What dreams may come

Azi am vazut cel mai frumos film posibil. Va sfatuiesc, in cazul in care nu ati vazut deja filmul, sa cititi acest articol numai dupa ce-l vedeti, fiindca e un spoiler total.

“What dreams may come”, oare ce pot deveni visele? Oare e vreun film in care sa fi jucat Robin Williams sa nu-mi fi placut? Minunat e omuletul asta…

Un “accident”, o serendipitate, iar Chris, tanarul visator care pluteste in barca sa privind cerul, e lovit din senin de alta barca, plutind pe aceleasi ape, manuita stangaci de o fata frumoasa. Mai tarziu, fata il gaseste iar pe o pajiste si se ofera sa i se alature. Tanarul glumeste, timid in fata frumusetii ei, spunandu-i ca spatiul pe care il ocupa si l-a rezervat cu mult timp in urma. Fata zambeste in soare, ii ofera sandvisuri si il imbie din nou cu prezenta sa.

“- Dar daca te rog?
– Atunci as putea face o exceptie.”

E minunat conturata scena primirii altuia in spatiul propriu, in spatiul propriei existente.

Cei doi se casatoresc, au doi copii frumosi si o viata indestulatoare. Pare perfect, nu? Apoi destinul “loveste”, provocand constiinta. Desi mama le-a pus mancare sanatoasa la pachet, copiii mor intr-un accident, iar mama lor se simte vinovata ca nu a fost ea cea care sa conduca masina, asa cum intuitiv o rugase fetita sa, fiind ocupata cu picturile, cu munca. Ce ii scapa e faptul ca asta nu i-ar fi salvat copiii, ca doar ar fi amanat inevitabilul situatiei care ii era data spre a o trai. Coplesita de vinovatie, femeia cade intr-o neagra depresie, se izoleaza, incearca sa se sinucida, se gandeste la divort.

“Cum sa dam sens sentimentelor cu care ramanem?”

Scenele nu au o continuitate directa, se intretaie, povestea filmului se reconstituie pe parcursul derularii “prezentului”. Intre ghilimele, fiindca nu-i vorba de niciun prezent. E vorba de timpul de dupa moarte, “timp” inexistent.

Incercand sa-si ajute sotia, in ziua in care aniversau acordul mutual pentru divortul care nu se intamplase (“Double D” de la dubla decizie de divort), apoi incercand sa ajute victimele unui accident rutier, Chris isi pierde viata. Fara regrete, fiindca apucase sa-i spuna sotiei: “Te iubesc.” De aici porneste povestea filmului, descriind incursiunea lui Chris prin alta stare si dimensiune, acelea ale mortii.

Fostul doctor incepe sa experimenteze noua sa conditie, una asemanatoare unui vis. Aceasta este ideea pe care o transmite filmul: ca moartea e un vis, ca “starea” noastra permanenta e creata de noi insine, pictural, ca intr-un vis. Ca suntem creatorii propriului univers.

“Te intrebi cum ai ajuns asa repede acasa? In vise nu conteaza timpul. Ai murit, Chris.”

Prima fiinta care il intampina pe Chris in „vis” este fostul sau calauzitor, doctorul Albert, pe care refuza sa il vada clar, refuzand astfel realitatea ca este mort.

“- Măcar eşti dispus să te vezi pe tine însuţi. Îţi trece frica?
– Frica?
– Că ai dispărut. N-ai dispărut. Doar ai murit.”

Chris se teme sa paraseasca definitiv aceasta dimensiune a vietii, nu vrea sa-si lase sotia singura in suferinta si in pierderea ei, incearca sa-i transmita mesaje “de dincolo”, de fapt tot de “aici”, incearca sa-i transmita dragostea sa, sa-i fie alaturi, sa-i dea curaj. Tot ce obtine este supradimensionarea suferintei sotiei care nu intelege ce i se intampla si de ce i se intampla. Albert, calauza lui Chris, ii spune ca durerea sotiei “se sfârşeşte când nu-ţi vei mai dori să o răneşti.” Atunci Chris renunta si se decide sa plece “dincolo”, invatand ce este starea de moarte. Trece prin celebrul tunel, iar la capat il asteapta plasmuirea mirifica a proiectiilor constiintei sale.

E intampinat cu bucurie de cainele sau, Katie. Dalmatiana din film mi-a amintit de dalmatiana mea draga, Tess, de iubirea ei neconditionata, de caldura pe care mi-a oferit-o. Si ea a fost eutanasiata. Cand fetita, Marie, a aflat ca mama voia sa-i eutanasieze cainele, s-a revoltat. Mama i-a explicat ca face asta ca sa-i curme suferinta dalmatienei, fiindca o iubeste. Fetita simtea altceva: “Imi omorati cainele.” Mama a avertizat-o ca “furia e moartea”. Da, furia e moartea in aceasta viata, dar a decide cand se opreste viata cuiva inseamna sa i te substitui lui Dumnezeu.

“Se va duce unde mergem cu totii, iar asta nu poate fi ceva rau.”

In film, scenele dintre parinti si copii sunt pline de continut. Permanent parintilor li se ofera lectii carora ei le fac cu greu fata. Ideea este ca parintii sunt cei care trebuie sa invete de la copii si nu invers, ideea este ca parintii sunt calauziti de copii si nu invers.

Temerilor si bolii fetitei, tatal ii gaseste remediu invatand-o sa joace sah. Corect, fara a o lasa sa castige nemeritat. Fetita a apreciat placerea jocului si parteneriatul parintelui sau chiar daca nu a castigat niciodata.

Baiatul se simtea inferior tatalui sau. Se impotriveste deciziilor parintelui sau, spunandu-i sincer si deschis ca vrea sa continue in felul sau, chiar daca nu e pe atat de bun pe cat ar trebui sau pe masura asteptarilor celorlalti. Tatal, in discursul sau emotionanant de la inmormantarea copiilor, vorbeste despre fiul sau, despre cel care ar trebuit sa devina. Despre acea persoana minunata pe care nici el, nici fiul sau nu o vor cunoaste: despre barbatul care ar fi devenit fiul sau, care ar fi fost un bun prieten, un bun sot si un minunat parinte.

Caracterul, tandretea, loialitatea, respectul si curajul lui Ian l-ar fi facut un bun prieten barbatilor si un admirabil barbat femeilor. “Femeile raspund la astea.” Ar fi fost un tata desavarsit fiindca ar fi stiut, in calitate de fost “ratat”, sa-si iubeasca si sa-si accepte copiii asa cum sunt, fara sa aiba asteptari de la ei, fara sa incerce sa-i schimbe, fara sa incerce sa-i “adapteze” standardelor sociale false, dandu-le dreptul sa aleaga cum vor sa fie, dandu-le libertate si asigurandu-le discret iubirea incurajatoare. E modul ideal de a-ti iubi copilul si de a-i da curajul sa-si asume constient viata, sa-si ia zborul: dandu-i libertatea de a fi si de a face tot ce doreste, in acelasi timp asigurandu-l ca il iubesti asa cum este, fara a-l controla si fara a-l restrictiona, fara a incerca sa-l faci sa devina ca tine, ba chiar lasandu-te calauzit de el si invatand de la el.

“Atunci copilul ştie că e o persoană extraordinară.”

De unde stii ca tu ii dai cel mai bun sfat copilului tau? De ce crezi ca esti autoritatea suprema pentru el? De unde stii ca el nu are o intuitie superioara tie atunci cand ai impresia ca greseste sau ca face alegeri gresite? De ce nu ii dai sansa sa iti arate tie ca gresesti? De ce sa crezi ca iti apartine si nu il lasi sa apartina Creatorului sau, urmand destinul ales pentru el, chiar daca tie ti se frange inima sau nu esti de acord? A te impotrivi si a nu accepta toate acestea inseamna a nu te supune regulilor vietii, ale lui Dumnezeu si a-ti invata copilul sa comita aceleasi greseli grave. Pe scurt, inseamna a-l trage dupa tine si cu tine in Iad. In iadul din mintea ta, in iadul fricilor si indoielilor tale. Inseamna sa nu-i dai lui sansa sa te traga in Rai, in raiul alegerilor sale diferite in viata, pe care nu vrei sa le accepti. In mod egoist, iti inchizi si iti limitezi copilul, ca sa-ti satisfaca tie necesitatile, condamnandu-l la iadul mintii tale.

Creierul e o parte a corpului nostru, ca unghiile, ca inima, e materie, e carne. Fara creier, fara unghii, fara inima, fara corp, fara materie, nu am fi tot noi? “Şi dacă ai rămâne fără ele nu ai fi tot tu?” Deci, fara creier cum actioneaza constiinta, ce ramane, ce suntem de fapt, care este esenta noastra?

“- Partea din mine care gândeşte, simte, care este conştientă că exist.
– Deci eşti conştient că exişti. Înseamnă că aşa e.”

In moarte, Chris isi creeaza propriul spatiu, universul sau confortabil, in care se simte in siguranta. Il creeaza de parca l-ar picta si invata sa-l foloseasca. Invata sa faca pasarile create de el sa zboare. Spatiul sau e acelasi cu cel al sotiei sale, imaginatia lui Chris picteaza realitatea creata initial de sotia sa. Casa lor e aceeasi, dar ei doi vad lucrurile extrem de diferit. Aceasta este realitatea fiecaruia si adevarul e ca fiecare si-o creeaza dupa propria perceptie a existentei sale.

Daca in tabloul sotiei nu exista zbor, nu exista pasare, Chris creeaza pasarea si o face sa zboare. Totusi, casa lui nu are ferestre.

“ – Fără ferestre. Ce nu eşti încă pregătit să vezi, mă întreb?”
“- Eşti ÎN casa ta, dar nu înseamnă că EŞTI casa ta. Casa se dărâmă, te ridici şi mergi mai departe. Vedem ceea ce alegem să vedem. Gândul e real, materia e iluzie.
– Dar unde e Dumnezeu în toate astea?
– E acolo, undeva, strigând că ne iubeşte, întrebându-se de ce nu Îl putem auzi. Oricum se spune că trăim în minţile noastre.”

Aici e clara pilda lui Iov, iar numele Chris ma duce cu gandul la Christian, crestin in traducere. Iar numele Nielsen ma duce cu gandul la “Minunata calatorie a lui Nils Holgerson.”

Chris, bucuros ca si-a intalnit cainele, e dornic sa inceapa sa se joace cu noul sau spatiu, cu noul sau univers. Calauza sa, Albert, ii readuce mereu in vedere lucrurile care conteaza. Chris isi aminteste de copiii sai si afla ca ii va vedea de indata ce va vrea cu adevarat, cu alte cuvinte, dupa ce este pregatit.

Dupa moarte, Chris e asistat si indrumat de forma fizica tanara a doctorului Albert, care il calauzise in primii ani de ucenicie, cel care are autoritatea tatalui ales voluntar. Fiindca, precum vom vedea, adevaratul sau tata zace prins in iad si ar fi tare bucuros ca si copilul sau sa i se alature, repetandu-i greselile, conform sfaturilor “pretioase” de viata pe care i le-a dat, conform nevoii sale egoiste, precum spuneam mai devreme.

Pe doctorul-tata, Chris il poate vedea clar dupa ce accepta ca a murit. Apoi incepe sa banuiasca si descopera cu stupoare ca forma “tatalui” a fost luata de fiul sau.

“Te-ai gândit vreodată de ce am ales să fiu Albert? A fost singurul de care ai ascultat vreodată. Acum ascultă-mă şi pe mine!”

Se muta rolul parinte-copil. Fiul sau, pe care il dojenea in viata ca tinde sa devina un ratat, e cel caruia Chris ii spusese ca e singura persoana cu care ar merge chiar si in iad. Iar Ian, luand forma “tatalui” ales voluntar de Chris, reuseste sa-si indrume parintele mort spre acceptare si cunoastere. Misiunea fiului sau in rai era: “E un fel de misionar. Salvează suflete rătăcite.” Iata cat de “ratat” era fiul sau, care tindea sa nu se ridice la standardul cerut de o societate consumista, in care “succesul” se masoara prin iluzii materialiste.

Fata, Marie, ramane de negasit. Albert o trimite pe femeia care avea grija de sufletele animalutelor, cea care avea grija si de dalmatiana Kate, sa-l scoata pe Chris din izolarea sa, sa-l inveseleasca. Femeia ii spune ca a ales trupul unei asiatice fiindca tatal sau le considera extrem de atragatoare pe acestea, iar corpul respectiv il admirase odata la o stewardesa, intr-un avion.

Copiii fac totul si sacrifica totul spre a le fi pe plac parintilor si spre a se simti acceptati de acestia. In final, asiatica se dovedeste a fi fiica lui Chris, Marie, pe care el o recunoaste de indata ce este pregatit sa accepte anumite adevaruri. Desi ea il anuntase ca intra in lumea ei, un univers asemanator copilariei lui Marie, Chris nu recunoaste aceasta lume din start. Nu reuseste sa accepte ajutorul si calauzirea copiilor sai decat cand acestia iau alte forme, la care parintele lor rezoneaza.

Apoi Chris este nevoit sa se confrunte cu cel mai crunt adevar: sotia sa s-a sinucis, iar el nu mai poate niciodata sa o reintalneasca. Asa ca se decide ca faca o incursiune in iad ca sa o caute, insotit de adevaratul Albert si de fiul sau, Ian.

“Nu trebuie să te distrugi iubind pe cineva.”
“- Sinucigaşii merg în altă parte.
– Pentru ce e pedepsită?
– Nu, nu e o pedeapsă.
– A suferit destul.
– Nu există judecători sau crime aici. Toţi suntem egali! Asta-i realitatea, aşa stau lucrurile. Poţi să te ascunzi de realitate, sau poţi să o înţelegi. Ceea ce numeşti <iad> e pentru cei care nu ştiu că au murit. Ei nu pot realiza ce au făcut sau ce li s-a întâmplat. Prea absorbiţi în viaţa pe care şi-au construit-o ca pe o lume. Sinucigaşii nu ajung în iad pentru că sunt imorali sau egoişti, ci din alt motiv. Fiecare dintre noi simte că există o ordine firească a călătoriei noastre. Annie a încălcat această ordine. Şi nu vrea să recunoască asta. Nu realizează, nu acceptă ceea ce a făcut şi va petrece o eternitate aşa.
– Totuşi spui că este în iad.
– Iadul fiecăruia este diferit. E altceva decât flăcări şi durere. Adevăratul iad este felul de a-ţi duce viaţa.”

Iadul este negare. Toti cei aflati in “iad” se afla intr-o profunda negare, adica nu vor sa inteleaga si sa accepte realitatea, nu vor sa se supuna regulilor ei.

“Ăsta-i tipul care nu renunţă.”

Chris nu se da batut, la fel cum isi indemnase mereu sotia si copiii, sa nu renunte niciodata. E avertizat ca o va gasi pe Annie numai ca ecou al iubirii amandurora, numai daca si iubirea ei este la fel de puternica. Singura “materie” reala, gandul, ii poate reuni. Transmitand unul catre altul energia vie a gandului, cele doua suflete se pot regasi oriunde, chiar si in iad.

“Când o vei găsi, nimic nu o va putea face să te recunoască. Nimic nu-i va zdruncina negarea. E mai puternică decât dragostea ei. De fapt este întărită de dragostea ei.”

Iadul e primejdios, cel mai mare pericol fiind sa-ti pierzi mintile. Iadul e extrem de concret, nu-i asa?

Chris isi gaseste sotia in iad. Revedem scene din viata lor reala, cand Annie incercase sa se sinucida dupa ce ii murisera copii, simtindu-se vinovata de moartea lor si refuzand sa accepte realitatea. Chris ii spune ca a suferit la randul lui, ca isi aminteste tacerea din casa, dar a considerat atunci ca e de datoria lui sa fie puternic. “Pentru mine?” il intreaba Annie. “Pentru mine.”, ii raspunde Chris. “Pentru noi. Din principiu.”

Nu-l poti ajuta pe altul daca nu te ajuti pe tine, nu poti fi puternic pentru altul daca nu esti mai intai pentru tine. Chris reuseste sa accepte viata asa cum este, se supune regulilor: “I-am iubit, Annie. Dar s-au dus. Ai de ales. Viaţa poate continua sau nu.” Replica sotiei sale este: “Uneori când câştigi, atunci pierzi.”

In iad, Chris aude murmurele celor ingropati de vii, la gramada, ingropati in propriile frici, in propriile sentimente de vinovatie, in negare, in refuzarea asumarii responsabile a greselilor lor. Se aud ecouri, se observa tipete mute pe figurile fara gura. “Nu am luat niciodată mai mult de 30% de la un client!” Chris isi vede tatal, bucuros sa-si intalneasca fiul, dornic ca acesta sa i se alature, si trece pe langa el, refuzandu-l din nou ca autoritate paterna.

Isi aminteste cum il ruga Annie sa invete sa danseze, spre a-i fi companie, ca sa n-o lase singura pe ringul de dans: “Atunci când toţi dansează mă simt de parcă aş fi singură într-o mare de chipuri.” Lui Chris ii era jena sa danseze. Toate “jenele” si toate fricile este nevoit sa si le infunte din iubire pentru sotia sa. La fel de singura intr-o mare de chipuri se afla Annie printre chinuitii din iad. Acolo isi traiau iluziile, acesta era chinul lor, liber ales, nicidecum sub forma de pedeapsa.

“Tot locul ăsta e iluzia ei. Sinucigaşii ajung foarte chinuiţi, preocupaţi să se pedepsească pe ei înşişi.”

Chris intra in lumea sotiei sale. Aceeasi casa, doar ca aflata in ruina, destramandu-se singura. Totul e tern, cenusiu, trist. In acest peisaj creat de mintea ei, Annie isi cerne fricile autopedepsindu-se pentru vina falsa de a nu-si fi salvat copiii, de a-si fi trimis sotul la moarte, refuzand sa accepte moartea lor ca prelungire a vietii, opunandu-se destinului, considerand ca l-ar fi putut controla sau indrepta. E inconjurata de paianjeni imensi, e izolata si infricosata, isi continua in moarte cosmarul creat de mintea sa din viata.

Psihiatrul Albert, “tatal” lui Chris, il avertizeaza pe acesta de pericolul la care se expune.

“- Cum poţi să-ţi pierzi minţile?
– Odată ce realitatea ei devine şi a ta, nu mai există cale de întoarcere.”

A intra in logica altuia si in cercul vicios al mintii sale poate deveni un iad in anumite cazuri. In loc sa se impregneze omul prins in capcana suferintei sale de frumusetea universului din cel de alaturi, il poate impregna pe acesta cu negurile chinului sau interior. Acesta e modul in care cineva se poate distruge iubind. Acesta e iadul celuilalt, in care intram benevol cand iubim. Iad din care putem iesi numai impreuna.

Chris incearca sa ajunga la sufletul sotiei sale, sa-i reanimeze constiinta, sa-i arate alt sens al suferintei, sa dea un sens vinei care o copleseste. Fireste, Annie refuza cu obstinatie, captiva in negarea sa. Atunci omul care nu renunta si care nu se dadea batut renunta, la fel cum o mai facuse si in viata reala, si dupa moarte.

Cand Annie incercase sa-si puna capat zilelor, Chris ramasese langa ea la sanatoriul unde era internata, suferind cumplit pentru ca sotia sa nu considera ca mai pot continua impreuna si dorind divortul. “Cred că  suntem prea diferiţi ca să continuăm împreună.” De fapt, toti suntem egali, fiind din aceeasi esenta, doar mintea noastra ne face diferiti si ne desparte. Chris accepta decizia sotiei sale si ii acorda acesteia divortul. E prima oara cand cel care nu renunta niciodata se da batut, acceptand, fiindca isi da seama ca nu o poate ajuta cu nimic continuand o lupta de la care ea se sustragea cu incapatanare, o lupta menita sa fie dusa de amandoi, ca in juramintele de la casatorie.

Isi da seama ca nu o poate salva de ea insasi si ca a ramane insemna sa-si sporeasca suferinta, fiind martorul neputincios al durerii la care ea se condamna.

“- Acesta e un bilet numai dus… pentru mine. Faptul că stau aici nu te ajută. Şi asta mă omoară. Astăzi e un fel de zi <D>. <D> de la decizie, bănuiesc… în legătură cu divorţul.
– Asta ar însemna dublu <D>, nu-i aşa?”

Ii ofera sotiei acordul pentru divort si o anunta ca este asteptata inapoi in lumea ei, inapoi la picturile sale. O asigura ca o intelege, fiindca intoarcerea ei la pictura, la munca sa, insemna sa accepte ca nu-i pare rau, ca n-a gresit si ca nu si-a tradat copiii alegand munca in acea zi fatidica, in care bona a condus masina in locul ei, iar copiii murisera in accident.

“Ce considerăm noi adevărat, e adevărul. Chiar dacă suntem conştienţi de asta sau nu.” In moarte, Chris intelege si ia alta decizie, care ii salveaza pe amandoi.

Toata viata, Chris fusese omul care nu renunta si care ii indemna pe toti sa nu renunte, sa nu se dea batuti. Totusi, cheia si profunzimea stau in renuntare. Dar cum se pot impaca renuntarea si acceptarea cu ideea nobila de lupta si de a nu te da batut? Cand este nobila si justificata lupta si cand trebuie sa intervina renuntarea? Paradoxul acesta e minunat. E una dintre regulile cele mai importante ale existentei. Renuntarea e tot un fel de lupta si lupta poate insemna renuntare. A nu te da batut inseamna uneori a accepta si a accepta poate inseamna sa nu te dai batut. Singura lupta nobila este cea cu sine, cu sentimentele de frica, de jena, de indoiala, de vinovatie, care trebuie invinse prin liber arbitru, prin decizie responsabila, prin acceptare a vietii, prin renuntare la control.

A intelege ca esti om supus greselii si a face diferenta responsabila in decizii inseamna a sti sa traiesti, a intelege ca nu esti cel care controleaza viata, destinul, alegerile celorlalti. Tot ce poti face este sa controlezi propriile stari, propriile sentimente, senzatii, acceptandu-le ca trecatoare, aceasta este singura lupta nobila pe care o avem de dus. Asa realizam trecerea de la o stare la alta, o stare fiind inclusiv trecerea in moarte. Asa se traduce responsabil: “Sa nu renunti!”

Asta intelege Chris, un om bun de altfel, cand isi asuma nu doar responsabilitatea in ce-l priveste, ci si responsabilitatea sotiei sale. Chris ii spune lui Annie ca sotul ei, care a gasit calea de a continua sa traiasca “A fost un laş! Să fii puternic, să nu renunţi a fost doar felul lui de a se ascunde. S-a ferit atât de mult de durere, încât s-a rupt de fiinţa iubită.” Concluzia revine: “Uneori, când câştigăm, pierdem.” La ce bun ca el castigase raiul daca o pierdea pe ea, abandonand-o in iad, prada propriilor macinari de constiinta si a durerilor gresit asumate?

Chris ia decizia. Mai ramanea putin si isi putea pierde mintile in negurile din infernul mintii sotiei sale. Isi ia ramas bun, asa cum nu apucase s-o faca.

“Îmi pare rău pentru toate lucrurile pe care nu ţi le voi mai da niciodată. Nu-ţi voi mai cumpăra niciodată chiftele cu porţie dublă de sos… Totdeauna o porţie mare. Nu te voi mai face niciodată să zâmbeşti. Îmi doream doar să îmbătrânim împreună. Doi moşneguţi râzând unul de celălalt, îmbătrânind. Împreună până la sfârşit. Lângă lacul din tabloul tău. Acela era raiul nostru, ştii? Sunt multe lucruri pe care le pierdem. Cărţi, aţipeli, sărutări, certuri… Doamne, unele certuri au fost grozave! Îţi mulţumesc pentru ele. Îţi mulţumesc pentru toata bunatatea. Îţi mulţumesc pentru copii. Pentru şansa de a-i vedea prima dată. Îţi mulţumesc pentru că ai fost persoana cu care am fost totdeauna mândru să fiu. Pentru curajul tău, pentru dulceaţa ta. Pentru felul în care arătai, pentru cum îmi doream mereu să te ating. Doamne, ai fost viaţa mea! Îmi cer iertare pentru toate dăţile când te-am dezamăgit. Mai ales pentru acum.”

Albert, psihiatrul si autoritatea paterna asumata, il astepta ca sa-l duca inapoi in paradis. In raiul minunat din mintea sa. Chris ii marturiseste ca a mers pana la limita, pana la limita nebuniei, riscand sa se afunde in infernul mintii lui Annie. Ii spune lui Albert ca renunta, “Doar că nu aşa cum te aştepţi tu.” Il trimite pe Albert inapoi si revine langa sotia sa. Alege cu buna stiinta iadul. Iadul in care traia sotia sa. Ii spune lui Annie, justificandu-si ultima decizie:

“- Oamenii buni pot să ajungă în iad pentru că nu se pot ierta. Eu ştiu că nu pot. Dar pe tine te pot ierta.
– Pentru că mi-am omorât copii? Şi pe iubitul meu soţ?
– Nu. Pentru că eşti atât de minunată încât un om ar alege iadul şi nu raiul doar pentru a fi în preajma ta.”

Sub ochii ingroziti ai lui Annie, Chris ramane langa ea, chiar daca urma sa cada prada nebuniei, sa nu se mai poata recunoaste unul pe altul, totul spre a fi impreuna. Ii oferea sacrificiul sau, sacrificiul deciziei sale cu deplin liber arbitru. Alegea infernul de a nu se fi putut ierta abandonand-o. Iar ea il recunoaste in omul capabil de un astfel de sacrificiu pe sotul ei.

“Uneori, când pierzi… câştigi.”
“Ceea ce unii oameni numesc imposibil, e ceea ce nu au mai văzut.”

Sacrificiul de sine este cel mai mare dar pe care care il putem oferi, renuntand la nevoile noastre, la orgoliu si egoism. Sacrificiul de sine este esenta iubirii. Iar iubirea e singura care vindeca si salveaza.

Annie renuntase de multe ori la sotul sau. Cand incercase sa se sinucida dupa moartea copiilor, cand ii ceruse divortul, cand se sinucisese dupa moartea lui. De fiecare data alesese negurile din sufletul ei, mai puternice decat ea, mai puternice decat iubirea ei, fiindca erau hranite din insasi aceasta iubire. Prin alegerile ei il fortase si pe Chris sa renunte. Totusi, ea nu il poate condamna pe sotul sau sa “traiasca” in infernul ei. Cand el alege benevol aceasta, atunci ea se simte datoare sa iasa din acel infern doar de dragul lui, doar ca sa nu-l condamne aceleiasi “pedepse”. Responsabilitatea atrage responsabilitate, sacrificiul de sine trezeste responsabilitatea. In caz contrar, iadul asteapta sa ne ofere o eternitate de indoieli, negari, de fuga de sine, de minciuna, de frica.

Chris o poate ierta pe Annie, dar nu se poate ierta pe sine daca ar abandona-o. Atunci si Annie face proba iubirii sale. Chiar daca nu se poate iubi pe sine, ea il poate iubi pe sotul sau intr-atat incat sa-si sacrifice negarea. Iertandu-se unul pe altul ajung in raiul mintilor impacate. Solutia e in celalalt.

Apoi isi dau sansa unei noi vieti, in care sa materializeze tot ce nu reusisera sa traiasca impreuna in precedenta, in care sa aiba sansa unor alegeri diferite.

“- Nu-ţi face griji pentru copii, vor fi aici. Ei vor ca noi să mergem. O viaţă de om e doar o bătaie de inimă aici. Vom fi împreună pentru totdeauna.
– Cum te voi găsi?
– Te-am găsit în iad. Nu crezi că te voi găsi în Jersey?”

Starea se transforma din nou, intr-o bataie de inima. Cei doi revin la viata, barcutele care plutesc pe apele vietii se lovesc din nou, iar doi copii se privesc inocent, regasindu-se. In loc sa se certe sau sa se supere, aleg sa zambeasca, sa rada. Fetita il invita din nou pe baietel sa imparta sandvisurile cu ea si sa-i ofere un loc in spatiul si in universul sau.

Nu, totusi eu nu cred in suflete pereche. Cred in liberul arbitru de a fi suflet pereche cu orice om. Fiecaruia intalnit in cale ii transmitem gandurile noastre, ii trimitem portia aceasta de energie, singura “materie” reala, tot restul organicului si aleatoriului fiind o iluzie. Suntem niste stari, traversam niste stari, ne modificam materia prin ganduri, ne oferim rai si iad. Cu totii suntem suflete pereche.

In ziua mortii sale, Chris si Annie sarbatoreau o aniversare numai de ei stiuta, acea “Double D”, semnificand decizia comuna de divort, ca exercitare a liberului arbitru. Decizie care ramasese nematerializata, aceasta fiind sarbatoarea vietii lor. Intreaga viata e un sir neintrerupt si o sarbatoare Double D.

Chris pare un om extrem de bun. Pare un om care accepta. Cu toate acestea, el nu isi accepta usor moartea, nu isi accepta asa usor copiii, nu invata prea usor lectia lupta-renuntare-acceptare. De aceea, pare ca el moare si ajunge in rai, dar de fapt Chris e un alt suflet pierdut, pe care vine sa-l calauzeasca misionarul sau fiu. Chris nu impartaseste in moarte universul comun al celorlalti, asta il invata fiica lui sa faca, scotandu-l din izolarea egoista si frumoasa a mintii sale, in care voia sa se joace cu realitatea, bucuros s-o poata controla si picta dupa voie. Fiul sau e cel care ii aminteste de responsabilitate si de tot ceea ce conteaza: de statutul de parinte, de statutul de sot. Familia intreaga contribuie la vindecarea sufletelor si la regasirea “acasa”.

Suntem toti conectati, suntem toti conexiuni. E important sa incercam pantofii altuia, ca in expresia din engleza “to be in somebody else’s shoes”, cine stie, poate ne vor fi de folos cand pantofii nostri ne vor lasa in drum…

Priveam deunazi o bucata mare de gheata. Zapada cazuta din belsug era acoperita de o crusta generoasa de gheata. Imi place sa merg pe calea nebatatorita, ca pasii mei sa sparga crusta. Zgomotul era atat de placut…

Am cules o bucata de gheata si am sters-o de zapada. Parea o bucata de geam. Era atat de reala, atat de materiala, palpabila. Parea atat de solida. Atunci m-am gandit ca nu e decat apa inghetata. Cand temperatura de afara va creste, acea bucata mare, solida, materiala, se va topi ca si cum n-ar fi fost.

O tot intorceam pe toate partile si atunci mi-a venit ideea: bucata de gheata se afla intr-o stare care urmeaza sa se transforme. Nu e o iluzie, e cat se poata de reala starea aceea, dar e doar o stare, ca atare nu e definitorie si nici definitiva, ci doar temporara, pentru substanta bucatii de gheata.

M-am mirat cum de un lucru atat de simplu nu l-am adancit pana acum. Am primit o lectie fantastic de importanta de la bucata de gheata. Toti suntem intr-o stare care se modifica, se transforma permanent, la fel cum viata noastra se transforma in moarte. Iar starile acestea nu sunt definitorii, ci doar temporare pentru esenta noastra.

Problema e ca uitam mereu de acest lucru si ne confundam, ne lipim “identitatea”, esenta, constiinta, existenta, de starea actuala sau de foste stari din trecut. Care se transforma dupa ce trece inghetul, atunci cand apare soarele, sau atunci cand creierul, care e doar o bucata de carne, putrezeste si umbrei ii urmeaza… visele. Ce pot, oare, deveni visele?

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Comments on: "What dreams may come" (8)

  1. […] sa se trezeasca si sa iasa de acolo. Ideea aceasta este superb reprezentata simbolic in filmul “What dreams may come” (Ce pot deveni visele), cand personajul lui Robin Williams reuseste, dupa o calatorie epica, sa […]

    Apreciază

  2. […] sa se trezeasca si sa iasa de acolo. Ideea aceasta este superb reprezentata simbolic in filmul “What dreams may come” (Ce pot deveni visele), cand personajul lui Robin Williams reuseste, dupa o calatorie epica, sa […]

    Apreciază

  3. Ai un talent incredibil de a povesti, poti transforma orice experienta de viata intr-o adevarat novela, Felicitari.
    Eu nu imi amintesc cum am invatat sa inot probabil pentru ca inotam inainte sa invat sa merg prin vacantele foarte dese de la Felix, Oradea. Sa stii ca si eu sint in situatia ta, am rezistenta dar nu si viteza, nu am tehnica. Chiar mi-am schimbat orele de inot din aceasta cauza dar nu numai – de la 16 30 este un antrenament pt avansati la bazin care tine pana la 18 30, pana aici nimic interesant, doar ca cei care se antreneaza sint copii de 6, 7, 8 ani blindati de sus pana jos de fibra musculara si patratele la abdomen (mai tarziu am aflat ca se antreneaza in fiecare zi de ani de zile si ca au castigat medalii pe la concursuri). Dar cand m-am bagat in apa la inot si am vazut cum o fetita de 7 ani trecea pe linga mine ca glontul cu toate incercarile mele de a tine piept avalansei am experimentat un soc =)), iar faza e ca eu ma gindeam ca o prind eu din urma ca doar am rezistenta, dar astia inoata 1 km in ritmul asta infernal laundu-mi vreo 15 bazine la 40 cat are un km la acest bazin. Pana la urma am ales ma duc mai tarziu la inot dupa ce termina ei pentru ca ma omoram sa tin pasul cu ei, nu ma puteam abtine sa nu inot mai repede cu ei in bazin dar si faptul ca mai venea lume si cum numai un culoar era liber din cinci era deja inghesuiala. Eu intotdeauna aleg sa stau pe langa oameni mai puternici decat mine fizic, psihic, mental de la care am ce invata dar de data aceasta simt ca e necesar sa invat sa inot cu adevarat (tehnica) pentru a invata de la ei.

    „Cred ca ii faceam sa se simta foarte nasol, umilind astfel masculinitatea lor.” – Tu nu faceai nimic, poate aveai intentia ca ei sa se simta mai inferior decat tine, dar oricum ei se faceau sa se simta asa cum se simteau – o conditionare in toata splendoarea ei data de traditii si asa zisa societate in care barbatul „este” superior. bullshit. La alergare este o tipa care ma cam face (de fapt ma facea) dar eu chiar o simpatizez si de multe ori ai fur trena (mai tin dupa curul ei) dupa care sa aflu (am abordat-o la un moment dat) ca a fost sportiv de performanta 400m garduri si are si record pe terenul respectiv =)) (60 de secunde la 400m – e trecuta in lista cu recorduri acolo). Pentru mine sa vad ca o tipa fuge atat de bine a fost o placere si o invitatie in a-mi dezvolta ritmul de alergare ceea ce s-a si intimplat iar acum alergam impreuna.

    „Mi-ai deschis o noua perspectiva cu lumile existente ca potentialitati in acelasi plan, da, asta ma ajuta sa inteleg multe.”

    Totul tine de perspective, de ceea ce se simte cineva atras. De exemplu rezonez cu ideea ca totul este static,lumile paralele sint statice precum cadrele din rola de film iar aceste cadre se afla intr-un numar infinit reprezentant de alegerile posibile ale protagoistului, senzatia (iluzia) de miscare fiind data de deplasarea cu constiinta prin aceste cadre (lumi, Pamanturi, trupuri paralele) cu o viteza foarte mare – de exemplu daca ridic mana sus deja am trecut prin mii si mii de miliarde de cadre fiecare reprezentant un intreg univers doar putin diferit. Toate cadrele (potentialele) sint alegeri egale pentru constiinta doar ca problema apare cand alege acele cadre care sint negative, care sint in forma de fagure de albine foarte compartimentate, in acel moment contiinta este atat de limitata incat habar nu are ca are posibilitatea de alege si alte cadre (lumi) ramanand totusi o scanteie, o sclipire a ceea ce este cu adevarat si care in final va aduce lumina pt ca cel mai mare dusman ala negativitatii este insasi negativitatea deoarece copleseste atat de puternic gazda sa (constiinta) incat aceasta cedeaza. (analogia cu cancerul care se sinucide ucigindu-si propria gazda, lume).

    Dar ceea ce spun eu mai sus este foarte frumos expus de Bashar: – de la el am si preluat aceste idei care ma atrag extraordinar (daca nu ai auzit de Bashar probabil o sa ai un mic soc, o rezistenta chiar la inceput dar dupa aceea se „obisnuiesc credintele” cu ceva ce este mai altfel)

    Aici este diagrama credintelor: practic structura ego-ului de care vorbeste si Eckhart Tolle

    http://www.scribd.com/doc/58683239/BASHAR-diagrama

    iar aici cursul dat de Bashar in care explica pe marginea diagramei:

    http://fymaaa.blogspot.com/2011/06/bashar-zidurile-credintelor-25062011.html

    Apreciază

  4. Bine te-am regasit,

    Povestea ta cu colegul mi-a amintit de un film frumos care merge pe aceeasi tema, se numeste „That’s What I Am” si este cu Ed Harris. Aici este link-ul – http://www.imdb.com/title/tt1606180/.

    Ca si observator mi-a fost foarte usor sa vad cum functioneaza universul (forma) in povestea ta – tu ai ales intuitiv sa te schimbi, ai ales sa raspunzi cu bunatate si automat ai trecut prin lumile paralele care rezoneaza cu aceste stari, ai calatorit prin lumile in care colegul este schimbat, este bun. Tu ai fost (sau esti) schimbarea pe care vrei sa o vezi in lume, pe care vrei sa o experimentezi. Bunatatea atrage bunatate, violenta atrage violenta (tocmai mi-a trecut prin atentie discursul lui Bobby Kennedy cu putin timp inainte sa moara http://www.youtube.com/watch?v=CnF7NdQnXSE&feature=related (secventele sint din filmul Bobby) dar si a lui Charlie Chaplin din Marele dictator http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=BMUUpg8Ioj0 ), lumile paralele in care colegul tau este rau sau ramane rau sint acolo, toate posibilitatile sint aici, alegerea ne apartine daca le experimentam.

    Ce faina e si sincronicitatea asta, dupa atatia ani sa afli ca si mama ta a trecut prin aceleasi experiente la o varsta similara iar protagonistul avea acelasi nume. Simt ca universul, intuitia vrea sa spuna ceva, chiar striga – oare ce?

    Cam acesta este nivelul nostru constiinta colectiv:


    De acea dorim sa va reamintim cum se nasc traditiile si paradigmele:

    „Un grup de oameni de stiinta au pus intr-o cusca cinci maimute si in mijlocul custii o scara, iar deasupra scarii o legatura de banane. Cand o maimuta se urca pe scara sa ia banane, oamenii de stiinta aruncau o galeata cu apa rece pe celelalte care ramaneau jos.

    Dupa ceva timp, cand o maimuta incerca sa urce scarile, celelalte nu o lasau sa urce.

    Dupa mai mult timp nici o maimuta nu se mai suia pe scara, in ciuda tentatiei bananelor. Atunci oamenii de stiinta au inlocuit o maimuta. Primul lucru pe care l-a facut aceasta a fost sa se urce pe scara, dar a fost trasa inapoi de celelalte si batuta.
    Dupa cateva batai nici un membru al noului grup nu se mai urca pe scara. A fost inlocuita o a doua maimuta si s-a intamplat acelasi lucru. Prima maimuta inlocuita a participat cu entuziasm la baterea novicelui. Un al treilea a fost schimbat si lucrurile s-au repetat. Al patrulea si in fine al cincilea au fost schimbati.

    In final, oamenii de stiinta au ramas cu cinci mainute care, desi nu primisera niciodata o baie cu apa rece, continuau sa loveasca maimutele care incercau sa ajunga la banane. Daca ar fi fost posibil ca maimutele sa fie intrebate de ce ii bateau pe cei care incercau sa se catere pe scara, raspunsul ar fi fost
    ” Nu stim. Lucrurile intotdeauna au fost asa aici…ASA E TRADITITA!”

    Asadar incercati sa ganditi si sa fiti deasupra maimutelor!

    Eu am inceput sa ma uit din nou (dupa 2 ani) la o emisiune care are la baza cele 10 capitole din cartea lui Eckhart Tolle – A New Earth realizata de Oprah exclusiv prin skype, pe internet. In fiecare emisiune se discuta un capitol oamenii din toata lumea interactionand cu protagonistii prin skype (video), email, telefon. Cartea (am luat-o ca audiobook in care chiar Eckart citeste) am parcurs-o de vreo 4 ori dupa ce am vazut emisiunea („lectia” ar fi o eticheta mai buna) iar dupa aceea saream de la o pagina la alta aleator. Oricare pagina sau chiar fragment are inteles, nu este necesar a parcurge cartea in felul convetional pt a intelege. Aceasta carte ori atrage ori nu, dar daca atrage te vei regasi in fiecare fragment.

    Aici este primul capitol discutat restul daca te atrage le gasesti tu:

    Si mie imi place sa inot, este de fapt sportul meu preferat, iubesc apa dar eu chiar actionez in privinta asta. Acum ma duc la inot de 4 ori pe saptamana iar in celelalte zile merge maica-mea plus cate 4 sedinte de sauna consecutive cu dusuri reci de 2 minute intre ele😀. Dar inotul este foarte pervers, la alergare si bicicleta cand ma solicit puternic o resimt fizic si fac pauza in schimb la inot ma resimt psihic. Anul trecut inotam in fiecare zi kilometrii iar dupa 2 luni am picat fizic (mi sa atrofiat tot corpul de la efort, mi-a mancat muschii – mi-am revenit repede) dar psihic rau de tot, mi-am revenit dupa o luna. Am acaparat o oboseala psihica (problema e ca se acumuleaza pe nesimtite lent si se revarsa instant) urata rau, proasta dispozitie. Mie imi place sa exagerez cand imi place ceva asa ca merit.

    Apreciază

  5. BTW, acea bucata de gheata mi-a dat imediat impresia unei aripioare dorsale. The Great White Shark e animalul meu preferat, visez sa inot alaturi de el intr-o buna zi in care e satul😀.

    Apreciază

    • Faaaantastic! Tocmai mi-ai amintit de Marele Alb, animalul asta m-a fascinat enoooorm, ani la randul! Plus ca ador sa inot…🙂 Cel mai feroce animal, o masina de ucis care poate sa nu atace, totusi. Am fost captivata sa citesc si sa incerc sa inteleg cum si de ce ataca sau tocmai de ce NU ataca in anumite cazuri si de ce e atat de „nemilos”, fiind totusi o fiinta extrem de inteligenta. O forta a naturii! Ador delfinii, ca mai toata lumea, dar am fost fascinata de Marele Alb, sau de mecanismele lui de supravietuire si de modalitatile de „imblanzire”. Am… am ramas masca atunci cand am citit ce ai scris…

      Apreciază

  6. Ciao,

    „Azi am vazut cel mai frumos film posibil. Iti multumesc din suflet, Mad, ca mi l-ai recomandat, asa cum mi-ai recomandat si
    “The stoning of Soraya M”” – Cu Placere.

    The Stoning of Soraya M – nu am mai vorbit despre acest film cu nimeni, tu esti singura la care am recomandat acest film, este un film care descrie o poveste reala, care sincer mie nu mi-a placut si prin urmare nu recomand ceva ce mie nu imi place dar in cazul tau am simtit intuitiv sa ti-l recomand asa ca am ascultat intuitia. Am copiat din nou filmul pe calc, ma gandesc sa vad cum il voi percepe dupa 2 ani de la prima vizionare dar nu prea ai dau tarcoale, gasesc mereu alte filme pe care sa le vizionez.

    In schimb The Dreams May Come l-am tot recomandat prietenilor dar nu s-a gasit vreunul sa il vizioneze. Cum spui si tu, lucrurile vin cand esti pregatit, nici mai repede dar nici mai tarziu. Eu l-am vazut de doua ori la aproape un an diferenta, a doua oara am luat o varinta HD si a meritat pe deplin in schimp perceptia mi-a ramas aceeasi. Din perspectiva mea Chris si-a ratat
    incarnarea pentru a o salva pe Annie. Chris este o fiinta cu mult mai evoluata decat sotia lui ceea ce i-a permis sa treaca mai usor peste socul deceselor copiilor lor – faptul ca a ales sa fie doctor pediatru plin de umor si rabdare nu este o coincidenta, el a trecut cu brio testul constiintei (prin acceptarea a ceea ce este, prin iertare) si prin urmare a si plecat in alta dimensiune pentru
    a evolua intr-o lume, cu care rezoneaza. Nici cat a stat cu Annie dupa moartea copiilor nu a ajutat-o pe aceasta prea mult deci nu prea mai avea ce face pe aici, poate doar sa fie tras in jos de aceasta. Dar ei doi nu erau un cuplu oarecare, erau ceva ce i-a surprins si pe cei din planurile mai inalte (pe Dr. Albert care se dovedeste a fi fiul sau si care se ocupa de integarea fiintelor pe alta scara evolutiva), erau suflete pereche. Pentru cineva care nu a experimentat iubirea neconditionata (aici ma regasesc) i-ar fi greu sa inteleaga cum Chris care era pe cale sa ajunga intr-o lume foarte frumoasa (probabil fara antagonisme, fara negativitate) a ales sa plece in „iad” dupa Annie si nu doar sa isi rateze incarnarea (sa revina inapoi pe Pamant si cu tot ce implica acest lucru – printre monstrii) dar a riscat sa ramana blocat in iadul ei. Foarte frumos a fost expus faptul ca iadul (dar si raiul) nu este nimic altceva decat ceea ce sintem noi iar in acest caz a fost descrisa lumea din interiorul Anniei, starea ei de dispozitie, gandurile si emotiile, adica un iad total in care nu mai putea trai incarnata deoarece nu accepta ceea ce este si nu putea ierta (multi oameni cand ajung la un prag in care nu mai suporta durerea, suferinta se predau momentului, accepta si se trezesc dar si mai multi mor pentru ca nu aleg sa accepte). Pana la urma amandoi revin pe planeta la acest nivel de contiinta pentru a mai repeta clasa inca o data dar de data aceasta se intilnesc de copii si de aici probabilitatea ca ei si mai ales ea sa se dezvolte creste substantial (probabil vor promova clasa de data aceasta).

    „Da, dar e profund gresit sa alegi in locul lui Dumnezeu cand anume se va duce. ”
    „Cine suntem noi ca sa ii luam altuia dreptul la suferinta data de destin? De unde stim noi care este rolul acelei suferinte?” – eu percep diferit lucrurile – din perspectiva mea eu sint d-zeu (faptul ca scriu cu litere mici nu este „greseala” ci doar arata ce simt eu pentru aceasta eticheta complet compromisa de religii si alte nebunii, motiv pt care folosesc etichete precum contiinta, nemanifest, liniste…) la fel cum si tu esti d-zeu si toti sintem zei iar alegerea de a curma suferinta oricui inclusiv a mea mi se pare perfect justificata atata timp cat resptect liberul arbitru al celuilat (in cazul cainelui care nu vorbeste pot simti intuitiv daca imi da acordul sau nu).

    „Unii oameni foarte dragi si apropiati totusi nu vor sa faca asta, sa treaca prin ce trecem, sa vada realitatea noastra cu ochii lor, sa cearna durerea noastra prin sufletele lor sau sa ne impartaseasca bucuria. Iar asta e ok. Se cheama liber arbitru.” Aici te referi la faptul ca oamenii nu doresc sa invete din suferintele noastre pt a putea sa se fereasca de ele? – Eu unul invat mereu de la ceilalti lucrurile nagative, nefaste pentru ca eu unul nu doresc sa le experimentez, aleg sa traiesc prin altii aceste momente, ALEG sa experimentez doar frumosul si buna dispozitie atata timp cat tine de mine acest lucru.

    Nici nu m-am gandit la ce semnifica acea zi „Double D” pentru ca am vazut-o mereu intuitiv (fara ratiune) ca aniversarea zilei in care s-au intilnit pe lacul din Elvetia. Acum mi-ai dat de gandit =)) decision, divorce?.

    Ai facut o recenzie foarte frumoasa a filmului, Felicitari!!!

    Apreciază

    • Na, ca-mi raspund singura! Sunt adanc miscata… sincronizarea asta! Acum vreo doi ani, o persoana foarte draga m-a asigurat ca toti ajungem la aceeasi destinatie, DAR fiecare mai devreme sau mai tarziu, dupa cum alegem, in functie de cat de pregatiti suntem sa primim Adevarul (acum inteleg chestia cu Adevarul, Calea si Viata, hmmm… ce chestie, e vorba de Iisus). Gandul asta m-a bucurat, dar m-a si intristat, pe mine, care mereu am vrut sa-i „salvez” pe toti.🙂 E atat de reconfortant sa inteleg ca ajungem intr-adevar toti la aceeasi destinatie, inapoi in TOT, DAR fiecare atunci cand se decide sa treaca CLASA. Unii vor musai sa ramana repetenti, se blocheaza fie in suferinte, fie in placeri si refuza sa le depaseasca. VOR liber ales sa repete clasa, sa treaca prin noi si noi suferinte si greutati, e doar alegerea lor si trebuie respectata. Dar e minunat sa STIM ca TOT acolo vor ajunge, mai devreme sau mai tarziu, ca vom fi IMPREUNA oricum, cu totii, ca nu pierdem nimic din ce ne e drag.
      Mama mi-a povestit acum ca a avut un coleg de banca, FLORIN Tiganul, pe care a fost singura din CLASA care l-a acceptat ca si coleg, toti fugeau si se fereau de el fiindca era tigan. Desi bunica, mama ei, o ameninta, ca si pe mine de altfel, cu cea mai grea si infricosatoare „pedeapsa” pentru noi: ca ne da la tigani! Dar mama l-a acceptat coleg de banca si a impartit cu el pachetelul de acasa, consimtind sa tot primeasca de la el… magiun, fiindca atat avea el de mancare de acasa. De asta ceilalti ajunsesera sa rada de ea si s-o porecleasca „Auras Magiun”. Dar ea, la fel ca mine, se simtea extrem de protejata de tiganul de care se temeau toti. La fel ca mine, dupa cum am aflat ACUM de abia, nu s-a folosit de forta si protectia colegului, desi un alt coleg o alerga si voia s-o bata… E fantastica sincronizarea asta!!!
      Cand mama mi-a spus de Florin Tiganul, mi-am amintit ca pe colegul meu il chema tot Florin, nu Radu… Uf…

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: