Daca intrebi oamenii, la intamplare, pe strada, majoritatea iti vor spune ca le place viata, ca o iubesc si ca ar vrea sa mai traiasca. Desigur, tot majoritatea va spune ca viata este, fireste, grea. In comparatie cu ce? Cu o viata mai buna, desigur.

Uimitoare este mintea omului. E ca o splendoare de femeie, frumoasa, atragatoare, buna tare, buna la toate, buna la pat, gospodina, dragastoasa, sexy, dar cu personalitate dubla. Se transforma cand in vis frumos, cand in cosmar, si pare ca singurul ei rol e tocmai acela de a te face sa-ti doresti, cu disperare, doar sa te trezesti.

viata e grea

Sunt atatea povesti si glume despre duhul din lampa, care implineste trei dorinte. Mai poate exista o versiune. Cand duhul te intreaba: Ce doresti, ce alegi? Pe cine sa las in viata? Pe mama ta, pe tatal tau sau pe partenerul tau de viata? Nu-ti place jobul? Ce zici de un job mai greu, de un job mai prost platit sau fara job? Te tarasti cu greu, tragi de tine, fara chef, fiindca e necesar sa faci anumite lucruri? Ce zici sa te tarasti la propriu, sa nu ai un picior, sa vezi cum e?

Astfel de versiuni nu mai par deloc amuzante. Dar viata este si asa, mereu. In fiecare zi poti observa lucrurile bune si lucrurile rele. Niciodata nu pot fi doar lucruri bune si doar lucruri rele. Mereu ai ocazia sa fii nemultumit de ceva. Si mereu ai sansa sa fii recunoscator pentru ceva.

Poti fi recunoscator ca traiesti, desigur. Dar cum sa fii, cand nu-ti convin atatea? Si totusi asta nu inseamna ca ai vrea sa mori. Ce te duce mai departe? Speranta oarba ca mai ai timp sa obtii ce-ti doresti? Cu gandul asta, soptit senzual de frumoasa femeie, care se cheama Minte, nici nu-ti dai seama ca-ti irosesti viata. Ca in timp ce speri la altceva, la alta viata, pe asta, pe care o ai, nu o vezi, nu o simti, incerci sa evadezi din ea, nu o apreciezi, nu o iubesti si nu o traiesti aproape deloc.

Soaptele languroase ale mintii nu fac decat sa te distraga de la realitate si viata. De la unica realitate care exista, cu dulci si iluzorii promisiuni a ceva ce am vrea, dar nu exista. Mintea iti poate promite un parc de distractii, candva, rupandu-te de momentul prezent si distragandu-te de la tot ceea ce nu-ti convine, facandu-te ca macar cu gandul sa te simti ceva mai bine. Sau te poate ajuta sa ramai aici si acum, centrat in tine si in realitate.

Mintea poate fi antrenata, la fel ca orice muschi al corpului. Nu va ceda de bunavoie, renuntand la povestile pe care ti le spune, la atatea vise, sperante si potentialitati. Este antrenata sa plasmuiasca. Nu va sta linistita de bunavoie, pana cand nu va descoperi in asta ceva mai bun decat tot ce-ti sopteste ca ti-ar putea oferi lumea.

De ce traiesti, de ce vrei sa traiesti, daca nu te bucuri de viata? Si daca nu te poti bucura de viata pe care o ai acum, exact asa cum este, ce te poate face sa crezi ca te vei putea bucura vreodata de viata ta? Gandeste-te o clipa cum iubesti. Pe tine, copilul tau, partenerul tau de viata, oamenii dragi, oamenii din jur. Ii iubesti pentru ca sunt asa cum vrei tu si fac ce vrei tu? Ii iubesti numai atunci cand corespund dorintelor tale? Iti iubesti copilul si te bucuri de el numai atunci cand te asculta sau ia note mari si te face mandru? Nu-l mai iubesti cand e neascultator sau iti da batai de cap?

La fel este si cu viata. Cand o iubesti si te bucuri de ea? Cand esti prezent, atent si implicat, fara sa incerci sa evadezi sau sa alergi in iluziile mai apetisante, din imaginatia ta? Cand vei decide sa traiesti in realitate si sa renunti la plasmuiri? Depinzi de imprejurarile vietii sau de linistea nezdruncinata si de bucuria simpla din interiorul tau? Te bucuri cand te trezesti dimineata? Ce ar fi sa te trezesti mai des, in fiecare clipa? 🙂

Reclame

Existenta te tot cauta. Iti stie numele, insa tu ai uitat acel nume. Iti stie adresa, insa tu n-ai locuit niciodata la acea adresa. Ai lasat lumea sa te distraga.

Fericirea depinde de starea ta de constienta.

Daca esti adormit, atunci placerea e fericire. Placerea inseamna senzatii, incercarea de a obtine prin intermediul corpului ceva ce nu se poate obtine prin intermediul corpului, fortarea corpului sa dobandeasca ceva ce nu poate.

Oamenii se straduiesc in toate felurile cu putinta sa dobandeasca fericirea prin intermediul corpului. Corpul iti poate oferi numai placere de moment, iar fiecare placere este echilibrata cu durere, in aceeasi cantitate, in acelasi grad.

Fiecare placere este urmata de contrariul ei, deoarece corpul exista in lumea dualitatii. Asa cum ziua este urmata de noapte, cum moartea e urmata de viata si viata este urmata de moarte, totul se invarte intr-un cerc vicios. Placerea va fi urmata de durere, durerea va fi urmata de placere, dar nu vei fi niciodata linistit.

Cand te vei afla intr-o stare de placere, iti va fi frica intruna ca ai s-o pierzi, iar acea frica va otravi placerea. Iar cand vei fi cufundat in durere, bineinteles ca vei suferi si vei face toate eforturile posibile pentru a scapa de ea – doar pentru a recadea in ea.

Buddha numeste acest lucru roata nasterii si a mortii. Ne deplasam cu aceasta roata, agatati de ea, iar roata merge inainte. Uneori apare placerea si alteori apare durerea si suntem zdrobiti intre aceste doua stanci.

Insa cel care e adormit nu cunoaste nimic altceva. El cunoaste doar cateva senzatii ale corpului: mancare, sex; asta e lumea lui. El continua sa se miste intre acestea doua. Acestea sunt cele doua capete ale corpului sau: mancarea si sexul. Daca reprima sexul, devine dependent de mancare; daca reprima mancarea, devine dependent de sex.

Energia se misca asemenea unui pendul. Si ce numesti tu placere este, cel mult, doar eliberare de o stare tensionata. Energia sexuala se aduna, se acumuleaza; devii tensionat si greoi si vrei s-o eliberezi. Pentru omul care e adormit, sexualitatea nu e decat o eliberare, ca un stranut zdravan. Ea nu-i ofera decat o anumita usurare — a existat o tensiune, acum nu mai exista. Insa tensiunea se va acumula iarasi. Mancarea nu iti ofera decat o mica placere gustativa; nu-i mare lucru. Insa multi oameni traiesc numai ca sa manance; foarte putini sunt cei care mananca pentru a trai.

Placerea e dependenta de ceilalti.

Gautama Buddha a spus: Exista placere si exista extaz. Renunta la prima pentru a-l avea pe cel de al doilea.

Mintea totdeauna aspira la ceva nou. Asa te tine mereu priponit undeva in viitor. Te face sa speri in continuu, dar nu iti da niciodata bunurile – nu poate. Poate doar sa creeze sperante noi, dorinte noi. Dorintele si sperantele cresc in minte la fel cum cresc frunzele in copaci. Ai vrut o casa noua si acum o ai: unde e placerea? A existat pret de o clipa, cand ti-ai atins scopul.

Odata ce ti-ai realizat scopul, mintea nu mai e interesata de el; a inceput deja sa teasa panza altei dorinte. Deja a inceput sa se gandeasca la alta casa, mai mare. Si asa e in toate. Placerea te tine intr-o stare nervoasa, vesnic fara astampar, vesnic chinuit. Atatea dorinte, si fiecare dorinta de nepotolit, cerand insistent atentie! Ramai victima unei multimi de dorinte nebunesti – nebunesti pentru ca sunt irealizabile – care continua sa te traga in directii diferite. Devii o contradictie. O dorinta te duce la stanga, alta la dreapta, iar tu continui sa hranesti concomitent ambele dorinte. Si atunci simti o scindare, te simti divizat, te simti sfasiat.

Asta e singura nenorocire a omului: priveste intruna in afara, cautand si cercetand. Iar extazul nu poate fi gasit afara, pentru ca nu e acolo.

Unul dintre marii scriitori rusi, Maxim Gorky, a vizitat America. I s-au aratat tot felul de lucruri pe care americanii le-au nascocit ca sa se distreze. Ghidul care il insotea spera ca scriitorul avea sa fie foarte fericit. Insa, cu cat vedea mai multe, cu atat mai nefericit si mai trist arata Maxim Gorky. Ghidul l-a intrebat: „Care-i problema? Ce nu intelegi?” Gorky a raspuns: „Ba inteleg si de aceea sunt trist. Trebuie ca tara asta este lipsita de bucurie, altfel n-ar fi nevoie de atatea distractii”.

Fragmente din Osho – Bucuria. Fericirea care vine din interior

Ce privesti, te priveste. Am avut o revelatie azi, in pauza unei convorbiri telefonice. In pauza observatiei, in timpul fara de timp in care poti sa simti ca existi cu adevarat.

Ce iubim? Povestea asta, dintotdeauna, o poveste pe care ne-o spunem, despre iubire, despre cea mai mare si atragatoare enigma. Enigma a ceea ce putem doar banui ca suntem, adica mult mai mult decat credem ca stim ca suntem. Tocmai de aia tot ce putem sti e ca nu stim nimic.

Caci ce credem ca suntem? Un trup? Un creier cu niste comenzi de senzatii? O minte cu niste ganduri? Un circuit presetat? Un rol, un personaj dintr-un joc, uneori aparent absurd? Cine suntem? Cine iubeste? Ce iubeste? Cum iubeste? Despre ce este povestea asta de adormit copiii?

Cineva spunea ca exista un singur anotimp, al cincilea anotimp, anotimpul iubirii. Dincolo de pragmatic, poetic, artistic, spiritual, exista timp pentru iubire? Cand iubirea depaseste timpul?

Multi oameni traiesc o viata intreaga crezand ca pot iubi doar ceea ce este dupa chipul si asemanarea lor. Totul se reduce la ceva personal si totul e despre sine. Iubesc asta pentru ca imi place, pentru ca mi se potriveste, pentru ca imi este benefic, pentru ca mi se aseamana sau imi foloseste. Nevoia asta de iubire dupa chipul si asemanarea personale a umplut bibliotecile, a sacrificat copacii, a facut sa curga atatea lacrimi. Lacrimi de durere ca nu e totul dupa chipul si asemanarea noastra.

Sa iesi din marginile tale nu necesita curaj. E doar un proces firesc, perfect natural. Cum iese fluturele din omida. Sa te opui insa, asta da, necesita curaj, lupta, efort, implica durere multa. Sa iesi din marginile tale ca sa iubesti ceva ce pare diferit de tine e un proces natural. Nu trebuie sa faci nimic, nimic nu e fortat, nu e nicio lupta.

Tot ce nu-ti place, tot ce judeci, tot ce este diferit si contrar modului tau de a gandi si a concepe realitatea, toate astea sunt fragmente din tine, pe care le respingi. Tot ceea ce categorisim ca fiind rau este doar perceptia proprie asupra a ceva necunoscut, in realitate.

Am privit si observat oameni pe care inainte ii judecam cu usurinta. Ca nu fac ce trebuie, ca nu reactioneaza cum trebuie etc. Am privit in ochi oameni care raspund cu rautate la bunatate si am vazut niste copii. In mintea lor, bunatatea era rautate si rautatea lor era justificata, ca reactie. Am vazut drama unor copii care isi manifesta “matur” crizele de tantrum, pentru ca nu obtin ce vor si pentru ca nu este totul dupa cum vor ei, dupa chipul si asemanarea lor.

Si i-am inteles, pentru ca sunt asemenea. Tot ce iti este asemenea poti intelege si accepta cu usurinta si naturalete. „In clipa in care imi inteleg cu adevarat dusmanul, cand il inteleg destul de bine incat sa-l pot infrange, atunci, in aceeasi clipa, il si iubesc. Consider ca este imposibil sa intelegi cu adevarat pe cineva, ce vrea, ce crede, fara sa-l iubesti asa cum se iubeste el insusi.” („Ender’s Game”)

Maturitatea, in functie de timp si anotimp, este doar o unealta de a proteja copilul din tine. De a lupta pentru a-i potoli si satisface crizele de tantrum. De a te impotrivi la ceea ce provoaca acele crize si de a incerca sa le eviti.

Iubirea nu are timp. Nu are conditii. Conditiile doar incatuseaza. Aceeasi inocenta ramane in ochii de copil cu tantrum si in ochii unui adult nemultumit sau nefericit. Aceeasi inocenta a ignorantei. “Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac.” Nu stiu ce-si fac. N-am vazut niciodata vreun fir de iarba care sa planga sau care sa se supere si sa refuze sa creasca pe motiv ca nu-i convine ceva.

Un copil in plin tantrum e acelasi copil adorabil de adineauri. E tot copilul tau. E acelasi ingeras care te face sa te topesti de drag. La fel, un adult. Fiecare e prins in povestea din capul lui si in propriile motive si justificari de tantrum. Iar usa acestei inchisori e larg deschisa. “Fericiti cei saraci cu duhul”, caci cunoasterea si intelegerea nu constau nici in inteligenta, nici in minte, nici in biblioteci sau teorii. Fericiti cei care iubesc nemasurat si fara minte. Cei care se bucura de tot ceea ce este, asa cum este. Caci diferentele sunt doar aparente care separa iluzoriu.

Nu exista motive ca sa iubesti. Nici timp, nici anotimp. Nici spatiu. Nici limite. Corpul acesta, in care suntem incarnati, aparent incatusati, separati si delimitati pe o perioada determinata, ne da semnale chimice pentru alt chip si asemanare decat frecventa cu care poate el sa emita. Fluturii din stomac, o metafora pentru transformarea din omida. Poate ca omida credea ca va muri cand a devenit fluture. Cand a devenit ceva diferit de ceea ce credea ca este. Ceva ce nu stia si de care se temea.

Libertatea de a iubi este singura forma reala de libertate si de eliberare. De a iubi fara conditii, fara motive, fara restrictii. Nimeni altcineva decat ceea ce crezi tu ca esti nu te poate impiedica sa iubesti totul, inclusiv ceea ce nu stii ca esti.

Nu exista judecata si nici separare in iubire. Totul e una. Un singur timp, un singur anotimp. O singura realitate si o singura stare de a fi. In rest, nu sunt decat diverse povesti pe care ni le spunem. Povesti fara sfarsit, de genul “A fost odata, ca niciodata”, pentru ca printul nu putea de doua ori.

Creierul se maturizeaza doar dupa 30 de ani si continua sa se dezvolte chiar si dupa 40 ani

Studiile stiintifice recente au descoperit ca ne maturizam cerebral doar dupa varsta de 30 de ani, iar creierul uman atinge maturitatea deplina chiar si dupa 40 de ani. University College London a demonstrat ca forma creierului se modifica intre 30-40 de ani si chiar si dupa aceasta varsta. Pana de curand, oamenii de stiinta credeau ca, din punct de vedere fizic, creierul nu se mai dezvolta dupa etapa copilariei.

Dupa adolescenta, intre 20 si 30 de ani, se subtiaza materia cenusie si se ingroasa substanta alba, care sporeste conexiunea dintre diferite zone ale creierului. Cortexul prefrontal continua sa se dezvolte in acest interval, avand rolul cel mai important: autocontrol, decizii, logica, personalitate, interactiuni sociale.

„Pana la acea varsta, trebuie sa luam decizii destul de importante in privinta educatiei si a planurilor pentru cariera, a persoanei cu care sa ne casatorim sau daca mergem sau nu la armata, iar asta se intampla inainte ca unele parti ale creierului nostru sa fie in stare optima. Nu trebuie sa va ingrijoreze faptul ca iubitul vostru copil de 21 sau chiar de 26 de ani nu stie ce va face. Aproape nimeni nu mai are aceasta problema la 40 sau 50 de ani”, a declarat doctorul Jay Giedd, specialist in stiinte neurologice la Institutul American pentru Sanatate Mentala, in Wall Street Journal.

Creierul baietilor se maturizeaza cu 10 ani mai tarziu decat creierul fetelor

Cercetatorii de la Universitatea Newcastle, din Anglia, au confirmat faptul ca fetele se maturizeaza mai rapid decat baietii. „Absolut intamplator, am descoperit ca exista o diferenta fundamentala intre baieti si fete in materie de dezvoltare. E vorba despre maturizarea creierului, care consta in anularea unor conexiuni considerate inutile, in favoarea dezvoltarii unora noi, mai importante. Pierderea unor conexiuni cerebrale in acest mod este chiar avantajoasa pentru functionarea cerebrala, fiindca retelele neuronale se organizeaza astfel mai eficient. La baieti, lucrurile astea se intampla cu 10 ani mai tarziu decat la fete“, explica Sol Lim, coordonatorul studiului.

Creierul femeilor este cu aproape 4 ani mai tanar decat creierul barbatilor

Dupa ce au scanat creierul subiectilor, oamenii de stiinta au observat ca creierul femeilor este, in medie, cam cu 3.8 ani mai tanar decat cel al barbatilor. Studiul a fost efectuat pe 205 de persoane, 121 femei si 84 de barbati, cu varste cuprinse intre 20 si 82 de ani.

Nu se stie daca aceasta diferenta este innascuta, dar ea devine certa incepand cu varsta de 20 de ani. Creierul are nevoie de glucoza ca sa functioneze corect. Procesul prin care creierul foloseste glucoza, pentru a se dezvolta, se numeste glicoliza aeroba. Acest proces este diferit in copilarie si la varsta adulta, incepand sa descreasca in jurul varstei de 60 de ani. Se pare ca creierul femeilor metabolizeaza mai eficient glucoza decat creierul barbatilor.

Alcoolul distruge amintirile si memoria

Prima oara in istoria stiintei, medicul Alcmeon din Crotone a studiat creierul, prin disectii (aprox 500 i.H). El a ajuns la concluzia ca gandurile, senzatiile si inteligenta vin de la creier, nu de la inima.

Creierul genereaza aproximativ 12-25 wati de energie electrica si nu doarme niciodata, in timpul somnului fiind si mai activ pentru a gestiona procesele vitale. Exista si un al doilea creier, care se afla in intestine si are 100.000 de euroni. Flora intestinala produce peste 30 de neurotransmitatori, printre care serotonina, responsabila de fericire.

Creierul cantareste doar 2% din greutatea totala a corpului, dar consuma 20% din totalul de energie si oxigen al organismului. Este cel mai gras organ, contine 60% grasime si 25% din totalul colesterolul corpului. Fara colesterol adecvat, celulele creierului mor. Desi este organul care proceseaza durerea, creierul nu are receptori pentru durere si nu o resimte deloc. Omul poate fi operat direct pe creier, fara sa simta nicio durere.

Orice amintire este divizata si distribuita in diferite parti ale creierului. Pentru a o actualiza, creierul o reconstituie din fragmentele individuale divizate. Alcoolul distruge memoria, la propriu. Creierul unui om beat nu poate forma amintiri.

Surse: dailymail, telegraph, sciencealert

La trei ani de la lansarea oficiala a jocului Pokemon Go, o grupare catolica a initiat o versiune proprie, prin care spera sa atraga copiii catre religie. Pokemonul catolic foloseste aceeasi tehnologie cu sistem de GPS tracking si augmented reality (AR), doar ca jucatorii trebuie sa prinda sfinti si alte personaje biblice in locul creaturilor Pokemon clasice.

Aceasta versiune a primit  binecuvantarea Papei Francisc. Jocul original a fost descarcat de peste 500 de milioane de utilizatori si a generat profit de peste 2 miliarde de dolari. Catolicii spera ca versiunea cu sfinti sa inregistreze un succes similar.

“Biserica n-a avut niciodata un astfel de proiect. Aceasta este o aplicatie catolica, cu cea mai avansata tehnologie existenta”, a declarat Ricardo Grzona, directorul executiv al fundatiei care a scos jocul pe piata. “Astazi, totul in randul tinerilor, limbajul si relatiile, se desfasoara prin telefoane mobile smart. Noi vrem sa fim alaturi de ei si sa le propunem un joc video educational, religios si interactiv, cu care sa-si formeze echipe evanghelice.” Grzona a adaugat ca Papa Francisc “nu este o persoana foarte tehnologica”, dar a sustinut ideea combinarii tehnologiei cu evanghelizarea.

Papa Francisc a vorbit recent despre provocarile cu care se confrunta Biserica Catolica in incercarea de a atrage copiii si tinerii. “Sunt suparati din cauza scandalurilor sexuale si economice, care nu sunt pedepsite cum se cuvine, de lipsa noastra de pregatire in a aprecia cu adevarat vietile si sensibilitatile lor, de rolul pasiv pe care li-l atribum”, a spus Papa.

Exista si pareri complet diferite despre tentativele de a atrage tinerii si copiii catre religie. Academicianul Clinton Richard Dawkins este un eminent etolog britanic, biolog evolutionist, scriitor si profesor la Universitatea Oxford. Dawkins s-a lansat cu cartea „Gena egoista” si a adus importante contributii la dezvoltarea stiintei evolutioniste prin cartea „Fenotipul extins”, conform careia manifestarile fenotipice nu sunt limitate la nivelul organismului, ci se extind in mediu, incluzand si corpul altor organisme. Publicatiile sale se bucura de mare succes la public. Omul de stiinta este ateu si umanist, abordand frecvent in discursurile sale teme precum biologia evolutionista, creationismul si religia.

Dawkins a declarat ca simplul fapt de a creste si a educa un copil in cadrul unei organizatii religioase, precum Biserica Catolica, este echivalent cu abuzul infantil. “Ce ar trebui sa invete un copil este ca exista spirit religios, ca unii oameni cred in ceva si altii in altceva. Ce n-ar trebui niciodata sa invete un copil e faptul ca <esti un copil catolic sau musulman, asadar in asta trebuie sa crezi>. Acesta este abuz infantil”, a concluzionat Dawkins.

Surse: wikipedia, independent.co.uk.

Al 14-lea Dalai Lama, Tenzin Gyatso, este liderul spiritual din Tibet si laureatul Nobel pentru pace. Fragmentul urmator este din cartea “Un apel catre lume: calea catre pace intr-o vreme de separare.”

“Cand presedintele SUA a spus <America mai intai>, el i-a facut fericiti pe cei ce il voteaza. Inteleg asta. Dar, dintr-o perspectiva globala, aceasta afirmatie este irelevanta. Totul este interconectat azi.

Noua realitate este ca fiecare e interdependent de toti ceilalti. SUA este o natiune lider a lumii libere. Din acest motiv, apelez la presedintele ei sa se gandeasca mai mult la problemele de nivel global. Nu exista granite nationale pentru protectia mediului sau pentru economia globala. Nici granite religioase. A venit vremea sa intelegem ca suntem fiinte umane la fel, pe aceasta planeta. Indiferent ca vrem sau nu, trebuie sa coexistam.

Istoria ne spune ca, atunci cand oamenii isi urmaresc doar propriile interese nationaliste, intervin conflictul si razboiul. Aceasta este o minte ingusta si cu o perspectiva limitata. Este, de asemenea, irealista si depasita. Sa traim impreuna, ca frati si surori, este singura cale pentru pace, compasiune, intelepciune si mai multa dreptate.

Religia poate, intr-o anumita masura, sa ajute la depasirea diseminarii. Insa religia, singura, nu poate fi de ajuns. Eticile globale seculare sunt acum mai importante decat religiile clasice. Avem nevoie de o etica globala care ii poate accepta, deopotriva, pe credinciosi si pe necredinciosi, pe atei.

Dorinta mea este ca, intr-o zi, educatia oficiala sa acorde atentie educatiei inimii, sa predea iubirea, compasiunea, dreptatea, iertarea, mindfulness-ul, toleranta si pacea. Aceasta educatie este necesara, de la gradinita, la scoli si universitati. Ma refer la invatatura sociala, emotionala si etica. Avem nevoie de o initiativa a intregii lumi de a educa inima si mintea in aceasta epoca moderna.

In prezent, sistemele noastre educationale sunt orientate in special asupra valorilor materiale si antreneaza intelegerea in aceasta directie. Insa realitatea ne invata ca nu ajungem la ratiune doar prin intelegere. Ar trebui sa punem mai mare pret pe valorile interioare.

Intoleranta duce la ura si la separare. Copiii nostri ar trebui sa creasca cu ideea ca dialogul, nu violenta, este cea mai practica si buna modalitate de a rezolva conflictele. Generatiile tinere au o mare responsabilitate de a asigura faptul ca lumea sa devina un loc mai pacifist pentru toti. Dar asta se poate transforma in realitate numai daca educam nu doar creierul, ci si inima, totodata. Sistemele educationale ale viitorului ar trebui sa puna mai mult accent pe consolidarea abilitatilor umane, precum caldura inimii, simtul uniunii, pe umanitate si iubire.

Observ cu mai mare claritate ca niciodata ca bunastarea noastra spirituala nu depinde de religie, ci de natura noastra umana innascuta, de afinitatea noastra naturala pentru bunatate, compasiune si grija pentru ceilalti. Indiferent ca apartinem unei religii, cu totii avem un izvor nesecat uman de etica, fundamental si profund, in interiorul nostru. Avem nevoie sa hranim aceasta baza morala comuna.

Etica, spre deosebire de religie, este inradacinata in natura umana. Prin etica, putem contribui la conservarea creatiei. Empatia este fundamentul coexistentei umane. Credinta mea este ca dezvoltarea umana depinde de cooperare, nu de competitie. Stiinta ne spune asta.

Trebuie sa invatam ca umanitatea este o singura mare familie. Toti suntem frati si surori: fizic, mental si emotional. Dar inca ne concentram mult prea mult pe diferente, in locul asemanarilor. Pana la urma, fiecare dintre noi se naste si moare in acelasi fel.”

Omraam Mikhaël Aïvanhov a fost un filosof si mistic bulgar, invatator si ghid ezoteric in Europa si fondatorul “Fratiei Universale Albe”. El a vorbit despre legile cosmice (microcosmos si macrocosmos) si despre principiile antice ale stiintei initiatice. Aïvanhov a avut o mama foarte religioasa, care si-a dedicat fiul lui Dumnezeu, din frageda pruncie. Omraam a predat crestinismul ezoteric, pentru descoperirea Imparatiei lui Dumnezeu in noi insine.

“Tocmai fiindca raul n-a fost inteles niciodata, se lupta contra lui; raul trebuie absorbit, utilizat ca un material pentru lucru. In chimie nu se arunca nicio otrava, totul se utilizeaza. Nici natura nu arunca nimic, ea preia murdariile, gunoaiele, le foloseste ca materii prime si cu acestea face sa creasca florile si fructele. Oamenii care n-au inteles inca acest mare adevar implora: <Doamne Dumnezeule, desfiinteaza raul!> Dar Dumnezeu se scarpina in cap, surade si spune: <Bietii de ei! Cand vor intelege ca raul este necesar, se vor opri sa ma implore…> Dar pana atunci, ce de rugaciuni!

Trebuie sa ne rugam, bineinteles, dar iata ce ar trebui sa cerem : <Doamne Dumnezeule, dezvaluie-mi cum ai creat lumea si cum proiectezi tu lucrurile pentru a putea, ca Tine, sa fiu deasupra raului, ca el sa nu ma mai atinga, dar sa fiu capabil sa ma servesc de el pentru a realiza lucruri mari>. Numai gandind astfel vom vedea ca nu este nimic rau in natura. Deci in loc sa incerce sa se debaraseze definitiv de fortele negative care il tulbura, discipolul trebuie sa invete sa le utilizeze pentru a deveni foarte puternic. Chiar si morala si religia gresesc atunci cand sfatuiesc a smulge, a extirpa raul, pentru ca raul contine puteri formidabile, fara de care omul ar slabi. Cateva exemple :

1. Sexualitatea

Forta sexuala este o energie pe care am putea-o compara cu petrolul. Cei care sunt ignoranti si neindeminatici se ard: aceasta forta le arde propria lor esenta. In timp ce, cu acelasi petrol, cei ce stiu sa-l utilizeze, zboara in spatiu. Nicio alta imagine nu rezuma mai bine acest aspect al fortei sexuale. Si-atunci de ce sa nu zburam in spatiu pana la stele si sa cunoastem totul fara sa fim mereu arsi? Apare acum o noua filosofie care ii invata pe barbati si pe femei cum sa se priveasca, cum sa-si utilizeze aceste elanuri ca sa se inspire reciproc, toata aceasta fericire de a se contempla reciproc pentru a deveni fiinte exceptionale carora le sunt accesibile cele mai mari infaptuiri, pentru ca iubirea va veni sa-i ajute, sa-i sustina si sa-i propulseze pana la cer.

2. Vanitatea

Nevoia de a ne arata mai buni decat suntem in realitate nu este in fapt ceva negativ. Si chiar am putea spune ca insasi natura a sadit aceasta tendinta in om pentru a-l obliga sa evolueze. Fiindca se poate intampla ca in dorinta de a atrage aprobarea si admiratia celorlalti, unii sa reuseasca sa se autodepaseasca. Oamenii carora le era frica, dar care nu voiau sa insele increderea familiei lor sau a tarii, au devenit adevarati eroi. Un artist doreste continuuu sa se perfectioneze in arta sa pentru ca publicul sa nu se sature niciodata de el sau de operele lui. Si, de altfel, educatorii, parintii, profesorii, se straduiesc sa utilizeze aceasta tendinta pentru a obtine de la copii rezultatele cele mai bune. Cand ii aratam unui copil ca asteptam ceva de la el, ca avem incredere in el, face tot ce este posibil pentru a reusi. Chiar si de la un delincvent putem obtine bune rezultate dandu-i o responsabilitate, aratand prin aceasta ca avem incredere in el. Vanitatea este deci o tendinta pozitiva, in masura in care ne servim de ea pentru evolutia spirituala.

3. Indoiala

Incercati nevoia de a pune totul la indoiala. Ei bine, in loc de a va indoi mereu de Inteligenta cosmica, de existenta lui Dumnezeu sau de bunatatea celorlalti, de ce nu va indoiti de voi insiva, de veridicitatea punctelor voastre de vedere si sa spuneti : <Oare am intotdeauna dreptate ? Oare sunt pe calea cea buna? Oare nu exista un mod de a gandi mai bun ca al meu?> si sa incepeti sa cautati. Din nefericire, asupra acestui punct nu exista indoiala, credem in mod absolut. Oamenii se indoiesc de toate, in afara de propriul lor rationament, si asa intra in incurcatura. Nu este deloc inteligent! In loc sa creada ca toate dorintele si slabiciunile lor sunt nobile, legitime, minunate, si sa le apere, trebuie sa inceapa sa se intrebe daca sunt chiar atat de <catolici> (sau crestini), cu adevarat divini. In loc sa se indoiasca mereu de natura lor superioara, de spiritul lor si de tot ce Dumnezeu a sadit in ei, mai bine sa se indoiasca un pic de natura lor inferioara! Din nefericire, se indoiesc de ceea ce Dumnezeu le-a daruit pentru a-i salva si cred in mod absolut in fortele dezlantuite in ei! Daca tot vor sa se-ndoiasca cu adevarat de ceva, sa stie cel putin de ce ar trebui sa se indoiasca.”

%d blogeri au apreciat asta: