14 grame

„Cum se face ca doi oameni care au gusturi si hobby-uri si valori comune, care au chiar si un copil frumos si sanatos, care nu au probleme financiare sau de sanatate, sa nu mai vrea sa stea impreuna? Cum se face ca flacara care i-a adus impreuna sa se fi stins si sa lase in urma nimic? Tacere, gol, tristete?

Primul lucru care mi-a aparut in minte a fost raspunsul pe care mi l-am dat eu insami in circumstante aparent diferite, pe un subiect aparent complet diferit. Ajunsesem la un nivel critic al greutatii corporale si la un nivel la fel de critic al respectului de sine, al sanatatii si bucuriei de a trai. Si m-am intrebat, in mod firesc, cum ajunsesem oare aici. Ce anume a facut ca, intr-un interval relativ scurt, de numai 5-6 ani, sa trec de la bucuria unui trup sanatos, mobil si armonios, la povara zecilor de kilograme in plus?

Povara, atat la propriu, cat si la figurat, deopotriva. Iar simplitatea raspunsului m-a lovit cu puterea unei locomotive in miscare: cate 14 de grame pe zi – atat arata calculul sumar pe care l-am facut, impartind numarul de zile care trecusera la numarul kilogramelor in plus.

Primul reflex a fost, in mod evident, sa refac calculul, pentru ca numai 14 de grame zilnic nu pot cauza atata rau, nu-i asa? 14 grame reprezinta greutatea unei lingurite de cafea ceva mai pline, greutatea unui ruj mai mititel, si numai a zecea parte din greutatea unei piersici coapte. Prin comparatie cu cantitatea zilnica de mancare ingerata – adica undeva intre 500 si 850 de grame, fara a tine cont de apa bauta, 14 grame este infim.

Apoi m-am deprimat foarte foarte tare, pentru ca am realizat ca nu facusem nici macar efortul ilar, minimal, de a tine cele 14 grame departe de mine. Nu de alta, dar mi-ar fi fost de ajuns sa fiu atenta, de trei ori pe zi, la ce anume am de gand sa mananc, ca sa nu mai fie nevoie de masuri drastice sau sa ajung in situatia dramatica in care ajunsesem.

Apoi mi-a trecut prin cap faptul ca oglinda nu iti arata niciodata diferente atat de mici, de la o zi la alta. Si te obisnuiesti cu o imagine extrem de asemanatoare in exercitiul zilnic de contemplare in oglinda, si doar te poti mira din cand in cand ca nu te mai incap cum trebuie hainele, pentru ca, nu-i asa, nu iti explici fenomenul…

Ma intorc acum la ce spuneam initial – cum ajung doi oameni care s-au iubit, au enorm de multe valori in comun, au si un copil impreuna, sa se desparta? Cum?

creation of adam

Iar raspunsul nu mai pare asa de greu de dat, pentru ca in economia vietii de zi cu zi, acesti doi oameni, ca si mine de altfel, au uitat putin cate putin de sine si de celalalt, si au adaugat, zi de zi, cele 14 grame de izolare intre sufletele lor. 14 grame de distanta sau inflexibilitate sau comoditate sau egoism, sau greseala. In fiecare zi, pana cand cele 14 grame zilnice au format un zid de dupa care vocea celuilalt nu mai ajungea la suflet, de dupa care ochii celuilalt nu mai razbeau, de dupa care mana celuilalt nu ii mai atingea.

Poate ca de aceea spun marii psihologi ca reteta unei relatii de durata este aceea a vesnicului contact cu celalalt, a vesnicului dialog, atingeri, cautari a celuilalt. A discutiei clarificatoare, atunci cand lucrurile nu par a merge bine, a cerutului de iertare atunci cand gresesti, a straduintei de a nu repeta lucrurile care il ranesc pe celalalt, a bunatatii cu care ierti, uiti si o iei de la capat. In fiecare zi. Doar 14 grame.”

(un text scris de Aurelia Dinu)

Anunțuri

Perfect sanatos

Privesc un cuplu cu un copil, in a treia zi la mare, la plaja. E greu sa treaca neobservati. Sunt tineri, frumosi, atrag atentia. Se cearta tot timpul. In prima zi, el era suparat fiindca ea uitase ceva. Ieri, ea il certa pentru ca nu avusese grija de fiul lor, care fugise spre mare si isi udase adidasii. Mereu se ataca reciproc si e foarte ciudat, in contradictie cu frumusetea si aproape perfectiunea lor aparenta, din exterior.

Fiul lor are vreo 4 ani. Azi, statea deoparte si privea copiii care faceau baie in mare. Desi era cam racoare afara, copiii intrasera oricum in apa. Baiatul era imbracat cu pulover si jacheta, avea gluga pe cap si esarfa la gat.

– Sa nu te apropii de apa! striga mama la el. Femeia are un tatuaj frumos pe picior. Poarta ochelari negri, de soare.
– De ce-l imbraci asa gros, de zici ca-i iarna? protesteaza sotul ei.
– Dar ce ar trebui, sa-l las sa faca baie in mare la 15 grade? Avem un copil bolnavicios.
– De aia e mereu bolnavicios, fiindca ii “dezvolti” imunitatea cu haine groase…
– E bolnavicios! Daca face baie acum, face angina. Te duci tu la doctor cu el?
– Deci mai bine il imbracam gros ca sa-l protejam de boli, se enerveaza barbatul.  Se ridica, se repede la copil, ii scoate esarfa si jacheta.
– Imbraca-l la loc! tipa femeia.
Cei doi se cearta, dar pana la urma ii scot puloverul copilului, care ramane doar cu jacheta. Parintii raman certati.

Pe drumul spre plaja, trecusem pe langa un sanatoriu de tratament pentru copii cu paralizie cerebrala si alte boli grave. Faceau gimnastica de dimineata si mamele le ridicau copiilor mainile si picioarele, fiindca ei erau incapabili sa o faca singuri.

Privesc marea si ma gandesc: “Parintii astia, care s-au certat adineauri, nici macar nu sunt constienti ca au un copil perfect sanatos.”

la mare

– Ai zis ca luam avionul si mergem in Cipru, o aud pe femeie, de sub patura in care e invelita. Acolo e soare, e cald. Pana la urma, ce vacanta la mare mai e si asta? Avem doua valize cu haine subtiri.
– Stii de ce n-am mai mers, i-a raspuns suparat barbatul. Atat ne permitem anul asta. Vrei sa stai acasa? Vrei sa-ti gasesti pe unul mai bogat?
Se pare ca femeia il atinsese intr-un punct dureros. Ar fi putut sa-i fie alaturi, ca doar ii promisese ca va fi langa el, la bine si la greu.
Cunosc oameni care nu au fost niciodata la mare. Nu au posibilitati financiare. Si e posibil sa nu aiba niciodata.

Privesc marea si ma gandesc ca oamenii astia nici nu-si imagineaza cat sunt de bogati.

– Vreau sa merg in costum de baie pe plaja. Sunt tanara si frumoasa. Vreau sa postez fotografii cu mine, bronzata, pe Instagram. Viata trece…
Femeia isi pune ochelarii de soare spre a-si ascunde lacrimile.
– Uite, a iesit soarele, ii raspunde sotul. Da-ti jos hainele, sa-ti fac poze. Da, esti frumoasa. Uite, oamenii inoata. Tu de ce stai in trening?
– Bate vantul. Mi-e frig, ii raspunde ea si se inveleste mai bine cu patura.
– Vino incoace…
Barbatul se apropie de ea, s-o ia in brate. O strange la piept, o saruta pe frunte. Ea e suparata si il respinge, dand din umar. Da, e tanara si frumoasa si atata timp cat e asa, isi permite sa se poarte astfel.

Privesc marea si ma gandesc ca femeia asta nu vede cum viata ei, in care este frumoasa si iubita, nu trece, doar se petrece zilnic, cu un rost. Dar ei nu-i este de ajuns. I se pare ca fericirea e in alte lucruri. La alta mare, langa alt barbat. E tanara si naiva.

Trece pe langa noi un batran orb, purtand ochelari negri, dar nu de soare. Paseste zambind. Nepoata il tine de mana si il indruma pasii. Se vede ca-i cam plictisita, fiindca batranul merge foarte incet, dar isi iubeste bunicul, dupa grija pe care o manifesta. Il avertizeaza la fiecare pas:
– Un val! Uite acum vine un val!
Dar batranul, parca intentionat, paseste mai mult catre mare, desi si-a udat deja pantalonii suflecati.
– Bunicule, doar te-am avertizat!
Pasesc impreuna si zambesc.
– Mama, bunicul asta e orb? ma intreaba fiul meu.
– Da, dragul meu, dar nu doar el.
– Dar cine mai este orb?
Ma uit la femeia care s-a ridicat adineauri sa-si imbrace fiul cu puloverul. I se parea ca baiatul tremura de frig. Barbatul ei s-a ridicat si el, infuriat. A inceput sa-si stranga lucrurile, ostentativ, ca sa plece.
– Se pare ca in jurul nostru sunt multi oameni orbi, care nu vad lucruri evidente…
– Dar de ce nu le vad?
– Fiindca nu-si dau seama ca sunt orbi.
– Si le vor vedea vreodata?
– Sper ca da, copile. Si mai sper ca nu va fi prea tarziu…

Sursa: http://www.matrony.ru/molodyie-krasivyie-neschastnyie

Vindecare prin tacere

Tacerea este terapeutica, are o putere vindecatoare extraordinara, de care adesea nu suntem constienti. Vorbirea ne consuma energia, ne agita mintea si ne distrage cu usurinta atentia. Gandurile se multiplica mereu, gandim chiar si in timp ce vorbim, chiar si in timp ce vorbeste altul. Cuvintele devin un fel de teatru manifest minor, in timp ce realitatea subtila pare sa se petreaca in spatele cortinei, in gandurile fiecaruia, care functioneaza cu viteza infinit mai mare. Daca fiecare gand ar fi rostit, timpul unei vieti nu ne-ar ajunge spre a le grai. Iar “Infernul” lui Dante ar fi insignifiant, comparativ cu viziunea haotica a gandurilor oamenilor. Daca n-ar fi asa, ar fi sanatate, pace si armonie pe Pamant.

Tacerea este de foarte mare folos in orice tip de boala. Asa cum postul alimentar este postul trupului, tacerea este postul mintii. Tacerea are un efect foarte puternic si eficace de regenerare. Toate religiile si orientarile spirituale pretuiesc si recomanda tacerea ca pe o deosebita virtute si chiar fac din ea o practica, o cale in sine. Se spune ca linistea poate calma fricile prin care exista ego-ul. “Tacerea ofera raspunsuri”, spunea misticul Rumi.

Undele sonore ajung la creier ca semnale electrice, prin ureche. Corpul reactioneaza la aceste semnale, chiar si in timpul somnului. Muzica, televizor, calculator, radio, plus bazaitul cvasi-permanent pe care il cream si il intretinem in capul nostru, prin atatea si atatea ganduri. Cate clipe petrecem, zilnic, in liniste desavarsita?

In 2011, Organizatia Mondiala a Sanatatii a definit poluarea fonica drept “ciuma moderna”, declarand in mod oficial: “exista dovezi coplesitoare ca expunerea la zgomotul ambiental are efecte daunatoare asupra sanatatii populatiei.”

Linistea ne elibereaza de stres si de tensiune, spun studiile stiintifice. S-a descoperit ca poluarea fonica creste tensiunea arteriala si afecteaza starea generala de sanatate. Zgomotul sporeste stresul, activand amigdala din creier si crescand secretia hormonala de cortizol, potrivit cercetarilor stiintifice.

linistea rumi

Linistea ne reincarca resursele mentale. Cerintele cotidiene ale vietii moderne ne determina sa folosim foarte mult cortexul prefrontal, de care depind gandirea ordonata, luarea de decizii si rezolvarea problemelor. Rezultatul este scaderea atentiei. Devenim distrasi, obositi psihic, si depunem din ce in ce mai mult efort spre a ne concentra.

Tacerea poate regenera literalmente creierul. Linistea, tacerea sunt terapeutice, mai ales in afectiuni precum depresia sau Alzheimer, care sunt asociate cu un nivel scazut al regenerarii neuronale in hipocamp. Un studiu din 2013, pe soareci, a dezvaluit ca 2 ore petrecute in liniste, zilnic, au ca efect dezvoltarea de noi celule in hipocamp, regiunea-cheie din creier asociata cu invatarea, memoria si emotiile. Cercetatorul Imke Kirste a declarat ca acele noi celule, dezvoltate in creierul soarecilor, s-au transformat in neuroni functionali.

In 2011, Ministerul Turismului din Finlanda a demarat o campanie care folosea linistea ca produs de marketing. Intentia era de a ademeni oamenii sa viziteze Finlanda si sa experimenteze frumusetea acestui taram linistit. S-au folosit fotografii cu persoane singure, in natura, insotite de sloganul: “Liniste, va rugam”. Simon Anholt, specialist international in branding-uri nationale, a adaugat: “Fara vorba, doar fapta.”

“Toate lucrurile profunde si emotiile legate de acestea sunt precedate si insotite de liniste.” (Herman Melville ) Asadar, tu vorbesti fluent tacerea?

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

 

Cum sa-mi gasesc linistea

Daca ti-ai pierdut linistea si n-o poti gasi, cu siguranta ai avut-o si stii ce bine era cu ea. Problema e ca oamenii isi conditioneaza singuri linistea, de aia o pierd si simt ca n-o mai gasesc. Ea e tot acolo, sade bine mersi. Daca imi rezolv cutare problema, voi fi linistit. Daca eu si cei dragi suntem sanatosi, sunt linistit. Daca am bani, sunt linistit. Depinde si de cantitate, desigur… 🙂 Daca, daca, daca… Linistea e coana mare si nu-i place sa fie conditionata de nimic. Dansa e anticamera iubirii.

Aud azi tarasenie de la o prietena. Cum ca si-a pierdut linistea si ii e greu sa si-o recapete. Ce se intamplase? Pai, caz grav, tragedie, catastrofa! Facuse curatenie si intrase barbatul incaltat in casa, se dusese glont la bucatarie fiindca ii era omului sete. Linistea ei s-a dus, insotita de curatenia facuta, in urma unor urme de pantofi. Pai, na iubire! Cum sa iubesti fara liniste? Daca linistea depinde de curatenie si curatenia depinde de descaltatul omului, cum sa ai liniste si cum sa iubesti? Ce iubesti, mai exact? Daca zici ca iubesti linistea, doar ce ai inselat-o. Ai iubit mai mult curatenia. Daca zici ca-ti iubesti barbatul, doar ce l-ai inselat. Fiindca ti-a pasat mai mult de curatenie decat de faptul ca venise insetat de la munca. Daca te iubeai pe tine, nu renuntai la propria-ti liniste.

Linistea e tot acolo, la locul ei. In anticamera iubirii. Senzatia ca-ti pierzi linistea e doar senzatia indepartarii tale de ea. Tu intri in alta stare, care nu-i de liniste, tocmai fiindca iti conditionezi linistea de multe si marunte, de multi „daca…”

Linistea e centrul fiintei noastre. In loc sa graviteze toate in jurul ei si depinzand numai si numai de ea, noi o tratam ca si cum ea ar trebui sa graviteze in jurul tuturor si sa depinda de toate maruntisurile. Linistii nu-i pasa de toate astea. N-avem decat sa credem ca linistea e negociabila, exact aceasta negociere ne va da starile in care traim, care ne sunt mai casa decat locuinta in care stam. “Acasa” e mereu starea in care suntem, pretutindeni. Nu degeaba se spune ca primul pas spre intelepciune e sa nu te nelinistesti, fiindca e oricum inutil.

Cum sa-mi recapat linistea? Nu-i nevoie sa o regasesti, n-ai pierdut-o, ea e tot acolo unde ai lasat-o. Doar alunga gandurile care iti dau alta stare decat cea de liniste si atat. Gandurile si emotiile respective devin casa in care traim. Linistea nu dispare niciodata, noi preferam sa traim in alta stare, in care nu ne simtim bine.

Concret, ce ai rezolvat daca ai iesit din starea de liniste? Faptul e consumat. Curatenia a fost compromisa. Ce rost are sa iesi din starea de liniste? Dai timpul inapoi cumva, e cumva posibil sa nu se intample ceea ce deja s-a intamplat? Nu. Daca e asa importanta curatenia, n-ai decat s-o faci la loc, desi oricum nu-i perena. Se va murdari din nou. Daca nu s-ar intampla acest ciclu de schimbare spontana si totul ar fi peren, insasi existenta noastra pe aceasta planeta nu ar mai fi posibila, atat cat este.

De fiecare data cand parasim starea de liniste, nu reusim decat sa inrautatim mult mai mult situatia din cauza careia iesim din starea de liniste. Adineauri aveam liniste si curatenie, acum am urme de pantofi si sunt suparata pe sot, fiindca ii era sete si s-a grabit, stricandu-mi curatenia si linistea. Nu stia, saracul, ca linistea mea depinde de el, de curatenie,  de faptul ca trebuia sa astepte la usa sa-i dau un pahar de apa, in timp ce se descalta si imi facea mie pe plac.

E tragi-comic faptul ca agitatia, nelinistea si nefericirea nu rezolva niciodata nimic, doar se multiplica. Omul se nelinisteste pentru ca-si conditioneaza singur linistea. In mod paradoxal, ma agit ca sa-mi gasesc linistea.

Te nelinistesti, te imbolnavesti si e mai rau. Te nelinistesti si mai tare, fiindca vrei sa te insanatosesti. Mereu va fi o problema, o cauza pentru care „merita” sa te nelinistesti, nu-i asa? Imi povestea deunazi un om cum a inceput sa aiba probleme cu coloana vertebrala, din cauza ca mergea mereu aplecat, coplesit de griji care il apasau permanent. Care era cauza? Mersul? Grijile? Cauza tuturor problemelor este iesirea din starea de liniste. Sanatatea depinde direct proportional de liniste, nu invers. E un fapt demonstrat stiintific.

Linistea n-are nicio vina si nu pleaca nicaieri. Adevarul e ca ne place teribil sa inventam motive de neliniste. Pentru unii dintre noi, asta a devenit o a doua natura, impotriva naturii, altfel parca nici nu simtim ca existam. Sunt nelinistit, deci exist.

In liniste, simt ca mor. Cum adica sa nu fie toate cum vreau eu, cum gandesc eu, cum cred eu, cum imi place mie? Ce viata mai e si asta? Adevarat va spun: o viata agitata si plina de nefericire.

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Privim lumea, in care se intampla atatea. Noua ni se intampla atatea. Si nu intelegem pentru ce. Ce am facut? Ce am gresit? De ce eu, de ce noi, de ce cutare, de ce nu cutare? Iar raspunsurile sunt mereu incomplete, uneori imposibile, inaccesibile.

Pentru ce ne intrebam toate astea? Pentru ca nevoia de a intelege ascunde nevoia de control, de siguranta. Atunci cand nu putem afla raspunsuri, ne putem intreba pentru ce ne intrebam, fiindca raspunsul poate sa se afle exact acolo, in propria noastra intrebare. Vrem sa intelegem pentru a sti ce avem de facut, cum sa reactionam la ceea ce ni se intampla si la ceea ce observam in jur. Tipurile de reactii pe care le-am invatat sunt adesea inutile sau chiar mai nocive decat insasi problema cu care ne confruntam. Si atunci ne intrebam care e cauza, ca sa stim cu ce avem de-a face si ce putem face.

Ni se intampla lucruri rele si observam lucruri rele in lume. Ne intrebam pentru ce se intampla toate acestea. Dar, vai, toate raspunsurile disponibile, rationale, logice, inteligibile, sunt total nesatisfacatoare. Ramanem doar cu propria perceptie si nimic mai mult. Tot ce vedem e tot ce avem, nimic mai mult. Percepem ceva rau si in acea stare de perceptie ne simtim rau. Cam asta e toata scofala din toata povestea despre atractia Universului.

Pai, da, dar uite, vad un om care omoara un om, cum poate fi asta bine? Vad ca am probleme de sanatate, cum poate fi asta bine? Vad ca mi-e copilul nefericit, cum poate fi asta bine? Vad ca n-am bani destui, cum poate fi asta bine? Vad ca nu sunt atatea si atatea asa cum cred eu ca ar trebui sa fie, cum consider eu normal sa fie, cum cred eu ca ar trebui sa fie, ca sa-mi fie mie bine, cum poate fi asta bine?

Cand te privesti pe tine si lumea doar prin punctul tau de vedere si a ceea ce consideri tu a fi bine si normal, traiesti prin prisma perceptiei unui standard propriu. Al tau si numai al tau. Unii se intersecteaza cu anumite aspecte ale acestui standard si ti-l confirma, altii nu. E ca si cum ai vrea sa se dea ora exacta a lumii de la tine, nu de la Greenwich. Acest standard devine punctul tau de reper si la el raportezi tot ce exista. Practic, compari totul in functie de acest standard. Si esti nefericit cand iti da cu virgula.

Vestea proasta e ca mereu iti va da cu virgula. Niciodata, dar niciodata standardul propriu nu iti va aduce liniste si multumire. Precum spunea Gaur Gopal Das: “Cu cat ducem mai mult o viata a lui EU, cu atat EU va fi mai frustrat. Pentru ca oamenii nu exista pe lume ca sa va indeplineasca asteptarile.”

„Cand viata ti se destrama, poti fie sa te dezvolti personal, fie sa dezvolti o tumora…” (Lissa Rankin, medic care nu s-a putut vindeca prin remediile medicale pe care le invatase). Ce inseamna sa te dezvolti personal? Inseamna sa dezvolti perceptia si gandirea acelui EU, care te face din ce in ce mai frustrat. S-o duci pana la nivelul la care conditionarea care te poate frustra nu te mai poate afecta. Iar acest nivel, la cel mai inalt nivel, este sa renunti la EU, la gandirea care nu poate intelege totul, la perceptia care separa si limiteaza totul si chiar si la nevoia de a intelege. Ca sa fii fericit, sarac cu duhul.

De unde putem sti ca un om care omoara alt om face un rau? De unde stim ca n-a omorat un nou posibil Hitler, de exemplu? Nu putem sti. N-are rost sa ne gandim la ceva ce nu putem sti cu siguranta. Niciodata nu ne va putea lamuri stiinta. Tot ceea ce observam ne impinge catre schimbarea perceptiei, pana la a fi capabili sa admitem macar atata lucru intelept, inceputul si sfarsitul filosofiei: “Stiu ca nu stiu nimic” (Socrate).

Ce sa fac atunci cand nu stiu nimic? Cum sa inteleg ce nu pot sa inteleg? Simplu, nu inteleg si nici nu ma mai straduiesc sa inteleg. Nu e productiv. Las asa. Accept ca, indiferent ca-mi convine sau nu, ca inteleg sau nu, se intampla. Fac tot ce pot si atat. Pot avea revelatia ca, atata timp cat voi depinde de standardul meu despre mine si despre lume, nu voi putea fi niciodata fericit, nici macar linistit si impacat. Sa renunt la standardul meu e ca si cum as muri. Ca si cum o parte din mine ar muri. E ca si cum mor in si pentru lume, odata cu standardul meu, si in acelasi timp realizez ca mi s-a oferit sansa de a intelege, totusi, ceva. Ca linistea, impacarea si fericirea mea nu depind de standardul meu propriu si de raportarea a tot ce exista la el, ci de starea mea interioara, dincolo si in pofida oricaror conditionari.

“In lume exista o singura boala: anemia spirituala” (dr.Julian Johnson) Care sunt simptomele acestei boli? Ca ne confundam identitatea. Cine suntem, cine esti, cine sunt? Fiecare se crede si se poarta precum Dumnezeu in lume. E ca si cum am juca un joc virtual, pe computer, si ne-am supara si frustra ca nu-i asa cum am vrea. Jocul ne place, dar nu ne plac regulile si conditionarile lui. Nu putem face tot ce am vrea, in joc, fiindca nu l-am creat si programat noi. Nu putem intelege cine l-a creat si programat.

Cea mai importanta si dificila intrebare este: “Cine esti?” Ti se spune ca esti Dumnezeu, dar habai n-ai ce ar putea insemna asta. Ti se spune ca esti nimic, dar habar n-ai ce inseamna asta. Cine esti TU, cel de la care vrei sa se dea ora exacta? Nimic in lumea asta si Dumnezeu dincolo de ea.

Si lumea? Cum ramane cu ea? Cum o sa fie ea fara mine? Bine mersi, asa cum a fost dintotdeauna si cum va fi mereu. Lumea continua la fel dupa ce moare fizic un om, lumea se descurca la fel in lipsa gandirii mele si a standardului meu de comparatie despre cum ar trebui sa fie si nu este.

Cam asta e tot ce putem intelege despre ce nu putem intelege. Ni se ofera sansa sa intelegem, totusi, ceva. Ca lumea se lasa asa. E numai si numai problema mea cum ma percep pe mine si pe ea. Rolul dezvoltarii personale e sa te dezvolti pana cand nu mai e si nu mai ramane nimic personal. Nimic pentru lume si totul, care o include, dincolo de ea.

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

“La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul.”

Exista un cuvant magic care-ti poate schimba radical viata si iti poate transforma intru totul perceptia asupra ta, a celorlalti si a intregii realitati. Doar un cuvant, nici macar o reteta. Nu-i nicio vrajitorie, nu-i mantra, nu-i ruga. Nu-i contra cost, e gratuit. Oricine poate avea acces la cuvantul magic care poate realiza chiar si transcendenta acestei lumi.

Fiecare cuvant are o frecventa, la care te poti acorda. Ca sa ramai pe frecventa respectiva, e necesar sa te reacordezi permanent, interior, si s-o si manifesti prin actiune, prin fapta, in exterior.

Mai intai, hai sa vedem care este cuvantul mortal, criminal, care-ti poate distruge viata.

“Care este cuvantul cel mai egoist dintr-o singura litera? “I” (EU), nu-i asa? Totul se invarte in jurul lui Eu. Eu fac, eu dreg, eu platesc pentru toate astea. Pe ce se bazeaza “EU”? Se bazeaza pe asteptari. Eu ar trebui sa fiu rasfatat asa, eu ar trebui sa fiu iubit asa, eu ar trebui sa tratat asa, eu ar trebui sa fiu respectat asa, eu ar trebui sa primesc asta, eu n-ar trebui sa primesc asta. Toate acestea conduc la o viata de asteptari enorm de mari. Totul se bazeaza pe opiniile mele, dorintele mele, totul e despre ce-mi place mie, despre ce nu-mi place mie. Eu iubesc asta, eu vreau asta, eu nu vreau asta, eu…, eu…, eu…, eu…, EU!

Credeti ca viata va fi una fericita cand se invarte in jurul lui EU? De mici, am crescut astfel. Am invatat doar sa luam si toata lumea trebuie sa ne indeplineasca asteptarile. Totul trebuie sa fie la nivelul asteptarilor MELE.

Un copil se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Un copil de 5 ani. Mama ii raspunde: “Si eu te iubesc.” Copilul creste, are 16 ani. Se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Mama il intreaba: “Cati bani vrei?” Copilul creste si are 25 de ani. Se duce la mama lui si-i spune: “Mama, te iubesc.” Mama: “Cine e fata? Unde locuieste? Facem aranjamentele.” Copilul creste si are 40 de ani. “Mama, te iubesc.” Mama: “Ti-am zis sa nu te insori cu ea!” Copilul creste si are 60 de ani. “Mama, te iubesc.” Mama: “Nu semnez nicio hartie. Pleaca!” Ea e mama. Mama stie.

Totul e despre recompensa asteptarilor MELE. Casatoria. Ce-i casatoria? Credeti ca inseamna doar copii, parteneri de viata, soti? Ce-i casatoria? Atat de multe asteptari ale fiecaruia sa-i fie satisfacute asteptarile de catre celalalt. Dumnezeule!

Si credeti ca religia e scutita de toate astea? Daca tinerii nu sunt scutiti, partenerii sezonieri de viata nu sunt scutiti, sotii nu sunt scutiti, credeti ca oamenii religiosi sunt scutiti? Cei care vin (sa se refugieze, sa se calugareasca) la temple (manastiri), credeti ca sunt scutiti? Nu cred. Cand vin oamenii in astfel de asezaminte, vin la Dumnezeu si tot ce fac e sa ceara! “Da-mi ce vreau!” Nimeni nu vine sa spuna: “Te iubesc. Vreau sa-ti ofer.”

Cand presedintele SUA, John. F. Kennedy, a urcat pe scena pentru primul discurs prezidential, a rostit aceste vorbe intelepte: “Nu intrebati ce poate face tara pentru voi, intrebati-va ce puteti face voi pentru tara!” La fel, nu intrebati ce poate face Dumnezeu pentru voi, intrebati-va ce puteti face voi pentru Dumnezeu. Dar nimeni nu se intreaba asta. Pentru ca e vorba despre asteptarile mele, dorintele mele, toate astea sunt atat de puternice incat pana si atunci cand ma duc la templu si bat clopotul, tot ce fac e sa cer. Cu cat ducem mai mult o viata a lui EU, cu atat EU va fi mai frustrat. Pentru ca oamenii nu exista pe lume ca sa va indeplineasca asteptarile.

Asadar, doamnelor si domnilor, cel mai egoist cuvant format dintr-o singura litera este „I” (EU), care inseamna asteptari si, de aceea, evitati acest cuvant. Cum faceti asta? Fiti realisti in asteptarile voastre. Problema nu e sa ai asteptari, ci sa intelegi ca nu toata lumea iti va indeplini asteptarile. Si, in al doilea rand, il puteti evita pe EU servindu-i pe altii (fiindu-le de folos). Stiti pentru ce? Pentru ca atunci cand vrei sa fii servit, depinzi de altii, care pot sa nu te serveasca. Cand vrei sa servesti, cine te poate opri? Cand vrei respect, oamenii pot sa nu te respecte. Insa cand vrei sa oferi respect, cine te poate opri? Cand vrei sa fii iubit, s-ar putea sa nu fii iubit. Dar cand vrei sa oferi iubire, cine te poate opri? Cand ai nevoie de caritate, s-ar putea ca oamenii sa nu ti-o ofere. Dar cand vrei sa oferi caritate, cine te poate opri?

Invatati, deci, sa va incepeti calatoria de la EU la TU. Cu cat vrei mai mult pentru tine, cu atat devii mai frustrat. Cu cat vrei sa oferi mai mult, cu atat devii mai fericit.”

(Gaur Gopal Das – “Cea mai criminala litera a alfabetului”)

Deci, chiar si atunci cand il vrem pe Dumnezeu, tot ce facem e sa cerem sa ni se dea Dumnezeu, nu sa ne oferim noi Lui. Cum ar suna: „Te iubesc. EU vreau sa ti-l ofer pe EU.”? Ce face diferenta intre EU, TU, asteptari reciproce, care duc la conflict, la frustrari, si realitate? Un singur cuvant magic: responsabilitate. Cand includem in orice ecuatie mentala, in orice gand, acest cuvant, TOTUL se schimba, conjugat cu responsabilitatea. Responsabilitate pentru tine si pentru ceilalti, pentru tot ce exista. Cand raportezi totul la responsabilitate, totul se schimba. Oamenii nu inteleg si nu invata responsabilitatea si o mistifica adesea. Responsabil, de pilda, nu este sa-i dai peste cersetorului, caruia i-e foame, ci sa-l inveti sa pescuiasca. Responsabil este s-o faci numai daca cersetorul, caruia i-e foame, intelege responsabil, doreste asta si este de acord. Altfel, lasa-l sa moara de foame, e treaba lui, e responsabilitatea lui. Cine nu doreste schimbare, sa fie lasat neschimbat si frustrat, sclavul asteptarilor si dorintelui lui EU.

Responsabilitatea nu ti se da, nu ti se ofera, nu o primesti pe tava, tu trebuie s-o accepti si s-o realizezi. Termenul sanscrit Dharma are foarte multe semnificatii, inclusiv aceea de responsabilitate. Acest termen spiritual se regaseste in toate culturile orientale stravechi, in Hinduism, Buddhism, Sikhism si Jainism. Dharma se spune ca ar fi Calea predicata de insusi Buddha. Dharma inseamna scopul vietii, voia divinitatii, din care izvorasc armonia interioara si satisfactia durabila. Dharma reprezinta calea omului catre realizarea si manifestarea desavarsirii sale. Dharma inseamna cunoasterea scopului vietii umane si manifestarea acestui scop prin fapta, prin actiune perseverenta. Dharma provine din “dham”, ceea ce inseamna “a sustine”. Voia lui Dumnezeu sustine viata. Dharma sustine omul sa nu cada prada „ispitei”, iluziei, suferintei egotice. Dharma elibereza omul prin Lege, Adevar si Invatatura.

Calea eliberarii de suferinta este numita, in buddhism, Calea de Mijloc, intre abandonul in fata placerilor si retragere, reprimare, ascetism. Treimea crestina se regaseste in buddhism sub forma: Dharma (Calea, Adevarul si Viata), Buddha (metafora pentru Maestru, Hristos) si Sangha (comunitatea, metafora pentru Sfantul Duh).

Iata care e calea profunda, transcendenta, de la EU la TU, prin prisma responsabilitatii.

“Practica pana cand te vezi pe tine insuti in cea mai cruda persoana de pe Pamant, in copilul care moare de foame, in prizonierul politic. Continua pana cand te recunosti te tine insuti in toti oamenii de la supermarket, de la coltul strazii, dintr-un lagar de concentrare, pana cand te vezi intr-o frunza, intr-o picatura de roua. Mediteaza pana cand te vezi pe tine insuti intr-un fir de praf dintr-o galaxie indepartata. Priveste si asculta cu intreaga ta fiinta.

Daca esti pe deplin prezent, ploaia Dharmei va iriga cele mai adanci seminte ale constiintei tale, iar maine, in timp ce speli vasele sau te uiti la cerul albastru, acea samanta va incolti si va creste, iar iubirea si intelegerea vor aparea ca o floare frumoasa.” (Thich Nhat Hanh)

copyright-logo-livia-bonarov2017

Preluare continut de pe acest site. Se pot prelua doua paragrafe din continutul unui articol, cu indicarea link-ului sursei unde poate fi citita continuarea.

Iluzie optica

Cand spunem „realitate”, la ce ne referim, mai exact? Avem, oare, habar, sau macar ne punem vreodata intrebarea? Cu atata usurinta credem ca „stim”, iar ceea ce vezi e ceea ce obtii. Portia fiecaruia de realitate depinde intru totul de prisma propriei perceptii.

Materia pe care o vedem si o simtim reprezinta 99.9999999% vid si 0.0000001% mister. Ne trezim pe lumea asta, fara sa avem habar cine suntem, de unde venim, ce-i locul asta si incotro ne indreptam. Ni se instaleaza informatii, pe care le luam de bune, despre toate acestea. Incepem sa functionam pe pilot automat.

De mici, ni se spune „cine” suntem. Te cheama Gigel, ai atatia ani, poftim, asta e corpul tau, asta e casa ta, astia sunt parintii tai, astea sunt lucrurile tale. Asta e planeta ta, pe care uneori nu-ti prea place s-o imparti cu altii si pentru care nu-ti prea place sa platesti chirie.

Pas cu pas, realitatea noastra se transforma in ceea ce ni se spune ca reprezinta. Eu se delimiteaza de tu. Al meu se delimiteaza de al tau. In scurta vreme, incepem sa ne simtim din ce in ce mai insingurati si separati, incompleti.

Dupa un timp, incepem sa ne revoltam. De unde stiu aceia care ne-au spus ce ne-au spus ca realitatea e asa cum ne-au spus ca este? Descoperim ca nici ei nu au habar, pentru ei. Descoperim limitele cunoasterii, ale stiintei. Descoperim ca nu exista siguranta si certitudine in nimic si ca nu ne putem baza pe nimic.

Continuam sa traim cu frica in san. Frica necunoscutului. In fiecare zi uitam ca suntem pe o piatra care se invarte undeva, in spatiul cosmic. Universul nostru se limiteaza la spatiul personal. La treburile cotidiene, care ne asigura scurta supravietuire pe piatra asta. Principala noastra preocupare e sa uitam toate acestea, prin tot ce facem. Si continuam sa traim cu frica necunoscutului, pana la final.

„Eu stiu” este limita stiintei, a cunoasterii. „Eu nu stiu” este frica de necunoscut. Dar nimeni nu ne poate explica ce inseamna „a fi”, „fiinta”. Viata omului se scurge intre „eu sunt” si „eu nu voi mai fi”. Frica necunoscutului este frica de  a nu fi. De a nu fi ceea ce avem falsa impresie ca suntem: un corp pe care ne straduim sa-l hranim si care moare, un creier presetat, a carui „cunoastere” e limitata la informatiile cu care-l alimentam.

Ce este realitatea? Va invit sa priviti imaginea de mai jos si sa descoperiti cele 16 cercuri pe care le contine. Daca aveti vreo clipa impresia ca nu sunt cercuri in imagine, apoi descoperiti ca sunt, de fapt, va invit sa reflectati in acelasi mod la realitatea pe care o vedeti si o percepeti. Sunteti siguri ca e ceea ce vedeti, ce percepeti, ce ganditi despre ea? Ia mai uitati-va o data.

 

%d blogeri au apreciat asta: