Vine discipolul la maestru …
– Maestre, cat timp ia sa obtin iluminarea?
– Pai cam 10-20 de ani daca esti serios.
– Dar, maestre, eu am facut cursuri de dezvoltare personala, yoga, hipnoza, meditatii active si pasive. Si am citit Osho, Eckhart Tolle, Mooji, Krishnamurti si multi altii.
– Bine, atunci o sa dureze minim 50 de ani.
– Cum adica? De ce?
– O sa trebuiasca sa-ti scot prostiile din cap mai intai.

(sursa: spiritualitateblog.wordpress.com)

jpsears_howtobeultraspiritual
Foto: JP Sears, How to be ultra spiritual

– Si, zi-mi, ce ai facut inainte sa te iluminezi?
– Am baut un ceai.
– Si dupa ce te-ai iluminat?
– Am baut un ceai.

Reclame

“Delia Popa, inca nu mi se adapteaza mintea la realitatea in care tu nu mai esti.” Asta scriam aseara, la o ora tarzie, pe facebook, cand vestea care mi-a picat sub ochi, ca Delia nu mai este, mi-a risipit tot somnul.

Dar sa nu uitam sa radem. Mai ales de dragul ei. E memorabila zicerea de mai jos. Iar ei chiar i-au placut condimentele!

7 octombrie 2012. Atunci am “cunoscut-o”, fara s-o cunosc, de fapt. La Targul Raw Generation. Trecusera 4 ani de la cancerul meu (melanom malign) si 2 de la cancerul ei de san. La Targul ala, pana si tata, mare impatimit al ciorbei de burta, s-a mirat cat poate fi de buna replica… raw vegana. Si a consumat-o cu placere. La Targul ala, am fost invitata sa vorbesc despre cancer, despre nutritie. Si m-am pomenit si auzit vorbind. Nici pana azi nu am ascultat inregistrarea si habar n-am ce am spus. Am simtit ca ma conectez cu oamenii adunati acolo, ca depasesc orice inhibitie legata de postura mea, de gesturi, am abandonat controlul, am vorbit liber si habar n-am ce am zis, dar m-am simtit bine. Cu multi oameni prezenti acolo, fara sa-i stiu, m-am intalnit ulterior, in coincidente interesante. Acolo era si Delia… Dar nu ne-am cunoscut atunci. Doar mi-a zis ca a ascultat cu placere si ca isi dorea si ea sa vorbeasca asa in fata oamenilor, sa-si depaseasca temerile, sa se simta dezinvolt si in largul ei. Avea o timiditate de copil. Si un hal de razvratire asemenea. Al unui copil in plin tantrum. Ha, ha. 🙂

Era in zodia Leu si se purta uneori ca o pisicuta dragalasa, iar alteori ca o leoaica scoasa din barlog. Stiu, draga Delia, ca ti-ar fi placut sa citesti asta. Din nou, draga Delia, habar n-am ce zic aici, scriu pentru mine si pentru tine, auzi, de acolo de unde esti? Ma auzi, din nou?

In scurta vreme ne-am reintalnit si cunoscut. La un eveniment organizat de cea care avea sa fie nasa fiicei mele, Dharma, draga superwoman Olivia Pamfil, la sediul Biobunatati. Era o prezentare de parfumuri naturale. Culmea, azi fac eu parfumuri naturale. Delia parea timida si am intrat in vorba cu ea, s-o incurajez. Insa, in spatele aparentei timiditati si stinghereli, zacea un vulcan care abia astepta sa erupa. Delia era o forta nebanuita. Delia contrazicea cu o nonsalanta absolut adorabila aproape toate impresiile pe care ti le puteai face despre ea, la prima vedere, fara sa “sapi” mai adanc.

De atunci, ne-am intalnit prin Bucuresti, ne-am imprietenit, ne-am vizitat, am purtat lungi discutii apropiate. Delia inca se zbatea intre doua “lumi”. Una a rasfatului, a traiului pe picior mare, a banilor si a tot ce pot ei cumpara, a imaginii, a aparentelor, a dependentelor. Alta, a onestitatii, a simplitatii, a apropierii de natura, a minimalismului, a libertatii, a responsabilitatii. Una de puf si alta de duh. Una aparent dulce si alta aparent amara. Dar Delia era curioasa ca un copil care intreaba in stanga si in dreapta unde e Dumnezeu si cum il poate gasi, sa-i ceara o jucarie de plus, o rochie cu decolteu adanc si niste stiletto, o rugaciune si o cupa pe care sa o bea pana la fund, asezonata cu niste patrunjel verde si o gluma buna sau orice motiv de ras.

Delia a fost singurul copil la parinti. Foarte iubit si pare-se, rasfatat. Inima ei a pastrat ceva din inocenta copilariei mereu. Cu atat mai mult a suferit atunci cand a avortat.

Delia, dupa primul cancer

Copilasii ei, cum ii placea sa-i alinte: Leia si Leo

Delia era director de banca atunci cand s-a imbolnavit de cancer. A renuntat la job. Si-a schimbat radical viata si toate preocuparile. A inceput sa caute, sa studieze fervent. Sa incerce sa inteleaga, sa scoata un rost, un sens, o cauza din toate astea. Uneori, Delia parea rupta de lumea asta. Parca ar fi coborat dintr-un salon de pension de mare clasa, plin de rafinament si eleganta. Parerile ei despre lume, despre principii si standarde, pareau, de asemenea, rupte din cartile de povesti cu printi si printese sau din codul bunelor maniere practicate in casele regale. Am mai cunoscut astfel de femei, fiindca tendintele astea e clar ca nu imi sunt straine.

Femei de portelan imi place sa le spun. Fiindca zici ca sunt gata sa se sparga. Fiindca lumea din capul lor, chit ca o fi una mai buna, nu e deloc reala. Fiindca par atat de frumoase, sensibile, gingase, vulnerabile. Dar sub aceasta aparenta, zac niste forte imense. Zace o monstruoasa putere, care ar face de rusine si pe Jason Momoa, si pe Zeus. Zace o salbaticie de o frumusete rupta de orice standarde, rigori, de orice reguli si chiar de lume. Zace o natura neimblanzita care isi cere drepturile, asa cum natura darama si cotropeste, pana la urma, orice biet salon de pension.

Pe atunci, in 2012, l-am cunoscut si pe partenerul ei de viata. Parea un om tare ok. Asa parea si partenerul meu de viata. Ne-am amuzat pe chestia asta. Delia s-a revoltat. Mult, des. Am incercat si eu, ca sa nu stric bunatate de genealogie, de arbore ginecologic, cum glumeste tata. Ai naibii barbati! Pai, de ce sa-i iubesti? Ca nu merita! Ha, ha! :)))

Asta a fost poate singura drama din viata Deliei. Traita intr-un mod dureros de repetitiv. Iubirea… Unde cauti tu, unde cauti tu, iubirea? Nu vezi ca-i aici?! Pe unde n-ai cautat-o, fata frumoasa si draga? Pe unde ma duceam, tu fusesei deja. Pe la Tai Chi, pe la Yoga, peste tot… A cautat-o pana la Dalai Lama si inapoi. A cautat-o pana in panzele albe din Vama si inapoi. Acum o cauta dincolo de viata si de moarte, in sufletul ei, in singurul loc in care n-a cautat-o destul.

Mai stii cand ne simteam vii?

Mai stii cand fumam? Cand hohoteam de ras? Cand ne luam la misto? Cand ne faceam nebune? Cand ciocneam si ne strambam? Mai stii cand ne simteam vii? 🙂

Mai stii cand ziceai vorbe de-astea, de „duh”? 🙂 Mai stii ce chefuri am tras prin Vama… Mai stii cand tu erai “sefa”, noi veneam dupa tine, in masini, iar tu ai ratacit drumul spre autostrada? Mai stii cat am ras… Ce misto a fost! Rochia aia a ta lunga, de voal turcoaz, pe care o cautasei atata, ce fel flutura pe malul marii… Sirena, iti spuneau barbatii inca nebauti sau abia treziti din betie. Unii nu mai stiau cum te chema a doua zi. Tu radeai. Eu ma miram cat tupeu puteai sa ai, sa te unduiesti ca o caprioara in fata lupilor hamesiti. Apoi, cam faceai mofturi, ce-i drept. Ca lumea e rea si lupii sunt naspa, ca sunt hamesiti…

De cate ori am privit… De cate ori am tacut?! De cate ori am zambit amar? Si nu doar in cazul tau, draga mea draga prietena, poate nici n-ai stiut vreodata cat de mult am tinut la tine. Si la alte fiinte, atatea altele, unele publice, altele doar din preajma mea. La Maria Holtzhauer, pe care o admirai atat. Si o admir si eu. Dar greu mi-a fost si imi e sa tac… Olivia Steer, se aude pana in Rai, oare? Ca e lumea rea? Ca e greu sa te dedai lupilor hamesiti, ba sa le mai si fluturi apetisant prin fata? Si nu, nu ma refer sa le fluturi trupul. Cat, mai ales, gandurile. Ceea ce crezi ca esti tu, dar doar in gandurile tale. Lumea „ta”, asa cum crezi tu ca ar trebui sa fie, din gandurile tale. Tu si ceilalti, asa cum crezi tu ca ar trebui sa fiti, dar care exista doar in gandurile tale…

Mai bine, tacem. Mai bine incetam sa ne mai identificam cu propriile noastre ganduri si cu lumea imaginara din ele, in care nu exista sau nu ar trebui sa existe lupi. Nu te feresc nici mantrele, nici asanele, nici raw veganismul, ortodoxismul, nici NMG-ul, nimica. Fiindca nu despre asta e vorba, nu despre asta e viata, nu despre asta e karma. Nici Dharma… (mai stii, mi-a zis mama, cand a venit Delia s-o vada pe Dharma, avea cateva luni, cand a auzit ca vii la curs, la Bucuresti?)

Ce naiba, doamnelor? Lupii musca. Fiindca asta e natura lor. Asa i-a lasat Dumnezeu. N-au nimic personal cu nimeni. Ce o fi asa de greu de inteles si de acceptat? Imi repet mie, mereu, si va zic si voua, fetelor, dragilor, printeselor, zeite de jad sau de ce mai vreti si va place voua sa fiti, manipulatoare de Muladhara si de glande pineale, ha ha… 🙂 (Delia, cred ca tu razi prima acum, copios…)

Delia a insistat pana a reusit implantul mamar pe care i-l refuza corpul. Cel putin cateva chestii importante, Delia le-a sustinut, apoi le-a contrazis. Din pacate, nu in sensul in care m-as fi bucurat eu. Cauza bolii, de pilda. A zis ca noi suntem cauza, apoi ca nu suntem noi. Carnea, de pilda. Mai intai, raw veganism, apoi a sustinut ca e musai sa mancam carne, daca vrem sa fim sanatosi. Asta chiar e o eroare, dar am tacut, fata frumoasa!

Era in 2017, cand cancerul tau revenise. Mai agresiv. Si mi-am zis ca poate chiar ai nevoie de carne. Niciodata nu poti sa stii tot adevarul, depinde de la caz la caz. Dupa ce ziceai ca erai zen, cand reusise implantul, au urmat problemele la coloana. Operatii, mult chin pentru un biet corp fragil si deja atat de incercat. Familia Deliei merita toata lauda si le multumesc, si ma inclin, cu groaza si cu admiratie, pentru eforturile colosale depuse pentru copila lor. Au fost prin Germania si pe la cele mai bune clinici, au incercat tot ce a putut fi mai bun, din punct de vedere medical, pentru Delia. Iar ea le-a rasplatit eforturile tuturor celor care s-au zbatut sau s-au rugat pentru ea, cu iubire, ridicandu-se, ca Lazar, din nou, pe doua picioare.

A treia moarte

„Candva, chiar in ziua de an nou, pe 1 ianuarie 2017, i-am marturisit lui Dumnezeu ca mi-as dori sa traiesc ceva ce uitasem si nu mai stiam cum se simte: Iubirea! 

A trecut timpul, iar la inceputul lui 2017, in ianuarie, mi-am dorit sa inchei experienta mea cu boala si sa experimentez altceva, respectiv iubirea. Mi-am spus ca fiind un an nou, un an „1” – ce inseamna un nou ciclu de 9 ani karmici, ar fi cazul sa pun punct relatiei cu boala. Asta i-am cerut lui Dumnezeu! Peste cateva zile, nu m-am mai putut ridica din pat. M-au internat si a urmat soc dupa soc: vestea ca mi-a revenit boala, transfuzia de sange, biopsia pe os facuta fara anestezie si in final…. examinarea RMN, in urma careia aflu ca exista un risc de fractura pe coloana vertebrala si, implicit, de paralizie si ca trebuie sa ajung de urgenta la neurochirurg, pentru a afla daca e caz de operatie.

Cand am ajuns acasa, dupa toate acestea, eram o epava!

Am murit a treia oara! Timp de 2 saptamani am refuzat sa ma misc! Stateam in nemiscare, crezand astfel ca voi preveni fractura. Mintea imi spunea ca la orice pas, ma voi prabusi, oasele mi se vor dezintegra, iar eu voi ramane ca o molusca, un morman de piele. Asadar, fiecare pas era un chin. Plangeam mult, chiar si in somn.

Renasterea

In 2017 am trait apogeul suferintei si al durerii, de orice fel imaginabil ar fi aceasta, trupeasca si sufleteasca totodata. Dupa asta, desi imi propusesem sa nu mai am dureri vreodata, am constatat ca eu continuam sa sufar. Si chiar daca suferinta fizica nu mai exista, in interior eu eram tot cu frica, durere, plans.

Asta m-a purtat cu gandul la perioada cand vroiam sa ma las de fumat si cand singura mea dilema era: „Cum voi mai vorbi, comunica, scrie, gandi, trai – fara tigara”. Fumam deja de 20 de ani, practic din adolescenta, iar eu nu stiam sa exist fara tigara.

La fel e si cu suferinta! Atat de mult ne-am obisnuit cu ea, incat nu stim sa existam in absenta ei! Te-ai gandit vreodata la asta? Mediteaza, te rog, asupra situatiilor negative pe care le-ai hranit, constient sau inconstient, voit sau nevoit, cu gandurile tale, cu faptele tale, cu intreaga ta fiinta.

Insa, la inceputul lui 2017, credinta ca nu exista boala incurabila si ca oricine se poate vindeca, mi-a fost puternic zdruncinata, odata cu revenirea cancerului si extinderea sa la coloana vertebrala. Dupa atatia ani de schimbari, vindecari, iertari, tratamente, practici, constientizari etc si totusi cancerul sa revina? Cu atata violenta, cu atata forta, atat de grav.

Sufletul meu nu a putut sa duca si da, am avut momente in care am ridicat cu furie ochii spre cer si l-am intrebat pe Dumnezeu : „De ce? De ce eu? De ce mie? De ce Tu Taci?”

Delia, stii, mi-as fi aprins o tigara acum. Zambesc, dar am lacrimi incoltite. Delia, draga, sa stii ca nu-mi mai aprind nenorocita aia de tigara. Sa stii ca o las nefumata. Si pe ea, si pe toate celelalte. La naiba, ma auzi? Na, ca pot! De dragul tau. Pentru ca onorez viata. Pentru ca iti onorez moartea. Inclusiv in cinstea ta, femeie!

Zapacita de leoaica s-a suit din nou la volan, apoi pe tocuri. Avea planuri, da. Sa lupte pentru legalizarea marijuanei in scop terapeutic. Sa se mute la tara.

Delia era un om caruia ii placea sa daruiasca si sa se daruiasca. Orice avea… Orice putea… Cand n-a avut ce, si-a daruit temerile, neputinta. Ceea ce consider absolut minunat la Delia este ca, in ciuda a orice, ea a vrut sa iubeasca. Niciodata nu a abandonat tendinta ei catre iubire. Asta ma face sa cred ca va obtine ce si-a dorit, cu siguranta. Partial, a si obtinut. Numai ca nu in forma dorita de ea. Dar rugaciunile i-au fost ascultate.

Pe 8 decembrie 2018, Delia inca se voia luptatoare…

„When you know who you are… Love loves it all, ‘cause love has no fight.” („Atunci cand stii cine esti… Iubirea iubeste tot, pentru ca iubirea nu practica lupta”, versuri din cantecul „Hypnosis” – Hipnoza, din animatia „The Prophet” – Profetul, dupa cartea cu acelasi nume, de Khalil Gibran). Delia, stii ca mie nu imi place cuvantul „lupta”. Stii ca eu nu le (mai) am cu lupta, cu victoria, cu de-astea… Si mai stii ca am vorbit aici ca atunci cand m-ai ascultat tu prima oara si ti-a placut. Fara masti. Fara control. Fara lacrimi. Fara rasete. Poate doar un zambet, acolo, cu niste lacrimi impaienjenite. Dar sa fie de folos! Sa nu fie in van! Sa auda cine are urechi de auzit.

Delia, stelele care cad, nu pier. Stelele care cad, doar se duc pe un alt cer.

Pe 31 decembrie, la cumpana dintre ani, Delia era la spital, i se facea transfuzie de sange.

I-am scris, mi-a raspuns, ca de obicei, alintandu-ma, cum imi spunea ea: Livioara, draga…

La sfarsitul anului universitar, un profesor de filosofie le-a dat un singur test studentilor sai, constand intr-o singura intrebare:

„Cum demonstrati ca acest scaun este invizibil?”

Studentii au scris zeci de pagini, aducand in sprijinul argumentelor lor chiar si teorii din alte discipline, precum trigonometria sau fizica.

Mai putin un student, cel mai lenes, singurul care a luat nota 10. El a scris doar atat:

„Care scaun?”

Morala: nu complica lucrurile.

Sfantul Ion Botezatorul si toti oamenii care ii poarta numele sunt sarbatoriti pe data de 7 ianuarie, a doua zi dupa Boboteaza. Venirea pe lume a Sfantului Ion a fost considerata un miracol, fiindca parintii l-au avut tarziu, la batranete, cand nu se mai asteptau, desi isi dorisera foarte mult un copil.

Se spune ca numele sau a fost ales de Arhanghelul Gavriil. Ion sau Ioan este un nume de origine iudaica si provine din Iohanan, prescurtat din Iehohanan, care inseamna “Dumnezeu s-a milostivit”. Sfantul Ion este numit „Inaintemergatorul”, deoarece el l-a botezat pe Iisus.  Ioan Botezatorul este considerat protectorul copiilor si al gospodariilor.

Aniversarea Sf. Ion Botezatorul incheie sarbatorile de iarna, incepute pe 6 decembrie, de Sf. Nicolae. Traditia de Sf. Ion recomanda ca fiecare om sa se stropeasca cu agheasma noua, pentru a fi ferit de boli pe parcursul anului. Superstitiile populare spun ca acela care nu se veseleste in ziua de 7 ianuarie va fi trist tot anul. Sarbatoarea Sfantului Ion este, asadar, un prilej de mare bucurie.

Lista de dorinte

Iata o contradictie interesanta dintre perspectiva spirituala si perspectiva sociala a zilelor noastre. Societatea ne indeamna, din ce in ce mai mult, catre lupta de a deveni altceva decat suntem, catre lupta de a avea mai mult, de a obtine ce ne dorim si de a schimba orice nu ne place, de a deveni mereu mai buni, mai performanti, adesea fie si doar pentru a ne simti acceptati. Prin prisma spirituala, toate acestea par niste biete iluzii, himere dupa care omul alearga in van, irosindu-si astfel potentialul si chiar viata.

In toate religiile si orientarile spirituale, exista indemnul catre recunostinta pentru viata noastra, ca dar, in sine. E cat se poate de logic acest indemn si ne aminteste totodata faptul ca suntem parte dintr-un intreg, nu e niciunul dintre noi centrul Universului si niciunul nu detine putere sau control totale. Viata noastra nu ne apartine si nu noi am creat-o, nu ne-am facut-o cadou. Nu detinem controlul asupra ei, asa cum avem deseori impresia sau cum ne-am dori. Nu avem puterea sa schimbam multe componente si aspecte ale vietii noastre sau ale vietii altora, chiar daca am vrea si am depune toate eforturile.

Da, dar n-ar fi bine sa vrem mai mult? Chiar daca nici macar nu stim unde ne va duce asta?! De ce mai traim, atunci, ar putea spune unii oameni, daca nu pentru a ne dori sa experimentam alta varianta de trai, decat cea prin care deja trecem, una mai buna, mai satisfacatoare? De ce mai traim, daca nu pentru atingerea unor scopuri, pentru implinirea unor dorinte? Ce-i rau in faptul de a vrea ceva mai bun?

Nu-i nimic rau si nu-i nici macar vorba despre bine sau despre rau. “Faca-se voia Ta” reprezinta constientizarea ca suntem o parte dintr-un intreg, ca niciunul dintre noi nu este Dumnezeu, ci doar o parte din spectacolul vietii. Rostul smereniei si al recunostintei este evitarea suferintei. Se stie ca de la acest scop a pornit Buddha. Tot el spunea ca durerea este inevitabila in viata, dar suferinta este optionala. Pentru ca, atunci cand nu obtii ce-ti doresti, suferi. Una e sa te doara piciorul, pentru ca s-a rupt, alta e sa suferi ca n-ai fost atent, sa te macini cu intrebari de genul: “Cum s-a putut intampla asta? De ce nu se vindeca mai repede?”, sa dai vina pe tine, pe altul, pe viata. Una e sa te doara pierderea unei fiinte dragi, alta e sa suferi din cauza ca nu i-ai putut prelungi viata sau nu o poti recupera. Una e sa te doara trupul de la munca si alta e sa suferi ca aceasta munca nu iti e suficienta pentru tot ce ti-ai dori sa traiesti.

Pentru unii, a se multumi cu ceea ce sunt si ceea ce au e sinonim cu suferinta, paradoxal, desi scopul este tocmai evitarea suferintei. Oamenii continua sa sufere ca nu sunt ceea ce si-ar dori sa fie, ca nu au ce si-ar dori, iar aceasta suferinta le-a devenit religie. Sa incerci sa le spui ca nu e necesar sa sufere pentru toate acestea e ca si cum le-ai “fura” iluzia ca se poate mai mult, mai bine, candva, poate niciodata in aceasta viata. Li se pare chiar logic sa continue sa sufere astfel intreaga viata, in speranta iluzorie a ceva mai mult, mai bun. In tot acest timp, le scapa mereu tot ceea ce poate fi bun in ceea ce ei considera rau. Si, astfel, le scapa insasi esenta. Fiindca despre asta e vorba in viata. Nu despre mai multi ani, ci despre mai multe clipe traite constient, cu intelepciune, recunostinta, bucurie. E bine sa avem un scop, dar nu si sa fim dependenti de rezultate si asteptari. Scopul poate ca depinde de noi, dar nu intotdeauna depinde de noi si realizarea lui.

Poate va aparea acel ceva mai mult, mai bun, poate nu. Daca apare, cu atat mai bine. Dar daca nu este posibil, e logica suferinta continua? Stresul psihic, tensiunea fizica, nelinistea, toate acestea ne ajuta cumva sa ne implinim viata, sa ducem un trai mai bun? Acceptarea este privita de catre societatea de astazi ca o forma de ignoranta, de limitare. Societatea ne indeamna mereu sa vrem mai mult, sa ne agitam pentru mai mult. Sa devenim si mai consumisti. Omului a ajuns sa i se para logic sa se agite pentru scopul de a fi linistit.

O alta iluzie este prosperitatea pe aceasta cale. Totul are un pret si implica niste resurse. Poate ar fi bine sa ne punem mai des intrebarea daca scopul merita mijloacele. De exemplu, nu ne vindem direct ficatul, dar il punem la bataie, indirect, pentru a obtine ceva mai multi bani, nu-i asa? Apoi, cheltuim acei bani pentru a incerca sa ne reparam ficatul. Se spune „Less is more” (Putin e mai mult). Poate n-ar fi rau sa incepem sa ne simtim bine cu mai putin. Pentru ca mai mult ne costa mai mult.

Scopul, in cele din urma, face diferenta. Unii oameni isi doresc sa afle cine sunt si ce este viata. Altii isi doresc sa experimenteze, sa agoniseasca pe cat posibil, in aceasta perioada limitata a vietii. Pe unii ii intereseaza inclusiv moartea si ce se intampla dupa aceea. Pe altii ii intereseaza doar sa consume tot ce le poate oferi viata.

Daca vei obtine ceva mai bun sau ceea ce-ti doreai, fiind multumit cu ceea ce esti si ceea ce ai, nu poate fi decat benefic si astfel nu vei suferi. Dar daca vei obtine sau nu, suferind mereu dupa dorinta de altceva, atunci nu destinul este de vina pentru ceea ce traiesti, ci atitudinea ta fata de destin este cauza propriei suferinte. Sa fii multumit cu ceea ce esti si cu ceea ce ai, acolo unde esti, poate fi sursa unei impliniri minunate, superioare oricaror alte scopuri lumesti, materiale.

Deci, ce-ti doresti, omule? Care este scopul tau in viata? E foarte bine ca vrei mai mult, dar in ce scop? Cu ce pret, prin ce resurse? Si ce te face sa crezi ca daca nu esti multumit cu ce ai acum, vei fi multumit dupa ce vei obtine ce iti doresti? Acum, la anul… si la multi ani!

Dumnezeu n-avea tigari

“Înainte de Zarianka părintele Ioan Florenski fu repartizat la Ciornâi Potok, lagărul pentru criminali de drept comun de lângă Obi. Preotul nimeri în ţarcul fiarelor: asasini, violatori, cuţitari, hoţi, complotişti, delincvenţi, contrabandişti, escroci, trişori, paricizi, psihopaţi, pungaşi, canibali.

Când a fost împins în baracă, un tip care arăta ca un camion, i-a zis:
− Popo, tu vei dormi lângă hârdău.

Baraca, iar în ea erau peste o sută de deţinuţi, tăcută ca un cimitir, se prefăcu că nu aude. Pricepu că el e starostele şi nu avea niciun rost să nu i se supună. Acesta era, cum avea să afle mai târziu, Grişa Piterski, celebrul hoţ în lege şi asasin notoriu. El avea o cabină separată din scânduri în capătul barăcii.

Abia îşi puse bocceaua pe patul cel mai de jos dintr-un corp de patru priciuri, că „mahărul” se apropie de el şi îi spuse:
− Am o propunere: să facem schimb de ţoale. Ce zici?
Şi-i dezbrăcă aproape cu sila rasa de preot încă bună, pe care Grişa o îmbrăcă în rumoarea veselă a celorlalţi.
− Să-mi spuneţi „sfinţia voastră”, se adresă el înveselit camarazilor săi, coborând mâna peste creştetele unora dintre ciracii din preajmă, ca să-i „binecuvânteze”.

Într-o după-amiază de duminică, deţinuţii se plictiseau. Grişa Piterski s-a apropiat de preot şi i-a zis oţărât:
− Popo, stai şi molfăi cu ochii închişi toată ziua, semn că te rogi în draci. Văd că vrei să ajungi în rai fără noi. Şi m-am gândit: n-ai putea să-l rogi pe Dumnezeul acesta al tău să ne trimită nişte ţigări, că noi murim dacă nu fumăm. N-am tras fum în mine de patru luni de zile. Iar aista, Dumnezeu, cum îi zici, ne lasă să murim.

Părintele Ioan ştia şi el: râul Obi era îngheţat şi de mai multe luni de zile niciun vapor nu ajunsese până la ei. Pe cel cu ţigări îl surprinse iarna pe drum.
− Roagă-te pentru ce ţi-am spus, insistă barosanul. Nu fi egoist şi te ruga doar pentru tine, pentru ca să-ţi pregătească Dumnezeu un loc în rai, care, vezi, să nu mai fie lângă hârdău ca aici.
Părintele Ioan le propuse pe un ton calm, ca la Bezbojenka:
− Să ne rugăm cu toţii…
− Nu! Fă-o fără noi, i-a spus Grişa, şi se îndreptă către cabina sa din fundul barăcii.

Clericul se aşeză în genunchi şi începu să se roage:
− Sunt mic, Doamne, şi păcătos. N-am îndrăznit niciodată se te rog ceva pentru mine, nevrednicul. Doamne, trimite-le nefericiţilor acestora ţigările „Belomor-kanal”, ca să nu se creadă uitaţi de tine. Doamne, îndrăznesc să cred că aceşti năpăstuiţi, trăgând în piept fumul de ţigară, îşi vor aminti de tine. Ştiu că vina mea e de neiertat, pentru că fumatul e un păcat, iar eu te rog să-i ajuţi pe aceşti oameni să păcătuiască. Dar chinul lor este fără margini şi numai tu poţi să mai scazi din el…

Se rugă neîntrerupt vreo 4-5 ore, nu departe de hârdău, în genunchi ca la biserică. Dar în curând şmecherii uitară de el, fiecare căutându-şi de ale sale. Într-un târziu, Grişa Piterski ieşi din cabină, veni lângă el şi-l scuipă cu dispreţ. A fost ca un semnal. Caracuda a sărit de pe paturile de scânduri şi a procedat la fel. El nu le acordă nicio atenţie, se ştergea de flegme şi se ruga mai departe. Asta-l enervă şi mai mult pe Piterski, care se mai apropie o dată şi-l lovi cu pumnul peste ceafă.
− Paraziţi ce sunteţi! Amăgiţi poporul.
Imediat tăbărâră asupra lui şi alţi pezevenchi, lovindu-l cu pumnii şi picioarele ca la fasole. El căzu la pământ, în timp ce se mai ruga pentru ei:
− Doamne, ajută-i pe aceşti nefericiţi. Trimite-le ţigări…

Dar Dumnezeu nu avea ţigări. Şi loviturile nu conteneau. Doar că acum erau ceva mai vesele. Apoi îl lăsară zăcând într-o baltă de sânge. După aproximativ o oră, când uitară de mult de preot, întemniţaţii au auzit trăgându-se zăvorul exterior şi uşa grea de fier deschizându-se larg. Şi vocea unui caraliu, care-i anunţă:
− Bucuraţi-vă, derbedeilor! S-a dezgheţat Obiul şi vaporul cu ţigări a ajuns, în sfârşit, şi la voi…
Şi a pus un sac de ţigări – porţia lor pe ultimele patru luni – lângă uşă… Deţinuţii s-au repezit ca animalele, hămesiţi să tragă în piept un fum de ţigară, aproape devorând sacul.

La un moment dat, o voce ca un muget cutremură baraca. Era Grişa Piterski:
− Opriţi! Nimeni nu se atinge de ţigări. Pune-le la loc! îi dădu el unuia dintre camarazii săi peste mână.
Şi după ce fumătorii au adus supuşi pachetele cu ţigări, aruncându-le înapoi în sac, aşteptând ca Grişa să le împartă ca de obicei, hoţul în lege le zise:
− Ţigările acestea nu sunt ale noastre. Aceste ţigări sunt ale lui. Şi arătă spre ghemotocul de carne şi sânge care zăcea lângă hârdău.
− El le-a cerut. Lui i s-au dat. El să le împartă. El să ne dea, dacă va mai voi.

Mahărul a ridicat sacul cu ţigări şi l-a aşezat lângă preot. Apoi s-a dezbrăcat şi de rasă:
− Dă-mi zdrenţele mele, părinte! Am omorât la viaţa mea patru indivizi: un activist de partid care mă înjurase de mamă, un miliţian care trăsese în mine şi nu mă nimerise, un hoţ care a prădat un orfelinat din Tobolsk şi un ţârcovnic care vindea icoane scoase dintr-o mănăstire, şi de la nimeni nu mi-am cerut iertare. Acum vreau să te rog să mă ierţi, popo!
A zis şi s-a aşezat în genunchi, adăugând în şoaptă:
− Aş vrea să te rog să ne dai câte o ţigară. Din ale tale. Că-s ale tale. Că n-am fumat de patru luni de zile, şi noi murim dacă nu fumăm.

Părintele Ioan s-a ridicat cu greu în picioare, şi-a şters faţa de sânge, a făcut semnul crucii deasupra sacului cu putoare şi a îngânat cu greu:
− Domnului să-i mulţumim. El s-a milostivit de noi.
Şi încet a împins sacul către Piterski. Acela a zis:
− Atenţie, e porţia noastră pentru ultimele patru luni de zile. Fiecare să se apropie şi să-şi ia ceea ce i se cuvine.
Niciodată părintele Ioan nu s-a simţit mai bogat. Cel de Sus îi trimisese acest sac de ţigări ca un semn că nu l-a părăsit. Când deţinuţii prinseră să-şi aprindă ţigările, fumul ieşea prin crăpăturile de la uşi şi pe geamuri înălţându-se drept spre cer, ca un fum de jertfă.   Apoi la ora cinei au fost duşi în sala de mese: la coaja lor de pâine cleioasă şi la apa chioară numită ciorbă.

Părintele Ioan se aplecă deasupra gamelei sale: se auzea cum de durerea fizică ce nu-i trecuse încă lacrimile îi picurau – pic! pic! – în lichidul acela leşios. Aici răsună iar vocea lui Piterski:
− Hei, popo! Fă-ţi datoria: blagosloveşte-ne haleala.
Abia atunci părintele Ioan observă că nimeni nu se atinsese de mâncare: toţi aşteptau rugăciunea lui. S-a ridicat greoi în picioare:
− Doamne, blagosloveşte mâncarea şi băutura robilor tăi…

Deşi durerea îi chinuia toată fiinţa, o bucurie tăinuită îl învălui. Imediat toţi acei delincvenţi se aruncară să-şi soarbă apa chioară din gamele. Acele animale veşnic flămânde aveau să recunoască mai apoi că a fost pentru prima dată, de când se aflau în lagăr, când se ridicară de la mese sătui, deşi fuseseră serviţi cu aceeaşi hrană de fiecare zi.”

(Nicolae Dabija – “Ţigările lui Dumnezeu”, fragment din cartea “Tema pentru acasa”)

Intr-un supermarket, o femeie merge pe urmele unui bunic si ale nepotului acestuia, un copil de cativa ani, foarte obraznic. Aproape la fiecare pas, baietelul urla ca vrea dulciuri, jucarii si tot soiul de lucruri. Batranul vorbeste cu voce joasa, controlata:
– Usor, Mihaita, nu mai dureaza mult, usurel, baiete…
Nepotul izbucneste iar in plans si femeia il aude din nou pe bunic soptind calm:
– E in regula, Mihaita. Nu mai dureaza decat cateva minute si iesim de aici. Rezista, baiete…
Ajunsi la casele de marcat, copilul incepe sa scoata lucrurile din carucior, sa le imprastie si sa le tranteasca pe jos. Bunicul sopteste iar, controlandu-si tonul vocii:
– Mihaita, Mihaita, linisteste-te, dragule, te rog nu te supara si nu face scandal. Ajungem acasa in cinci minute. Calmeaza-te, baiete.
Foarte impresionata, femeia iese din supermarket si-l vede pe bunic asezand cu grija cumparaturile si pe nepot in masina. Nu se poate abtine si i se adreseaza batranului:
– Nu e treaba mea, dar sa stiti ca ati fost uimitor in magazin. Nu stiu cum reusiti. Tot timpul v-ati pastrat controlul si calmul si, indiferent cata galagie a facut copilul, mereu intrerupandu-va, i-ati repetat mereu, cu rabdare, ca totul este in regula. Mihaita e foarte norocos ca-i sunteti bunic.
– Multumesc, a raspuns batranul, dar pe ticalosul asta mic il cheama George. Eu sunt Mihaita.

%d blogeri au apreciat asta: