa de societatea asta bolnavă. Pentru că ştii ce nu înţeleg? Nu înţeleg de ce lumea, de ce absolut toţi oamenii sunt atât de răi unii cu alţii atât de des. Nu pot să înţeleg deloc. Judecata. Controlul. Totul, întreg spectrul. Părinţi, ipocriţi, politicieni, nemernici.”

Baiatul munceste temporar pe unde apuca. Cea mai scurta interactiune este cea cu doi hedonisti olandezi, dovada ca el insusi cauta un ideal mai inalt, un sens mai profund al vietii decat pura placere. Chris alege o cale grea, o incursiune de explorator prin viata, nu una facila, de placeri imediate.

Regulile sociale pe care le aplica un functionar de la un ghiseu nu sunt convenabile pentru omul convins de dreptul sau de a se folosi liber de natura. Pentru aventura periculoasa a traversarii raului involburat in canoe, functionarul il anunta plictist pe Chris ca trebuie sa astepte 13 ani pe o lista sau sa plateasca 2.000 de dolari ca sa se alature unui grup organizat, cu trainer. Reactia lui Chris e previzibila, el se aventureaza singur, urmarit de patrula de control, punandu-si viata in pericol.

Scena din film. Aventura din canoe.

Ajunge in Mexic, nu are acte de identitate, vrea sa-si faca buletin, dar nu are chef si rabdare pentru toate formalitatile birocratice. Isi ia numele de Alexander Supertramp (Mare Vagabond) si incearca sa doarma la un adapost pentru nevoiasi. Observand viata de noapte a golanilor din zona saraca si rau famata, Chris renunta iar la „beneficiile” societatii, renunta la pat, la adapost si la buletin si se urca intr-un tren, trecand fraudulos granita. Cand este descoperit, mananca o portie zdravana de bataie. Concluzia: cu ochiul vanat si falca umflata e mai greu de mers cu autostopul.

Prima figura masculina, paterna, pe care o intalnise Chris, fusese seful sau, Wayne, proprietarul unei afaceri agricole, unde baiatul muncea pe tractor. De acest barbat masiv si hedonist se ataseaza. Relatia lor se incheie cand seful este arestat din cauza ilegalitatilor comise si recunoscute de acesta.

A doua figura masculina, paterna, este Rainey, un alt tip masiv, un pletos idealist si rebel care isi duce viata intr-o comunitate mica de rulote, intr-o zona desertica uitata de lume. Individul cu alura de urs grizzly suferea de dorul partenerei sale de viata, desi aceasta se afla langa el. Instrainarea interioara a femeii era din cauza fiului ei pierdut, care o parasise brusc si fara nicio explicatie, la fel cum isi parasise si Chris familia. Baiatul acela fusese rezultatul primei  casatorii a mamei sale cu un barbat alcoolic, violent, iresponsabil, care isi parasise sotia si copilul fara nicio remuscare, atras de o alta femeie. Chris ii ofera mamei neconsolate un surogat de fiu si speranta ca adevaratul ei fiu ar putea fi in viata, undeva, in lume, alinand-o astfel si redand-o barbatului care o iubea.

Scena din film. Chris si Tracy.

Un timp, Chris traieste alaturi de ei ca intr-o familie. In comunitatea restransa, Tracy, o frumoasa si melancolica adolescenta de doar 16 ani, talentata la chitara, incearca sa-l atraga pe tanarul de 23 de ani si i se ofera. El refuza sa profite de slabiciunea si inocenta ei, se sustrage astfel iubirii care s-ar fi putut infiripa si care l-ar fi putut tine pe loc, departe de destinatia sa, Alaska.

Intr-o excursie cu Tracy, Chris il cunoaste pe omul care serveste drept simbol al impacarii si armoniei cu sine, „paznicul” Muntelui Salvation, batranul fericit cu locul sau in lume, cu viata sa, cu tot ce ii fusese oferit si cu tot ce putea oferi, la randul sau.

Mount Salvation. „God is love.”

Este emotionanta scena despartirii de Tracy, frumoasa si ingenua adolescenta. Chris o incurajeaza, o asigura ca este facuta sa obtina tot ce-si doreste de la viata si ca tot ce trebuie sa faca este sa intinda mana si sa ia. Atunci fata intinde mana si il ia pe el in brate, dar el pleaca mai departe, haituit de idealul sau, parasind-o inlacrimata. Chris se contrazice si ii arata fetei ca nu putea obtine chiar tot ce isi dorea ea de la viata.

In drumul sau „initiatic”, un mosnegut, Ron Franz, se ofera sa-l ajute. E a treia si ultima ipostaza masculin-paterna. Batranul traia izolat, mesterind in micul sau atelier de pielarie. Si el are povestea lui de suferinta din cauza careia alesese autoizolarea. In timp ce servea in armata, sotia si copilul ii fusesera ucisi de un sofer beat si iresponsabil. Devastat, omul se refugiase ani de zile in bautura. Reusise sa renunte la viciu si adictie datorita credintei si bisericii. Ultimul simbol patern din viata lui Chris ii aduce acestuia in vedere dimensiunea raportarii la divinitate.

„- Şi mie o să-mi fie dor de tine, Ron. Dar te înşeli de crezi că bucuria vieţii vine în principal din relaţii umane. Dumnezeu a pus-o peste tot în jurul nostru. E în toate.

– Din frânturile pe care le-am pus cap la cap din câte mi-ai spus despre familia ta, părinţii tăi, ştiu că ai probleme şi cu biserica. Dar este ceva mai presus de noi, ceva ce putem aprecia cu toţii, şi se pare că nu te deranjează să-i spui Dumnezeu. Când ierţi, iubeşti. Şi când iubeşti, lumina Domnului străluceşte asupra ta. Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat mult.”

Fortele fizice ale batranului nu se compara cu tineretea exuberanta a fostului atlet, Chris, iar Ron refuza sa-l urmeze pe baiat pe creasta muntelui, justificand ca nu are nevoie de panorama din varf. Batranul nu mai simte impulsul juvenil de a cuceri inaltimi, de a cuceri lumea. Totusi face efortul colosal de a-l urma pe tanar pe munte, pana in varf, din dorinta de a-i potoli acestuia impulsurile aventuroase pana la extrem, periculoase si nesocotite. Batranul isi depaseste limitele de dragul tanarului.

Chris ii serveste fara perdea o lectie de psihologie, dovedindu-i batranului ca are inca forta, asigurandu-l ca mai are o portie destul de mare de viata inainte, viata pe care il indeamna sa si-o asume, sa o traiasca iesind din izolare. Tocmai el, fugarul de societate, il sfatuieste pe batran sa renunte la solitudine. Isi contrazice „crezurile” din nou. La fel o va face si la final, in privinta bucuriei vietii, a fericirii si a relatiilor interumane.

Scena din film

Chris vede foarte bine ranile celor intalniti in cale si inteligenta lui le evalueaza corect. El, tanarul care avea o intreaga viata inainte, il obliga pe batranul, inferior ca forta, caruia logic i-ar fi fost rezervata o probabilitate mai mica de viata, sa-si depaseasca limitele si fricile. Iar batranul se pare ca reuseste. In final, se dovedeste ca batranul avea intr-adevar mai mult de trait decat tanarul.

Ron intuieste intentiile lui Chris si ii deconspira tentativa, din nou ascunsa si lasa, de a fugi in toiul noptii fara a-si lua la revedere. Ii ofera o lada cu ustensile de vanat si pescuit si se ofera sa-l conduca. Ii spune ca l-ar fi dus cu masina pana in Alaska, spre a se asigura ca baiatul ajunge in siguranta la destinatia visata, insa batranului nu-i ajunge TIMPUL, fiindca nu putea lipsi de la slujba religioasa, o datorie pe care o respecta cu sfintenie, din recunostinta fiindca fusese salvat de patima alcoolului.

La prima vedere, pare ca batranul il „sacrifica” pe baiat si siguranta acestuia pentru credinta sa, pentru a ajunge la biserica. La a doua vedere, batranul isi manifesta dorinta de a-l adopta pe Chris si de a-i oferi intreaga sa agoniseala, ramasa fara mostenitor. Tanarul este vizibil impresionat, nu refuza, dar amana aceasta perspectiva dupa atingerea visului sau, dupa ce urma sa se intoarca din Alaska. Inlacrimat, batranul se intoarce la biserica sa. Chris lasa in urma o alta persoana inlacrimata. Nu avea sa se mai intoarca din drumul sau.

De aici incepe aventura absolut solitara „Into the wild” („In salbaticie”) a lui Chris. Participase la toate ofertele de destin intalnite in cale, dar le refuzase pe rand, in final. Pare plin de curaj, dar de fapt este un las. Tanarul alege libertatea lui NICAIERI si solitudinea ca refuz, ca protest impotriva unei societati consumiste, agresive, pline de prezumptia de a-l rani, societate asimilata, asociata cu parintii sai. In special identificata cu tatal sau, dupa chipul si asemanarea acestuia.

In salbaticie, Chris se refugiaza intr-o dubita „magica”, parasita in mijlocul pustietatii. Fiindca nu avusese rabdare sa-l asculte pe Wayne, baiatul nu stie cum sa-si conserve si sa-si gateasca vanatul, traind frustrarea foamei si a uciderii inutile. E martorul modului in care natura isi urmeaza cursul firesc, iar vanatul sau este devorat de animalele de prada sub ochii lui. Ajunge sa traiasca experienta de a vedea chiar ursii trecand pe langa el.

Poza reala a lui Chris, gasita nedevelopata in aparat, dupa moartea sa

Scrie un jurnal, citeaza adesea din mari ganditori si autori precum Tolstoi, Jack London, Thoreau. Este foarte preocupat de conceptul fericirii. Crezuse ca este fericit in alegerile sale, cautand libertatea suprema, dar se va vadi ca traieste doar exaltari aventuroase si pline de adrenalina, de moment. El insusi da cea mai buna definitie a fericirii in ultima sa notita din jurnal, inainte de a muri.

Tanarul subliniaza concluziile lui Tolstoi despre fericire. „Am trecut prin multe şi acum cred că am găsit ceea ce e necesar pentru a fi fericit. O viaţă liniştită şi izolată la ţară, cu posibilitatea de a fi de folos oamenilor cărora le este uşor să facă un bine şi care nu sunt obişnuiţi să aibă parte de aşa ceva. Să munceşti pentru cel căruia i-ar putea fi de folos, apoi odihna, natura, cărţile, muzica, dragostea faţă de aproapele tău. Asta e ideea mea de fericire. Apoi, peste toate astea, pe tine ca parteneră, şi copii, poate. Ce şi-ar putea dori mai mult inima unui bărbat?”

Iata un tablou al fericirii cu toate ingredientele necesare, fiindca fara unul din ele, nu s-ar numi fericire: natura, altruism, iubire. In locul acestora, Chris a ales nu retragerea, ci fuga in natura, egoismul si abandonarea tuturor persoanelor dragi, pe care le-a parasit oferindu-le multa suferinta.

Un alt citat despre fericire din Lev Nikolaevici Tolstoi: “Fericirea nu o afli când trăieşti numai pentru tine, ci abia când te deschizi înspre ceilalţi cu dragoste. Dragostea este manifestarea legitimă a vieţii. Este activitatea care are ca scop binele celorlalţi. Când aceasta-şi face apariţia, abia atunci viaţa capătă sens…. Dragostea adevărată nu este o izbucnire de pasiune care întunecă raţiunea, ci din contra, nicio altă stare a sufletului nu este atât de raţională şi luminoasă, atât de calmă şi plină de bucurie; este condiţia naturală a copilului şi a înţeleptului”.

Chris, cel caruia ii era frica de apa, o frica pe care dorea sa si-o invinga, incearca sa treaca raul pentru a-si continua drumul spre Alaska, dar nu reuseste si este la un pas de a cadea prada apelor involburate. Apa reprezinta simbolul lichidului amniotic, prima noastra „natura”. Râul este un simbol al destinului, al trecerii, al vietii. Asiaticii vad existenta noastra ca pe o crenguta ce pluteste pe râu, menita sa ajunga in mare. Sensul si finalitatea stau in reintregire, in intoarcerea si reconstituirea unitatii, Monadei. Or, cei ce se sustrag acestui intreg in timpul vietii fie sunt prinsi si dusi spre nicaieri de ape involburate, fie nu pot trece raul, fie isi afla rapid si pe negandite moartea. Refuzul atrage refuz.

Poza reala a lui Chris

 „Ziua 100! Am  reuşit! Dar în cele mai mizere condiţii de viaţă. Am devenit captiv în sălbăticie, la propriu.”, scrie Chris. Tanarul idealist devine captivul propriei libertati „supreme”.

„Dezastru! Trecerea râului e imposibilă! A plouat, sunt singur. A plouat, sunt singur, mi-e frică.”

Incoltit de foame, Chris incepe sa manance diverse plante, ajungand sa le confunde si sa consume ceva otravitor. Realizeaza ce facuse, afla consecintele si cere ajutor printr-un afis in care anunta cu litere de-o schioapa ca este singur, izolat si neajutorat, ca isi pierde fortele si ca toate acestea nu sunt o gluma. E prea tarziu ca societatea sau membrii ei sa-l gaseasca, sa-l ajute, fugise si se indepartase prea mult de oameni.

Chris nu reuseste sa ajunga de unul singur in Alaska. Se otraveste fara intentie. De fapt, el se otravise cu mult timp inainte de a consuma planta ucigatoare, se otravise cu intentie sau prin intentia de a fugi solitar spre o fata morgana. Fostul atlet, tanarul cu remarcabile aptitudini fizice, laudat pentru forta si rezistenta sa, ajunge o umbra slabita de foame si este lent ucis de otrava. Avea doar 24 de ani.

In ultimele insemnari din jurnal marturiseste: „Am trait o viata fericita si ii multumesc lui Dumnezeu. Adio si fie ca Dumnezeu sa va binecuvanteze pe toti.” Face referire la Dumnezeu, deci, in final! Apoi se contrazice in privinta fericirii si a vietii sale „fericite”. Cu ultimele puteri isi scrie concluzia de viata: „FERICIREA E REALA NUMAI CAND ESTE IMPARTASITA.”

Poza reala a lui Chris

S-a constatat ca muribunzii ating adevarul printr-o intelegere profunda si isi exprima regretele a ceea ce nu au reusit in viata, descriind astfel tocmai acel scop al vietii pe care nu l-au materializat. Un studiu a revelat ca ultimele cuvinte ale lor sunt adesea: „As fi vrut sa am curajul sa traiesc viata pe care mi-o doream, nu cea pe care altii o asteptau de la mine.”, „Imi pare rau ca am muncit atat de mult.” (declara mai ales barbatii), „Mi-ar fi placut sa fi avut curajul sa-mi exprim sentimentele.”, „As fi vrut sa fi pastrat legatura cu prietenii.”, „Mi-ar fi placut sa-mi permit sa fiu mai fericit.”. In cadrul terapiei sale, logoterapeutul Viktor Frankl isi indemna pacientii sa se vizualizeze pe patul de moarte si sa mediteze la sensul vietii lor, descoperindu-l astfel.

La doua saptamani dupa moartea lui Chris, niste vanatori de elani i-au gasit trupul neinsufletit in duba „magica”.

Chris fugea cu obstinatie si se sustragea rigorilor si autoritatii societatii fiindca inconstient fugea de tatal sau, pe care se pare ca nu-l putea ierta. Baiatul avusese de mic tentative de evadare. Sora lui povesteste: „Când avea patru ani, odată a plecat la şase străzi distanţă de casă, la trei dimineaţa. A fost găsit în bucătăria unui vecin, urcat pe un scaun, cu mâna în sertarul lor cu dulciuri.” Cautand dulceata din viata aceasta, cautand dulcea libertate, Chris sfarseste otravit de amaraciunea realitatii pe care refuzase s-o accepte.

Cine sunt parintii lui Chris? De unde izvoraste dorinta lui permanenta de evadare? Sora lui spune: „Am înţeles ce făcea. Petrecuse patru ani îndeplinind absurda şi apăsătoarea îndatorire de a absolvi colegiul, iar acum era emancipat de acea lume a abstractului, a falsei siguranţe, a părinţilor şi a excesului material, lucruri care-l îndepărtau pe Chris de adevărul existenţei sale.”

Parintii lui Chris aveau o falsa imagine pe care o serveau lumii despre familia lor, despre idila lor. Baiatul, cand auzea aceasta poveste despre cum se cunoscusera parintii sai, gandea: „Îmi vine să mă duc la ei să le zic: <Opriţi-vă, n-o faceţi. Ea e femeia nepotrivită, el e bărbatul nepotrivit. O să faceţi nişte lucruri pe care nu vă puteţi imagina că le-aţi face vreodată. Veţi face lucruri rele unor copii. Veţi suferi în moduri de care n-aţi auzit. O să vă doriţi să muriţi.> Îmi vine să mă duc la ei în lumina soarelui de sfârşit de mai şi să le-o spun.”

Carine spune despre parintii sai: „Tata fusese tânărul geniu căruia NASA îi încredinţase realizarea proiectelor cruciale pentru sistemele radar ale sateliţilor americani, care urmau să fie răspunsul nostru la Sputnik-ul ruşilor. Iar el şi mama au înfiinţat mai târziu o firmă de consultanţă, combinând resursele ei de entuziasm cu bogatul lui bagaj de cunoştinţe. Dar până în momentul în care firma a realizat primul milion, succesul în carieră şi banii păreau doar să le fi accentuat ignoranţa. Îmi amintesc de prima şedinţă de familie în care ne-au anunţat despre planurile lor de divorţ. Voiau să alegem cu care dintre ei vrem să trăim. Am plâns în neştire. Divorţul n-a mai avut loc, dar ameninţările şi şedinţele n-au încetat. N-a trecut mult timp până când eu şi Chris ne-am închis în noi.”

Apoi, Chris afla adevarul despre parintii sai. Desi familia lui Chris poza intr-o familie armonioasa si servea o minciuna frumoasa despre trecut, adevarul era ca parintii baiatului se cunoscusera cand tatal sau era insurat, avea alta familie si alt copil.

Mama lui Chris ocupase intitial rolul nedemn de amanta, pana cand ramane insarcinata si barbatul o prefera pe ea si pe copilul ei celeilalte familii, pe care o paraseste. La fel ca sotul femeii din comunitatea de rulote, cea careia ii diparuse fiul ca si Chris, nu-i asa? „Coincidentele” astea…

Carine declara: „Căsnicia lor frauduloasă şi renegarea de către tatăl nostru a celuilalt fiu al său era, pentru Chris, o ucidere a adevărului în fiecare zi. A simţit că întreaga lui viaţă ia o nouă întorsătură, ca un râu care brusc îşi inversează sensul de curgere, deodată curgând în amonte. Aceste revelaţii au lovit în inima simţului identităţii lui Chris.” Iata de ce baiatul si-a schimbat numele, de ce ii era frica de apa, de ce se avantase „in amonte” spre moarte, in loc sa se avante spre viata.

Din punct de vedere psihologic, omul accepta autoritatea societatii, se supune legilor si regulilor ei si i se subordoneaza in masura in care accepta autoritatea tatalui sau. Tendintele anarhice reflecta refuzul autoritatii paterne.

In cazul lui Chris, fiul refuza sa ia chipul si asemanarea tatalui, sa ii fie urmas in cadrul ierarhiei sociale. De fapt, ii este mult prea teama de bagajul sau genetic patern si nu vrea sa repete greselile tatalui sau. Crede ca astfel poate fi liber, poate alege alt destin decat cel de emulare, nu vrea ca sinele sau sa devina perpetuarea unei greseli.

Chris isi asuma astfel, inconstient, greselile tatalui sau, iar fuga lui reflecta insasi frica de a nu repeta acele greseli. Refuza codul sau genetic si aceasta conditionare, cautandu-si identitatea proprie, de aceea renunta la numele sau si preia numele Alexander Supertramp. Chris vrea sa fie Dumnezeul si creatorul existentei sale, repetand prin aceasta insasi greseala tatalui sever, care impunea totul in familia sa, cu agresivitate, manipuland prin frica, arogandu-si statutul de Dumnezeu in acea familie.

In ranile sale interioare, psihologice, Chris s-a simtit mereu vinovat de faptul ca tatal sau isi parasise prima familie si isi abandonase primul fiu. Chris si sora sa se simteau niste bastarzi si inconstient se considerau responsabili de greselile parintilor lor. De aceea sora sa intelege si legitimeaza fuga lui Chris, chiar daca astfel resimte si ea abandonul.

In noua sa familie, pentru care o abandonase pe precedenta, tatal lui Chris nu se dovedeste a fi un sot si un parinte mai bun. Copiii asista neputinciosi la certurile uzuale si la vorbele jignitoare pe care si le aruncau parintii lor unul altuia. Asa invata sa se inchida in sine. Copiii traiesc intr-un mediu familial plin de tensiune si filtreaza toate nefericirile si frustrarile parintilor. In final, pe acestia, paradoxal, ii reuneste suferinta comuna a pierderii lui Chris, fiindca ii scoate din cercul lor vicios si le obliga constiinta la responsabilitate.

Chris are tendinte de „evadare” si fuge mereu spre nicaieri fiindca nu-si poate ierta tatal. Se teme cumplit sa nu devina ca el. Dar exact asta face: paraseste si abandoneaza la fel ca tatal sau, semanand enorm de multa suferinta in sufletul celor dragi, fara sa-i pese ca isi abandoneaza astfel si sora. Carine devine astfel cea mai ranita victima a alegerilor iresponsabile din familia sa.

Obisnuita cu abandonul psihologic, percepand certurile parintilor ca pe un abandon al copiilor, obisnuita cu inchiderea in sine, Carine nu se revolta, nu ii uraste pe cei care o ranesc, nu raspunde la fel. Fata invata sa accepte neconditionat ce ii oferea soarta, raspunzand cu iubire si iertare. De aceea, ea este cea care ramane sa perpetueze familia McCandless, fiindca este singura capabila sa-si asume suferinta, sa ierte, sa continue sa-i iubeasca pe cei care o ranisera si o abandonasera, respectandu-le alegerea.

Carine si fetita sa

Carine este cea care rupe cercul vicios prin iubirea ei, dandu-le si parintilor sai un bun motiv de a continua si de a ramane impreuna, de a-si constientiza si repara greselile trecutului. Carine ii indeplineste visul lui Chris, dupa moartea fratelui sau, zburand cu cenusa lui in rucsac deasupra Alaskai. Ea este cea care isi asuma responsabilitatea si iarta din iubire, nu fratele sau.

Chris este cel iresponsabil. Fuge de greselile parintelui sau, dar exact aceleasi greseli le repeta la randul sau, in felul sau. La fel ca tatal lui, Chris isi paraseste familia fara sa-i pese de suferinta celor dragi. Alege in mod absolut egoist solitudinea, sustragerea sociala, abandonul datoriilor sale de fiu, de frate, de cetatean, alege fuga spre o „libertate” iluzorie.

Idealul lui Chris este o himera, o fata morgana care il atrage spre moarte. La fel procedeaza si sinucigasii, care fug de povara prea grea a asumarii responsabile a existentei, parasindu-i, abandonandu-i pe cei dragi si alegand „libertatea” de a se substitui lui Dumnezeu prin determinismul propriei morti.

A fi responsabil nu implica doar responsabilitate de sine, ci si pentru ceilalti. Este o datorie sa-ti asumi responsabilitatea, chiar si atunci cand nu o poti face pentru tine insuti, trebuie s-o faci pentru cei dragi, pentru cei ce te iubesc, pentru ceilalti, pentru societate. Asta inseamna a te supune autoritatii tatalui, a te subordona autoritatii lui Dumnezeu si a accepta ordinea fireasca a vietii. Cei care au probleme in a-l accepta pe Dumnezeu, de fapt au probleme in a-si accepta si ierta tatal biologic.

Un astfel de om este un mort viu, „a dead man walking” care face umbra pamantului ocolind rostul. Iar rostul e acela de a gasi MODUL in care sa fim fericiti. Fiindca fericirea, desi pare un scop in sine, vine doar ca o consecinta a alegerilor. Logoterapeutul Viktor Frankl numea trei astfel de moduri de aflare a fericirii: altruismul, iubirea sau suferinta (asumata, nu masochista, inutila, ca refuz al placerilor imediate si facile).

Fericirea inseamna uneori chiar adancirea ranilor si nu cautarea placerii, fiindca toate placerile imediate sau placerile care ne acopera anumite nevoi, cat si falsele libertati nu fac decat sa ne transforme in sclavi, in prizonieri nefericiti ai mintii noastre, indepartandu-ne de sens si de scop, la fel cum Chris s-a indepartat in salbaticie. Intr-acolo ne duc fuga si lipsa asumarii si digerarii demne a suferintei, intr-un cerc la fel de vicios ca acela din care vrem sa fugim.

Chris a fost total iresponsabil abandonandu-si sora si lipsind societatea de un individ. Societatea are nevoie de fiecare produs de-al sau, la fel ca si corpul uman de celulele sale, desi corpul nostru si societatea pot trai fara un individ sau fara o celula. Totusi, individul si celula sunt meniti sa-si implineasca rostul lor pana la moarte.

Toate acestea sunt motivele pentru care initial am respins filmul si ideea lui, am respins, ca pe o aberatie, traiectoria si destinul alese de Chris, apoi m-am revoltat organic, pana la lacrimi si violenta fizica de dat cu pumnul in perete cand m-am supus experientei de a urmari povestea vietii si mortii tanarului american. Totusi, la final, l-am inteles pe Chris prin prisma iubirii si compasiunii surorii sale. Daca Dumnezeu ne respecta alegerile fara a interveni, cine suntem noi sa nu le respectam alegerile celorlalti? Chiar daca sunt sinucigase, egoiste, nedrepte, dureroase, absurde?

M-am bucurat cu lacrimi in ochi ca sora lui Chris l-a dus postmortem acolo unde el visase sa ajunga, in Alaska, indeplinindu-i ultima dorinta. M-am bucurat ca el a ajuns acolo unde a vrut, chiar daca nu a apucat sa se bucure de visul sau. M-am bucurat ca familia lui Chris a contribuit la realizarea filmului, desi asta a insemnat sa-si redeschida ranile trecutului, dovada ca a reusit sa si le asume. E o dovada a faptului ca ei l-au iertat pe Chris ca i-a parasit. E dovada ca parintii lui si-au platit prin durere greselile. Chris a platit cu propria-i viata fuga de sens, sustragerea „idealista”, de fapt egoista, si abandonul celor care tineau la el.

Insubordonarea si lipsa de sens se mai platesc si prin moarte ca si consecinta a cancerului. Refuzarea acceptarii responsabile a realitatii este inchisoarea careia ii cad prada hedonistii si cei dornici de „libertate”. Rousseau era de parere ca „Liber este cel ce se supune numai legilor.” Orice furie, orice revolta mi se topesc si dispar in fata bucuriei de a intelege acest paradox minunat, a matricei perfecte pe care ne-a oferit-o Dumnezeu.

Inchei cu o povestioara, devenita gluma, despre liberul nostru arbitru si despre sansele pe care ni le da Dumnezeu pentru salvarea noastra.

„Un naufragiat, mare credincios, este zarit de un om dintr-o barca. Omul se ofera sa-l salveze, dar naufragiatul refuza, spunandu-i: <N-am nevoie, Dumnezeu este mare si ma va salva.> La fel se intampla cand trec pe langa el a doua si a treia barca. Ajuns la capatul puterilor, naufragiatul se ineaca si ajunge in Rai, unde il intreaba acuzator pe Dumnezeu de ce nu l-a salvat. Dumnezeu ii raspunde: <Pai, ti-am trimis trei barci, dar tu ai refuzat sa te urci in ele.>”

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: