Femeia cu ochi albastri

Intamplarea mi-a tot adus-o in cale. Prima data, parea pierduta intr-o curte si am intrebat-o unde puteam gasi un xerox, fara sa stiu ca era functionara fix la biroul la care aveam eu probleme de rezolvat. Cred ca privirea ei m-a determinat sa intru in vorba. O silueta ca un fum, parca mumificata, de o fragilitate aproape casanta, in care parea ca singura forma de viata era oceanul albastru, ca seninul de vazduh, din ochii ei imensi si tristi.

Acum, cand scriu, parca ma urmareste inca acea privire magnetica, in care se concentra lungul sir de lupte si suferinte ale acestei fiinte ravasite. S-a oferit sa ma ajute. Avea gesturi pripite, de o nesiguranta care ii vadea tulburarea. Situatia devenise paradoxala, aproape simteam eu nevoia sa o ajut… sa ma ajute sau sa se ajute. Chipul ei avea o paloare cadaverica, constrastand cu negrul corb al parului strans umil, spanzurand stingher peste umerii ingenuncheati ca de o prea mare corvoada.

Am privit-o adanc in ochi, oprindu-mi, pret de o respiratie, timpul in loc. A inceput sa turuie despre necazurile ei, raspunzandu-mi la intrebarile nerostite. Simteam ca avea nevoie sa vorbeasca si i-am oferit urechi de auzit. Privirile albastre rataceau, maturand podeaua, se ridicau timid spre ferestre, recadeau, alunecand neputincios de-a lungul peretilor, apoi de abia dupa aceea  indrazneau sa ramana o clipa, ca intr-o gara, in ochii mei, pentru acea secunda in care se odihneste timpul.

Trebuia un aparat de masurat care inca nu s-a inventat. Albastrul sters si ravasit de suferinta crestea electric, se transforma in albastru intens, apoi parea ca-i tasnesc scantei din ochi cand isi raspundea singura, atintindu-ma: „Pot, stiu ca pot, doar ca e greu acum, mi s-au adunat multe pe cap. Sotul e bolnav de TBC, e internat in spital si nu stiu cum isi va mai gasi slujba dupa aceea, nu stiati ca patronii sunt reticenti la cei care au fost bolnavi de asa ceva? Si copilul, copilul e in analize, sa vedem daca a luat si el, deja ii fac tratament preventiv. Numai eu nu am nimic, dar sunt ametita, vedeti, eu nu am nimic, stiu, stiu ca totul va fi bine. Cumva…”

Imi spunea cu mirare vinovata ca nu are nimic, aratandu-mi venele subtiri si aproape uscate ale mainilor stravezii.

Am revazut stafia, rupta parca din filele lui Eliade, in alta zi. Parea complet pierduta, ca un copil stingher, printre vrafuri de documente si formalitati stupide, care fac indoielnica granita dintre necesitate si tembelism birocrat. Am stat de vorba, dar realitatea ma dezlipea brutal de ea, ca de un duh, femeia cu ochii albastri ma indemna sa revin la chestiunile mele stringente, s-o las, sa-mi vad de treburi, ca apoi sa mi se agate timid de brat, recitandu-mi litania putintei si neputintei sale.

Nu mi-a rezolvat, intr-un final, problemele, asta au facut-o ametitor de rapid alte doua femei, de la un alt birou. Ea era prea ratacita in lumea ei de durere, ca sa jongleze abil cu popicele unui sistem stramb. Celelalte doua erau diametral opuse. De data aceasta, insa, cele doua femei, posesoarele unor priviri caprui, pline de luciditate, mi-au observat mie o mina abatuta, obosita, si m-au scuturat. „Ce ai, femeie? Revino-ti, zici ca esti pe alta lume! Hai, ce naiba!”

Ma concentram cu greu, mintea mi se inecase in oceanul albastru spectral, dar m-au scos din reverie franturile din discutiile purtate intre cele doua femei cu o a treia, in care primele isi povesteau pe scurt palmaresul de nefericiri. Una isi ingropase in decurs de un an, succesiv, fratele, sotul, tatal si socrii. Cealalta ramasese brusc vaduva, sotul i se stinsese socant de rapid, dovada ca un barbat zdravan, puternic, poate ceda extrem de usor, lasandu-i pe ceilalti, mai slabi, sa-si cearna pe mai departe zilele de putinta, pe alocuri lipsita de glorie.

Intr-o alta imprejurare, eram pe strada, cand am simtit instinctiv o privire risipita pe trotuar. Un corp care se prelingea cu viteza inertiei, o umbra invaluita in culorile serii, un cap plecat, doborat, o fiinta care parea ca inoata in valurile potrivnice ale vietii, nu doar merge pe un cenusiu si tern trotuar. Era femeia cu ochii albastri. Am oprit-o si mi s-a parut ca o trezesc dintr-un vis. Sau, mai degraba, din cosmarul mintii ei. M-a privit ca un copil somnoros, care mijeste ochii. M-a recunoscut imediat, i-am scuturat frateste bratul si ea mi-a crescut nivelul glicemiei printr-un zambet.

Apusul se scurgea printre ramurile copacilor, dar pe chipul ei deja rasarise luna, asteptand sa reflecte primele raze din zori. „E mai bine. Suntem toti mai bine. Da, am incercat de toate, si naturiste, le stiu. Le stie mama mai bine, stiti, ea a avut cancer acum cinci ani. Cum? De care? La san. Medicii nu i-au mai dat nicio sansa, i-au taiat un san si jumatate din al doilea. A pornit de la tiroida. I-au zis ca nu mai are mult de trait. Da, mama e puternica, stiti cum s-a salvat? Mananca totul crud, nici nu stiu cum de a putut, dar uite ca a reusit si e bine acum. Stiu ca totul va fi bine. In final, totul va fi bine…”

Asa am aflat ca mama stafiei cu ochi albastri era raw-vegana si traia deja nepermis de mult peste prognosticurile medicilor, contrazicand cu tupeu evidentele statistice. Poate ca durerea are un rost, uneori, femeile nasc din ea viata si iubirea. Forta fragilitatii lor rezista, ca o salcie in bataia vantului, acolo unde un barbat zdravan isi poate da duhul, invins, ca un copac lovit de trasnet.

Asa ca, doamnelor, poate ar fi timpul sa ne asumam puterea si sa incepem sa traim (si) pentru noi?!  Doamnelor, puterea de a oferi un zambet darama muntii mai repede decat ar sapa lacrimile o forma de inima intr-o piatra!

Sa ne deschidem sufletul ca pe o cutie a Pandorei, fara frica, fiindca acolo nu este numai suferinta, undeva, bine ascunsa, este si speranta, dar o gasim numai dupa ce imbratisam cu iubire toata durerea din sufletele noastre!

Pentru celelalte doamne s-au inventat telenovelele, tabloidele si ciocolata…

Copyright Logo Livia Bonarov

Preluare continut de pe acest site.
Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: