Am și avem nevoie de voi (2)

Am si avem din nou nevoie de ajutorul si sustinerea voastra. (partea 1 aici)

Banii donati nu puteau ajunge si pentru operatie, si pentru constructia care ar oferi atat caminul necesar, cat si economia la buget pentru ingrijiri medicale si tratamente, pe termen mai lung.

Constructiile au fost demarate, dar cheltuielile depasesc cu mult orice estimari. Este necesara documentatie pentru constructie, preturile au explodat intre timp si au depasit orice buget evaluat initial (mai mult decat dublu). Au fost folositi toti banii donati, inclusiv cei pentru operatie. Nu sunt suficienti pentru incheierea lucrarilor. Este necesara scara speciala, pe care sa pot urca si eu, si copila. In urma ultimei evaluari, mai sunt necesari minim 20.000 de lei. Despre banii primiti, cand reusesc sa am putin timp, voi face o lista cu toti cei care au donat si voi publica suma totala (daca ma credeti, nici macar nu o stiu). O parte din bani au fost folositi pentru deplasari la medic la Timisoara (consultatii si investigatii, transport avion, cazare etc – aprox 5.000 lei), consultatii si tratamente alternative (naturiste, homeopate, acupunctura – peste 3.000 lei) etc.

Intre timp am mai aflat informatii medicale. Mai intai trebuie sa-si revina venele dupa tromboza, sa fie din nou permeabile si sa inceapa sa circule sangele prin toate venele trombozate si abia apoi se poate discuta despre interventie. Initial, mi se spusese ca dureaza maxim 3 luni, care s-au facut 6. Urmeaza o noua evaluare cu doppler pentru a se constata evolutia. Sper ca este favorabila, pentru ca ma simt mult mai bine.

Sunt zile cand ma simt aproape ca inainte si imi revine energia. Sunt zile cand obosesc urcand cateva trepte si abia suflu. Sunt zile cand uit si imi pun mecanic ciorapii de compresie si sunt zile cand ma simt ca si cum as trai cu un handicap. Dupa jumatate de an, intr-una dintre zilele toride, efectiv nu imi puteam pune ciorapii din cauza transpiratiei si am plecat fara ei, sa vad cum e si ce se intampla. Piciorul m-a durut si pana seara era mult umflat.

livia si dharma

Intre timp si in urma multor cheltuieli, am aflat mai multe despre operatie. Exista risc destul de mic ca interventia sa nu reuseasca, daca e facuta de cineva care se pricepe. Ulterior exista riscuri mari, desi in procentaj mic: sa refuze corpul adaptarea (tromboza de stent – care cam e letala), sa apese pe coloana vena cu stent, oricat de putin, si sa genereze dureri mari si cvasipermanente. Acestea sunt riscuri despre care nu se prea vorbeste, din cauza carora unii medici chiar evita interventia daca nu o considera musai necesara. (in cazurile de tromboza, nu in cazurile de sindrom May-Thurner care genereaza tromboza). Principalul beneficiu al interventiei este eliminarea riscului de recidiva a trombozei. Nu stiu daca piciorul si abdomenul se pot dezumfla mai mult decat acum, astfel incat sa nu mai existe diferenta vizibila intre cele doua membre inferioare.

Dharma e relativ ok acum, nu stiu daca la scoala va continua cosmarul de febra la doua saptamani versus operatie de polipi (pe care am evitat-o cat am putut, pana acu,m si nu stiu daca rezist asa in  continuare). Tata ia tratament in urma infarctului, merge la control medical si amana decizia de stentare. Mama e foarte obosita si adesea la capatul puterilor. Tatal fetei ne creeaza in continuare neplaceri si ne face viata si mai grea, din pacate. Ceea ce nu o data m-a facut sa calculez cati ani ar mai trebui minim sa traiesc ca sa aiba Dharma sansa la o copilarie normala. Datorita voua, e pe cale sa aiba un loc al ei.

Mi-e dor de puterile mele, de respiratie normala, de capacitate normala de efort. Totusi e o adevarata binecuvantare toata povestea asta, pentru ca mi-a resetat multe circuite si pentru ca voi ati facut ca totul sa devina mai usor. Mi-e dor sa scriu, sa vorbesc. Ma simt obligata la bucurie ca si cum nu as avea incotro. Viata este un dar oricum ar fi ea.

Am scris aici pentru că exista urechi care pot auzi, maini care pot face, inimi care vor și care pot. Contul meu personal este deschis la Raiffeisen Bank, pe numele Livia Bonarov: RO70RZBR0000060013723857. Multumesc si multumim.

Va doresc din suflet sa va bucurati de sanatate, de acasa si de fericire! ❤
P.S. Voi publica informațiile pe care le adun despre tromboza venoasa profunda, despre ceea ce se poate face in acest caz, despre evolutia mea, in speranta ca vor putea fi de folos.

Ce inseamna „Faca-se Voia Ta”

Se spune” Thy Will is sweet”, adica Voia Ta (Doamne) este dulce. Dar cum ar putea sa fie asa ceva de conceput? Intr-o lume plina de suferinte, conflicte si orori?!

Iata cum. “Faca-se Voia Ta” spunem atunci cand ne rugam “Tatal Nostru”. De ce sa se faca voia unui Dumnezeu aparent absent sau necunoscut in loc sa se faca voia mea, aici si acum? De ce sa sufere omul din cauza neimplinirilor, pierderilor, bolilor si mortii? De ce sa nu vrea altceva, mai bun, mai frumos, mai moral sau mai imoral, mai placut, mai mult?! De ce se spune totodata ca mai binele este dușmanul binelui?

Ieri am purtat o scurta conversatie, la care s-a alaturat si fiica-mea, Dharma. Am intrebat asa: “De ce omul (precum Iov cel din Biblie) care a pierdut totul, la fel ca Neale Donald Walsch (autorul cartii “Conversatii cu Dumnezeu”), care nu mai are nicio proprietate, nicio posesiune, nicio ruda si pe nimeni apropiat, de ce un astfel de om se spune ca este cel mai aproape de Dumnezeu?

Raspunsurile au variat astfel:

– Pentru ca nu mai e nimic care sa-l distraga.
– Chiar si asa mai sunt destule care sa-l distraga.

– Pentru ca se intoarce la credinta adevarata.
– Care credinta si care adevarata? Ca sa fie si mai clar, adaug la intrebare mentiunea ca omul este ateu. De ce, chiar ateu fiind, intr-un astfel de caz, un astfel de om este cel mai aproape de Dumnezeu?

– Pentru ca nu ii mai raman nimic si nimeni altcineva, e fortat sa se gandeasca la Dumnezeu.
– Nu e fortat, ii mai raman destule. Chiar daca ar fi o lume pustiita, tot ii mai raman destule, chiar de ar ramane numai cu pustiul si tot e ceva…

– Pentru ca nu mai are ce sa-si doreasca.
– Ohooo, isi poate dori totul inapoi, isi poate dori altele, isi poate dori chiar mai multe decat atunci cand avea ceva.

– Pentru ca nu (mai) are ce face.
– Ohooo, cate mai poate face! Aproape cam cate ar putea gandi!

Dharma aude si intervine:
– Pentru ca nu mai are incotro decat sa fie recunoscator si multumit cu ce are.
– Frumos, dar tot poate sa nu fie deloc recunoscator, dimpotriva, poate fi chiar foarte nemultumit.

Raspunsul este: pentru ca, indiferent ca omul respectiv stie sau nu, e sau nu constient, crede sau nu in Dumnezeu, intr-o astfel de situatie el se regaseste ceva mai palpabil, concret si real in conditia lui adevarata, de vizitator pe acest pamant si in aceasta lume. Indiferent daca ii convine sau nu. Apropierea de Dumnezeu este o metafora si ea nu depinde de om, precum se vede.

thy will is sweet

De ce sa se faca voia lui Dumnezeu daca oricum se face? De ce sa ne mai gandim la voia noastra macar? Pare ca avem liber arbitru, apoi pare ca nu avem… Care sa fie adevarul?

Intr-adevar, voia lui Dumnezeu, tot metaforic, se face oricum, indiferent daca suntem noi sau nu de acord, daca ar corespunde sau nu voii noastre. Cine se poate opune, atunci, voii divine atotputernice? Mintea noastra cea iluzorie. O substanta aparent fara de substanta.

Conform legilor fizicii, opozitia creeaza rezistenta. Mintea noastra este autoarea “persistentei memoriei”, a cumulului de conditionari care au creat si continua sa contureze personalitatea noastra. Mintea noastra este singura care, fie si ipotetic, pare ca se poate impotrivi, plina de sine si de asa-zis liber arbitru. Soarele ramane la locul lui si isi vede de treaba indiferent daca unii si l-ar dori altfel si altundeva.

Ce mai este si voia asta a lui Dumnezeu, pana la urma? “E cea mai inalta stare de receptivitate. E starea in care mintea e linistita si egoul relaxat. E descrisa cel mai bine de formula: om minus minte egal Dumnezeu. In aceasta stare, nimic nu sta intre om si Dumnezeu. Nu mai exista nicio distragere, nicio separare, nicio dualitate.”

Si cum adica sa accepti voia lui Dumnezeu? Uite cate nenorociri se intampla, inclusiv in numele lui Dumnezeu! Pentru Dumnezeu! Acceptarea metaforicei voi a lui Dumnezeu, asadar, nu reprezinta decat o stare. In care mintea este linistita, nu este ocupata sa se opuna. Acea stare a mintii este revelatoare. Prin acea stare, lucrurile se reveleaza ca fiind altceva decat pareau pana mai adineauri la nivel mental. O astfel de stare si de perceptie nu sunt posibile cata vreme mintea este complet ocupata sa judece dupa chipul si asemanarea ei ceea ce exista si se desfasoara dupa voia lui Dumnezeu.

Si veti spune, in sfarsit, mintea asta, a cui creatie o fi, daca nu tot a lui Dumnezeu? Pai se pare ca adevarul e fix sub nasul nostru, de aia pare ca nu-l putem vedea si ne trebuie o oglinda.

Si veti mai spune, in sfarsitul sfarsitului, pai si atunci ar trebui sa stam asa si sa nu mai facem nimic? Dimpotriva! O astfel de stare incepe sa se instaleze nu numai in relaxare, ci si in miscare. Ce este miscarea, pana la urma? Cum au aparut primele desene animate? Este iluzorie sau este adevarata?

Deci multele ipostaze de repaos, derulate, creeaza miscarea. Miscarea se deruleaza, asadar, cu sau fara aportul mintii. Cand mintea e linistita si nu e chinuita de nevoile si dorintele care o tulbura permanent, sa te misti si sa actionezi inseamna sa traiesti din plin, cu bucurie constienta, in timp ce orice neajuns poate fi pulverizat de aceeasi minte puternica.

Ziua mea și ziua ta

E ziua mea. E ziua ta.
 
Plâng de nu mă mai simt. Și atunci când nu mai sunt eu, când pare că nu mai rămâne nimic, atunci realizezi că mai e totuși ceva. Totuși iubirea… E acel ceva imposibil de numit, de gândit și chiar de simțit. Acel ceva ce suntem. Cu adevărat.
 
Plâng pentru că m-a sunat tata din spital, unde a fost internat alaltăieri cu un infarct pe care l-a dus pe picioare vreo două zile. Are, la propriu, inima frântă pe jumătate. M-a sunat să-mi ofere cadoul lui, să-mi cânte refrenul melodiei Talisman – De ziua ta: ”Te iubesc și acum ca’n prima zi/Te iubesc și’aș vrea să fim din nou doar noi copii. E ziua ta, iubito, și-n dar de ziua ta/Ți-aș da și ani din viața mea, dacă aș putea…”
 
I-am răspuns cântându-i și eu refrenul melodiei Iris – Vino pentru totdeauna, una dintre preferatele lui: ”Vino iar dar pentru totdeauna/Eu ştiu, e greu,/Să iubeşti cum iubesc eu/Doar aşa vom fi mereu.”
 
Realizez că nu contează nimic din tot ce am putea crede că ar conta. Indiferent dacă creierul rezistă, inima rezistă… Nimic din toate astea nu contează.
 
Nu contează că ne închidem în noi de durere, că reacționăm cu furie, care ascunde tristețea, că ne doare ce se întâmplă cu noi și cu cei dragi, cu familia, rudele, prietenii, cu lumea toată. Nimic din toate astea nu e în mâinile noastre. Doar acea realizare fără timp, spațiu, care nu depinde de nimic, nici de viață, nici de moarte, în care suntem mereu, într-un mod imposibil de descris, da, numai iubirea…
 
Tata m-a făcut iar să realizez ce este cel mai important. Iar asta mai presus de orice am putea numi omenesc. E acest ceva ce șterge tot, ce naște tot. Ceva în care suntem spălați de păcate, de trecut, de poveri, suntem ca doi copii, cum îmi cânta tata.
 
Azi e ziua lui, de fapt. Și ziua mamei. E ziua în care s-au născut și ei, ca părinți.
 
Nu contează că o prietenă, ca o soră, mi-a distrus o iluzie frumoasă, ca un Moș Crăciun, când mi-a șoptit: ”Ai scris în carte că te-ai născut dintr-o mare iubire. Știi, nu e tocmai adevărat…” Nu contează nici măcar ceea ce numim sau credem ca fiind adevăr, dacă e doar un alt atribut personal. Pentru că tot ce contează cu adevărat e dincolo de personal.
 
Nu contează că mama m-a implorat să nu mai spun nimic despre nimeni și nimic. Pentru că ea e obișnuită să plângă rar și în tăcere. Nu contează că a durut-o, dar nu a spus nimic. Că medicul de familie, prietena ei, a refuzat să mă vadă iar și i-a spus mamei să-mi caut alt medic de familie pentru că a afectat-o postarea mea, în care am spus adevărul. Așa cum acum spun din nou adevărul.
 
Nu contează că o prietenă mi-a spus ”atragem ceea ce suntem” și că aș trăi toate astea din cauza energiei mele negative. Asta mă face să mă gândesc la Iisus. Și la noi, oamenii, la suferințele tuturor. Nu mai e durere, nici suspin, acolo unde nu mai contează nimic din aceste deosebite judecăți de valoare.
 
O ilustră doamnă care se ocupă de dezvoltare personală și spirituală, mi-a zis, acum mulți ani, că pare a fi ceva de capul meu, dar oamenii evoluați spiritual trebuie musai să aibă și mulți bani, prosperitate, că și asta e o energie pozitivă. Mai degrabă, o karmă bună. Și orice bun poate deveni rău și viceversa. Toate astea mă fac să mă gândesc la Iisus și la Iuda. Și cum rolul fiecăruia a contat în poveste. Învățătorul, însă, predica despre ceea ce este, cu adevărat, dincolo și mai presus de poveste.
 
Nu contează ce credem. Contează ceea ce este. Nu contează că un om mi-a spus că nu mai suportă nici măcar să știe prin ce trec, că e deja inimaginabil.
 
Nu contează ce simțim, pe cine ne supărăm, ce ne place, ce nu ne place. Orice pro sau contra se dizolvă în acest mare paradox din jocul lui Dumnezeu de-a oamenii.
 
Acum trei zile, a început să îmi fie din ce în ce mai rău. Mă durea tare în piept, durerea se ducea pe mâna stângă. Simțeam că mă sufoc. Până când tata a fost luat de ambulanță, până în acea seară. Durerile mi-au dispărut odată cu ale lui. Cum e asta posibil?
 
Când eu era să cad în prăpastie, la munte, tata a simțit. A sărit brusc din pat și a plecat la bunica, să vadă dacă e ok. Mi-a zis că nici nu își dădea seama ce îl apucase, simțea că era cineva în pericol de moarte.
 
Cum e așa ceva posibil, nu contează. Contează că e posibil. Dincolo de orice, în pofida a orice, necondiționat, fără ca măcar să facem ceva.
 
Banii pentru operația mea, suma integrală, au venit cu descrierea plății: ”donație de la Delia Popa 39”. Delia Popa, care scrisese, după ce scurmase după cauze, la fel ca mine: ”nu sunt eu vinovată pentru boala mea”. Că suntem sau nu, chiar nu contează.
 
Delia Popa m-a ajutat dincolo de moarte. Tata, plângând, la telefon, mă întreba de tatăl ei. ”Doamne, ce-mi faci tu mie…!” repetam… ”Vreau să-l cunosc pe acest om și să-i strâng mâna.” Ca de la tată la tată. Iar tatăl Deliei îmi spunea, la telefon: ”chiar de la ea sunt banii”. Cum e posibil?

Mi-au scris oameni, descriindu-mi cauzele a ceea ce trăiesc prin perspectiva NMG, prin perspectiva duhovnicească etc. Mi-a zis o altă prietenă, ca o soră, că e bine că nu m-am inițiat, că e o singură cale întru Christos! DA! E! ÎN TOATE. CA UNUL. Asta e în spiritul lui Christos. Eu l-am iubit, de mică, pe Christos. Nu dogma. Nu chipul de lut. Și, da, calea este doar una. Cea care unește, nu desparte. Calea e iubirea. Și așa a fost dintotdeauna.
 
Așa că vă spun din suflet ceea ce i-am spus și tatălui meu, azi. Ceea ce e de datoria fiecăruia dintre noi: ”Dacă tu ești bine, eu sunt bine. Toți pentru unul și unul pentru toți.”
 
Era jocul meu preferat, din copilărie, chestia asta citită în poveștile lui Dumas despre mușchetari, acest cod de onoare și frăție. Toți, ca unul. În viață și dincolo de moarte. O donație avea descrierea plății: ”să credeți în continuare în minuni!”
 
Așa că vă spun din suflet ceea ce vreau să îi spun și tatălui meu. ”Eu am grijă de inima ta, tu ai grijă de inima mea!”
 
Mulțumesc! ❤
 
 
 

Am și avem nevoie de voi!

Azi, de Ziua Fericirii, o să vă spun povestea mea și o să vă rog să îmi fiți alături, acum, ca niciodată. Acum, mai mult ca niciodată, am și avem nevoie de voi!
 
Motto: ”În toiul iernii, am descoperit în mine o vară invincibilă.” (Albert Camus)
 
albert camus
 
Înainte, mi-ar fi fost greu să scriu și să vorbesc așa. Acum nu mai e timp și nici nevoie să judec și să mai analizez astfel de lucruri. Anul acesta, 2022, urmează să împlinesc 44 de ani (pe 7 aprilie). M-am simțit (aproape) eliberată, cu viața atârnând din nou de un fir de păr. Nu am niciun regret, sunt împăcată și foarte contemporană cu clipa. Doar că mai am câteva lucruri de realizat. Aici. Și acum.
 
Primul este inițierea pe o cale spirituală (care include creștinismul), pe care sunt căutător și învățăcel de mulți ani. E o poveste frumoasă, care sper că va urma în noua mea carte. Cartea se va numi ”Ce ești dispus să accepți ca să fii fericit?” Chiar înainte de inițiere, să aflu că aveam să mor, nu e asta ironic, ca în versurile cântecului?! Pentru această realizare a sufletului, am plâns și m-am temut pentru viața mea. Și pentru corpul acesta, care a îndurat atâtea, și care, din nou, a fost capabil să se alinieze la minuni.
 
Vă rog să fiți părtași la o nouă minune de care am și avem nevoie!
 
262046793_10159714875447070_2268213601810324916_n (2)
 
Pentru că, pornind de la Dumnezeu și de la dor, mai am de realizat și partea mea lumească, în rolul de mamă pentru Dharma. Pentru că ea, la propriu, numai pe mine mă are. Cât am fost eu prin spitale, nu a avut nici măcar cine să o ducă la școală. Sunt singura ființă conectată realmente cu ea, căreia îi pasă întru totul de ea, în orice clipă, care e gata să dea ochii cu sine din iubire pentru ea și de dragul lui Dumnezeu.
 
Dharma face criză de plâns și tremură numai dacă aude că aș putea păți ceva și ea ar trebui să treacă în grija altcuiva, mai ales a tatălui ei. Pentru că el a contribuit masiv la tot ceea ce ni s-a întâmplat, făcând orice situație cel puțin dublu de dificilă și dureroasă. El ne-a provocat să devenim pe cât de bune putem fi, pentru că așa trebuie să fim ca să rezistăm și să nu devenim ca el în urma felului în care el se poartă cu noi.
 
– Am fost la fel ca tine, m-a asigurat el când plângeam.
– Atunci cu atât mai mult ar trebui să mă înțelegi.
– Să te înțeleg?! Uită-te la tine cum plângi! Cine ar putea suporta suferința lumii ăsteia? Cine nu ar înnebuni de durere?! Eu nu am suportat! Nimeni nu poate. Ce, crezi că tu ești mai bună? Uite că nici tu nu poți!
– Ba pot! Și acum pot, chiar dacă plâng! Pot fie și numai pentru că nu am suportat, în schimb, să devin ca tine! Să îmi închid inima doar ca să nu mai simt.
 
Pentru aceste două motive am nevoie să trăiesc. Și nu doar să trăiesc, ci să mă vindec, ca să nu îmi duc restul zilelor în dizabilitate permanentă și într-o stare care continuă să-mi pună viața în pericol. Pentru asta, am nevoie de sprijinul vostru.
 
livia
 
Au fost multe evenimente, din ce în ce mai dificile, pe care abia le mai puteam duce (probleme de sănătate frecvente ale copilei; în decembrie, am fost internată cu ea în spital; o grămadă de consultații și terapeuți în căutarea soluțiilor; accident de mașină din culpa celuilalt șofer, când mergeam cu fata la doctor, chiar în dreptul ei; probleme de sănătate ale părinților; amenințări frecvente și neînțelegeri cu tatăl Dharmei, în care i-am apărat copilei interesul cu eforturi supraomenești).
 
Dharma
 
Pe 5 ianuarie, mi s-a rupt filmul. La propriu. Am leșinat. A urmat un coșmar trăit pe viu și fără anestezie, prin instituții medicale. Am fost greșit diagnosticată, tratată, am văzut un om murind sub ochii mei, am trăit rezumatul unei vieți pe foarte repede înainte, despre natura umană, despre știință și neștiință, despre Dumnezeu.
 
Amuzant sau nu, în spitalul din Brăila, aveam gastrită cronică acutizată. Peste o săptămână, la spitalul din Galați, nu mai aveam niciun fel de gastrită. La fel, aveam probleme cardiace. Pe care, de fapt, nu le aveam… Și atacuri de panică, musai! Fără astea, în viață trebuie c-o fi pustiu! Deși mi se spusese să stau cât puteam de liniștită, mai mult în pat, nu am respectat asta. Am mers cum am putut, cu dureri infernale. Apoi, asta cică a fost și salvator…
 
Prima internare. Abia îmi scoseseră branula pusă pe lângă venă și îmi montaseră corect perfuzia, în care nu știu ce era. ”E treaba noastră, a medicilor, asta, nu credeți?” Mi s-a răspuns, când am întrebat. ”Dar dvs ce ați făcut, de ce nu ați stat cuminte, de ce vă este rău? Aveți un atac de panică, asta aveți!” Abia respirând, replicam: ”Nu, nu am. Asta vreau să știu, ce am…” ”Dar ce avem noi aici, o panicoasă?” M-a preluat doamna doctor, după ce îl certase pe medicul care mă adusese aproape pe brațe la resuscitare, după ce fusesem trântită de colo colo și îmi pierdeam iar cunoștința. Aveam mască respiratorie, perfuzie, câteva înțepături ratate… ”Se poate să nu fiți sarcastică?” Am rugat-o silabisind. ”Ooo, dar cine sunteți dvs? Unde lucrați? (apoi, la alt pacient:)Tataie, ce ai făcut tataie? De ce îți e rău, nu ai fost cuminte? De ce ai venit la noi, noi ce să-ți facem dacă nu ești cuminte?”
 
5-6.01.22.braila 1
 
”Episod de PC” – episod de pierdere a cunoștinței. Foarte posibil să fi fost momentul producerii microemboliei pulmonare (TEP). Pe scurt, puteam să mor liniștită în spital, tratată de gastrită.
 
5-6.01.22.braila 2
Amuzant sau nu… Insistam că mă durea piciorul stâng, dar nu interesa pe nimeni. Ca în vorba aia: unde nu-i cap, vai de picioare. Pentru că leșinasem, mă tot căutau la cap. Am vomat cele câteva molecule de orez cu gust metalic, care mi s-au oferit. Aveam o scuză că vomam ca să nu trebuiască să menționez că sunt vegetariană. Cât am stat în spitale, cei de acasă au făcut eforturi mari ca să îmi aducă mâncare vegetariană.
 
Infirmiera mă certa că tot vomam și îmi recomanda să fac exerciții de respirație ca să nu mai vomit, deși era în salon o femeie care făcuse de toate pe ea și nu o schimbaseră de 2 zile. Celelalte paciente ieșiseră noaptea, pe hol, că nu se mai putea respira. Nicio infirmieră, nicio asistentă, ușile erau încuiate. Înainte de externare, mi-au făcut o radiografie la genunchi. ”Nu aveți nimic la picior.” Iar eu nu mai puteam merge. Așa m-au externat, a doua zi de la internare.
 
Am rugat o săptămână medicul să vină să mă vadă, pentru că nu puteam merge… M-am dus la alt spital… Din al doilea spital, am plecat noaptea, singură, în halat și papuci, cu semnatură pe proprie răspundere. Nu mai rezistam, după câteva ore în care nu mă putuseră diagnostica precis, după imobilizare în scaunul cu rotile, nemaiputând de durere, sete și foame.
 
Am plecat și m-am dus a doua zi să-mi fac ecografie doppler, pe banii mei, că asta înțelesesem că trebuia (am aflat ulterior că aveau trei aparate doppler la spital, dar nu avea cine să le folosească, fiindcă specialiștii s-au supărat si au plecat). Așa am aflat ce aveam: tromboză venoasă profundă membru inferior stâng (tromboză completă la venele: iliacă externă, femurală comună, femurală superficială și poplitee). Anexez documentele medicale. Atât putuse medicul să vadă. Dar asta nu era tot.
 
14.01.22 doppler 1
 
La spital, nu mai voiau să mă primească. Până la urmă, m-au primit. După câteva ore de așteptare în scaun cu rotile, m-au băgat direct la terapie intensivă. Mă asigurau că nu aveam voie să… stau pe scaun! Abia atunci, după 9 zile de la leșin, mi s-a administrat tratament cu anticoagulante. În spital, în ultimele două zile, mi-a apărut o umflătură la gât. Tromboza se asezonase și cu o hipertiroidie.
 
20.02.22 spit.galati ext.1
 
Precum vedeți, scrie aici ”fără semne, simptome sugestive de TEP” (tromboembolism pulmonar). Deși acesta se produsese deja. Se pare că nu este vizibil la o simplă radiografie. S-a văzut clar doar la CT (computer tomograf).
 
După externarea din spital, la o săptămână, am mers la control la specialistul cardiovascular, așa cum mi se recomandase. E unul singur pe aici. Am plătit consultația. Și nu e ieftină deloc. E scump la vedere medicul, la propriu și la figurat. Pentru că a învățat mult și știe. Medicul a analizat documentele medicale, m-a privit ca pe o broască la microscop, a decretat că nu are ce să-mi facă și că nu am șanse să trăiesc, în situația mea, pentru că tromboza s-a extins și la abdomen și de acolo până la inimă mai e un pic.
 
Acela a fost momentul când i-am spus Dharmei: ”Mami, îți amintești că ți-am mai povestit eu că toți mergem la îngerași? E posibil să trebuiască să plec curând, Dharma. Trebuie să știi că totul este bine, indiferent cum, că suntem ok și că indiferent ce ar fi, te poți descurca, da?” Dharma nu a plâns, mi-a răspuns calm: ”Mami, ai uitat că un nene ți-a zis că o să trăiești peste 60 de ani?”
 
Apoi, datorită unui om de bine, am ajuns la București, pentru investigații. La Ponderas (Regina Maria), am aflat că aveam într-adevăr tromboză extinsă, nu numai la picior, ci și la abdomen. Că avusesem chiar și microembolie pulmonară, căreia i-am supraviețuit pe cont propriu. Și infarct pulmonar, însă cu toate acestea plămânul continua să dea randament de 100% saturație de oxigen.
 
ct ponderas
 
De 7 luni jumate eram nefumătoare. 13 ani am continuat să încerc să mă las până când s-a întâmplat aproape de la sine, frumos, lin și senin. Sunt vegetariană de nu mai știu câți ani, peste un deceniu, asta e sigur. 100% de cel puțin 7 ani. Pentru cei care consideră că ești vegetarian consumând ouă, nu ești. Deci sunt vegetariană de-aia fără ouă. Nici nu mai vreau să am ouă. Că sunt femeie. Mi-a ajuns cât m-am luptat să am fiindcă credeam că era musai să am… Și nu consum nicio picătură de alcool.
 
Piciorul nu s-a învinețit, nu s-au spart vase, circulația sanguină superficială a preluat treaba celei profunde și treaba a mers. Cred cu tărie că toate astea au contat: regimul alimentar, lăsatul de fumat etc. Sunt chestii necesare căutătorului spiritual pe calea pe care sunt. Mie mi-au fost necesare fără ca măcar să știu. Principalul motiv pentru care am continuat să încerc să mă las de fumat a fost dorința de a mă iniția. Altfel, mă simțeam foarte bine fumând și nu aveam nicio problemă. Ignoranța…
 
S-a aflat și cauza trombozei: sindrom May Thurner. E un sindrom congenital, m-am născut așa. Cel mai mare pericol ar fi putut fi în sarcină, dar coafura a rezistat. Drept este că mereu, oricât de mari au fost dificultatea sau durerea, iubirea din mine a fost mai mare.
 
Acest sindrom înseamnă că artera iliacă vine peste vena iliacă și o presează de coloana vertebrală. La oamenii normali, artera nu vine peste venă, se intersectează cu ea în puncte în care presiunea nu reprezintă o problemă. Deși mi s-a zis că nu am șanse să trăiesc, sunt șanse. Deși mi s-a zis că sunt condamnată tot restul vieții să trăiesc  cu dureri, să iau anticoagulante, să rămân cu piciorul stâng și cu abdomenul umflate, să nu mai pot alerga niciodată, să nu mai pot face atâtea lucruri… Deși se puteau ”topi” trombii (cheagurile de sânge) în primele 3 săptămâni de la producerea trombozei, în cazul în care aș fi fost controlată la timp, corect diagnosticată și informată de către cei învățați, care ar trebui să știe… Deși mi s-a spus că mereu va exista riscul recidivei… Deși toate acestea, există soluții. Nu mi se pare atrăgător să parchez la handicapați. Există soluții chiar la noi în țară. Nu ”în afară”, cum mi s-a zis. Chiar în interior.
 
07.02.22.3. Ponderas. Doppler.
 
Noi, eu și părinții mei, nu avem nici măcar posibilitatea de a face vreun credit. Mă doare sufletul când mă uit la ei, indiferent ce am avut vreodată de împărțit. Mă doare pentru că și ei au nevoie de diverse investigații și îngrijiri medicale, dar mereu le amână pentru că nu le ajung banii.
 
Intervenția de care am nevoie este costisitoare. Trebuie montat un stent special, care să susțină vena iliacă, să nu mai fie strangulată sub presiunea arterei. Astfel, circulația sanguină este restabilită, pericolul de tromboză (recidivă) este anulat, mai ales că inima este sănătoasă. Montarea stentului ar restabili fluxul sanguin normal, piciorul și abdomenul s-ar desumfla și aș putea trăi normal restul vieții.
 
Pentru hipertiroidie, acupunctura a făcut minuni. Acum mai am nevoie de o minune. M-am împrumutat atât cât am putut pentru toate cele necesare, până acum, și nu mă mai pot împrumuta mai mult, nu mai vreau stres, am nevoie de liniște. Asta m-a determinat să scriu. M-am întrebat ce să fac și am visat că trebuie să scriu rândurile acestea. Să cer ajutorul celor care pot și vor să fie părtași, să fie alături. Intervenția este evaluată la vreo 20.000 de lei. Bineînțeles că mai sunt destule cheltuieli colaterale, cărora deja nu le mai pot face față.
 
Pentru șansa la o viață normală vă scriu, pentru speranță și liniște sufletească. Pentru Dharma și pentru mine. Pentru părinții mei. Pentru că ei nu vor putea fi bine până când noi două nu vom fi bine.
 
Dharma are 7 ani. În acești 7 ani, a schimbat deja 6 locuințe. Aș vrea și am vrea tare mult să nu mai fie nevoită să se adapteze și readapteze mereu la câte un nou loc și să putem avea un loc al nostru. În ciuda tuturor eforturilor mele, banii pe care i-am putut câștiga nu au putut fi suficienți pentru o locuință.
 
Există căsuța bunicilor, care are o singură cameră, dar care poate fi mărită cu încă două camere, cel puțin. Dar viața a venit ca valul și nu au existat posibilități financiare pentru așa ceva. De aceea, eu și Dharma am stat de colo colo, pe unde s-a putut. Anii trecuți, construcția și dotarea casei cu încă două camere au fost evaluate la vreo 30.000 de lei. Azi, nu știu cât ar costa. Construcția implică o scară interioară și continuarea lucrărilor la pod, unde se pot amenaja două camere și o baie.
 
Am scris aici despre toate. Pentru că există urechi care pot auzi, mâini care pot face, inimi care vor și care pot. Pentru că mereu voi continua să cred în minuni. Pentru că la fel o îndemn pe Dharma. Să creadă în minuni! Pentru că sunt reale și există în noi și prin noi toți.

Dacă vreți să fiți părtași și să înfăptuiți o minune pentru noi, vă rog să donați pentru cauzele pe care vi le-am povestit. Contul meu personal este deschis la Raiffeisen Bank, pe numele Livia Bonarov: RO70RZBR0000060013723857.
 
Vă doresc din suflet să vă bucurați de sănătate, de acasă și de fericire! ❤
 
P.S. Voi publica informațiile pe care le adun despre tromboză venoasă profundă, despre ceea ce se poate face în acest caz, despre evoluția mea, în speranța că vor putea fi de folos.

E timp de murit

Au murit cativa in preajma. De restul, auzi la stiri. Daca vrei sa stii. Daca nu, nu stii. Ca inainte. Ca inainte sa fi fost fortat cumva sa stii. Ce iti pasa ca mureau cativa de viroza sau gripa? Sau batrana aceea pe care nu ai mai vazut-o in ultimul timp iesind sa duca gunoiul? S-a mai asternut un pic de liniste. Ca praful. Nu e amuzant, nu? Nu e galagie, nu e agitatie. Inainte e… De murit, se moare in liniste.

Ma uitam la “Mandrie si prejudecata”. Ce peisaje, cata verdeata… Oare cum traiau oamenii, cu mandrie si prejudecata, in frumusetile alea de peisaje? Nu era plin de capuse in iarba aia inalta? Sunt atatea pericole… De te miri ca exista viata. In atatea forme de viata.

Unele specii au disparut. Altele sunt pe cale de disparitie. Unele apar… Si mai sunt unele… In vara asta, era o zi calda, soarele stralucea in apa Dunarii, mergeam tacuti, unul langa altul. Am vazut un fluture alb. Cat traiesc fluturii? l-am intrebat. Putin, o zi, pana la cateva zile, mi-a raspuns. Si ce fac intr-un timp atat de scurt? am continuat. Pai, fac tot ce trebuie. Le e de ajuns, m-a asigurat. Dar petrec mai mult timp sub forma de omida, nu? am insistat. Da, mi-a raspuns.

Cica ruleaza filmul ala “Nu e timp de murit”, la care acuma poti intra numai cu certificat verde. Ei, pe naiba nu e timp de murit. Mereu e…

covid

Culmea a fost cand aerul nu-mi ajungea nici pentru nevoile fiziologice. Ma gandeam ca m-as incadra la certificat maro. Ma bufnea rasul si ma sufocam mai tare. Nu e aer de ras sau de plans, ar putea fi urmatorul titlu de film. De vazut pe baza de certificat maro. Aveam plamanii si ficatul avariate. Recuperarea dureaza. Fiecare zi inseamna un pic mai mult aer. Ma simt ca si cum as renaste, la propriu.

In liniste, simteam doar aerul, exterior, interior. Pana se reface organismul, e posibil sa ramana omul in anticorpul gol. Si da, se moare, e mereu timp de murit. Dar fluturii au destul timp sa traiasca inainte sa moara. Si inainte de a deveni fluturi au avut chiar mai mult…

Dupa parerea oamenilor. Caci, ce stiu ei ce inseamna, de fapt, mult sau putin? In comparatie cu ce? Oamenii, ar spune Micul Print, cauta retete si sfaturi. Ei protejeaza omida de fluture. Oamenii au uitat cu desavarsire sa zboare. Le place coconul. Ei traiesc vidul omizilor. Impreuna. De aia se cheama co-vid, pentru ca e un vid comun, impartasit. Oamenii se lupta, se agita si se zbat sa fie ca inainte. Dar fluturele nu se mai face omida. Ramane doar vidul. Cel impartasit cu religiozitate, cu ratiune, cu certificat, cu simt civic. E o conspiratie a vidului. Se cheama covid.

Ecuatia lui Dumnezeu. Observatorul determina realitatea fizica solida.

Oamenii de stiinta au realizat un studiu prin care observatorii au generat structuri spatio-temporale. Rezultatele pot ajuta la intelegerea Ecuatiei lui Dumnezeu, care incearca sa unifice mecanica cuantica si relativitatea generala.

Exista realitate fizica independenta de noi?

Exista realitate obiectiva? Sau structura a tot, inclusiv a timpului si a spatiului, este creata de perceptiile celor care o observa? Aceste intrebari reprezinta fundamentul unei lucrari publicate in Journal of Cosmology and Astroparticle Psysics.

Printre autori se numara Robert Lanza, expert in celule stem si medicina regenerativa, renumit pentru teoria biocentrismului, conform careia constiinta este forta care anima existenta universului. Lanza crede ca lumea fizica pe care o percepem nu este ceva separat de noi, ci mai degraba ceva creat de mintile noastre, pe masura ce o observam. Prin acesta prisma biocentrica, timpul si spatiul sunt un produs secundar al “vartejului de informatii” din capul nostru, din care mintea noastra impleteste o experienta coerenta.

Noua lucrare, ai carei co-autori sunt Dmitriy Podolskiy si Andrei Barvinsky, teoreticieni in domeniul gravitatiei cuantice si al cosmologiei cuantice, demonstreaza cum observatorii influenteaza structura realitatii. Lanza si colegii sai sustin ca observatorii pot influenta drastic “comportamentul cantitatilor observabile”, atat la scala microscopica, cat si la scala spatio-temporala masiva.

De fapt, “o schimbare profunda in perspectiva noastra zilnica obisnuita” este necesara, spunea Lanza intr-un interviu pentru Big Think. Lumea nu e ceva format in afara noastra, care pur si simplu exista in si prin sine. “Observatorii definesc, in mod categoric, insasi structura realitatii fizice”, a afirmat Lanza.

Cum pot observatorii sa creeze realitatea?

Lanza sustine ca o retea de observatori este necesara si “inerenta structurii realitatii”. El explica faptul ca observatorii – eu, tu si oricine altcineva – traiesc intr-un univers gravitational cuantic si vin cu “un model cognitiv global acceptat” asupra realitatii, prin schimb de informatii despre proprietatile spatio-temporale. “Deoarece, de indata ce masori ceva”, scrie Lanza, “unda de probabilitate de a masura aceeasi valoare a deja probatei cantitati fizice devine ‘localizata’ sau pur si simplu ‘colapseaza’.” Astfel ajunge realitatea sa fie consistenta pentru noi toti. Cand continui sa masori cantitatea iar si iar, stiind rezultatul primei masuratori, vei vedea ca rezultatul va fi acelasi. Unda de probabilitate colapseaza.

“La fel, cand inveti de la cineva despre rezultatele masuratorilor lor ale cantitatii fizice, masuratorile tale si ale celorlati observatori se influenteaza reciproc – inghetand realitatea la acel consens”, a adaugat Lanza, explicand mai departe faptul ca “un consens al unor opinii diferite in privinta structurii realitatii ii defineste acesteia insasi forma, dand contur spumei cuantice de dedesubt.”

In termeni cuantici, un observator influenteaza realitatea prin decoerenta. Decoerenta cuantica este mecanismul prin care lumea particulelor cuantice se transforma in realitatea solida pe care o vedem si o palpam, in urma interactiunii cu gravitatia. Decoerenta explica cadrul si modul de dezvoltare al fizicii clasice, in urma colapsului functiei de unda, ca pe o aproximare acceptabila. Decoerenta apare cand un sistem interactioneaza cu mediul lui intr-un mod termodinamic ireversibil. Ca urmare, diferitele elemente din superpozitia cuantica a functiei de unda a sistemului si a mediului nu mai pot interactiona. Astfel, prin decoerenta, un sistem pierde informatie in interactiune cu mediul sau, evoluand catre un tot unitar. Decoerenta se refera la faptul ca starile cuantice nu produc doar o singura realitate macroscopica.

Decoerenta furnizeaza cadrul pentru colapsul undelor de probabilitate, “localizate, in cea mai mare proportie, in vecinatatea modelului cognitiv pe care observatorul il construieste in mintea sa, de-a lungul vietii sale”, a spus Lanza. “Observatorul este prima cauza, forta vitala care colapseaza nu numai in prezent, ci in cascada de evenimente spatio-temporale pe care le numim trecut. Stephen Hawking avea dreptate cand spunea ‘Trecutul, ca si viitorul, este nedefinit si exista doar ca un spectru de posibilitati.’”

and-god-said

Universul este o simulare?

Ar putea o entitate cu inteligenta artificiala, fara constiinta, sa viseze lumea noastra? Lanza crede ca biologia joaca un rol important, precum explica in cartea sa “Marea schema biocentrica: cum viata creeaza realitatea”, pe care a scris-o impreuna cu fizicianul Matej Pavsic.

Daca un robot ar putea fi conceput sa fie observator, Lanza considera ca o entitate vie si constienta, avand capacitate de memorie, este necesara pentru a stabili sageata timpului. “Un observator fara creier nu experimenteaza timpul si/sau decoerenta in niciun grad de libertate”, scrie Lanza. Acesta duce la relatiile cauza-efect pe care le observam in jur. Lanza crede ca “noi putem spune, cu certitudine, doar faptul ca un observator constient colapseaza, intr-adevar, functia undei cuantice.”

Ecuatia lui Dumnezeu

Un alt aspect important al studiului este ca rezolva “incompatibilitatea exasperanta dintre mecanica cuanica si relativitatea generala”, o dificultate chiar si pentru Albert Einstein. Cele doua teorii au fost unificate prin teoria stringurilor.

Incongruenta aparenta dintre aceste doua explicatii ale lumii noastre fizice – mecanica cuantica privind la niveluri subatomice si moleculare; iar relativitatea generala privind la interactiunile dintre structuri cosmice masive, precum galaxiile, si gaurile negre – dispare de indata ce proprietatile observatorului sunt luate in calcul. Daca toate acestea par speculative, Lanza spune ca ideile lor sunt in prezent testate folosind simulari computerizate si vor fi curand testate si experimental.

Sursa: bigthink.com

De ce se dezdragostesc oamenii? Care e cheia iubirii? De ce iubesti un om si nu poti iubi altul?

Sadhguru: Experienta ta in iubire e ca ai simtit o anumita dulceata a emotiei in interiorul tau. Nu stim cine stimuleaza asta in tine, dar in esenta se intampla in interiorul tau. Poate ca acel ceva ce se petrecea in interiorul tau era atat de exuberant incat vedea asta peste tot. Cand erai indragostit, credeai ca infloresc florile pentru tine, ca pasarile canta pentru tine, ca norii se misca pentru tine. Nu vreau sa distrug tot romantismul, dar, in mod fundamental, asta se intampla in interiorul tau.

E minunat ca experimentezi o asemenea dulceata a emotiei, stimulata de cineva. Folosesti cealalta persoana ca pe o cheie care sa deschida o experienta in interiorul tau. Dar de ce folosesti o cheie cand nu exista nici incuietoare, nici usa, niciun fel de bariera? Faza e ca tu esti o masina cu motor care porneste automat. Daca aveai o masina Ambassador, acum 25 de ani, trebuia s-o parchezi mereu in panta, pentru ca era nevoie de doi oameni s-o impinga, dimineata, ca sa porneasca. Acum, toate masinile pornesc singure. Unele pot fi pornite chiar si de la distanta. N-ai vrea sa-ti upgradezi propria tehnologie astfel incat sa pornesti si tu singur? Daca te trezesti dimineata, ar trebui sa dai pe dinafara de bucurie, iubire si exuberanta, singur. Nu ai nevoie de nimeni sa te stimuleze.

E foarte important sa fii o masina care porneste automat. Altfel, dupa ceva vreme, vei incerca sa extragi fericirea de la cealalta persoana. Atunci devin aceste relatii de “iubire” deranjante si oribile. Sunt doua cai de a intra intr-o relatie. Una este deoarece vrei sa extragi ceva de la cineva. Cealalta este pentru ca vrei sa impartasesti ceva cu cineva.

Daca tu cauti sa impartasesti, viata ta va fi buna. Daca tu cauti sa extragi, cand se inchide robinetul, iti va fi groaznic si urat. Ai vazut oameni care credeau ca sunt iubitori absoluti, cat de groaznic a devenit pentru multi dintre ei. Nu pentru ca ar fi ceva in neregula cu ei. Ci doar pentru ca incepi pe picior gresit, gandind: “Persoana asta e sursa bucuriei mele”. Indiferent ca e de bucurie sau de suferinta, sursa e in interiorul tau. Tu esti cel ce decide. Daca esti un om vesel, oamenii vor vrea sa fie cu tine. Daca esti nefericit, te vor suporta o vreme.

Sadhguru-peacock

Sadhguru, cum sa vad in oameni aceeasi minune pe care o vad in dansul paunului?

E o intreaga cultura in dezvoltare in lume, in care oamenii ajung sa spuna: “Iubesc intreaga umanitate dar nu pot sa suport fiinta asta umana, care sta aici.” Problema cu fiintele umane e ca le intalnesti peste tot. Sunt in casa ta, la locul tau de munca, sunt pretutindeni. Nu danseaza asa, undeva, departe. Daca doar dansau, asa, departe, le-ai fi iubit la fel (ca pe pauni). Problema e ca trebui sa muncesti cu fiintele umane, sa traiesti cu ele si sa te descurci cu ele zilnic.

E usor sa vezi minune in lucruri cu care nu trebuie sa impartasesti nimic. De exemplu, e foarte usor sa-l iubesti pe Dumnezeu, pentru ca nu vine niciodata sa stea la masa cu tine. E usor sa iubesti o pasare salbatica dansatoare, care e frumoasa tocmai pentru ca nu cere nimic de la tine. Nu se prea gandeste la tine pentru ca nu ai nimic sa-i oferi. Nu trebuie sa faci nimic. Te poti doar bucura de lucruri de la mare distanta. De asta oamenii sunt acum plini de relatii “de iubire” care se desfasoara pe Facebook, TikTok si Instagram, pentru ca nu trebuie sa-i intalnesti, nu trebuie sa impartasesti nimic cu ei sau sa astepti ca ei sa iasa de la baie. Daca nu-ti place, poti sa inchizi pagina si sa stergi contul. Dar tine paunul acasa la tine trei zile si apoi sa vedem cat de mult iti place. Va face caca peste tot si va scoate zgomote teribile noaptea.

Fiintele umane sunt o specie foarte dificila. Iar asta te include si pe tine. Discutam despre cum sa nu facem discriminari de rasa, religie, casta, credinta si sex. Va spun, nici macar nu trageti linie intre specii. Pentru ca, daca spui: “Iubesc maimutele, dar nu pot sa suport oamenii”, asta ce inseamna? Ca nu iti place evolutia. E in regula, macar te poti bucura de pasari. Nu-i nimic gresit in a aprecia si a iubi dansul unui paun. Trebuie sa-l iubesti chiar si cand nu danseaza.

E usor sa iubesti atunci cand exista distanta. Distanta e ceva minunat. Moartea e ceva fantastic. Mortii sunt mereu iubiti de toti. In clipa in care mor, devin brusc demni de a fi venerati. De ce nu i-ai venerat cand erau in viata? Cand traiau, te luptai cu ei. In clipa in care mor, ii venerezi, ti-e dor de ei si ii iubesti. Hai sa privim asta cu atentie. Problema ta e ca tu ai o caracteristica bine definita a personalitatii tale. Tu cauti ceva care nu calca pe persoana ta. Insa nu toate fiintele umane iti respecta granitele. Le incalca inevitabil. Unele din ignoranta sau unele intentionat – ca mine. In clipa in care cineva iti incalca granitele, simti ca acea persoana reprezinta o problema. Acum, paunul e in afara hotarelor tale, asa ca arata foarte frumos. Daca ti-ar calca hotarul, l-ai considera si pe el o mare pacoste.

Ce este important e sa creezi un pic de distanta intre tine si propria ta personalitate, atunci vei vedea ca te vei bucura chiar si de tine insuti. Si, de indata ce te bucuri de aceasta persoana, vei vedea ca toata lumea e minunata. Te poti bucura de oricine, pentru ca acum vezi oamenii asa cum sunt, fara o rama in care acestia trebuie sa se incadreze.