How deep is your love?

Cat de profunda este iubirea ta? Pana unde merge? De ce anume depinde ea? Va provoc la o clipa de meditatie. Sa reflectam putin la asta: cat de profunda este iubirea noastra?

Prima iluzie

Cu siguranta, niciun om nu poate fi fericit atunci cand simte ca nu (mai) iubeste. Geo Bogza spunea: “Orice om pe care nu pot sa-l iubesc este pentru mine un izvor de adanca tristete. Orice om pe care l-am iubit si nu pot sa-l mai iubesc inseamna pentru mine un pas spre moarte. Atunci cand n-am sa mai pot iubi pe nimeni, am sa mor. Voi, cei care stiti ca meritati dragostea mea, aveti grija sa nu ma ucideti.”

Suna liric, dar, vai, doar atat. Exprima un egoism si un egocentrism crancene, iluzia unei separari voite de iubire, anuntata cu surle si trambite, ca sa se auda pana in fund la taxatoare. Ca in bancul ala: “O sa vezi, o sa beau gaz, o sa mor si o sa-ti para rau.” Depinde cum preferati, liric sau amuzant, totuna. Nu degeaba se spune ca a nu ierta pe cineva e ca si cum ai bea otrava, in speranta ca va muri celalalt. Ce inseamna “voi, cei care stiti ca meritati dragostea mea”? Doar unele fiinte o merita? Iubirea trebuie meritata? E un dar care se fura, se castiga, pentru care „trebuie” ceva, o lupta, un turnir? Nu e un dar care se ofera?

A doua iluzie

Iubirea mea depinde doar de mine, nu de altii, chiar in pofida celorlalti. Asta n-a inteles Geo Bogza. Ca nu-l omoara nimeni. Omul singur are impresia ca „omoara” in el iubirea, simtind totodata cum ucide si o parte din sine, pe buna dreptate. Dar insasi ideea aceasta este o iluzie. Iubirea nu moare niciodata, orice ai face tu, orice ar face altul. Asta e problema, de fapt. Ca a naibii iubire nu moare! E eterna si iti poti da seama cu usurinta, chiar daca mintea nu poate intelege, ca iubirea a existat dintotdeauna si va exista intotdeauna.

Iubirea exista de dinainte sa aparem noi si va exista si dupa noi. Noi fiintam in si prin iubire si e chiar caraghioasa opozitia noastra. Avem parerea falsa ca am putea opri iubirea, ca am putea-o ucide, ca o anulam prin neiertare, furie, ura. E doar un balci omenesc al desertaciunilor tragi-comice. Iubirea continua sa existe in toate acestea, netulburata. Fara ea, nimic din toate astea n-ar exista. “Daca dragoste nu e, nimic nu e.” (Marin Preda, “Cel mai iubit dintre pamanteni”)

existenta-iubire

Nichita Stanescu spunea, in “Gand 6”: “Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi pana la urma sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile si  adversitatile noastre. Ma-ntreb: noi, la capatul vietii noastre, ce-am lasa in afara? Banuiesc ca putem lasa niste sentimente. Mai putin de ura, intrucatva de patemi dar… de dragoste mai ales.”

Liric, artistic, o noua imagine plastica a unui singur adevar, exprimat trunchiat. Poate cea mai mare iluzie a omului este ca are impresia falsa ca el decide daca iubeste sau nu. De parca el ar decide viata si moartea. Din iubire ne-am nascut. Pe atat de paradoxal, precum ar fi, de pilda, sa ne nastem dintr-un viol. Iubirea nu are o contradictie, asa cum ni s-ar putea parea. Se spune ca intunericul este doar absenta luminii. E tot o zicala lirica. Iubirea nu are oponent, ea este totul si nimic nu exista in afara ei. Mistificarea apare atunci cand noi avem impresia putintei de a transforma iubirea. In furie. In ura. In conflict. In viol. In despartire. Dar toate sunt tot iubire. Orice i-ai face, in orice vorbe ai exprima-o, in orice stari ai transpune-o, ea ramane neschimbata.

Vine o zi cand ne oprim si contemplam acest adevar minunat si simplu. Iar in ziua aceea avem sansa sa simtim o eliberare mai profunda ca niciodata, de cand ne-am nascut. Usurarea de a renunta la iluziile mentale pe care le purtam, ca pe o povara, care ne faceau sa nu puteam vedea padurea din cauza copacilor.

Adevarul eliberator

“E vorba, desigur, de dragostea divina, dar a noastra, cea profana, are oare vreo limita care s-o impiedice sa atinga granita divinului?” (Marin Preda, “Cel mai iubit dintre pamanteni”)

How deep is your love? Va provoc sa va ganditi un pic, cu sinceritate:

V-ati mai iubi copilul daca l-ati vedea handicapat, bolnav, urat, prost, daca n-ar invata, daca n-ar face ce credeti voi ca trebuie, daca n-ar reusi in viata, daca n-ar fi pe placul vostru, daca ar refuza sa va ajute, daca ar fi somer, singur, sarac, inadaptat, daca altii ar rade de el, daca ar refuza sa fie precum va asteptati sau vreti voi?

V-ati mai iubi parintii daca v-ar abandona, daca nu i-ar preocupa nevoile voastre, ce simtiti, cine sunteti, daca ar avea doar asteptari egoiste de la voi, daca permanent v-ar certa sau nu i-ati putea multumi nicicum si nu le-ati putea fi pe plac?

V-ati mai iubi partenerii de viata daca nu le-ar pasa de voi, daca n-ar contribui sa faceti echipa impreuna, daca n-ar raspunde iubirii cu iubire, daca v-ar lasa balta la greu si v-ar fi alaturi numai la bine, daca v-ar trada, v-ar insela asteptarile, nu v-ar aprecia, v-ar dezamagi, v-ar parasi?

Ati mai iubi oamenii daca n-ar fi de acord cu voi, daca v-ar marginaliza, barfi, invidia, daca v-ar vrea raul, daca v-ar face rau, daca vi s-ar opune, v-ar discredita, daca v-ar dauna in cel mai mic fel intereselor personale?

V-ati mai iubi pe voi daca n-ati reusit sa fiti ceea ce v-ati dori? V-ati mai iubi daca ati crede ca altii nu va iubesc sau ca nu meritati iubire? V-ati mai iubi dupa toate greselile si esecurile pe care le-ati avut? Sau daca n-ati vedea in oglinda ceea ce v-ar placea? Daca n-ati obtine ceea ce ati vrea?

Ati putea iubi ceva ce nu va place? Aceasta este intrebarea care le rezuma pe toate celelalte. Ca ne place sau nu, iubirea exista si nu dispare. Precum spunea chimistul si filosoful Antoine Lavoisier: “In natura nimic nu se pierde, nimic nu se castiga, totul se transforma.”

Cine e alchimistul care transforma? Iubirea in nepasare, furie, ura, in viol, omor si separare? Cel care experimenteaza astfel consecintele separarii sale mentale iluzorii de iubire. Cel care crede ca iubirea e sinonima cu placerea sa. Cel nascut nu doar din placere, ci si din durere. Ecce Homo!

Nascut fara maini si fara picioare, Nick Vujicic este astazi unul dintre cei mai intens motivationali oameni din lume. Iata prima parte a discursului sau de la TedX, numit „Overcoming hopelesness” („Cum sa depasim lipsa de speranta”).

miracol-vujicic

„Ma numesc Nick Vujicic, m-am nascut in Australia in 1982, m-am mutat din Australia in California in anul 2006. Cat despre povestea vietii mele… sunt recunoscator ca oamenii mi-au cunoscut viata intr-o anumita masura, macar din videoclipuri de pe Youtube sau din poze cu un tip zambitor si fara membre.

Oamenii ma intreaba mereu: „Ce ti s-a intamplat si cum ai depasit toate prin cate ai trecut?” Esenta mesajului pe care il transmit este: “Transforma peretii in usi”. Cand vorbesc pentru corporatii, mesajul pe care imi place sa-l folosesc este: “Transforma obstacolele in oportunitati.”

Ma bucur sa va impartasesc si voua acest mesaj. Stiu ca un miliard de oameni sufera azi de foame. Stiu ca un milion de oameni se vor sinucide anul acesta. Asta inseamna cate un om la fiecare 40 de secunde. Stiu ca in ziua de azi exista 120 de milioane de sclavi si am cunoscut sclavi sexuali, am vazut varful piramidei afacerilor si am cunoscut miliardarii. Am cunoscut bancherii si orfanii.

Cu totii cautam ceva. Cautam speranta. Speranta pe care nu o poti avea doar fiindca te-ai nascut cu speranta. Nu, noi ne nastem cu durere. Ne nastem si traim cu dificultati.

Cat despre viata noastra… Parintii mei m-au invatat mereu ca, chiar daca nu stim pentru ce m-am nascut astfel, avem de ales. Sa fim maniosi pentru ce nu avem sau sa fim recunoscatori pentru ce avem. Puterea acestei alegeri a fost primul lucru cu care a trebuit sa ma confrunt, pentru a lua o decizie in ce ma priveste, mai ales in primii ani de scoala.

Multi copii ma necajeau. Si am devenit omul care a vorbit la 5 congrese, a intalnit 7 presedinti din intreaga lume. Asa ca, oriunde merg, vorbesc despre valoarea vietii, vorbesc despre mesajele de descurajare din sistemele scolare ale diferitelor natiuni.

Iubirea este cea mai importanta. Cand simtim ca nu avem suficienta iubire si nici destula speranta, incepem sa ne pierdem puterea de a trai. Eu, in copilarie, aveam un mare perete, o mare opreliste. Eram inconjurat de patru pereti si de un plafon scazut de sansa. Am fost eliberat in atatea feluri si mai ales am supravietuit, zi dupa zi, datorita parintilor mei, care ma iubeau, ma incurajau si imi spuneau ca eram frumos asa cum eram si ca nu trebuia sa ma necajeasca ce spuneau altii despre mine.

Am fost chiar primul copil cu nevoi speciale, integrat intr-un sistem de invatamant din Australia, si am primit premiul “Tanarul Anului” in 1990. Lumea e un loc plin de durere, lumea are nevoie de speranta si de iubire. Fara speranta, ceea ce simtim este: “Ce caut eu aici?”

In pofida Bisericii, care te vrea sarac si cinstit, fiindca daca esti bogat nu intri in imparatia cerurilor, noile trenduri new-age tind sa conecteze, in mod necesar, nivelul de spiritualitate cu banii. N-ai bani, nu esti spiritual! Sau cu cat ai mai multi bani, cu atat esti mai spiritual. Desi calugari si sfinti, cat se poate de spirituali, au fost saraci si fara nicio avere. Desi mari genii ale lumii au trait si/sau au murit in saracie (Nikola Tesla, Van Gogh, Mozart).

In privinta Bisericii ne putem lamuri cu usurinta cum sta treaba, din bancul urmator:
Un preot catolic, unul ortodox si un rabin discuta despre cum gestioneaza fiecare banii primiti de la credinciosi.
Preotul catolic: Eu am o metoda foarte eficienta. Trag o linie cu creta pe jos si arunc banii in aer. Ce cade in stanga e pentru Dumnezeu si Biserica, ce cade in dreapta e pentru mine.
Preotul ortodox: Eu desenez pe jos un cerc. Banii ii arunc in sus; ce cade in cerc e pentru Dumnezeu si Biserica, ce cade in afara e pentru mine.
Rabinul: La mine e cel mai simplu. Eu arunc banii in sus si Dumnezeu opreste ce-i trebuie.

cash

In Dumnezeu avem incredere. Toti ceilalti sa plateasca prin bani gheata.

In toata povestea asta despre bani si spiritualitate, se ignora cu usurinta ce reprezinta banii. Nimic. Niste hartii carora oamenii le-au atribuit o valoare simbolica, ca sa inlocuiasca trocul. Si atunci, care-i problema?

Prima problema. Sa curga banii din cer sau pe orice cale, inclusiv necinstita, si sa se tot adune, sa fie cat mai multi. Ce inseamna cat mai multi? Fara numar. Oamenilor nu le ajung banii nici atunci cand au mai multi decat ar putea cheltui intreaga viata, atat ei, cat si generatiile lor viitoare. Destul nu-i sinonim cu tot. Bani fara efort, viata usoara. Sa tot vrei sa traiesti asa. Cui ii mai pasa de vreo spiritualitate? La inceput vrei Mercedes, dupa aia Ferrari, dupa aia elicopter, dupa aia avion, dupa aia nava spatiala, dupa aia vrei tot Universul! Vrei sa fii Dumnezeu. Bravo, e chiar grozav, doar ca esti deja Dumnezeu si chiar ai tot Universul. Numai ca nu devii constient de asta prin bani. Nu poti cumpara o stare de constiinta cu toti banii din lume. Majoritatea sunt chiar fictivi. Niste cifre virtuale. Spre sfarsitul lui 2016, datoria globala de pe Terra a ajuns la 152.000 de miliarde de dolari. Cui ii datoreaza Terra banii astia? Lui Jupiter?

A doua problema. Banii satisfac nevoi si cumpara placeri. Nevoile de baza ale oamenilor sunt simple, putine si usor de satisfacut. Oamenii n-au nevoie de multi bani ca sa traiasca. Insa nevoile oamenilor au devenit sinonime cu cele mai felurite placeri si au evoluat pana la absurd. Pana intr-acolo incat esti la fel de nefericit ca n-ai ultimul tip de iPhone precum e un om care n-are ce manca. Creierul nu face nicio diferenta.

A treia problema. Banii reprezinta siguranta. Aiurea! Au cumparat timp vreunui bogatas? Au cumparat sanatate, fericire? Grav e tocmai sa asociezi banii cu timpul, sanatatea sau cu fericirea ta. Fiindca asa ajungi dependent de tot ce-ti imaginezi tu ca pot ei cumpara.

A patra problema. Statutul, influenta, locul din primul rand. Banii inseamna putere. Pilda lui Alexandru cel Mare, omul care a visat sa cucereasca intreaga lume si a fost stapanul celui mai mare imperiu, e cea mai relevanta in acest caz. Stiind ca va muri in scurta vreme, a avut trei dorinte. Prima, sa-i poarte doctorii cosciugul catre groapa. Ca toata lumea sa pricepa ca medicii nu sunt capabili sa vindece toate bolile sau sa prelungeasca viata. A doua, drumul catre groapa sa-i fie presarat cu aur si argint, cu bogatiile castigate in razboaie. Ca oamenii sa-si dea seama ca a fost inutil sa lupte pentru faima, putere si avere, care nu-i sunt de niciun folos in mormant. A treia, ca mainile sa-i fie lasate in afara sicriului. Ca oamenii sa realizeze ca venim cu mainile goale pe lume si ca plecam la fel.

A cincea problema. Filantropia. Vrei mai mult ca sa le oferi altora si ca sa-i ajuti? Mai bine lasa-i in pace decat sa-ti faci din asta un scop. Nevoia e cel mai bun profesor. E mai important pentru fiecare sa invete sa se descurce singur, asa evolueaza si descopera fiecare ce poate. Nu-i nevoie de bani multi ca sa le poti fi de folos celor care chiar au nevoie de sprijin. Esti cat se poate de filantrop daca oferi o mana de ajutor, la propriu, un strop din timpul tau sau doar o coaja de paine. E mai mult decat suficient sa ajuti din ce ai, asa cum poti.

A sasea problema. Totusi, e mai bine sa ai bani. Asta-i ca si cum ai spune ca mai bine plangi in Mercedes decat in caruta. Pai, pentru ce sa fie mai bine sa ai bani, daca ai tot ce-ti trebuie? Asta este adevarata bogatie. Fa rai din ce ai. Cea mai mare bogatie consta in ce ai, nu in ce n-ai sau crezi ca-ti lipseste. Se mai spune ca banii nu cumpara fericirea, dar o intretin. Pai, daca esti nefericit ca n-ai bani sau cand nu-i ai, n-o sa fii mai fericit daca i-ai avea. Asta e o iluzie. Nu-ti dai seama ca te-ai putea afunda mai rau in nefericire, amagindu-te ca banii te-ar putea face fericit. Exact asta ar fi, de fapt, cel mai grav. Merita sa-ti irosesti cea mai mare parte din viata doar ca sa castigi cat mai multi bani? Pentru ce, ca sa-i cheltui in restul timpului?

A saptea problema. Are sau nu legatura spiritualitatea cu banii? Nu, n-are nicio legatura. Poti fi bogat sau sarac, nu conteaza. In ambele situatii exista un risc sporit sa devii dependent de toate problemele de mai sus. Asta e problema cea mai mare. Si ea nu are legatura cu banii, in sine. Diferenta o face omul, in sine. Prin dependenta sau lipsa lui de atasament fata de tot ce pot banii cumpara. “Omul e masura tuturor lucrurilor.” (Protagoras)

De unde ideea asta?

Cine a zis ca viata trebuie sa fie usoara? Ca totul merge de la sine? De unde ni se putea inocula o asemenea idee? Fiindca ni s-a zis in copilarie ce viata au printii si printesele din povesti si apoi ni s-a zis ca si noi suntem printisori si printese? Fiindca am citit ceva spiritual, new age, in care se zicea asta? Si da, mi-am zis, vreau si eu, asa trebuie sa fie, nu? Suna bine, comod, “eliberator”…  Dar uite, intre timp, ce viata disonanta am, ce diferenta, nu-i asa? Nu merit viata asta, iar viata asta nu ma merita pe mine.

Zicalele spirituale sunt intelese nu gresit, ci foarte gresit. Pai, stim noi ce inseamna, din punct de vedere spiritual, profund si autentic, ca viata este usoara sau ca totul merge de la sine? Stim noi din ce stare de constiinta ar spune cineva chestiile astea, nu doar teoretic, ci in urma propriei experiente? Sau ne dam macar seama ca noi intelegem totul prin prisma noastra, prin nivelul nostru de experienta si prin starea noastra de constiinta? E ca si cum un om liber l-ar asigura pe un prizonier din lagar ca este la fel de liber. Din ce punct de vedere, mai exact?

Ce spune religia?

Unii reprezentanti ai religiilor zbiara ca toate chestiile astea new-age suna “diavolesc”. Sunt doar teribil de gresit intelese. Astfel de teorii nu indruma gresit, oamenii le pricep gresit. Menirea lor este sa-i faca omului pofta, sa-i trezesca dorinta sau macar curiozitatea de a atinge acel nivel de constiinta prin care sa le poata verifica practic si personal adevarul. Prin insusi modul in care religia intelege si interpreteaza aceste lucruri, dovedeste ca a ramas doar la nivelul mental de separare drastica si categorica dintre bine si rau. Religia, care e o contradictie, un paradox, in sine. Religia ortodoxa, de pilda, il propovaduieste pe Iisus. Adica face exact ceea ce Iisus n-a vrut, fiindca Iisus tocmai la asta s-a impotrivit.

Ce inseamna ca viata merge de la sine?

Zicala sau teoria ca viata ar trebui sa fie usoara si de la sine se refera la o stare de abandon, la o stare de constiinta in care orice faci ti se pare usor, orice sacrificiu, fiindca ai o motivatie si un scop cu mult superioare bietei tale persoane. Adica ce a facut un Iisus, din iubire de oameni. Ia imaginati-va ca Iisus putea sa se salveze. Ba, mai mult de atat. Nu vi se pare ciudat ca a facut miracolele despre care se vorbeste, dar n-a facut niciun miracol sa se salveze? Religia, in schimb, ar fi mai degraba tentata sa-ti ceara sa renunti la tot pentru ea, sa-ti devina ea scop si motivatie, in numele lui Dumnezeu, pe care zice ca-L serveste.

Cine a zis ca viata asta trebuie sa fie usoara? Cum naibii sa fie usor sa-ti cunosti mintea prin propria minte? Cum naibii sa fie usor sa te „lupti” cu binele si raul din si prin propria minte? Cum sa fie usor sa-ti linistesti mintea, s-o aduci la pace? Cum sa fie lejer sa accepti conditionarile vietii acesteia, inca de la prima respiratie? Cum sa fie simplu sa treci senin prin tot restul, ca un sfant, si sa induri orice, in loc sa vrei si sa te lupti pentru ceva personal?

Cum sa fie usor si placut daca nu ne mai asigura cineva toate cele necesare, ca in copilarie? Specialistii sunt de parere ca stresul este mai mereu confundat cu responsabilitatea. Cum sa traiesc clipa daca trebuie sa muncesc pentru ea?

happy

Cum poate fi viata usoara?

Viata este usoara si totul merge de la sine numai atunci cand te abandonezi unor scopuri cu mult mai presus de tine. Nu mai simti cum te dor mainile, muncesti cu drag, iubirea te face sa nu mai simti durerile, sa nu percepi efortul ca pe un efort, sa-ti devina o bucurie, sa te simti recunoscator ca poti sa te oferi. Atunci, viata este usoara si merge de la sine. Doar din punctele astea de vedere.

Vai, cat de bine suna, nu-i asa? Din punctul de vedere egoist al oamenilor, chestia asta se intelege asa: vreau cat mai mult pentru mine, depunand cat mai putin efort, vreau sa fac numai ce-mi place, sa traiesc numai placeri, totul sa fie usor si de la sine, fara niciun merit sau transpiratie personala.

Fara merit si transpiratie personala nu ajungi sa afli cine poti fi. Nu exista absolut nicio cale usoara. Niciun om n-a devenit campion pe o cale usoara. Teoria despre simplitatea vietii, despre cum totul poate fi usor si de la sine este emisa tocmai din starea de constiinta a omului care a depus deja efortul sa afle cine poate fi. A ajuns pe un varf de munte si iti spune ca e asa de frumos, incat te asigura ca merita efortul sa urci pana acolo. Iar tu ce intelegi? Ca vine sa te care in spinare? Ca trebuie sa astepti pe careva sa vina sa te care? Ca o sa inveti sa levitezi pana acolo? Ca o sa te bucuri de privelistea aia, de starea aia, de nivelul ala de constiinta fara sa depui niciun efort? Ca o sa ajungi acolo usor si de la sine?

Atunci continua sa visezi. Asa ceva nu se va intampla niciodata. Viata este grea, chiar foarte grea. Viata nu este despre ceea ce crezi ca poti, ci tocmai despre ceea ce crezi ca nu poti. Nu este despre ceea ce crezi ca stii, ci tocmai despre ceea ce nu stii. Viata iti cere mereu ceea ce nu stii ca esti, ceea ce nu stii ca poti sa simti, sa faci, iti cere sa te adaptezi si sa suporti necunoscutul. Iti cere sa te impaci si sa traiesti cu ideea ca tot ce faci e oricum inutil, daca te atasezi de ceea ce faci sau castigi, avand in vedere ca mori. Viitorul are infinite posibilitati incerte, cert e doar faptul ca toate sfarsesc prin moarte.

Daca stii ca nu ramai vesnic intr-o vacanta, nu merita efortul sa explorezi acele locuri, sa te bucuri de ceea ce poti face sau descoperi acolo? Ba da, fireste. Dar ar fi inutil sa te atasezi prea mult de camera de hotel pe care urmeaza s-o parasesti curand.

freedom

Si eu cum ajung acolo?

Pana la starea de constiinta de total abadon de sine, de iubire pentru oameni, pentru Dumnezeu, mai presus de sine, pana la starea de constiinta in care nimic n-ar fi prea mult sau prea greu in numele iubirii, pana la starea in care ce oferi te bucura mai mult decat ce primesti, nu exista usor si de la sine.  Dar chiar si in acea stare, doar constiinta, in sine, face diferenta. Imaginati-va acea stare ca pe un anestezic. Operatia e aceeasi. Doar ca unii o resimt pe viu, altii sunt anesteziati, precum drogatii sau indragostitii, si li se pare ca totul decurge usor si de la sine.

Einstein a spus acelasi lucru, cand se referea la teoria relativitatii, in gluma. Aceeasi perioada de timp ti se pare mai lunga sau mai scurta, in functie de ce faci. Timpul trece mai greu cand faci ceva ce nu-ti place si mult mai usor, pe nesimtite, cand faci ceva ce-ti place.

Spiritual vorbind, viata asta nu ni s-a dat doar pentru placere animalica, fiindca atunci n-o sa descoperim in aceasta viata cine suntem decat la nivel de: sunt un animal. Avem nevoie sa invatam, ca sa trecem clasa. E treaba fiecaruia daca ii place sau nu. Ca acceptam sau nu, e necesar sa depunem efort. Sa trecem prin ce nici nu ne imaginam,  prin multe chestii neplacute, pana cand ajungem sa ne cunoastem mai bine, pana cand toate astea incep sa ni se para doar niste amuzamente, niste iluzii. Cand incepem nu doar sa intelegem, ci sa simtim la propriu, pe propria piele, sa constientizam ce a spus Einstein, poate o sa vrem sa nu ne mai mintim si sa nu ne mai gasim scuze sau justificari. Sa fim sinceri cu noi insine. Sa ne dam seama pentru care motiv egoist nu ne place sa facem niste treburi si le percepem ca fiind un efort.

Adevarul e ca viata asta e grea. Ca trebuie sa muncim. Ca doare. Ca ne putem ridica mai presus de toate astea, daca vrem. Dar tot prin munca. Tot prin consecventa. Tot prin efort. Tot printr-un pret de platit, tot printr-o conditionare. Indiferent ce am face, nu scapam de ceea ce credem ca-i greu, rau, dureros. Singura eliberare e sa ajungem la o stare de constiinta in care nimic sa nu ni se mai para astfel. Asta e tot ce putem face.

E un citat care cuprinde in el chintesenta naturii noastre spirituale: “Tu esti acela”. Pare atat de simplu, dar la ce anume se refera? Pe de o parte, se refera la a ne regasi pe noi insine, de a ne vedea si reflecta in orice fiinta, pe de alta parte, sa reusim astfel sa ne reflectam in toti si totodata in Unul, in Fiinta Suprema, in Dumnezeu. Un indiciu pretios se regaseste in Biblie, sub indemnul de a nu-i face altuia ce noua nu ne place. Si in rugaciunea “Tatal Nostru”, sub indemnul de a-i ierta pe altii spre a fi noi insine iertati.

Ananda Hinaraj spunea ca citatul din cartile Maestrilor poate fi si mai mult redus si simplificat, la un singur cuvant, care ar putea fi o ruga profunda, in sine: “Tu”. Tu, nu eu, eu sub forma de tine. Poate fi bine pentru toti numai in aceasta stare de constiinta originara, din care provenim cu totii, si de care ne-am indepartat, atrasi de forma, de materie, de gand, de o falsa identitate care ne separa.

picatura-si-fotografia

Toata aceasta teorie e preambulul unei intamplari simple si edificatoare. Ma urc intr-un taxi. Il aleg fiindca avea lumina verde aprinsa, semn ca e liber, desi erau multe taxiuri disponibile, cu lumina stinsa. Soferul vorbea la telefon. Ii comunic adresa si mentionez ca ma grabesc sa ajung intr-acolo. Taximetristul nu se grabeste, e mai atent la conversatia lui telefonica. Nu porneste imediat si, dupa ce pleaca, merge extrem de incet, insistand la interlocutorul sau telefonic sa continue conversatia, pe care m-as fi asteptat ca tocmai el s-o incheie, ca sa ne vedem de drum.

-Stiti, ii spun direct, m-as simti mai confortabil daca ati incheia convorbirea telefonica si ati fi mai atent la drum. Nu va suparati…
– Nu ma supar, doamna, doar ma mir, imi raspunde omul cu sinceritate nedisimulata, in timp ce inchide telefonul nu in urma dorintei mele, ci pentru ca nu se putea intelege cu interlocutorul, care nu-i raspundea activ, la fel cum el insusi nu raspundea activ la ceea ce facea. De ce sa va deranjeze ca vorbesc la telefon in timp ce merg?
– Pai, daca n-ar fi niciun motiv, nu ar exista chiar si o lege in acest sens, argumentez.
– A, legea aia! Pai si aia care au dat-o vorbesc la telefon in timp ce merg. Care-i problema?
– E vorba despre atentie. In calitate de client, m-as simti respectat, in urma serviciilor dvs, daca ati acorda toata atentia cursei. Daca stiam ca sunteti ocupat sa vorbiti la telefon si ca veti continua in timpul cursei, puteam alege un taximetrist complet liber si disponibil.
– Dar, doamna, pe mine chiar ma ajuta sa ma concentrez mai bine la mers faptul ca vorbesc la telefon. Iar asta nu inseamna ca nu-mi respect clientul, dimpotriva.
Simteam ca omul era sincer. Si la fel de direct ca si mine. Mirarea lui ma mira, mirarea mea il mira. Am incercat sa inteleg punctul lui de vedere, modul lui de gandire.
– Deci, sa inteleg ca pe dvs nu v-ar deranja, in calitate de client, daca taximetristul ar vorbi in timpul cursei?
– Deloc! De ce sa ma deranjeze, daca isi vede de drum? M-ar deranja si mi-ar fi jena daca ar trebui sa asist la o conversatie privata de-a lui, in cazul asta da.
– Va inteleg. Ceea ce pe dvs nu va deranjeaza, considerati ca n-ar trebui sa-i deranjeze nici pe altii. Si, totusi, suntem diferiti, oricat de greu ne-ar fi sa credem. Ramane de vazut daca suntem dispusi sa luam in considerare faptul ca pe altul chiar poate sa-l deranjeze ceea ce pe noi nu ne deranjeaza. Mie mi-e indiferent daca discutia telefonica pe care o purtati este privata sau nu. Cred ca asta va priveste pe dvs, nu-i treaba mea.

Taximetristul ma asteapta sa cobor si sa revin. Cand ma intorc, avea tigara aprinsa, geamul intredeschis, in masina mirosea a fum. Continuand sa fumeze, in timp ce ma urcam in taxi, omul ma intreaba:
– Va deranjeaza ca fumez?
Ma gandesc o clipa si ii raspund ca nu, poate sa continue. Mi-era destul de indiferent daca fuma sau nu, desi as fi preferat sa n-o faca. Am apreciat ca macar s-a ostenit sa ma intrebe. As fi apreciat si mai mult daca ar fi anticipat ca era posibil sa ma deranjeze si ar fi evitat ca, pentru placerea sa, sa ma astepte cu masina plina de fum. Insa asta simteam ca ar fi trebuit sa fie treaba lui, iar daca el nu si-o asuma, treaba mea era sa fiu ok oricum. Era deja suficient schimbul de pareri. Ajunsesem la timp, indiferent de convorbirea telefonica sau de discutia principiala despre convorbirea telefonica. Ne facuseram oricum treaba impreuna. Placerea e optionala si personala.

“Tu esti acela”, tu esti oricare. Dar daca nici prin cap nu-ti trece ca acel oricare poate fi diferit de tine? Ca depinde de tine sa anulezi aceasta aparenta diferenta? Esti, oare, dispus sa-i acorzi atentie? Sau doar ti se va parea aberant? Suntem, oare, dispusi sa devenim la fel cu cei care nu sunt la fel ca noi, in aparenta? Indiferent de acestia si chiar de reciprocitate? Aceasta este intrebarea. Daca toti am fi dispusi la asta, ar fi bine pentru toti. Dar insasi aceasta disponibilitate li se pare multora o utopie si tocmai de aceea chiar este.

Incepand cu anul 1994, 11 ianuarie a devenit ziua internationala a cuvantului ”Multumesc”, care se sarbatoreste intreaga saptamana, in mod oficial. In mod neoficial, ar fi minunat sa-l sarbatorim in fiecare zi si intreaga viata.

In textele vechi, termenul „multumesc”, din limba romana, era „multunesc”, de fapt. Multumirea insemna mult-unire, iar aceasta se referea nu numai la legatura dintre doi indivizi, ci la unimea cu si in Dumnezeu. In limba rusa, „spasibo” inseamna „spasi Bog”, adica „Domnul sa te pazeasca”. In engleza, „thank you” se spune ca ar deriva de la „think” (gandire), iar sensul ar fi „ma gandesc la tine, nu voi uita ce ai facut”. La fel, „danke” din germana. In franceza, „merçi” provine de la „mercy”, care inseamna compasiune. Sau gratie divina, la fel ca italienescul „grazie” sau „gracias”, din spaniola. Semnifica acceptarea compasiunii si a gratiei divine, primite prin intermediul altei fiinte. „Obrigado”, din portugheza, duce cu gandul la reciprocitate, ca onoare, la a te simti „obligat” de gestul celuilalt, originea cuvantului putand fi „obligatus”, din latina. „Obrigado” este asemanator lui „arigatou”, din japoneza, care exprima gratitudinea. „Arigatou” are radacini interesante, care se traduc prin „E dificil sa existi in aceasta lume” sau „E greu sa traiesti”. Cu alte cuvinte, e cu atat mai pretios faptul ca nu suntem singuri si avem cu atat mai multe motive sa fim recunoscatori.

„Multumesc” reflecta recunostinta, pretuire, respect, comuniune. Cuvantul „multumesc” are rol de liant intre doua persoane, prin semnificatiile sale. Omul care spune „multumesc” manifesta, in acelasi timp, un nivel de constiinta. Prin simplul „multumesc”, omul iese din limitele individualitatii sale separate si admite ca nu este vorba numai despre el pe lume si ca nu i se cuvine totul. „Multumesc” e ca o inclinare a omului in fata altuia si in fata lui Dumnezeu.

multumesc

La noi, a invata sa spui „multumesc” face parte din buna crestere, din cei sapte ani de acasa. In tehnica straveche de vindecare Ho’oponopono, „Multumesc” are un rol esential. Procesul de vindecare are loc prin demersul de constientizare in patru pasi, prin patru cuvinte: „Imi pare rau”, „Te rog sa ma ierti”, „Multumesc”, „Te iubesc”. Aceste cuvinte sunt adresate, in primul rand, siesi. Omul se percepe ca fiind o oglinda a celuilalt, se ridica la nivelul la care sa se vada pe sine in orice alta fiinta. Procesul de vindecare incepe prin vindecarea relatiei cu sine, prima etapa fiind asumarea responsabila, continuand cu acceptarea, pentru a ajunge la iubire. „Multumesc” reprezinta, asadar, pasul decisiv catre iubire.

Atunci cand facem ceva din pura pornire interioara, fara a astepta multumiri, ne apropiem de iubirea neconditionata. E nevoie de un pic de drag, care sa ne impinga sa facem lucruri din care, aparent, nu avem niciun beneficiu personal, altul decat bucuria de a putea fi de folos. „Multumesc”, in acest caz, vizeaza mult mai mult decat legatura instantanee dintre doi oameni, unul care a daruit si altul care a primit. Simbolizeaza raportarea amandurora la ceva mai presus de fiecare si de amandoi, prin care insasi legatura lor devine si este posibila.

Va multumesc!

Nu mai fac fata!

Am un amic poznas care, daca ii zici ca nu mai faci fata, o sa-ti raspunda ca n-ai decat sa faci… spate. Iar daca il intrebi ce sa faci, iti raspunde razand: matreata! 🙂

Cineva mi-a scris prin ce necazuri trece si cum nu le mai poate face fata. Este un caz practic, util pentru noi toti.

Problema: Persoana imi marturiseste cum are probleme in toate privintele. Nu mai are job, sanatatea e subreda, se framanta si nu mai doarme bine, o apuca depresia, doar ce si-a inmormantat o ruda, se simte obosita, vlaguita, depasita de situatie, simte ca nu mai face fata vietii. Zice ca are prea multe probleme si prea putine bucurii. Nu stie ce sa faca, totusi zice ca stie ca trebuie sa gandeasca pozitiv si sa traiasca in prezent. A tinut post, s-a spovedit, se impartaseste si se simte chiauna. Marturiseste ca i-e dor de sine, de persoana voiasa care ar putea fi, dar mintea parca ii ruleaza numai ganduri negative.

nu-mai-fac-fata

Raspuns: Cu cat dai mai multa atentie problemelor si necazurilor, cu atat mai mari si coplesitoare iti vor parea. Daca oricum esti nevoit sa treci prin ele, poti sa-ti muti atentia si sa-ti duci gandurile in alta directie, la motivele de bucurie care iti raman. La recunostinta, efectiv te poti hrani din recunostinta ta pentru oricat de putin si pentru oricat de grea ar fi viata, fie si pentru ca o ai poti fi recunoscator. Sa te bucuri, depinde de tine. Iar daca tu nu vrei sa te bucuri, cine sa se bucure pentru tine si in locul tau? Cu cat te agiti si te framanti mai mult, cu atat o sa ti se para viata mai grea. In loc de asta, ai putea sa incerci sa nu-ti doresti ca viata sa fie altfel decat este si sa lucrezi cu tine s-o accepti exact asa cum e. Atunci, imediat bucuria si recunostinta rasar. De tine depinde cum te simti.

Problema: Omul imi raspunde ca si-a amintit o zicala frumoasa: „Fa rai din ce ai”. Dar continua sa se planga de lipsa timpului personal, de toate cate trebuie sa le faca, de viata agitata, de felul in care ne luam cu valtoarea vietii. Cum sa nu ne apuce depresia si insomnia daca nu avem timp si pentru sufletul nostru?, ma intreaba.  Apoi, se consoleaza la gandul ca-i o veste buna ce a citit ca-i rezerva horoscopul pentru acest an.

Raspuns: Cand sa avem grija de sufletul nostru? Exact in timp ce facem chiar ce descrii. In timp ce traim, tot timpul. Suferim din cauza ca avem impresia ca viata ar trebui sa fie un timp separat pentru ceva si un timp separat pentru altceva. Pentru ca nu traim ce vrem noi, cand si cum vrem noi. In timp ce te ocupi de toate cate le-ai zis, sufletul tau e bine merci, n-are absolut nicio problema. Daca ai face toate cate le faci zilnic cu liniste si bucurie, intr-o stare de acceptare, n-ai mai resimti stres, tensiune, care vin din faptul ca ti se pare greu sa faci toate astea si ai vrea altceva. Insomnia si depresia nu ne apuca fiindca nu avem timp pentru sufletul nostru, ci tocmai invers, fiindca vrem sa traim altceva decat traim. Pentru sufletul nostru nu exista aceasta diferenta, el nu se simte mai bine sau mai rau in timp ce muncim pe rupte sau stam in pat. Mereu se poate si mai rau si, stii cum se spune, nemultumitului i se ia darul. E grea viata? In comparatie cu… ce? Daca horoscopul te poate bucura, e alegerea ta ca speranta sa-ti fie stimulata astfel. Mai bine nu mai astepta sa te bucuri, mai bine fa-o pur si simplu, acceptand ceea ce traiesti, exact asa cum este.

Problema: Omul imi repeta ca a uitat sa traiasca in prezent. Isi aminteste ca, atunci cand eram copii, stiam sa facem asta, sa ne bucuram de tot. Spune ca, din nefericire, ne pierdem darul asta. Ne grabim si asta ne face sa nu mai traim in prezent.

Raspuns: Intreb omul ce intelege prin a trai in prezent… Spre exemplu, cum poate fi un calugar fericit? Fiindca traieste in prezent? Ca doar nu se „bucura” de toate cele lumesti, nu? Ba nici macar nu le vrea. Iar de muncit, un calugar munceste cat nici nu ne imaginam. Si in exterior, ca noi toti, dar mai ales in interior. E o munca sa-ti mentii corpul nemiscat si mintea concentrata in ruga, timp de ore intregi. Si atunci, cum de creierul unui calugar a inregistrat cel mai mare scor de fericire, in mod stiintific dovedit? Cum de Iisus i-a binecuvantat pe cei care il omorau? E o pilda simpla asta. Sa traiesti exact ceea ce este, asa cum este. Sa te bucuri de ceea ce este si sa fii recunoscator. Daca Dumnezeu inseamna ceva pentru tine, nu poti sa te pui cu ceea ce El ti-a menit. Impotrivirea mentala nu face decat sa-ti aduca suferinta. Cu gandul la Dumnezeu, omul poate indura orice, cu acceptare, recunostinta si bucurie. Despre asta e vorba. Ori facem asta, ori ne chinuim mereu. Ceea ce facem e oricum la fel, diferenta e doar in ceea ce simtim. Iar iluzia mentala e in gandurile noastre cum ca viata ar trebui sa fie altfel si abia atunci ne-am simti mai bine.

Problema: Omul ma intreaba cum sa gestioneze mania pe care o simte in interior si pe care a invatat din copilarie sa si-o reprime. A invatat ca iesirile manioase si starile de furie nu sunt bune si ca ii pot rani pe cei de langa noi. Iesirile furioase si le manifesta doar acasa, unde se simte in siguranta. La job si le reprima, din teama de a nu-si rani colegii. Cand s-a intamplat ca o colega sa-l agreseze verbal, omul nu a ripostat din prima, dar colega a continuat, si atunci a facut-o cu ou si cu otet, primind apoi mustrari. Desi fusese atacat verbal, omul simte ca n-a fost bine nici daca a rabufnit. Iar daca si-a cerut scuze ulterior, colega n-a facut-o.  Omul spune ca avea nevoie sa-si ceara scuze, pentru propria liniste. Marturiseste ca isi doreste sa fie el insusi, fara masti. Considera ca oamenii sunt apreciati daca sunt autentici, dar adauga ca tot are cineva de suferit astfel. Ma intreaba cum sa faca sa-i fie bine si sa nu sufere nici ceilalti.

Raspuns: Fii sincer cu tine si intreaba-te care iti sunt motivele de furie, de manie. Ia-le pe rand, analizeaza-le pe rand. Precum spui, unele motive sunt din cauza nedreptatii, asa cum o percepi tu. Deci, din nou, avem o diferenta intre cum crezi tu ca ai merita sau ar trebui sa fii tratat si cum se intampla asta in realitate. Fireste ca prin izbucnirile noastre ii ranim pe cei din jur. La fel cum si ei ne ranesc prin izbucnirile lor. Fiecare se poarta si reactioneaza inconstient in acest caz si isi manifesta, practic, niste neputinte. Fie intretinem acest cerc vicios, fie el se rupe si se opreste la cineva. Acel cineva care opreste cercul vicios nu o face musai pentru ceilalti, cat mai ales pentru sine, pentru propria liniste. Astfel, au toti de castigat. Acel cineva trebuie sa aiba puterea sa se ridice mai presus de sine. Adica sa nu mai ia nimic personal. E o pilda foarte frumoasa, in care un maestru spiritual e intrebat ce beneficii reale si palpabile poate aduce practica spirituala. Iar el raspunde: iata un beneficiu. Atunci cand esti insultat, iti poti ridica spiritul la un nivel la care insulta nu te mai poate ajunge si atinge. In caz contrar, nu faci decat sa ramai la acelasi nivel de cerc vicios, plin de suferinta si frustrari, la fel cu cel care te insulta. Si acel om are frustrari personale, unele chiar neavand absolut nicio legatura cu tine, din cauza carora se manifesta astfel. Cineva, asadar, ar trebui sa fie capabil sa se ridice mai presus de propriile frustrari, mai presus de dreptate personala, sa aiba atata drag de liniste, iubire pentru sine si pentru ceilalti. Omul singur nu poate face asta. Numai gandul la ceva superior si mai presus de sine, la Dumnezeu, il poate ajuta. E ca si cum ti-ai spune: daca Dumnezeu vrea asta, accept cu bucurie. Cum se poarta altul il priveste si il defineste pe el, cum reactionezi tu te priveste si te defineste pe tine. Daca nu poti din prima, nu-i nimic. Obisnuieste-te cu gandul ca n-o sa poti nici din a doua, nici din a treia incercare. Dar o sa reusesti intr-o zi, daca iti doresti asta. Intr-o zi, n-o sa mai gandesti viata ca fiind atat de mult despre tine. Cand o sa renunti la atasamentul de propriul punct de vedere si o sa il abandonezi pentru a face loc sa existe Dumnezeu mai mult in tine, nimic nu te va mai putea atinge si vei putea suporta orice cu bucurie si cu seninatate. Ca sa fii autentic si fara masti, accepta ceea ce simti, nu reprima, dar invata sa redirectionezi, sa transformi. Daca inca simti furie, manifest-o, dar nu la adresa altora, ci impersonal. Poti s-o transformi in lacrimi de neputinta, te vei simti mult mai bine, vei simti descarcare, usurare. Poti sa te rogi. Poti sa dai cu pumnul in pereti. Poti sa alergi pana la epuizare. Aminteste-ti ca, atunci cand suntem epuizati, nu mai avem putere sa replicam. Parca nici nu ne mai poate atinge nimic. La fel, cand suntem indragostiti. Simtim ca plutim si nimic rau nu ne poate atinge. Desi totul decurge la fel, in exterior, iar ceilalti sunt la fel.

%d blogeri au apreciat asta: