Will Smith a inceput sa cucereasca publicul nu numai pe marile ecrane, ci si in clipurile in care apare, imbracat sport si vorbind simplu pe teme de dezvoltare personala.

“Am avut o discutie cu o prietena si ne-am blocat la diferenta dintre vina si responsabilitate. Ea continua sa spuna cum ceva e vina cuiva, trebuie sa fie din vina cuiva.

Nu conteaza a cui e vina, daca e responsabilitatea ta sa repari ceva stricat. De exemplu, nu e vina cuiva daca a avut un tata alcoolic si abuziv, dar e cu siguranta responsabilitatea persoanei respective sa realizeze cum sa gestioneze acele traume si sa incerce sa-si croiasca o viata neafectata de acestea.

Nu e vina ta daca partenerul tau de viata te-a inselat si a distrus casnicia voastra, dar e cu certitudine responsabilitatea ta sa-ti dai seama cum sa gestionezi durerea respectiva, cum s-o depasesti si sa construiesti o viata fericita pentru tine.

Vina si responsabilitatea nu merg impreuna. E nasol, dar nu se combina. Cand ceva e vina cuiva, vrem ca acea persoana sa sufere, vrem sa fie pedepsita, vrem sa plateasca, vrem sa fie responsabilitatea acelei persoane, ea sa repare ce a gresit, dar nu merge asa. Mai ales cand e vorba despre inima ta. Inima ta, viata ta, fericirea ta reprezinta responsabilitatea ta si doar responsabilitatea ta.

Cata vreme il aratam pe altul cu degetul si ramanem blocati in a atribui cui ii revine vina pentru ceva, suntem blocati si captivi in tiparul victimei. Iar cand intram in tiparul victimei, ne blocam si suferim. Calea catre putere consta in asumarea responsabilitatii. Inima, viata si fericirea ta sunt responsabilitatea ta si numai a ta.

Asta nu inseamna sa ignori complet persoana care iti greseste. Sa iti asumi responsabilitatea este un act de autoaparare emotionala. Sa-ti asumi responsabilitatea, sa iti accepti propria responsabilitate nu inseamna sa-ti admiti vina. Nu inseamna ca tu ai gresit.

Sa-ti asumi responsabilitatea inseamna recunoasterea propriei puteri, pe care o blocai atunci cand ii acuzai pe altii. Asumarea responsabilitatii inseamna sa-ti iei inapoi aceasta putere.”

Sa-ti asumi responsabilitatea inseamna, asadar, sa-ti asumi propria putere personala. Propria dezvoltare personala. E o proba de maturitate. Sa nu-ti asumi responsabilitatea inseamna sa ramai blocat in propria falsa neputinta, sa gasesti vinovati in altii si pentru tine justificari. Precum spunea un maestru spiritual, “nu pot” e cea mai comoda scuza si justificare. Si, totodata, una dintre cele mai mari minciuni pe care ni le putem spune noua si celorlalti.

Buddha discuta cu discipolii sai, cand un barbat a venit si l-a scuipat direct in fata. Omul era furios. Copiii sai urmau calea lui Buddha si meditau peste doua ore in fiecare zi, iar el considera ca isi pierd timpul astfel, in loc sa castige mai multi bani. Tatal voia sa-i dea o lectie lui Buddha. Dar, odata ajuns in fata acestuia, niciun cuvant nu i-a mai putut iesi din gura, ca si cum ar fi amutit. Tremura de furie, dar nu putea vorbi, asa ca l-a scuipat pe cel caruia voia sa-i vorbeasca.

Buddha s-a sters si l-a intrebat pe omul nervos: “Ce urmeaza? Ce vrei sa spui in continuare?” Omul a fost surprins. Nu se astepta la o astfel de purtare de la cel pe care il scuipase. Mai avusese astfel de experiente. Se mai intamplase sa jigneasca oameni, cand nu ii convenea ceva, dar toti se enervau si reactionau. Nu mai vazuse niciun om replicand precum Buddha.

Discipolii lui Buddha, in schimb, s-au enervat si au reactionat. Cel mai apropiat dintre ei, Ananda, a strigat: “E mult prea mult! Nu putem tolera una ca asta. Acest om trebuie sa fie pedepsit pentru gestul sau, altfel toata lumea va incepe sa se poarte astfel!”

Buddha i-a raspuns: “Liniste! El nu m-a jignit, dar tu o faci. El este un strain. Probabil a auzit de la oameni ceva rau despre mine. Probabil a auzit despre mine ca sunt un ateu, un om periculos, care incearca sa-i abata pe oameni de la calea lor, un revolutionar, un ademenitor. Si astfel, el si-a format o idee gresita despre mine. El nu m-a scuipat pe mine, el a scuipat pe notiunea lui despre mine. El a scuipat ideea pe care si-a format-o despre mine, pentru ca acest om nu ma cunoaste deloc. Cum crezi ca ar putea acest om sa ma scuipe pe mine?”

“Daca te gandesti profund la cele intamplate”, a continuat Buddha, “el a scuipat pe propria sa minte. Eu nu fac parte din ea si pot spune ca acest om sarac are altceva de spus, deoarece acesta este un mod de a spune ceva. Scuipatul este un alt mod de a spune ceva. Exista momente in care simti ca limbajul este neputincios: in dragoste profunda, in furie intensa, in ura si in rugaciune. Exista momente intense, in care limbajul este neputincios. In acele momente, simti ca trebuie sa faci ceva. Cand esti furios si scuipi sau lovesti pe cineva, de fapt, comunici ceva. Eu pot sa-l inteleg. Cu siguranta avea mai mult de spus, de aceea l-am intrebat ce urmeaza”.

Omul care il scuipase pe Buddha era si mai nedumerit. Buddha si-a incheiat discursul catre discipolii sai spunandu-le: “Voi ma jigniti mult mai mult, fiindca voi ma cunoasteti si ati trait ani de zile cu mine si, cu toate acestea, continuati sa reactionati.”

Confuz, omul s-a intors acasa. N-a putut dormi toata noaptea. Cand vezi un Buddha, e greu sa ramai acelasi om si sa dormi la fel ca inainte. Il urmarea experienta avuta si nu-i mai dadea pace. Nu intelegea cele intamplate. Nu mai cunoscuse niciodata un astfel de om, precum Buddha. Tot trecutul sau si toata mintea sa pareau sfaramate de prezenta si vorbele Maestrului.

In dimineata urmatoare, omul s-a dus din nou la Buddha. S-a aruncat la picioarele sale, iar Buddha i-a adresat aceeasi intrebare: “Ce urmeaza? Acest gest, de asemenea, este un fel de a spune ceva ce nu poate fi spus in cuvinte. Atunci cand vii si-mi atingi picioarele, spui ceva ce nu se poate spune de obicei, deoarece cuvintele sunt mult prea sarace.”

Buddha i s-a adresat apoi discipolului sau, Ananda: “Uite, Ananda, acest om se afla din nou aici, incercand sa spuna ceva. Intelegi? E un om al emotiilor profunde.” Barbatul s-a uitat la Buddha si i-a spus: “Iarta-ma pentru ce am facut ieri.”

Buddha i-a raspuns: “Sa te iert? Nu te pot ierta.” Discipolii sai au incremenit. Maestrul lor era intruchiparea compasiunii, a iertarii. Toti l-au privit intrebator.

Buddha a continuat sa-i vorbeasca omului care il scuipase: “Eu nu sunt acelasi om pe care l-ai scuipat ieri. Fluviul Gange curge mai departe, dar el nu mai este acelasi Gange de ieri. Fiecare om este un râu. Omul pe care l-ai scuipat ieri nu mai este aici. Arat ca acela pe care l-ai scuipat ieri, dar nu mai sunt acelasi, deoarece multe s-au intamplat in aceste ore. Râul a curs mult. Asa ca, eu nu te pot ierta, deoarece nu am fost niciodata suparat pe tine. Fiindca si tu esti un om diferit de cel care m-a scuipat ieri. Vad ca nu mai esti acelasi om suparat si furios, care erai ieri. Omul de azi a venit sa se inchine la picioarele mele. Cum sa fii tu, oare, acelasi om? Nu mai esti acelasi, asa ca hai sa uitam cele intamplate. Aceste doua fiinte, omul scuipat si omul care a scuipat, nu mai exista. Vino mai aproape. Sa vorbim despre altceva.”

Sursa: site-uri internet

Astazi e ziua ta, zi frumoasa ca tine. 🙂 Draga mea copila, cand eram eu mica, asa cum pare ca esti tu acum, imi placeau tare mult cartofii prajiti, cum iti plac si tie. Cum le plac, in general, copiilor. Exista o explicatie pentru asta, care tine de carbohidrati, dar asta e alta poveste. Nu e musai sa o stii, poti trai cel putin la fel de bine, daca nu si mai bine, fara sa iti faci sertare cu informatii, cum erau candva fisele la biblioteca si cum sunt dosarele de pe computer. Poti sa-ti lasi hard disk-ul cat mai liber, 1 bit de informatie contine toata informatia. Nu e necesar niciun upgrade.

Sa revenim la povestea noastra despre cartofi. Ei ajungeau la mine direct in farfurie. Unii erau mai mici, altii mai mari. Eu, curioasa si analitica, ii studiam mult. Stiam ca-i pot manca oricand, inainte sa se raceasca, asa ca ma simteam confortabil si in siguranta sa-i observ, inainte sa-i consum. Dupa ce deveneau parte din mine, nu ii mai puteam vedea si analiza.

Inchipuiam acolo, in farfurie, o poveste a cartofilor. Cei mici erau copiii, cei mari erau mami si tati, bunici, pisici… Chiar in aceasta saptamana, la gradinita aveti tema familiei. Cica pentru a va cunoaste pe voi, mediul in care traiti. Aceasta este distributia povestii. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

Si asa, intr-o zi, am aflat eu ca acei cartofi prajiti nu erau deloc ce credeam eu. Vazandu-i mereu asa cum ii vedeam, asa credeam ca sunt ei. E o chestie care se cheama status quo. Si fara asta poti trai bine merci. Nu stiam ca acei cartofi fusesera taiati. Credeam ca asta e forma lor initiala si finala. Asa cresc ei, de aia unii sunt mai mici si altii mai mari. Aia mici nu crescusera inca.

In realitate, cartofii cei mici nu aveau nicio sansa de a “creste”. Forma lor era una taiata, aleatoriu. Dupa cum nimerea bunica. A fost pentru mine un fel de “nu exista Mos Craciun”. Nu exista cartofi prajiti in forma cartofilor prajiti. Exista doar cartoful, ca intreg, din care se taie bucatile. Formele ies dintr-o forma si intra in alta forma. “Ies” din cartof si intra in noi.

Toate formele se transforma, in aparenta, creand senzatia de infinita diversitate. Precum lutul sau plastilina din care modelezi tu. Esenta e aceeasi, in toate. Suntem atat de siguri de ceea ce avem impresia ca stim. Pentru ca asa pare, asa vedem, auzim, citim, simtim. Deci ce sunt cartofii prajiti? Cartoful din care provin, omul care devin? 🙂

O copila de 15 ani a fost rapita, a reusit sa sune de trei ori la 112, sa descrie locul in care era tinuta captiva si sa descrie o parte din calvarul prin care trecuse, dar apelurile nu au fost localizate corect, iar oamenilor legii le-a luat 19 ore sa descopere presupusa casa a violatorului, devenit criminal, intre timp.

O tara intreaga este in doliu. Romanii asista stupefiati la o drama care ne priveste si ne implica personal, pentru ca fiecare isi da seama ca asa ceva i se poate intampla si lui, familiei sau apropiatilor sai. Cuvantul cel mai intens vehiculat, pe buna dreptate, este neputinta. Teama si durerea izvorasc din acest sentiment de neputinta. Neputinta blocheaza, dar mecanismele naturale de supravietuire sunt bazate, in general, pe actiune, nu pe paralizie si abulie.

Exista si exceptii. Cand vine ursul catre tine, stii prea bine ca nu ai nicio sansa. Tot ce poti face e sa te ghemuiesti si sa te prefaci mort, ca sa existe cea mai mica sansa ca animalul sa te lase in pace. Cea mai mica miscare poate insemna finalul. Dar neclintirea nu garanteaza supravietuirea. Nici in cazul confruntarii cu un urs si deloc in cazul confruntarii cu alte animale salbatice, care ataca oricum. In neputinta si neclintire, legata cu sarma, Alexandra a actionat.

Neputinta si neclintirea, desi nu par, reprezinta totusi o forma de actiune. E o diferenta majora intre cele doua. Nu e usor sa accepti ca esti neputincios. Chiar daca nu ai incotro, nu e usor sa ramai neclintit. Neclintirea reprezinta o actiune, in urma unei acceptari. In loc sa te zbati, sa te lupti fara nicio sansa de castig, gandesti cu discernamant si vezi ce iti ramane de facut. Actiunea trebuie sa fie personala si implica, cu necesitate, acceptarea situatiei, pe cand lupta e exact invers, reprezinta neacceptarea realitatii.

Lupta nu va schimba niciodata ceva in esenta, ceva fundamental. Istoria dovedeste acest lucru cu prisosinta. Sistemul suntem tot noi. Sa te revolti impotriva sistemului inseamna sa te ridici contra mamei, bunicului, fratilor, prietenilor, apropiatilor. Cum poate fi omul multumit cand cei apropiati si frati sunt nemultumiti? Cum poate individul sa fie impacat si multumit numai si numai prin vrerea sa, ignorand vrerea celorlalti? Calea de azi nu mai este conflictul, nu consta in lupta, ci in invatare constienta. In educatie si intr-un sistem general mai bun, prin fiecare dintre membrii sai.

Azi, romanul isi da seama cum este sa fii in locul celuilalt roman. Sa iti imaginezi ce trebuie sa fi simtit tatal Alexandrei, cand politistii i s-au adresat cu “ba”, ignorand ingrijorarea omului si aproape ridiculizand-o. Fara sa se puna in locul sau. Sa iti dai seama cum este sa fii umilit, neluat in seama decat, cel mult, cand e prea tarziu. „Hai, ba, ce dracu’… stii cum sunt fetele in ziua de azi… apare maine-poimaine cu iubitul de mana!” „Daca da dracu’ sa fie incurcata cu vreunul, tu platesti toate perchezitiile!”

Romanul isi da seama ca nu are cine sa-l apere, sa-i protejeze drepturile. Se simte singur si expus. Se uita la ceilalti, cu aceeasi uimire. Si ceilalti se simt la fel de neajutorati si neputinciosi. Mai putin aceia carora nu le pasa, care pot ignora, pot fi cruzi, sarcastici, ale caror emotii sau sentimente aproape nu mai exista, ca sa nu-i mai puna in pericolul de a simti si suferi. Asa apar monstrii, criminalii si violatorii, asa apar oamenii care au renuntat la umanitate, care gasesc chiar placere sau amuzament in suferinta altei fiinte.

Sa lupti cu sistemul, sa-l obligi sa-si faca datoria, este aproape utopic, cu pierderi imense si inutil sacrificiu de sine, de kamikaze. Sa vrei razbunare, sa plateasca vinovatii, nu va repara ceea ce deja s-a intamplat, e doar o utopica forma de preventie de viitor, ca sa nu se mai intample. Adevarul e ca poate sa se intample oricum, oricand si oriunde. Si in alte tari exista violatori si criminali. Exista cazuri in care nici cel mai performant sistem nu poate proteja si salva omul.

Asa ca prima etapa a acceptarii este aceea ca exista printre noi astfel de oameni. Violatori, criminali. Asta e cel mai greu de acceptat, de fapt. Pericolul potential. A doua etapa a acceptarii este renuntarea la sportul national care au devenit acuza si gasirea vinovatiei in altcineva. Mereu este altcineva de vina. Chiar daca ar fi just, de cand dreptatea e sinonima cu adevarul? De vinovati se ocupa tot sistemul, in acelasi fel frustrant, care ignora drepturile fundamentale ale omului, pe care ar trebui sa fie constituit si functional. In loc de vina, care e oricum inutila, omul poate alege asumarea.

Ce pot face eu? De pilda, pot merge la vot. In loc sa dau vina pe sistem si pe cei care l-au votat, printre care se numara bunici si frati. Poate sa-mi pese, pot deveni empatic cu durerea semenilor mei. Pentru ca ma pot pune in locul lor, pentru ca mi se putea intampla si mie. Ma pot purta mai grijuliu cu semenii mei, de acum incolo. Pot fi mai atent la ceea ce pot face si la modul prin care pot contribui la un sistem mai bun. Daca fiecare celula ar spune ca nu poate si nu o priveste, sistemul nu ar mai functiona prost, nu ar mai functiona deloc.

Adevarul este ca ne priveste pe toti. Prin fiecare emotie si sentiment comune semenilor nostri, prin empatie si compasiune, prin grija si sustinere, prin a deveni constienti ca suntem interconectati, interdependenti. Prin fiecare mica fapta anonima pe care o putem face. Boala sistemului este boala celor care il sustin majoritar. Iar boala acestora este vrerea proprie, interesul propriu, in pofida celorlalti. Cand sistemul este votat de oameni interesati sa traiasca in comuniune, care inteleg necesitatea de interconectare, de interdependenta, cand inteleg si concep binele propriu prin binele general, atunci vrerea individuala se supune interesului general. Aceasta este singura diferenta care conteaza si care poate face o diferenta.

Romanii traiesc un nou cod rosu, dupa Colectiv. Isi dau seama ca nu pot ramane imuni, ca ii afecteaza chiar personal. Fiindca e posibil sa ajunga sa ii afecteze personal. Fiindca azi e vorba despre niste copii, despre niste tineri si despre familiile lor, maine poate fi vorba despre oricare dintre noi. Romanii sunt aproape fortati sa simta. Sa iasa din celula individuala. Sa empatizeze cu ceilalti romani. Sa gaseasca o cale pasnica de a schimba vrerea si interesul propriu, pentru binele general si beneficiul tuturor. Cei care nu simt raman inchisi intr-o celula mai periculoasa decat aceea care poate separa orice criminal si violator. Raman prizonierii propriilor limite, ai propriului eu, care ignora restul oamenilor si binele general.

Sa-mi fie numai mie bine cu orice pret, asa gandeste si actioneaza si criminalul, si violatorul. Aceasta este, de fapt, esenta care tulbura romanul azi. Unul pentru unul si toti pentru unul, cand fiecare dintre toti e tot pentru sine? Sau toti pentru unul si unul pentru toti? Cum poti fi fericit, multumit, impacat cu tine, cand pentru binele tau personal, altii sufera? Pana cand romanul nu va ajunge la aceasta acceptare si mentalitate, degeaba va gasi vinovati mereu, degeaba va acuza sistemul.

Iar cei care deja fac tot ce pot ei, dar tot asista la asemenea grozavii, si se revolta, nu au decat o dilema morala, de oameni buni. Se spune ca, pentru ca raul sa triumfe, oamenii buni trebuie sa nu faca nimic. Dar daca ceea ce fac este sa se revolte, asta nu inseamna decat lupta. Inseamna sa se coboare la nivelul celui rau si sa-i plateasca, eventual, cu aceeasi moneda. Iar in acea clipa, omul bun nu mai este bun. Razbunatorul nu este nicidecum un om bun.

Razbunarea si restabilirea “dreptatii” sunt utopice, absurde, din start. Lumea a fost mereu nedreapta, prin fiecare individ interesat, ca un animal, doar de sine. Dreptatea sinelui e doar o celula a adevarului universal. Te razbuni pe cel care a violat si ucis o copila, dar daca l-ai asculta, cu siguranta omul acela are si el motive sa se razbune pe cineva, fiindca niciun copil nu pare a se naste criminal si violator. Iar pe morti nu te mai poti razbuna si nici nu-i mai poti aduce in “simtiri”, inapoi la sentimente umane. La sentimente umane care fac un om sa fie om si nu mai rau decat un animal. Daca animalele nu ar trai dupa niste legi naturale, daca ar trai doar dupa bunul plac, oamenii ar fi fost de mult anihilati.

Ca binele sa triumfe, oamenii buni trebuie sa faca ceva, ramanand oameni buni si fara sa uite asta nicio clipa, in pofida oamenilor care se poarta rau. Trebuie sa ne amintim ca niciun om nu este rau in mod natural. Ceva i s-a intamplat ca sa renunte la omenie, la bunatate, la valori, la sentimente, pentru a deveni rau. In cazul Alexandrei, compasiunea trebuie sa includa atat copila, familia ei, cat si violatorul criminal. Partile nu pot fi separate, in adevar universal valabil. Separarea duce la lupta si la dreptate individuala. Pentru o lume mai buna, trebuie sa devenim constienti ca nu putem sa ne ferim de violatori si criminali. Cel mult, putem contribui la educatie si la crearea unui mediu in care oamenii sa vrea sa ramana oameni buni si in care sa nu mai aiba motive sa se transforme in monstri.

Altfel, nicio grozavie nu va fi un motiv de trezire. Va fi un nou motiv de a acuza, de a gasi vinovati, de a-i pedepsi, de a lupta. De a fi nemultumit de ceilalti. De a nu incerca sa devenim multumiti de ceea ce poate face fiecare dintre noi. Pentru sine si pentru ceilalti. Cand binele individual devine sinonim cu binele general, atunci oamenii se trezesc si numai atunci sistemul se poate schimba fundamental si nu doar in aparenta. Relativ recent, a fost publicata in presa o fotografie cutremuratoare, in care o mama, la tribunal, imbratiseaza omul care ii ucisese copilul si care, in pofida evidentelor, nu-si recunostea crima.

Se povesteste ca intr-un templu spiritual, in care traiau maestrul si discipolii sai, intr-o zi s-a constatat un furt. Discipolii s-au dus, revoltati, la maestru. I-au cerut sa faca ceva. Acesta nu a actionat. A doua zi, din nou s-a furat ceva. Discipolii s-au dus si mai revoltati la maestru, somandu-l sa faca ceva. Acesta nu a facut nimic. A treia zi, s-a furat iar. Discipolii, complet dezamagiti, s-au dus la maestru si l-au anuntat ca daca nu face nimic, ei vor parasi acel loc, in care nedreptatea incepuse sa se petreaca. L-au acuzat pe maestru ca nu actioneaza, desi trebuie sa stie cine este vinovatul, ca nu-l pedepseste si nu-l separa de restul oamenilor buni. Atunci, maestrul a vorbit. Le-a spus discipolilor ca sunt liberi sa plece. Ca nu va demasca, acuza si pedepsi pe acela dintre ei care are cea mai mare nevoie de compasiune. Pe acela care are cea mai mare nevoie de acea comunitate morala, care sa-l accepte, pentru a se trezi. “Daca voi nu-l acceptati, eu il accept asa cum este. Daca voi nu puteti accepta un om asa cum este, sunteti cu totii liberi sa plecati, fiindca nu ati inteles calea.” In acea clipa, unuia dintre discipoli i-au dat lacrimile. Si-a cerut iertare si a promis ca nu va mai fura niciodata.

Alexandru Vlahuta i-a scris aceasta scrisoare fiicei sale, Margareta, cand ea a implinit 17 ani. Documentul original este expus la Casa Memoriala “Alexandru Vlahuta” de la Agapia. Randurile pline de intelepciune simpla contin sfaturi pretioase pentru noi toti.

„Să trăieşti Mimilică dragă, şi să fii bună – să fii bună pentru ca să poţi fi fericită. Cei răi nu pot fi fericiţi. Ei pot avea satisfacţii, plăceri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru că, mai întâi, cei răi nu pot fi iubiţi, şi-al doilea… al doilea… de! norocul şi celelalte „pere mălăieţe” care se aseamănă cu el, vin de-afară, de la oameni, de la împrejurări asupra cărora n-ai nicio stăpânire şi nicio putere, pe când fericirea, adevărata fericire în tine răsare şi-n tine-nfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru ea. Şi pregătirea este o operă de fiecare clipă – când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai înşirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi… Atâţi câţi merită…

A, dacă nu ne-am iubi pe noi aşa fără de măsură, dacă n-am face atâta caz de persoana noastră şi daca ne-am dojeni de câte ori am minţit sau ne-am surprins asupra unei răutăţi ori asupra unei fapte urâte, dacă, în sfârşit ne-am examina mai des şi mai cu nepărtinire (lesne-i de zis!), am ajunge să răzuim din noi partea aceea de prostie fudulă, de răutate şi de necinste murdară, din care se îngraşă dobitocul ce se lăfăieşte în nobila noastră făptură.

Se ştie că durerea e un minunat sfătuitor. Cine-i mai deschis la minte trage învăţătură şi din durerile altora. Eu am mare încredere în voinţa ta. Rămâne să ştii doar ce să vrei. Şi văd c-ai început să ştii asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai început să te observi, să-ţi faci singură mustrări şi să-ţi cauţi singură drumul cel adevărat!

Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi. Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşteptăciunea te îndeamnă să strigi: „Uitaţi-vă la mine!” Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: Să nu faci nici o faptă a cărei amintire te-ar putea face vreodată să roşeşti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire deplină, ca o conştiinţă curată. Păstrează scrisoarea asta. Când vei fi de 50 de ani ai s-o înţelegi mai bine. Să dea Dumnezeu s-o citeşti şi atunci cu sufletul senin de azi.

Te îmbrăţişează cu drag,

Al. Vlahuţă”

Daca intrebi oamenii, la intamplare, pe strada, majoritatea iti vor spune ca le place viata, ca o iubesc si ca ar vrea sa mai traiasca. Desigur, tot majoritatea va spune ca viata este, fireste, grea. In comparatie cu ce? Cu o viata mai buna, desigur.

Uimitoare este mintea omului. E ca o splendoare de femeie, frumoasa, atragatoare, buna tare, buna la toate, buna la pat, gospodina, dragastoasa, sexy, dar cu personalitate dubla. Se transforma cand in vis frumos, cand in cosmar, si pare ca singurul ei rol e tocmai acela de a te face sa-ti doresti, cu disperare, doar sa te trezesti.

viata e grea

Sunt atatea povesti si glume despre duhul din lampa, care implineste trei dorinte. Mai poate exista o versiune. Cand duhul te intreaba: Ce doresti, ce alegi? Pe cine sa las in viata? Pe mama ta, pe tatal tau sau pe partenerul tau de viata? Nu-ti place jobul? Ce zici de un job mai greu, de un job mai prost platit sau fara job? Te tarasti cu greu, tragi de tine, fara chef, fiindca e necesar sa faci anumite lucruri? Ce zici sa te tarasti la propriu, sa nu ai un picior, sa vezi cum e?

Astfel de versiuni nu mai par deloc amuzante. Dar viata este si asa, mereu. In fiecare zi poti observa lucrurile bune si lucrurile rele. Niciodata nu pot fi doar lucruri bune si doar lucruri rele. Mereu ai ocazia sa fii nemultumit de ceva. Si mereu ai sansa sa fii recunoscator pentru ceva.

Poti fi recunoscator ca traiesti, desigur. Dar cum sa fii, cand nu-ti convin atatea? Si totusi asta nu inseamna ca ai vrea sa mori. Ce te duce mai departe? Speranta oarba ca mai ai timp sa obtii ce-ti doresti? Cu gandul asta, soptit senzual de frumoasa femeie, care se cheama Minte, nici nu-ti dai seama ca-ti irosesti viata. Ca in timp ce speri la altceva, la alta viata, pe asta, pe care o ai, nu o vezi, nu o simti, incerci sa evadezi din ea, nu o apreciezi, nu o iubesti si nu o traiesti aproape deloc.

Soaptele languroase ale mintii nu fac decat sa te distraga de la realitate si viata. De la unica realitate care exista, cu dulci si iluzorii promisiuni a ceva ce am vrea, dar nu exista. Mintea iti poate promite un parc de distractii, candva, rupandu-te de momentul prezent si distragandu-te de la tot ceea ce nu-ti convine, facandu-te ca macar cu gandul sa te simti ceva mai bine. Sau te poate ajuta sa ramai aici si acum, centrat in tine si in realitate.

Mintea poate fi antrenata, la fel ca orice muschi al corpului. Nu va ceda de bunavoie, renuntand la povestile pe care ti le spune, la atatea vise, sperante si potentialitati. Este antrenata sa plasmuiasca. Nu va sta linistita de bunavoie, pana cand nu va descoperi in asta ceva mai bun decat tot ce-ti sopteste ca ti-ar putea oferi lumea.

De ce traiesti, de ce vrei sa traiesti, daca nu te bucuri de viata? Si daca nu te poti bucura de viata pe care o ai acum, exact asa cum este, ce te poate face sa crezi ca te vei putea bucura vreodata de viata ta? Gandeste-te o clipa cum iubesti. Pe tine, copilul tau, partenerul tau de viata, oamenii dragi, oamenii din jur. Ii iubesti pentru ca sunt asa cum vrei tu si fac ce vrei tu? Ii iubesti numai atunci cand corespund dorintelor tale? Iti iubesti copilul si te bucuri de el numai atunci cand te asculta sau ia note mari si te face mandru? Nu-l mai iubesti cand e neascultator sau iti da batai de cap?

La fel este si cu viata. Cand o iubesti si te bucuri de ea? Cand esti prezent, atent si implicat, fara sa incerci sa evadezi sau sa alergi in iluziile mai apetisante, din imaginatia ta? Cand vei decide sa traiesti in realitate si sa renunti la plasmuiri? Depinzi de imprejurarile vietii sau de linistea nezdruncinata si de bucuria simpla din interiorul tau? Te bucuri cand te trezesti dimineata? Ce ar fi sa te trezesti mai des, in fiecare clipa? 🙂

Existenta te tot cauta. Iti stie numele, insa tu ai uitat acel nume. Iti stie adresa, insa tu n-ai locuit niciodata la acea adresa. Ai lasat lumea sa te distraga.

Fericirea depinde de starea ta de constienta.

Daca esti adormit, atunci placerea e fericire. Placerea inseamna senzatii, incercarea de a obtine prin intermediul corpului ceva ce nu se poate obtine prin intermediul corpului, fortarea corpului sa dobandeasca ceva ce nu poate.

Oamenii se straduiesc in toate felurile cu putinta sa dobandeasca fericirea prin intermediul corpului. Corpul iti poate oferi numai placere de moment, iar fiecare placere este echilibrata cu durere, in aceeasi cantitate, in acelasi grad.

Fiecare placere este urmata de contrariul ei, deoarece corpul exista in lumea dualitatii. Asa cum ziua este urmata de noapte, cum moartea e urmata de viata si viata este urmata de moarte, totul se invarte intr-un cerc vicios. Placerea va fi urmata de durere, durerea va fi urmata de placere, dar nu vei fi niciodata linistit.

Cand te vei afla intr-o stare de placere, iti va fi frica intruna ca ai s-o pierzi, iar acea frica va otravi placerea. Iar cand vei fi cufundat in durere, bineinteles ca vei suferi si vei face toate eforturile posibile pentru a scapa de ea – doar pentru a recadea in ea.

Buddha numeste acest lucru roata nasterii si a mortii. Ne deplasam cu aceasta roata, agatati de ea, iar roata merge inainte. Uneori apare placerea si alteori apare durerea si suntem zdrobiti intre aceste doua stanci.

Insa cel care e adormit nu cunoaste nimic altceva. El cunoaste doar cateva senzatii ale corpului: mancare, sex; asta e lumea lui. El continua sa se miste intre acestea doua. Acestea sunt cele doua capete ale corpului sau: mancarea si sexul. Daca reprima sexul, devine dependent de mancare; daca reprima mancarea, devine dependent de sex.

Energia se misca asemenea unui pendul. Si ce numesti tu placere este, cel mult, doar eliberare de o stare tensionata. Energia sexuala se aduna, se acumuleaza; devii tensionat si greoi si vrei s-o eliberezi. Pentru omul care e adormit, sexualitatea nu e decat o eliberare, ca un stranut zdravan. Ea nu-i ofera decat o anumita usurare — a existat o tensiune, acum nu mai exista. Insa tensiunea se va acumula iarasi. Mancarea nu iti ofera decat o mica placere gustativa; nu-i mare lucru. Insa multi oameni traiesc numai ca sa manance; foarte putini sunt cei care mananca pentru a trai.

Placerea e dependenta de ceilalti.

Gautama Buddha a spus: Exista placere si exista extaz. Renunta la prima pentru a-l avea pe cel de al doilea.

Mintea totdeauna aspira la ceva nou. Asa te tine mereu priponit undeva in viitor. Te face sa speri in continuu, dar nu iti da niciodata bunurile – nu poate. Poate doar sa creeze sperante noi, dorinte noi. Dorintele si sperantele cresc in minte la fel cum cresc frunzele in copaci. Ai vrut o casa noua si acum o ai: unde e placerea? A existat pret de o clipa, cand ti-ai atins scopul.

Odata ce ti-ai realizat scopul, mintea nu mai e interesata de el; a inceput deja sa teasa panza altei dorinte. Deja a inceput sa se gandeasca la alta casa, mai mare. Si asa e in toate. Placerea te tine intr-o stare nervoasa, vesnic fara astampar, vesnic chinuit. Atatea dorinte, si fiecare dorinta de nepotolit, cerand insistent atentie! Ramai victima unei multimi de dorinte nebunesti – nebunesti pentru ca sunt irealizabile – care continua sa te traga in directii diferite. Devii o contradictie. O dorinta te duce la stanga, alta la dreapta, iar tu continui sa hranesti concomitent ambele dorinte. Si atunci simti o scindare, te simti divizat, te simti sfasiat.

Asta e singura nenorocire a omului: priveste intruna in afara, cautand si cercetand. Iar extazul nu poate fi gasit afara, pentru ca nu e acolo.

Unul dintre marii scriitori rusi, Maxim Gorky, a vizitat America. I s-au aratat tot felul de lucruri pe care americanii le-au nascocit ca sa se distreze. Ghidul care il insotea spera ca scriitorul avea sa fie foarte fericit. Insa, cu cat vedea mai multe, cu atat mai nefericit si mai trist arata Maxim Gorky. Ghidul l-a intrebat: „Care-i problema? Ce nu intelegi?” Gorky a raspuns: „Ba inteleg si de aceea sunt trist. Trebuie ca tara asta este lipsita de bucurie, altfel n-ar fi nevoie de atatea distractii”.

Fragmente din Osho – Bucuria. Fericirea care vine din interior

%d blogeri au apreciat asta: