Sadhguru dezvaluie cheia iubirii adevarate

Intrebare: E ca la un buton, in zilele noastre, ajungi sa cunosti pe cineva, te indragostesti si apoi spui “Nu, asta nu-i persoana potrivita”, apoi te indragostesti de altcineva. Deci, ce este, mai exact, iubirea adevarata? Iubirea adevarata se poate intampla, realmente, de doua, de trei ori? As vrea tare mult sa inteleg asta.

Raspuns: Vedeti, e ceva ce se cheama iubire si ceva ce se cheama relatie, da? Relatia se intampla intre doi oameni. Relatia e altceva, e o tranzactie de un anumit fel. Ce nivel de relatie? Din nefericire, in zilele noastre, daca soptesti cuvantul relatie, oamenii se gandesc doar la relatii fizice. Dar nu e asa. Daca ai un frate sau o sora, ai o relatie cu ei si nu e o relatie fizica. Ai parinti, ai o relatie cu ei, ai prieteni, ai o relatie cu ei. Cu toti oamenii astia care iti vorbesc si cu care vorbesti, ai o relatie. Deci nu-i nevoie sa fortezi cuvantul relatie sa se limiteze numai la relatii fizice. Dar, din pacate, numai asa este folosit de generatia asta. Nu era folosit asa cand eram noi mici, dar, azi, o relatie inseamna ca oamenii cred ca ai o aventura cu cineva.

Asadar, o relatie e altceva, pentru ca implica doi sau trei sau zece oameni. Acum, voi toti (auditoriul) aveti un fel de relatie, aici. Acesta este un grup de oameni care au o relatie, o familie e un grup de oameni care au o relatie, da? Deci asta e o treaba tranzactionala. Tranzactiile pot merge bine sau pot merge rau, precum stiti. Orice tranzactie, oricat ar fi de bine ingrijita, uneori merge prost. Alteori merge de minune, deoarece in tranzactii sunt implicate doua persoane diferite sau zece persoane diferite. Chiar daca tranzactia e doar intre doua persoane, restul lumii, intr-un fel, participa la acea tranzactie. De multe ori, relatiile umane nu sunt distruse din cauza celor doua persoane, ci din cauza celei de-a treia, de-a patra, de altundeva, care va face altceva. Astfel de lucruri se intampla.

sadhguru the key to true love

Dar, acum, vorbind despre iubire, sa separam iubirea de relatie. Iubirea este ceea ce se intampla in interiorul tau. Relatia e ceva ce faci in exterior (in lume). Ce faci, in lume, e mereu supus unor diferite forte. Indiferent ce tranzactie facem, in lume, este supusa diferitelor realitati. De indata ce te-ai implicat in lume, ceva merge bine, ceva nu merge bine, fiindca e o gramada de management. Oamenii cred ca relatiile sunt numai despre iubire. Nu, o relatie e o ditamai managementul. Daca nu te ocupi de acest management, relatia va muri. Daca nu te vei ocupa de managementul ei, relatia se va rupe. Insa iubirea este ceea ce se intampla in interiorul tau.

Iubirea nu este supusa fortelor exterioare. Dar, din nefericire, in ziua de azi, oamenii permit asta. Desi, de fapt, ce se intampla in interiorul tau, dulceata emotiei tale, n-ar trebui sa fie determinate (influentate, conditionate) de altcineva, nu-i asa? Ce se intampla in interiorul tau ar trebui sa fie determinat de tine. Nu poti determina nimic din ceea ce se petrece in lume. Ai un anumit rol, dar sunt mult prea multi oameni avand si ei un rol acolo. Daca sunt doi oameni, cealalta persoana are un rol de 50%. Deci, cum se vor purta, ce se va intampla, situatii, o gramada de lucruri sunt aici. Insa ceea ce se intampla in interiorul tau trebuie sa se intample asa cum vrei tu.

 Asadar, ceea ce numesti tu iubire e ceva ce se intampla in interiorul tau. Insa, din pacate, oamenii ti-au spus: “Iubirea este in aer”. Asta inseamna ca e un aer poluat, trebuie sa fie in Delhi. Pana si Delhi are aer curat zilele astea, asa mi s-a zis. N-am mai fost acolo de ceva vreme. Deci, iubirea nu-i in aer, e in interiorul tau. Emotiile tale s-au transformat in ceva dulce, dintr-un motiv sau altul. Asa ca acum folosesti un stimul extern, folosesti cealalta persoana ca pe o cheie care sa-ti transforme emotiile in ceva dulce. As vrea sa va dau o cheie care sa va transforme emotiile in ceva dulce, pe cont propriu, fara ajutorul nimanui. Va intereseaza? Da? Ca sa va puteti mentine emotiile dulci, mereu, si cheia sa fie in mainile voastre.

De indata ce-i dai cheia altcuiva, va urma doar anxietate: “Ce se va intampla? Ce va fi? Ce va urma?” Majoritatea idilelor sunt asa. Doar in primele cateva zile este bucurie, apoi urmeaza doar anxietate. Un dezastru total, nu-i asa? Depinde de cata intelepciune (constiinta) au (persoanele implicate). Dar, in primul rand, ceea ce se intampla in interiorul tau trebuie sa fie determinat de tine. Ceea ce se intampla in jurul tau, in lume, nu-i niciodata determinat 100% de tine. Asta trebuie inteles. Nu poti niciodata, dar absolut niciodata, sa determini ceea ce se intampla in jurul tau, de unul singur. Chiar daca sunt doar doua persoane, nu poti sa determini nici atunci, pentru ca persoana cealalta va actiona in stilul ei. Daca are cineva cheia pentru asta, nu tu, uneori va deschide, alteori va inchide si va arunca cheia. Si atunci spui: “Iubirea e un dezastru!”

Iubirea nu este un dezastru. Relatiile pot deveni dezastre mereu, din pacate, dar lucrurile nu trebuie vazute astfel. Ci, pur si simplu, relatiile umane nu merg. Nu neaparat intre un barbat si o femeie, intre cutare si cutare, chiar si intre frati nu vor merge relatiile, intre surori, intre parinti si copii, intre prieteni. Nu-i asa? In atatea feluri nu merge o relatie. Dar acum, cand ai conceptia asta nerealista ca altcineva ar trebui sa creeze dulceata emotiei in interiorul tau, cu siguranta vei tortura acea persoana. Cu siguranta, persoana respectiva nu va mai fi maine dimineata. Deci, asta trebuie inteles: iubirea este privilegiul tau. Tu trebuie sa fii iubitor. Ce conteaza? Cine-i aici, cine nu-i aici, ce conteaza? E vital ca emotiile tale sa fie dulci, pentru inflorirea individului care esti. Daca vrei sa-ti sporeasca inteligenta, capabilitatea, daca vrei sa functionezi in cel mai eficient mod in lume, emotiile tale ar trebui sa fie mereu dulci.

Cum mi-a demonstrat pisica Elsa că inteligența bate instinctul

Pisica Elsa, mi-a spus veterinarul, e parțial de rasă, ceea ce se poate constata și prin nivelul de inteligență. Io n-am priceput. Adică, ce, nu sunt toate pisicile la fel?

– Păi, dvs știți ce aveți aici?
– O… pisică?
– Da, dar nu orice pisică. E corcită cu Main Coon.
– Cu… ce? Tre’ să-mi scrieți pe litere, ca să caut pe google…
– Doamnă, nu ați observat că pisica dvs e mai cuminte?
– Depinde ce înțelegeți dvs prin cuminte…
– Depinde ce înțelegeți dvs prin obraznică… Sare de colo colo, mușcă, strică prin casă?
– Aaa, nuu… Cum așa? Își dă seama dacă mușcă, știe cât să strângă din dinți, să nu ne rănească, nu e isterică, nu sare pe perdele, nu miaună compulsiv…
– Vedeți? Asta vreau să zic. Astea sunt semne de inteligență, mai ales la un pui de pisică, de câteva luni (3), astfel de comportamente țin de inteligență, nu doar de instincte, nu credeți?

Adevărul e că nu știu. Și e dificil să crezi ce nu știi. În caz că nu ești martorul lui Iehova…

Până afli, tot ce poți avea e credință sau încredere (“faith” le denumește pe amândouă în engleză). Credință sau încredere oarbă, nu pentru că ești fericit sărac cu duhul, ci pentru că ești, efectiv, orb. Așa mergi, în fiecare clipă, ca un orb, prin viață. Fiecare clipă e un pariu pe nevăzute (blind, ca la poker).

Nu am știut dacă o fi bine să crești și să ții o pisică în apartament, dacă nu e cumva egoist, dacă nu privezi bietul animal sălbatic de aventuri și de viața liberă. Busted (mit demontat).

Cineva m-a întrebat pentru ce nu am luat o pisică de pe stradă, să fac un bine, în loc să iau o pisică de prin vecini. Busted.

Nu am intenționat sau dorit să-mi iau pisică. Aveam chiar niște prejudecăți legate de asta, despre femei singure și pisici. Și, cum sunt singură în perioada asta, un tip chiar m-a apostrofat: da’ bine că-ți iei pisică, în loc să-ți iei bărbat! Numai că eu nu mi-am luat pisică în loc de bărbat. Busted.

Pisica Elsa

Veterinarul mi-a zis că Elsei, fiind parțial de rasă, îi convine în apartament. Am testat, nu am crezut. Am dus-o afară, am zis să-i ofer aventură, dar ea abia aștepta să se întoarcă acasă, unde are ritualul ei simplu și liniștit de joacă și de viață. “Ei îi trebuie confort și comoditate, e mai sensibilă, e ideală viața de apartament pentru ea, are nevoie de puțină iubire și de multă liniște. E o pisică inteligentă și liniștită.” Așa mi-a zis veterinarul. N-am crezut, am cercetat. Busted. (Oare se poate deduce de aici că liniștea are legătură cu… inteligența?)

De acum doi ani, parcă mi se năzărea o pisică mică și cu ceva roșcat pe blană. Habar nu aveam de ce. Nicăieri nu am recunoscut o astfel de pisică. Mi-am zis că, dacă va fi cazul, o voi recunoaște imediat. Dacă nu e doar o năzărire, dacă e pisica pe care s-o adopt. Așa mi s-a năzărit și dinainte de a fi făcut copchila. Nu mă întrebați de ce. Citiți articolul anterior: Oda lu’ da’ de ce, dacă sunteți curioși.

Am auzit că vecinii au pui de pisică și am fost curioasă să-i văd, împreună cu fiică-mea. Culmea e că voiam să elimin o nouă posibilitate de a descoperi acea pisică, cu ceva roșcat pe blană. Încercam să mă conving că pisica respectivă doar mi se năzărise, mai ales că eu nu voiam, pentru mine, și nu simțeam nicio nevoie să cresc și să “am” o pisică.

Când Dharma, fiică-mea, a văzut pisica asta, la modul eye contact (contact vizual), s-a întors zâmbind către mine și a zis: “Asta e, mami”. Iar eu m-am uitat în ochii pisicii, apoi i-am recunoscut blana (de tip calico, în trei culori distincte, alb, negru și portocaliu), și i-am răspuns copilei: “Da, într-adevăr, asta e, mami.”

Elsa a fost crescută alături de mama, de surorile și de frații ei, alăptată până la 2 luni și jumătate, ca la carte, apoi a primit cea mai bună alimentație, tot ca la carte. Când ne-am dus noi s-o vedem, și vecinii ne îndemnau fix pe ea să o luăm, mi s-a părut o barbarie să o despart de mamă și de surori și frați, ba chiar și de vecina, care o tot mângâia.

Mai târziu, am văzut și aflat că:

Elsa nu o mai recunoștea pe vecina și chiar fugea de dânsa, disperată, la mine în brațe. Vecina mi-a povestit că mama nu mai tratează puii ca pe pui, de îndată ce au crescut suficient, astfel încât pe Elsa am luat-o fix la timp. Ulterior, mama și puii rămași au început să se bată și să își împartă teritoriul. Asta se numește adaptare la evoluție.

Pentru că mama Elsei a rămas din nou gravidă, vecinii l-au chemat pe tata, cu rugămintea să o facă… pierdută pe undeva… Tata a refuzat. Vecinii au dus-o pe mama Elsei la veterinar, unde i s-au făcut avort și sterilizare. Elsa nu era favorita lor, poate pentru că are o pată pe nas, care pare că “strică” perfecțiunea, simetria, armonia. În plus, ea era colorată, iar vecinilor le plăceau pisicile aproape total albe, ca mama Elsei. Elsa mai era total diferită prin ceva: ochii ei erau altfel decât îi aveau mama, surorile și frații ei. Are niște ochi nu doar “rimelați” (cum a zis veterinarul), ci vii, curioși, cu o privire activă, nu pasivă.

Deci Elsa ar fi aterizat prima direct în stradă. Deci nouă ne plac, cel mai mult, chiar chestiile pe care altcineva le-ar putea considera defecte. Pata de pe nas o face pe Elsa să fie Elsa, așa cum e, pătată pe nas. Pata ei de pe nas, blana ei colorată ni se par adorabile. Deci s-a făcut bine ce s-a făcut. Busted.

Iar azi, legat de instinct și de inteligență, de siguranță și de fetișuri… Busted.

Pisica Elsa a venit lângă mine și a început să mă muște de coaste. Alooo, tanti pisica, ce faci? Ea doar mă privea cu ochii ei mari și frumoși, de parcă sunt dați cu rimel, vorba veterinarului. Și iar mă mușca…

Am reacționat instinctiv. Lasă-mă, măi, pisică, du-te de aici, ce te-a apucat? Ea, nimic… Mă opresc o clipă să gândesc. Fiindcă, altfel, dacă reacționez instinctiv, în continuare, ajung să mă enervez. Degeaba îi repet „Nu” pisicii. Uneori pare că pricepe. Alteori, ca acum, nu, deloc. Dacă reacționez instinctiv și mă enervez, pot ajunge să țip și să lovesc, pentru a mă apăra. Oare e necesar?

Mi-am amintit că veterinarul zicea că pisica Elsa e inteligentă. Hai să gândesc, să încerc să înțeleg, mi-am spus. Pentru ce face ea asta? De ce mă mușcă? Parcă spusese veterinarul că nu mușcă aiurea. Dar nici nu mușcă tare, tot așa, are autocontrol. Atunci, ce vrea? Dar dacă încearcă să comunice, să-mi transmită ceva? Ce ar putea să vrea? Poate că îmi arată ce vrea, așa cum poate. Trebuie să fie simplu. Doar noi, oamenii, ne pricepem de minune să complicăm.

Și atunci, brusc, mi-am dat seama. Draga de tine, Elsa, nu am blană, așa-i? Ha, ha!

E foarte cald. Stau în casă cât mai sumar îmbrăcată. Elsa e încă mică. M-a considerat drept noua ei mamă, după ce și-a pierdut mama, care azi ar lua-o la bătaie pentru teritoriu și mâncare. Nici ea nu a avut încotro, nici eu, așa ne-am pomenit relaționând.

Știți sau sigur ați văzut pisicile, oricât de mari ar fi ca vârstă, cum fac “pâinici”? Cum apasă alternativ cu lăbuțele, ca la un masaj? Așa apăsau pieptul mamei, când sugeau, ca să curgă laptele. Le rămâne toată viața acest gest de calmare, de liniștire, antistres. E ca un fetiș sau ca o ancoră de siguranță. Le amintește de momentele când se simțeau în maximă siguranță și iubire și trăiau maximă plăcere. Așa că pisicile fac un ritual din această ancoră. Sunt un bun exemplu. Dacă tot ne amintim, măcar de ne-am aminti momente minunate, pentru a ne încărca, în prezent, de energia lor pozitivă, de bucuria lor.

Am vrut să verific dacă Elsa mă mușcă ușor pentru a-mi atrage atenția că nu am blană. De obicei, am ceva pe mine, o haină, simte o bucată de material, ceva ce poate smotoci, ca pe blana mamei ei, ca și cum ar suge de la mama ei, în timp ce face pâinici. E ritualul ei de dinainte de somn, de a adormi. Mi-am dat seama că Elsa mâncase și, probabil, voia să doarmă. Mi-am pus o haină pe mine. Elsa a început imediat să smotocească haina de pe mine, în zona coastelor, ca și cum ar fi supt de la mama ei, să facă pâinici, să toarcă, și apoi a adormit liniștită. Poate chiar fericită. Am alăptat copchilu’, ha, ha. I-am înțeles nevoile. Da, a reușit să mi le comunice, să transmită. Da, e deștept copilul. Da, e mișto să stabilești o conexiune, o comunicare, să înțelegi altă ființă.

Omul trebuie să învețe să-și depășească instinctul prin inteligență. Pisica Elsa mi-a arătat azi cum inteligența bate instinctul. Animalul funcționează pe pilot automat, copilul e fericit sărac cu duhul, iar omul adult trebuie să se deștepte…

Sunt clipe, în zile de vacanță, care fac să pară toată viața o vacanță, când stau așa, ca într-o meditație vie, ca într-o meditație care nu are nevoie de numele și de eticheta de meditație, și singurul efort, singura muncă e să realizez că iubesc, cum se extinde iubirea și îmbrățișează tot ce există, dizolvându-mă total în această senzație. Înainte de fetișul ăsta, mușc ușor universul de coaste, ca să-i dau de înțeles că nu are blană…

Oda lu’ da’ de ce

Care n-a auzit oda asta repetat? Neplacut, sacaitor, potential terifiant? Si, de regula, de la cine? Nu stiu daca s-a facut un studiu, dar cred ca femeile ar castiga detasat. Da’ de ce? Chiar asa… Da’ de ce?

Despre oameni si pisici

……………………………………………………………………………………

Vedeti punctele astea? Le-a facut pisica Elsa. S-a tolanit pe tastatura in timp ce scriam ce cititi voi aici. A mai adaugat si niste calcule complicate, dar le-am sters. Iar pe pisica am luat-o frumusel si am dat-o la o parte de pe tastatura. N-am intrebat-o: “Da’ de ce?”

Intelegeti?! N-am intrebat pisica da’ de ce s-a asezat fix acolo, da’ de ce acum, da’ de ce asa, da de’ ce imi raneste sentimentele fiindca fix acum si asa s-a pus acolo, fiindca ma traumatizeaza cu incapatanarea de a se muta, mai ales ca eu am muncit toata ziua, am facut cutare si cutare, iar dintre astea o cutare proportie o priveste si pe ea, o include, deci am muncit si pentru ea, am muncit si nopti, am muncit si zile, ca sa aiba ea mancare, ca sa aiba ea laptop pe care sa se suie cu labutele, ca sa toarca ea acum fara sa se sinchiseasca…

Sesizati, va suna ceva cunoscut? N-am inceput sa-mi dau ochii peste cap, n-am inceput sa oftez, sa scrasnesc, sa folosesc un ton plangacios, apoi unul agresiv, nu m-am enervat, nu am tipat, nu am plans, nu m-am plans, nu am chemat barbatul sa fugareasca pisica, nu am sunat o prietena, nu i-am tinut prelegeri pisicii despre cum trebuie sa se poarte. Nu m-am considerat nedreptatita, nu am inceput sa suspectez ca pisica o face dinadins, ca sa ma scoata pe mine, biata si nevinovata, din sarite, nu m-am simtit victima pisicii, nu am simtit ca pisica vrea sa profite de mine sau sa-mi manance zilele, etc samd continuati voi ca lista asta poate merge la infinit si duce la dracu’ in praznic.

Nu. Pentru ca sunt adult. Nu mai sunt un copil care activeaza inconstient si haotic mecanisme de supravietuire si de defensiva. Nu ma mai simt amenintata de ceea ce nu-mi convine, de parca lumea ar complota impotriva mea. Nu ma mai simt victima nimanui. Nu ma mai simt frustrata. Ma simt propria masura, pentru ca omul asta cica ar fi: masura tuturor lucrurilor. Macar realizez sau sunt foarte dornica sa realizez cum imi joaca feste propria imaginatie, propria minte si tiparele propriilor obisnuinte.

Imi plac jocurile, mi-au placut mereu. Einstein spunea ca Dumnezeu nu joaca zaruri. Desi toata Creatia asta e jocul Lui. Daca asa o fi, rezulta pe cale de consecinta ca nici pisica Elsa nu s-a asezat intamplator pe tastatura mea. Da’ de ce s-a asezat? Habar n-am. Ar putea fi multe cauze, insa, incepand sa ma gandesc la ele pierd prezentul, pierd clipa. Pisica topaie pe tastatura, in timp ce tu lucrezi, si poate apasa in orice clipa butonul de shut down inainte sa salvezi… Ce mai conteaza cauzele? Ca in pilda despre care am scris: Cine a tras sageata?

Despre injuraturi

Am inceput sa scriu acest articol avand doua chestii in cap: pe mama si injuratura mea preferata. Injuratura mea preferata este: Christosul ma-tii! Unii oameni ma judeca pentru aceasta injuratura, cand ajung in punctul in care o emit cu placere. Nu are rost sa le amintesc ca nu sunt cu nimic mai buni, dimpotriva. Fiindca incerc sa ma las de sportul asta, al judecatii, al comparatiei, si inca ma antrenez, precum vedeti. Dar cred cu tarie ca e foarte necesar un Christos al ma-tii!

Pentru fiecare femeie si mama e necesar un Christos, mai ales cand ea incepe cu “Da’ de ce?!” Pentru copilul si barbatul fiecarei mame e necesar un Christos, mai ales daca el incepe sa se planga de sistem, de nedreptati, de politica, de guvern, de planeta, de Dumnezeu… E necesar Christos ca macar sa dam vina pe El, cand nu mai ramane nimeni altcineva acolo. Sau macar sa-L chemam pe El cand totul pare absurd, cand nu stim ce sa facem sau e mai simplu si comod sa ne vaicarim in loc sa facem ceva, ce putem.

Am o veste pentru femei si mame: sa te plangi de viata ta, de munca ta, de barbati, de copii, de orice, nu e deloc feminin & sexy! Am o veste pentru barbati: sa te plangi de sistem, de guvern, de sef, de femei si mame, de orice, nu e deloc viril & sexy! E mai simplu & sexy sa accepti realitatea si sa inveti sa te descurci.

Asa ca de-aia e absolut necesar Christos, ca sa ne aminteasca da’ de ce: “Faca-se Voia Ta… In numele Tatalui si-al Fiului si-al Sfantului Duh”. Ete d’aia s-a intamplat ce s-a intamplat si tot de-aia intrebi tu da’ de ce s-a intamplat. A fost odata ca niciodata, ca daca nu era, nu se povestea.

Despre femei si mame

Si apara-ne, si pazeste-ne, Christosul mamicutei noastre! Apara-ne si pazeste-ne de femei si mame pe care le-am bate mai ceva decat cel mai alcoolic biet barbat. Care a devenit alcoolic inclusiv d’aia, din cauza de “da’ de ce?”, ca apoi sa fie intrebat “da’ de ce e alcoolic?” Apara-ne de “Oda lui da’ de ce” si de urmarile ei. Ajuta-ne sa ramanem imuni, detasati nu spiritual, ci mai ceva, direct nesimtiti sau nesimtitori, ca paraplegicii. Si nu ne duce, Doamne, in ispita, si ne pazeste pe noi de cel viclean care ne indeamna sa auzim si sa reactionam la “Oda lui da’ de ce”.

Femei, femei… Minunate femei… Cine va pune, dragilor, sa munciti pana va spetiti? Sa va frustrati ca niste copilite care habar n-au mecanisme de descurcat in viata, doar pentru ca nu va stiti masura sau refuzati sa aveti vreo masura? Ca apoi sa dati lovitura fatala: da’ de ce? Da’ de ce e viata crunta, Dumnezeu nemernic, da’ de ce sunt barbatii ticalosi, copiii enervanti, da’ de ce nu mai puteti, da’ de ce tre’ sa faceti atatea, da’ de ce…?! “Oda lu’ da’ de ce” le apartine oamenilor imaturi. Functioneaza pe cateva butoane, asa ca, desi pagubele pe care aceasta oda le poate crea pot ajunge chiar catastrofale, reset-ul ar trebui sa fie simplu.

Despre barbati si adictii

Zicea un psiholog ca omul care e dispus sa accepte, sa-si inteleaga propria conditie, sa lucreze cu sine si sa invete mecanisme diferite de comportament poate sa-si vindece chiar si tulburari de personalitate! Si zicea omul din propria experienta cu clientii! Dar, pana cand nu esti dispus sa accepti ca ai o problema, ci o eviti, cam cum crezi ca vei putea scapa de ea? Cum crezi ca poti sa scapi de toate problemele pe care ti le aduce orice adictie, orice comportament compulsiv, daca tu negi ca ai suferi de acea adictie, negi ca ai avea vreo compulsie? Bei de spargi, ai o gramada de belele din cauza asta, si ca sa fie cercul vicios complet, ai vrea o viata fericita, dar negi, respingi si chiar te superi daca auzi ca nu o ai fiindca esti alcoolic.

„Micul Print” – Antoine de Saint-Exupéry

Un tip povestea, ilar, cum se imbatase si confundase caloriferul cu wc-ul. “Betiv nenorocit, asta esti, ba! Esti un betiv nenorocit”, urla ea, dimineata, la el. El nu a inceput sa-i cante: “Nu mai urla, se aude din bloc, am inteles ideea, ai risipit iubirea pe un dobitoc, iesi naibii din casa, eu asta astept, iubito, esti libera sa-ti cauti fraierul perfect”. Nu, el a ras si a zis: “Da! Asa e, asta sunt io! Sunt un betiv nenorocit, ai dreptate! Scuze.” Asta nu inseamna ca a si facut ceva in acest sens. A ramas doar la nivelul acesta, un prim nivel absolut necesar: a admite, a recunoaste, a realiza. Pentru atingerea unui scop mai e absolut necesar si nivelul urmator, de a invata si apoi de a actiona. Din momentul in care realizezi ceva si iti doresti ceva, e necesara actiunea si, oricate esecuri ai intampina, daca scopul este unul important pentru tine si realizabil, merita sa continui. Cat? Omul este masura tuturor lucrurilor.

Despre Christosul ma-tii

Aceasta este ultima parte si are toata legatura cu femeile si cu mamele. O femeie adulta, matura, constienta (se poarta acum termenul “asumata”) va sti care ii este masura, din propria experienta. Stie ca e un exemplu prin ceea ce face, prin comportamentul ei, si pentru copii. Nu vrea sa aiba fete care sa ajunga femei care se spetesc si se plang. Nu vrea sa aiba baieti care ajung barbati tolaniti pe canapea, care le cer sotiilor inca o bere, in timp ce ele dau cu aspiratorul.

O astfel de femeie constienta nu va ajunge sa se planga ca ea se speteste si barbatul sta tolanit si, eventual, ii cere sa-i mai aduca o bere. Chiar si cu un astfel de barbat se poate descurca! Mai ales daca se poate descurca excelent si fara el, nuuu? Se poate descurca adaptandu-se la propria ei masura, nu la masura lui sau a altuia. Tu, cand iti iei haine, pantofi, le iei dupa masura altuia sau a ta? La fel, si viata ta e dupa masura ta, nu a altuia.

O femeie bine crescuta (adulta, matura nu numai fizic, ci si psihic, si emotional) va sti cand sa se opreasca si cat sa faca. Nu va fi masochista. Nu va merge singura, de bunavoie si nesilita de nimeni, pana la epuizare. Va avea discernamant. Isi va asuma masura in care va face sau nu va face lucrurile. Atat e destul, asta e musai, asta se amana, asta nu e treaba mea, pentru asta cer sprijin. Va sti cel putin intuitiv ca iubirea e o autostrada cu doua sensuri si ca nu poti iubi fara sa te iubesti.

Exista o reciprocitate dulce intre aceste doua sensuri ale iubirii. Daca iubesti, pui umarul si nu te astepti sa fie totul in functie de tine si pentru placul tau, iar femeia si copiii sunt niste fiinte pe care le iubesti practic, nu niste accesorii. Daca iubesti, nu te vei epuiza facand ceva pentru altul, ca apoi sa-l faci pe ala sa se simta de tot rahatul pentru ca tii sa sa il si anunti cat esti de epuizata dupa tot ce ai facut pentru el. Nu faci asta cu femeia ta, cu barbatul tau, cu copilul tau. Nu faci asta cu nimeni. Cu atat mai mult nu vrei s-o (mai) faci daca a facut-o ma-ta cu tine. Sau tac’tu, desi putin probabil, mai probabil e ca tac’tu credea, pe atunci, ca daca bea nu mai aude.

Invoci si te rogi la Christosul ma-tii ca macar tie sa-ti dea mintea de pe urma. Inveti sa faci atat cat este necesar. Inveti ce inseamna “necesar”. Repeti pe silabe: ne-ce-sar! Atata! Inveti sa faci cu placere atata cat e necesar, ca daca faci fortat, chinuit, ca si cum ai fi maltratat, n-ai cum sa te simti bine si nici rezultatul chinului tau nu va ferici pe nimeni.

Daca tu ai o adictie cu munca, daca iti place “muncim, nu gandim”, daca atunci cand ramai fara obiectul muncii, ramai fara nimica… Esti la fel de dependent/a ca si un alcoolic, ca un drogat. Nu te poti astepta la lucruri bune in viata ta fara echilibru. Orice dezechilibru produce niste consecinte.

Da’ de ce nu renunti tu la munca fara cap? Da’ de ce nu inveti tu sa te relaxezi? Da’ de ce crezi tu ca stii ceea ce trebuie si acest “trebuie” trebuie sa ti-l impui si tie, si celor dragi, si oricui poti? Da’ de ce dupa ce faci ceva sau dupa ce faci prea mult reprosezi, te victimizezi? Da’ de ce nu ceri ajutor? Da’ de ce nu faci atat cat poti? Da’ de ce te enervezi? Da’ de ce nu te calmezi? Da’ de ce nu stii sa te bucuri de viata si esti mereu trist/a, suparat/a, nervos/nervoasa, frustrat/a? Da’ de ce nu poti sa faci nimic neconditionat, nici macar pentru cei pe care spui ca-i iubesti? Da’ de ce tre’ sa faci mult si prost in loc de putin si bine (neconditionat)? Da’ de ce numesti tu masochismul si sadismul asta “iubire”? Da’ de ce crezi ca asa ar trebui sa se chinuie toti? Da’ de ce nu iti intelegi barbatul/femeia, copilul, colaboratorii/superiorii/subalternii, prietenii, rudele etc samd ca sunt nefericiti cu tiparul asta? Da’ de ce nu vrei sa intelegi ca tu, in primul rand, nu poti fi fericit/a cu tiparul asta? Da’ de ce nu incepi sa devii constient/a ca e doar o chestiune de maturizare? Da’ de ce refuzi sa cresti, sa inveti si sa actionezi intelept? Da’ de ce crezi ca le stii tu pe toate?

Ooo, daaa…

Da’ de ce? Ooo, daaa… “Oda lui da’ de ce” are cea mai simpla rezolvare posibila: exemplul cu care am inceput, cu pisica. Ziua in care vei incepe sa-l inlocuiesti pe “Da’ de ce?” cu “Si ce?” este prima zi a restului vietii tale senine, cu bucurie. Ceea ce-ti doresc!

P.S. Intre timp, cat am terminat eu de scris, pisica Elsa a adormit bustean, cu capul pe mana mea, cu o labuta pe mousepad si cu alta, plus juma’ de coada, in borcanul de serbet de trandafiri, uitat deschis. Nu stiu de ce. Nu stiu nici de ce eticheta serbetului ma duce cu gandul la trandafirul Micului Print si la… la… la… La vie en rose. 🙂

Cum sa incepi sa te eliberezi de necazuri, sa te bucuri si sa nu-ti mai irosesti viata

TD Jakes e un predicator indragit in SUA, electrizeaza si motiveaza publicul cu vocea si silueta sa puternice si impozante. Motto-ul sau este: “United in our diversity. Together we are stronger.” (Uniti in diversitatea noastra. Impreuna suntem mai puternici)

Intr-unul dintre public speech-urile sale, TD vorbeste despre metoda prin care ne putem elibera de propriile poveri, necazuri si limite.

troubles

“Nu pot sa ma bucur, sunt inca furios. N-o sa ma bucur decat atunci cand isi vor cere scuze. N-o sa ma bucur pana cand nu va parasi cealalta femeie. O sa ma bucur atunci cand copiii mei ma vor aprecia.

Va pierdeti timpul! Trebuie sa dati drumul trecutului, sa-l depasiti spre a pasi in viitor si sa spuneti ‘Ma voi bucura!’ Nu-i nevoie decat sa va luati mintea de la necazuri. Daca va puteti recupera mintea de acolo, va puteti recupera banii, familia, serviciul, cariera, sanatatea, prosperitatea. Doar sa va puteti scoate mintea de acolo. Nu exista niciun drac in iad, nicio arma indreptata impotriva voastra, niciun dusman care va uraste, nicio vrajitoare care va blestema si care v-ar putea impiedica sa fiti liberi, daca va puteti lua mintea de acolo!

Trageti-va de cap: ‘Iesim de aici!’ Da, mai intai iesim cu capul. O sa-mi iau capul de la asta. N-o sa ma mai gandesc la asta. Voi avea alta mentalitate. Imi scot mai intai capul din asta si, atunci cand iese capul, va trebui sa iasa si tot ce-i legat de cap. Am reusit, capule!

Transformati-va prin reinnoirea modului in care ganditi, nu prin ceasul care bate ora 12. O sa va spun de ce veghea de noapte are rost pentru voi, nu pentru ca-i miezul noptii (si se schimba anul), ci pentru ca unii dintre voi au trecut prin atata iad in ultimul an, incat necazurile pe care le-ati traversat v-au fortat sa va dati seama ca nu puteti merge mai departe cu aceeasi gandire si cu aceeasi simtire. Sunteti fortati sa va scoateti mai intai capul si apoi va urma tot restul. Trebuie sa reparati mintea ca sa primiti binecuvantarea. Pentru ca, pana cand nu-si indreapta mintea, tot ce investiti in ei (in alti oameni) se va scurge prin fisurile unei minti care refuza sa se schimbe.

Dati-mi o noua perspectiva, o noua modalitate de a-mi privi situatia. Dati-mi o noua prisma de a-mi privi circumstantele de viata. Imi pregatesc mintea pentru un nou an, fiindca atunci cand voi ajunge in noul an ma vor astepta binecuvantari, miracole, sanse. Da, vor fi si dificultati, provocari si incercari, dar chiar si greutatile reprezinta o sansa pentru propria victorie, daca mintea mea poate face fata schimbarii. Dati drumul geloziei, meschinariei, neiertarii, vrajbei, rautatii, tulburarii si invinovatirii altora pentru greselile voastre. Scapati de orice otrava care va blocheaza, de orice inflexibilitate care impiedica tot ceea ce urmeaza sa reverse Dumnezeu in vietile voastre. Vai si amar de voi daca intrati intr-un nou an si irositi un nou an cu vechea voastra mentalitate, in timp ce un alt om e in spital, rugandu-se sa aiba sansa pe care o aveti voi acum.”

Karma negativa poate fi in beneficiul tau

Sadhguru: Daca ai trecut printr-o experienta cu adevarat negativa, este o experienta buna, deoarece acestea sunt de nepretuit. Cu siguranta, valoarea unor vieti de experienta nu poate fi aruncata, ea este necesara! Amintirea experientei este singurul lucru care iti poate aduce intelepciune.

Samyama = program avansat, prin care discipolii sunt initiati in practica spirituala cu acelasi nume
Sadhana = practica spirituala frecventa, zilnica

Intrebare: Sadhguru, nu sunt fericit fiindca se ivesc pe neasteptate compulsiile mele, mai ales in timpul practicii Samyama. Cum sa ma descotorosesc de compulsiile mele?

Raspuns: Trebuie sa inveti sa fii fericit cu compulsiile tale (porniri nestapanite, vicii). Oricum ai compulsia. Daca nu esti multumit cu ea, acum ai doua probleme: compulsia si nefericirea. Daca ai doar o singura problema, e mai usor de gestionat. Ai compulsiile, invata sa privesti situatia cu bucurie.

Asta nu inseamna sa fii fericit in privinta compulsiilor tale, esti doar fericit, pur si simplu. Motivul pentru care vorbim mereu despre bucurie, iubire si astfel de lucruri este pentru a mentine mintea intr-o stare placuta, sa pastram emotia intr-o stare placuta. Pentru ca, atunci cand mintea si emotiile tale sunt intr-o stare placuta, esti flexibil, se pot face multe cu tine. Cand mintea si emotiile tale sunt intr-o stare neplacuta, devii rigid, nu se poate face nimic in cazul asta.

Asadar, ai deja o problema, nu o crea pe urmatoarea. Nefericirea este neplacere. Cand esti intr-o stare neplacuta, nimeni nu te poate atinge, nimeni nu te poate ajuta, nimeni nu poate face nimic cu tine. Daca esti intr-o stare placuta, esti dispus sa fii modelat (cizelat), nu-i asa? Cand esti intr-o stare neplacuta, nici macar nu vrei sa fii atins. Asa ca nefericirea este o problema mai mare decat orice afurisite de compulsii ai, e o problema mult mai grava. Pentru ca asa nu poti fi atins, nu poti fi cizelat, nu poti fi ajutat.

Deci, rezolva mai intai asta. Indiferent ce nonsens (pare ca) ai fi, primul lucru pe care trebuie sa-l inveti este sa fii fericit si iubitor. Asa este usor sa lucrez cu tine, e usor sa te ajut, sa-ti intind o mana, sa fac cu tine lucruri care se afla dincolo de sfera a ceea ce iti place. Fiindca ce iti place si ce nu iti place sunt compulsiile (tendintele incontrolabile, viciile) de baza. Daca e sa te ajutam sa scapi de acestea, trebuie sa fii intr-o stare placuta. Daca esti intr-o stare neplacuta, nu te putem obliga sa faci ceva ce nu iti place. Vei face numai ceea ce iti place. Cu cat sunt oamenii mai nefericiti, cu atat mai mult vor insista: “O sa fac doar asta! Asa sunt eu!”

Oamenii fericiti sunt flexibili. Ii poti face sa danseze, sa planga, sa sara. Vor face orice atunci cand sunt fericiti. Sunt flexibili. Nu iti pierde flexibilitatea! Acesta este aspectul cel mai important. De aceea, dimineata, yoga. Incepand cu spatele, lucram incet, incet, in sus, pana la cap. Fiindca flexibilitatea este cheia! Daca devii fluid, e grozav! De la a fi solid, a deveni flexibil, apoi fluid, apoi gazos, apoi a deveni nimic – asta arata ca o evolutie, nu-i asa?

Asadar, e important sa ramai flexibil. Flexibilitatea nu este posibila cand esti intr-o stare neplacuta, fie mental, fie emotional. De aceea, sa fii bucuros, iubitor, fericit, pasnic este important, doar din acest motiv! Nu crea o dubla problema. Ai deja destule, iar acestea nu sunt singurele compulsii pe care le ai. Ai mult mai multe si insusi scopul Samyama este sa scoatem la lumina toate aceste lucruri pe care le-ai ascuns. Pentru ca, daca le ingropi, nu vor face decat sa creasca. Daca iti ingropi cartofii, se vor inmulti si vor creste. Karma e ca un sac de cartofi. Cu cat ii ingropi mai adanc, cu atat mai mult vor creste. Noi, aici, incercam sa-i scoatem. Sa-i uscam, ca sa nu mai poata creste din nou.

Daca treci prin destula sadhana, vei vedea, cand iesi in lume, ca foarte multe dintre compulsiile tale simple au disparut. Si, iti spun: daca ai avea compulsiile pe care le aveai doar cu o saptamana inainte, nu ai putea sa stai asa, asezat (linistit, in postura de meditatie). Iar asta toti ati reusit de minune. Nu poti sta locului atunci cand sunt compulsii. Da, vin prostia asta si aia (in minte) – nu inseamna ca ai devenit 100% liber – insa foarte multe dintre compulsiile tale sunt incheiate, de aceea poti sa stai locului. Toate dor, pe care nu-l doare nimic?! Pe toti ne doare cate ceva, inclusiv pe mine! Pe mine, doar un picior, pe tine, amandoua. Macar atata scutire am, fiindca trebuie sa trec prin multe programe Samyama, doar un picior ma doare, pe tine te dor ambele picioare.

Doare, asta e toata treaba! Doare, vreau sa ma ridic! Mi-e foame, vreau sa fug sa mananc! Imi vine, vreau sa merg sa urinez. Asta e ceea ce trebuie sa depasim. Foarte infometat, dar nu conteaza. Foarte dureros, dar nu conteaza. Este o compulsie ingrozitoare! Majoritatea oamenilor nu vor suporta asta nici macar doua minute, se vor invarti de colo colo.

Acum, tu sezi linistit aici, iar cineva de langa tine face bababa, bububu. Oamenii astia iti scot toti cartofii, nu doar pe ai tai. Trebuie sa induri si scoaterea cartofilor celor din jur, nu numai alor tai. Cartofii putreziti ies si se imprastie peste tot. Insa, in continuare (tu stai linistit, mentii postura de meditatie)… Asa ca nu te plange, te descurci de minune, dar mai sunt multi cartofi de scos. In fiecare zi, acestia trebuie scosi. In fiecare zi. Daca faci asta doar o data pe an, timp de sapte zile, nu e destul. In fiecare zi, ii scoti, zilnic, ii usuci si ii tii inauntru. Ii usuci pana cand nu mai pot incolti iar. Atunci e bine, cartofii sunt folositori.

Nu trebuie sa te descotorosesti de cartofii tai, pentru ca se va duce toata experienta ta de viata. Doar usuca-i astfel incat sa nu mai creasca. Ce-i acolo, e acolo. Acelasi afurisit de cartof produce pana la un milion de cartofi. E un cartof exagerat, nu-i asa? Deci, doar ii usuci si ii pastrezi ca fiind ceea ce sunt.

Uite, de exemplu, ai cinci minute de experienta intensa, sa spunem de durere sau de frica sau vreo experienta chinuitoare sau ceva ce a fost respingator pentru tine. Cinci minute. Aceste cinci minute de cartofi se vor inmulti si se vor inmulti si vor creste si iti vor domina toata viata. Oriunde mergi, doar despre asta vorbesti. Oriunde te-ai afla, numai la asta te gandesti. Daca se misca ceva, te gandesti ca se va repeta acea experienta, pentru ca iti inmultesti cartofii. I-ai ingropat si ei se inmultesc. Vor deveni milioane de cartofi, de acelasi fel, respingator.

Dar daca tu usuci acel cartof si il pastrezi, il ai acolo, asta e o experienta buna. Daca ai trecut printr-o experienta cu adevarat negativa, este o experienta buna, deoarece acestea sunt de nepretuit. Ce inveti trecand prin momentele neplacute din viata ta este de nepretuit! Daca uiti acea experienta, esti prost! Numai prostul incearca sa uite! Daca esti destept, trebuie sa-ti amintesti toate experientele neplacute pe care le-ai avut, fara furie, fara resentimente, fara neplacere. Doar sa ramana in memoria ta, vesnic, astfel incat niciodata sa nu mai ajungi din nou in aceleasi situatii. Daca iti arzi experienta, o sa treci prin acelasi nonsens, o sa-l repeti cu totul, de la inceput pana la sfarsit.

Noi vrem doar sa scoatem cartofii, sa-i uscam astfel incat sa nu mai poata incolti, dar vrem sa-i pastram. Nu vrem sa ne descotorosim de ei. Altfel, vei fi din nou un nesabuit ignorant care va repeta aceleasi lucruri, iar si iar. Valoarea experientei de viata nu poate fi aruncata! Cu siguranta, valoarea unor vieti de experienta nu poate fi aruncata, ea este necesara, daca poti mentine la o anumita distanta (evenimentele) si le poti folosi ca experienta. Daca le permiti sa creasca, in interiorul tau, atunci asta pur si simplu iti va otravi intreaga viata.

Karma – rememorarea experientei –  este singurul lucru care iti poate aduce intelepciune si este singurul lucru care te poate lega, iti poate otravi atat de mult viata, incat te poate distruge. Deci, nu karma este problema, ci modul in care o duci (o porti, o cari, o traiesti) este problema. Modul in care iti duci (traiesti) karma e singura problema, nu karma, in sine.

Ce inseamna natura umana?

Ati auzit-o si voi pe aia: nu pot, sunt om, e firesc, sunt doar un simplu om? Cam cate slabiciuni sunt puse pe seama asa-zisei naturi umane? Ba chiar sunt cantate, aproape slavite. Sunt om, deci prin natura mea umana ma simt complet indreptatit sa beneficiez de clauza tuturor slabiciunilor si justificarilor posibile, care vin la pachet cu statutul de om.

Dar ce este omul, ce este natura sa umana? Un lant al slabiciunilor, care se justifica reciproc? O lista de scuze si de acuze? O scara a evolutiei catre semizeu? Un pacatos? Un sfant? Apropo, din ciclul “viitorul suna bine”, se spune ca orice sfant are un trecut si orice pacatos are un viitor. Iar astia zic, mai nou, ca nu exista decat prezentul…

Iata raspunsul unui Maestru spiritual la o intrebare a unui discipol, despre natura umana si slabiciunile sale. Discipolul il anunta pe maestru ca nu poate, nu e in stare sa respecte cerintele si rigorile caii spirituale, iar asta e cat se poate de firesc, greseala e in natura umana, e omenesc. Si, spre a-si intemeia spusele, povesteste pilda scorpionului. Acesta a rugat o broasca sa il treaca peste o apa. Broasca i-a spus ca ar face-o, cu draga inima, dar se teme ca scorpionul nu se va putea stapani si o va intepa, fiindca asta e natura lui, de scorpion. Atunci el a asigurat-o ca nu ar face una ca asta, pentru ca isi stie interesul, iar daca ar intepa-o, atunci ar muri amandoi. Broasca s-a invoit. In timp ce traversau apa, scorpionul nu s-a putut abtine. A intepat broasca. Ea l-a intrebat pentru ce nu s-a putut abtine, cum a promis, fiindca, iata, acum se scufunda amandoi. Pentru ca asta e natura mea, e in firea mea, i-a raspuns scorpionul.

Maestrul i-a spus discipolului ca ii va raspunde prin continuarea povestii. In acelasi timp, pe malul apei se plimbau un maestru si discipolul sau. La un moment dat, vad cum o broasca si un scorpion incep sa se scufunde. Maestrul baga mana in apa sa-i scoata, sa-i salveze. Dar, de fiecare data cand incerca sa apuce scorpionul si sa-l traga afara, acesta il musca. Maestrul continua sa incerce. La fel, invariabil, scorpionul il intepa. Vazand acestea, discipolul l-a intrebat pe maestru pentru ce continua sa incerce sa salveze scorpionul, daca el continua sa il muste de mana, sa-l atace, sa-l otraveasca. Maestrul i-a raspuns ca e in natura scorpionului sa faca asta. Iar eu fac ceea ce este in natura mea, a incheiat maestrul.

Fireste, numai un maestru ar putea rezista si supravietui otravii unui scorpion, nevatamat. Sau fiecare om devenit maestru. Sau fiecare scorpion devenit om si maestru. Abia atunci “natura” ar fi deplina. Cam asa se supravietuieste propriei firi, naturi sau otravi. Cu broasca, a fost mai simplu. Ea s-a conformat si mortii, si salvarii.

O cale a reintregirii propriei naturi este empatia, a te vedea si reflecta in toti si in tot ceea ce exista. Empatia insemna un soi de recunoastere a naturii generale. O alta povestioara este despre un om nascut fara maini si fara picioare, care avea, asadar, toate motivele sa se planga de natura sa umana. In loc de asta, omul a renuntat la ideea sinuciderii si a devenit speaker motivational international. Dupa ce a vizitat o familie si le-a vorbit, a fost abordat, la plecare, de mezina. Fetita a vrut sa il imbratiseze. Si, pentru a face asta, si-a impreunat mainile la spate. Si aceasta este, de asemenea, tot natura umana. Depinde cum o foloseste fiecare. Ca scuza, ca acuza sau ca sutul care te face sa iti dai seama ca nu cazi, ci poti sa zbori.

Asadar, sa nu confundam natura umana cu firea, conditia mintii umane. Omul nu este suma tuturor conditionarilor sale, ci mai degraba suma tuturor posibilitatilor de a se ridica mai presus de acestea. Natura umana nu justifica natura animalica, ci este tocmai instrumentul prin care ultima poate fi depasita. Natura umana nu justifica mintea umana, ci este tocmai modalitatea de a depasi limitele mintii. Natura umana include natura animalica si natura mintii, dar nu este sinonima si nici egala lor. Fiindca natura umana mai cuprinde si natura Maestrului. Maestrului care spunea ca sensul vietii omului este acela de a invata sa fie om.

Aminteste-ti asta data viitoare cand ti se pare natural sa nu poti si firesc sa nu faci ceea ce stii ca este moral, fiindca esti om. Nu pot, rade Maestrul, e cea mai comoda justificare a mintii tale, care te minte. Da, e firesc sa nu poti si sa gresesti prin natura animalului din tine, prin natura mintii tale. Dar la fel de firesc e sa poti prin natura Maestrului din tine, a Dumnezeului din tine. Oare cat suntem de constienti de natura asta si cat o cultivam, comparativ cu celelalte, la fel de umane?

Cum se realizeaza minunile

Cand iti pica ochii pe minuni, te impiedici de ele, la propriu, e si asta tot o minune? Are legatura faptul de a observa minunea cu faptul de a fi capabil si disponibil de a te minuna? Minunea, fara cineva care sa se minuneze, ar mai fi minune?

Partea 1. Trandafirul.

In povestea „Micul Print”, baiatul era dezamagit fiindca crezuse ca avea o floare unica, asa cum nu mai exista, o minune, care il facea si pe el special totodata, prin unicitatea ei. Cand afla ca pamantul e plin de astfel de flori, de trandafiri, care mai de care mai frumoase, plange ca un om brusc saracit, dat jos de pe piedestalul unicitatii, al superioritatii, al unui ego mai special decat altul, ramas fara minunea lui. Si asa realizeaza, cu adevarat, minunea, si totodata, dragostea.

Vulpea cea inteleapta il lamureste ca nimic nu se schimbase, de fapt. Floarea ta e unica pentru ca tu o faci sa fie asa pentru tine.

“Nu cunoastem decat ceea ce imblanzim, zise vulpea. Oamenii nu mai au timp sa cunoasca nimic. Cumpara lucruri de-a gata, de la negutatori. Cum insa nu exista negutatori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Daca vrei cu adevarat sa ai un prieten, imblanzeste-ma!

Du-te sa mai vezi o data trandafirii. Vei descoperi ca floarea ta nu are-n lume seaman.

Limpede nu vezi decat cu inima. Ochii nu pot sa patrunda-n miezul lucrurilor. Numai timpul impartit cu floarea ta face ca floarea ta sa fie atat de pretioasa.  Oamenii au dat uitarii adevarul acesta, zise vulpea. Tu insa nu trebuie sa-l uiti. Devii raspunzator de-a pururi pentru ceea ce ai imblanzit. Tu esti raspunzator de floarea ta.”

Partea 2. Porumbelul.

Cand devii parte din ceva, partas? Care impartaseste si este raspunzator? Cand te implici? Cand observi? Esti oricum parte dintr-o minune? Dar esti si minunea, in sine? Cum iti dai seama ca esti parte dintr-o minune si totodata toata minunea, capabila de minunea de a se minuna de ea insasi?

Azi, mergeam fara a ma grabi nicaieri, cand am observat ceva ce parea nefiresc. O pasare care statea pe jos, cand ar trebui sa fie pe sus, in zbor. Un porumbel. Statea complet nemiscat. Doar clipea. Simteam ca ma vedea, ca deja aveam un contact. I-am presarat firimituri din covrigii calzi, cu seminte. Nicio reactie. Am vrut sa verific daca avea vreo rana si am atins pasarea usurel, incercand sa o intorc pe o parte. Din echilibrul perfect nemiscat in care statea, a cazut pe o parte. M-am infiorat, incepand sa intuiesc ceva neplacut. La fel, pe partea cealalta.

Pasarea nu reactiona. Nu avea nicio rana, niciun semn, nicio urma de sange. Penele erau intacte, gherutele putin incordate si temperatura corpului usor scazuta. Am sunat la veterinarul de la colt. Nu o puteam lasa asa, daca trecusem pe acolo si daca puteam sa fac ceva, orice. Am luat-o bland, cu surprinderea ca era usoara ca un fulg. Imi parea ca simt o legatura stabilita, un fel de conexiune si comunicare instantanee, prin simplul fapt de a fi acolo si de a interactiona cu ea.

Mi-am amintit ca aveam acest exercitiu din copilarie, cand urmaream pasarile din curte ore in sir, invatandu-le astfel comportamentul, obiceiurile, invatand sa fac parte din lumea lor si sa simt fara cuvinte ce simt si ce transmit ele prin ochi, prin miscari si sunete. Am incercat sa incalzesc ghemotocul intact si pretios din palma. Oamenii ma priveau surprinsi. Am realizat sa imi tremurau picioarele. Din cand in cand, o priveam si imi raspundea privindu-ma mut, clipind.

La un moment dat, n-a mai clipit. Am simtit brusc, fizic, o durere mare in piept, ca si cum mi-ar fi fost strapunsa inima, si o raceala nefireasca, cum imi cuprindea tot corpul, pornind de la extremitati si adunandu-se in sus. Trebuia sa continui sa merg. Sa aflu. Deja imi dadusera lacrimile fara voie si asa am intrat in cabinetul veterinarului. „A murit?” Lacrimile imi curgeau lin si doar atat puteam spune. Am pus porumbelul usor pe masa. M-am dus dincolo, sa il las pe medic sa il consulte.

Abia apuc sa rasuflu si aud de dincolo, minunandu-ma: „Traieste!” „Cum asa? Cum e posibil?” „Ba da, ii bate inima”, imi spune medicul, cu stetoscopul lipit de pieptul pasarii. Rasuflu, parca nu imi vine sa cred. Dar e stiintific verificat. Nu apuc sa mai rasuflu, ca aud: „Abia acum a murit. Chiar acum.” Si atunci, minune mare, simt cum ma napadeste o bucurie senina, simt un soi de eliberare, ca niste aripi deschise catre zbor. Chiar imi revin, lacrimile au disparut, zambesc. „Si, apropo, nu e porumbel”, imi aduce la cunostinta medicul. „E caragață” (coțofană). Avea penajul gri. Nu conta oricum diferenta.

Conta multumirea pentru minunea la care asistasem si pentru sansa de a fi partasa, parte dintr-o minune, de a face atat cat pot, fiindca impartasirea si nu rezultatul conteaza. Minunea nu e o problema, nu e o solutie sau vreun rezultat. Minunea doar exista. Doar este. Tocmai asta e minunea…

Partea 3. Re(cunoasterea).

Seara, fiica-mea imi spune ca a citit o poveste care i-a placut mult, dintr-o carticica de pilde, primita de la Mos Craciun. „Minunea ramane minune”. O fetita ii spune profesoarei ca a fost o minune cand Moise a despartit apele, ca sa poata trece evreii. Profesoara o corecteaza si ii spune ca nu e nicio minune sa traversezi niste ape care iti ajung pana la genunchi. Da? raspunde fetita. Si atunci cum de s-au inecat armatele egiptene in ele?

Dharmei ii place logica asta smechera. O inteleg, ca si eu vedeam o minune in ea. Dar, la fel de bine, minunea ce pare ca depaseste logica poate avea o explicatie stiintifica. La un anumit moment, pe care Moise il stia, revelat sau nu, apele pareau ca se despart sub influente cat se poate de astronomice si fizice, explicabile, apoi, ca intr-un magnetism, se adunau la loc. Se poate spune ca si stiintific pare o minune. Pentru ca nu e un fenomen care se intampla la ordinea zilei, oriunde, oricand.

Dar cum definesti o minune? Cum o re(cunosti)? Cum o identifici si, mai ales, cum te identifici cu ea?

Minunea e definita ca fiind ceva extraordinar, neobisnuit, supranatural. Ceva ce, dupa niste legi fizice, nici nu ar trebui sa existe si sa fie posibil. Dar minunile sunt la fel de obisnuite ca legile pe care doar aparent le ignora. Coexista cu legile, dar poate ca nu stim noi toate legile. Legile minunilor si regulile minunarii.

Daca vezi doar ursi bruni, poti sa consideri, primul urs alb pe care il vezi, o minune. Pe el nu-l deranjeaza daca tu il consideri asa. Minunea ramane minune nu numai prin particularitatile sale, ci, mai ales, prin intregul sau functional. Asta da, minune! De la atom, la universul cuantic!

Partea 4. Maestrul.

Toate par legate. Si asta pare o minune, in sine. Cu o seara in urma, citisem postarea asta: maestrul nu moare niciodata. Marturisirea unul discipol care isi iubea maestrul si acesta parasise planul fizic. Maestrul spunea asa: „Meditatia este arta retragerii atentiei noastre de la experienta la cel care experimenteaza. Meditatia este arta de a intoarce directia atentiei de la iluzie la realitatea constiintei.”

„E ianuarie 2020 si ultima oara cand imi vad maestrul in forma fizica. Pasesc in biroul lui intr-o zi de iarna geroasa, in Chicago. Nu stiu inca, dar aceasta va fi fost ultima data cand aveam sa-l vad cu ochii mei fizici. El incepe conversatia noastra exclamand cat de minunata este aceasta creatie. Chiar isi ridica piciorul si spune cat este de uimit datorita protezei sale de genunchi.

Maestrul ma intreaba: “Cum este posibil ca oamenii sa nu gaseasca pe deplin minunatia in aceasta creatie?” “De ce oamenii nu se minuneaza?” Maestrul vrea sa-i dau un raspuns, el insista ca eu sa-i spun motivul pentru care oamenii sunt incapabili sa descopere minunea in fiece clipa. Aceasta a devenit o caracteristica a intalnirilor noastre; el pune o intrebare si apoi insista ca eu sa-i dau un raspuns. Ii spun ca oamenii nu sunt uimiti pentru ca au nevoie sa munceasca, sa-si castige existenta etc. El incepe sa-mi povesteasca despre propria sa viata si despre vremurile cand era refugiat, fara adapost, si dormea intr-un parc. Vorbeste despre calatoria din timpul diviziei Indiei de Imperiul Britanic, cand a trebuit sa lase totul in urma, dar tot era fericit.

Aduc in discutie chestiunea scrisului meu despre dansul. Maestrul imi spune sa scriu atunci cand am inspiratie, altfel va iesi fortat, si imi da instructiuni pe mai departe despre procesul scrierii. Conversatia continua. El spune “mintea vorbeste, sufletul asculta”. L-am auzit spunand de multe ori asta dar, de data aceasta, sunt prezent in fata profunzimii acestor cuvinte. Maestrul arata o cana si spune ca mintea creeaza totul, clipa de clipa. Daca nu ar face asta, nu am putea nici macar sa recunoastem aceasta cana! La asta s-a referit cand a spus “mintea vorbeste”, nu se referea doar la vorbaria din capul nostru, el se referea la modul in care intreaga manifestare a existentei este “vorbita” in fiinta, clipa de clipa. Maestrul ma trage catre minunea tuturor acestora.

“Maestre, am o dilema”, iar asta chiar ii suscita interesul, el sare inainte, cu palmele impreunate si, cu un rictus enorm pe figura, zice: “spune-mi!” “Maestre, dilema mea este ca, pe de o parte, eu spun ca te iubesc dar apoi, pe de alta parte, eu nu meditez.” Maestrul spune: “O, acesta iubire pe care o ai este naturala, fireasca…” El continua sa descrie iubirea mea pentru dansul, dar cuvintele se transforma, din limbaj, intr-un parfum pe care incep sa-l respir. Sunt atat de miscat de discursul maestrului despre iubirea mea pentru dansul incat incep sa ma indragostesc de propria mea iubire.

Ii spun ca stiu ca, la un moment dat, in uluitoarea sa viata, citea in palma. Imi intind mainile si ii dau ambele palme, sa-mi citeasca. El ma invata ce reprezinta liniile din palma, dar, sincer, sunt atat de fericit ca imi tine mana, incat nu-mi pot aminti nimic din ce spunea.

Acum servim ceaiul si niste biscuiti. Maestrul imi mai povesteste despre calatoria sa, ce urmeaza curand, in India. Oamenii m-au intrebat cum se poate ca maestrul sa-si fi facut atatea planuri si apoi sa moara atat de brusc. Dansul imi spunea adesea ca maestrul traieste ca un om obisnuit si moare ca un om obisnuit. Trebuie sa ne amintim ca Maestrul este totalitatea constiintei si totalitatea include, de asemenea, a fi om.

Intalnirea noastra se incheie. Il privesc in ochi si maestrul imi spune ultimele sale cuvinte: “Eu sunt cu tine, nu doar in exterior, ci si in interior.” Ies, fara sa stiu ca urma sa scriu aceste randuri, aici, dupa doar un an.

P.S. Am scris o carte “Iubire dincolo de minte”. Coperta cartii este o fotografie pe care am ales-o la intamplare, in decembrie, anul trecut, si apoi am realizat ca, la ultima noastra intalnire, maestrul purta exact aceleasi haine ca acelea de pe coperta cartii mele, pana la ultimul detaliu.”

Partea 5. Minunea.

Maestrii adevarati nu au nevoie sa fie extraordinari tocmai pentru ca sunt oricum astfel. Nu au nevoie sa faca minuni pentru a atrage, pentru ca tocmai invers stau lucrurile, minunea exista deja si este in tot si in toate. Cum pot oamenii sa nu se minuneze?! Aceasta e intrebarea, dar Shakespeare deja a scris o piesa cu intrebarea asta. Altfel.

“Nu tanji niciodata dupa o lume mai buna. Este deja creata, jucata si spusa.” (Nightwish – Dead boy’s poem)

“Vad copaci atat de verzi si trandafiri rosii
Ii vad inflorind pentru mine si pentru tine
Si imi spun, in sinea mea, ce lume minunata!

Vad ceruri atat de albastre si nori atat de albi,
Ziua binecuvantata luminoasa, noaptea sacra intunecoasa
Si imi spun, in sinea mea, ce lume minunata!

Culorile curcubeului, atat de frumoase, de pe cer
Sunt si pe fețele trecatorilor.

Vad prieteni dandu-si mainile, salutandu-se,
Ei isi spun, de fapt, te iubesc.
Aud copilasi plangand, ii vad crescand.
Ei vor invata mult mai mult decat voi sti eu vreodata.

Si imi spun, in sinea mea, ce lume minunata!” (Louis Armstrong – What a wonderful world)

Asadar, poate ca minunea exista in sine si prin sine, in interiorul sau, manifestandu-se in exterior. E o minune ca oamenii se minuneaza, la fel cum e o minune ca oamenii nu se minuneaza de exterior, in interiorul minunii din care fac parte, al minunii care sunt si ei, totodata. E o minune insusi faptul ca e natural, firesc, sa fie asa.