Din lumea celor care nu cuvanta

Mereu am avut o relatie buna cu animalele. Am fost fascinata sa privesc adanc in ochii lor, am fost atenta la durerea si bucuria lor. Le studiam mult cand eram mica.

Mirosul puilor de gaina, abia iesiti din gaoace, parca ma teleporteaza in copilarie. Stateam nedezlipita de cotetul lor, ii adulmecam cu nesat si ii priveam cum dorm, ma intrebam daca viseaza, apoi ii urmaream cum piuie dupa mancare. Tineam “scorul” cand se zbarleau cocosii intre ei si ma distra foiala preocupata a gainilor.

Priveam lung zborul porumbeilor vecinului. Mereu ma intrebam unde se duc si de unde stiu, cum nimeresc drumul inapoi acasa, mi se parea ca e atata libertate in zborul lor… Le culegeam penele cazute pe jos, punandu-le la pastrare. Le analizam atent nervurile, perfectiunea catifelata in care se imbinau. Le desparteam si ma miram ca nu se mai lipesc la loc, oricat m-as stradui.

Si azi am o pana in geanta camerei foto. Am cules-o anul trecut dintr-un parc. Imi da o senzatie catifelata de confort, de calm, s-o mangai. Imi face bine cand am emotii sau nervi.

Am avut hamsteri, m-am imprietenit cu ei dupa cateva muscaturi zdravene, incercand sa-mi inving teama grozava de soareci. Pisica a fost singurul animal nesuferit, fiindca mi se parea  lingusitoare, profitoare si egoista. Totusi adoram s-o aud cum torcea langa soba. Imi placeau pisoii cand erau foarte mici, aveau pernutele labutelor roz si moi, numai bune de gadilat. De fapt, ma miram ca ei nu se gadila la… talpi. In casa noastra, generatii diferite de caini si pisici s-au inteles foarte bine.

De ce animalele au o relatie buna cu copiii? Fiindca ele simt frica, iar copiii n-o au. Daca apuci sa gandesti in fata unui animal furios, ai imbulinat-o sigur.

COSTEL

In copilarie, aveam in curte o pereche simpatica, cocos si gaina, de rasa pitica. Cocosul, Costel, era tare agresiv si insingurat, numai gaina lui se “intelegea” cu el. Era singurul de care ma feream fiindca, desi cel mai mic, era cel mai agresiv. Probabil fiindca se temea de toti ceilalti.

Din cauza ca statea Costel de veghe, ma codeam sa ma apropii in anumite momente de arealul lui, parca il “simteam” cand nu-i in toane bune, ca un om vesnic artagos. Strabunica mea s-a decis sa-mi demonstreze ca nu reprezinta niciun pericol cocosul. Mie, care stiam toate animalele din curte, le pusesem nume, petreceam ore in sir in compania lor. Eu ma feream de Costel fiindca ataca miseleste, exact atunci cand nu erai cu ochii pe el, altfel se facea ca ploua si doar cucuriga.

A iesit o faza extrem de haioasa. In timp ce strabunica imi tinea predici, apropiindu-se de zona zoster a lui Costel, s-a intors spre mine ca sa se faca bine inteleasa: “Na, uite ca nu se intampla nimic, vezi?” In clipa aia, pana sa apuc sa deschid gura s-o avertizez ca…, i-a aterizat instantaneu Costel pe cap. Strabunica avea cultul unui par impecabil, dat cu ulei, perfect ordonat. Ma tineam cu mainile de burta de ras. In tipetele ei, Costel a ciupit-o rau, i-a coafat parul ca la priza si n-a lasat-o in pace decat atunci cand am intervenit. N-am vazut-o in viata mea pe strabunica mai rosie si furioasa, mai ales dupa rugaciunea de dimineata. Din ziua aia n-am mai avut probleme cu nea Costel, nu ma mai temeam de el, ii aratam “respect”, ii eram recunoscatoare pentru “razbunarea” pe care mi-o servise. Parca se crease un soi de complicitate intre noi.

GOGUTA

Pe porcul nostru il chema Goguta. Era tare mititel cand il adusesera, ca sa-l inlocuiasca pe cel ingrasat, care se gasea acum in camara, sub forma de carnati. Era o tortura pentru mine ajunul Craciunului, ma ascundeam in cel mai ferit colt din casa pana se termina sacrificarea bietului animal si cred ca tremuram aproape ca el. La final, barbatii ma chemau, tinand musai sa ma pozeze calare pe porcul deja parlit. Niciodata n-am inteles de ce ma obligau sa fac asta, ca o amazoana calare pe un cal mort. Trofeul lor se transforma intr-o amintire trista a mutrei mele dintr-o poza.

Dar ziceam de Goguta… Crestea rapid. Ajunsese un picut mai inalt ca mine. In fiecare saptamana il scotea bunicul in curte si il spalam cu sapun si cu apa de la furtun. Era foarte roz si chiraia teribil. Mie imi placeau mult caii, asa ca l-am masurat pe Goguta si mi-am zis ca-i numa’ bun. In unele zile, fiindca era cuminte, Goguta primea privilegiul sa se plimbe nestingherit prin toata curtea. Sa lesine bunicul cand m-a “prins”, intr-o astfel de zi, calare pe porc!

Aveam deja o strategie. Cand Goguta se ducea sa se scarpine la perete, eu tusti pe el! Ma tineam cu o mana de perete si pentru cateva clipe imi imaginam ca sunt Attila Tuhutum pe campii verzi. Cand porcul dadea semne ca nu-i cal si ca a terminat de scarpinat, ma dadeam jos cat ai clipi.

“Echitatia” s-a terminat cand a venit inoportun bunicul, care a cascat ochii peste dioptriile din dotare, si a urmat o urmarire ca-n hotii si vardistii. Porcul  a taiat-o la goana, de ziceai ca-s la rodeo pe Goguta, da’ io-l tineam bine de urechi! Goguta, cu mine razand in hohote pe spinare, grohaia de mama focului, bunicul incerca sa-l incolteasca, porcul lua viraje periculoase si incepuse sa protesteze ca-l trag de urechi, eu incepusem sa alunec, bunicul zbiera, cu ochii cat cepele, sa ma las in jos, plus cateva injuraturi si ceva legat de faptul ca pe jos era ciment. Norocul meu a fost ca m-a prins bunicul in brate din zbor, din goana porcului adica, fiindca Goguta tresalta foarte revoltat si nici n-avea… scari!

Dupa aia porcul a fost pedepsit cu arestul la domiciliu, adica in cocina. Mie mi-a croit bunicul cateva, de bucurie ca n-am patit nimic. In schimb, bunica a fost tare fericita sa ma vada teafara dupa ce a auzit ce boacana facusem, asa ca am capatat dulceata. Deci Goguta a fost cel care pierdut, pana la urma, la rodeo.

HAITA DE CAINI

Trebuie sa stii sa comunici cu animalele fara sa gandesti, asta “invatasem” cu mult timp in urma, in copilarie. Asa am potolit o haita mare de caini pe care o deranjasem din somn pasind noaptea tarziu in mijlocul ei. Stateam intre caini, care se ridicasera si latrau furibund, eram inconjurata si oricand putea sari oricare, pe negandite, sa ma muste. Instinctiv am simtit ca “seful” ii atata si ei ii faceau galerie, asa ca nu mi-a pasat deloc de ceilalti, nu mi-a fost frica de faptul ca ma puteau ataca din spate si mi-am concentrat privirile numai si numai pe sef.

Am inceput sa “dialoghez” cu ei, imitandu-le tonalitatea, la fiecare latrat, raspundeam pe un ton egal, dominator: “Taci!”. La asta ceilalti se fereau si dadeau inapoi, doar “seful” se inversuna si venea spre mine. Atunci m-am itit si eu catre el. Parca eram doua babe care se cearta in mijlocul pietei. Haita de caini devenise spectatoarea confruntarii. El latra, repezindu-se spre mine, eu il lasam, apoi ma repezeam spre el si ii spuneam “Taci!”. Au urmat cateva runde de-astea, ca la box, in care nu l-am slabit nicio clipa din priviri, probabil care ma vedea zicea sigur ca-s nebuna, dar eu nu gandeam absolut nimic, pocneam de instincte, il fixam cu privirea si simteam ca din ochii lui imi alimentez puterea, din furia lui.

Habar n-am cum am reusit asta, cert e ca nu cu mintea. Desi parca durase o vesnicie, brusc, cainele n-a mai rezistat si si-a ferit privirea in laturi, ba chiar si-a “anuntat” abandonul printr-un scheunat, de parca l-as fi lovit. Ca la un semnal, toti cainii s-au potolit si s-au culcat la loc. Am asteptat sa se aseze si seful si efectiv am pasit pe langa el. Era liniste, niciun caine nu mai protesta. Cand am depasit zona haitei si am ajuns la cativa metri distanta, am simtit ca mi se inmoaie picioarele ingrozitor, mi-o ia inima razna, ma ia o senzatie de lesin, de a trebuit sa ma sprijin de un gard. De abia atunci ajunsese si mintea mea “contemporana” cu clipa.

CERBUL DE LA ZOO

O alta faza memorabila a fost la zoo. Cred ca de vina pentru episodul asta a fost faptul ca-mi vopsisesem recent parul blond. Era acolo un cerb foarte tanar, un exemplar superb. M-am apropiat de zabrele si s-a apropiat si el. Ce a urmat a fost incredibil: animalul a inceput sa topaie ca un mascul care voia sa-mi atraga atentia, se “alinta”, culmea… scotea botul printre zabrele si ma apuca de par, am simtit ca incerca sa fie “delicat”, ca se straduia sa nu ma traga prea tare. Topaia mai abitir si se agita atunci cand voiam sa ma indepartez. Cand ma intorceam, se purta ca un adolescent indragostit, a fost fantastic momentul ala, eram coplesita. Voia sa ma… pupe, sa ma linga pe fata ca un catel. Tare greu m-am desprins de el, nu-mi venea sa cred…

KITTY

Prima mea catelusa, Kitty, ne-a oferit un moment tare simpatic. Venise popa cu sfestania, iar noi am incercat s-o indepartam pe Kitty. Ti-ai gasit! Cand ne-a pus popa patrafirul pe cap, incepand sa cante din toti bojocii, ne pomenim cu Kitty strecurandu-se tiptil sub patrafir, intre noi. S-a asezat cuminte in fundulet, fix la mijloc, foarte atenta, de jurai ca e patrunsa de scrierile bisericesti. Ne-a busit rasul pe toti, inclusiv pe bietul popa.

TESS

Cu dalmatiana mea am trait momente de o intensitate extraordinara. De altfel, atunci cand m-am dus la targul de animale sa-mi aleg un caine, ea m-a atras parca magnetic. Am luat-o in brate, iar ea s-a lipit de mine si m-a lins pe obraz. Ma foisem toata noaptea de dinainte incercand sa gasesc un nume de catelusa, dar muza dormea dusa. In clipa aia, cand s-a lipit de mine, m-am pomenit spunand din senin: “E a mea si o cheama Tess.” (de la “Tess D’Uberville).

Dalmatiana mea venea si-mi stergea lacrimile atunci cand plangeam, lua fiecare ochi pe rand si insista daca ma feream. Odata, cand m-au dus ai mei la spital, au gasit-o acasa, la intoarcere, cuminte, nu stricase nimic, statea in mijlocul patului cu o gheata de-a mea intre labe si scheuna. Nu voia sa-i dea drumul ghetei, o strangea, o mirosea, se lipea de ea (o culesese de la cuier) si parca plangea. Cand au vazut ai mei faza asta, le-au dat lacrimile instantaneu.

De doua ori, cateaua asta minunata a “inselat” moartea, spre surpriza totala a medicilor. Prima oara, fusese otravita rau. Habar n-aveam ca dadusera cu o otrava puternica in zona, sa omoare cainii vagabonzi. Ce jale a fost atunci, sa vezi bietele animale in spume, chinuindu-se, brrr… Ea invatase sa se duca singura afara, iar eu stateam bine la capitolul “iubire”, dar nu si la capitolele grija si responsabilitate. De multe ori n-aveam chef sa ies cu ea atunci cand voia. Dar am simtit imediat ca ceva nu-i in regula cand a venit de afara si s-a bagat sub masa, tremurand. I se inclestau dintii. I-am dat “remedii” babesti pe care nu le-a acceptat, i-am bagat cu forta lapte pe gat si dupa aia am citit ca exact asta nu se face, de abia cand am vazut ca incepe sa intepeneasca am plecat la medic.

Am asistat la faze crancene, a facut stop respirator, au resuscitat-o, a fost cumplit. Nu-mi venea sa cred ca in asa scurt timp animalul ala puternic, plin de viata, devenise un corp inert. Medicul i-a facut tot ce era omeneste posibil, am luat-o pe brate acasa, era inconstienta, ne-a avertizat ca nu-i da decat cel mult 10% sanse. A zis ca daca pana dimineata traieste, ar mai fi o speranta. Asta se intampla intr-o sambata seara, iar veterinarul a spus ca, daca traieste, desi el se indoieste sincer ca reuseste, sa revenim luni la el si sa avem grija cum o transportam, fiindca era grea de dus pe sus.

Toata noaptea am stat langa ea, mangaind-o. Nici nu realizam ca plang. Pur si simplu m-am rugat sa-mi dea mie Dumnezeu durerea ei, fiindca eu fusesem inconstienta si iresponsabila care nu stiuse sa aiba grija de ea. Ma rugam sa imi ia mie din energie si sa-i dea ei, sa-mi dea mie boala, fiindca o voi duce fara sa ma plang, dar sa o salveze, fiindca stiu ca poate, fiindca eu, egoista, am nevoie inca de ea, sa nu mi-o ia. Vorbeam cu ea, o incurajam in soapta, iar ea parca traia un cosmar. Avea spasme, ofta, scancea, clipea, parca se lupta cu cineva intr-un vis. Se incrunta ca un om, maraia, efectiv simteam ce lupta fantastica se dadea in ea.

Spre dimineata, am facut un “pariu” cu Dumnezeu: “Doamne, daca vrei sa-mi iei sufletul asta bun si minunat, faca-se voia Ta, dar daca eu am vreun pic de putere de la Tine, da-Mi-o, arata-Mi ca exista minuni, ca ii pot da energia mea, arata-Mi ca 10% e mai mult decat suficient, fiindca eu cred ca totul e posibil, daca Tu vrei!” Cand s-a facut dimineata, dulcea de ea a deschis brusc ochii, ca si cum s-ar fi trezit din vis, buimaca, extrem de slabita. S-a uitat la mine, fix in ochii mei, constienta, si m-a durut sa o vad cum face eforturi incredibile sa se ridice. Eu o mangaiam sa stea locului, dar ea tot dadea sa se ridice. Voia neaparat sa ma linga pe obraz cu limba aspra si uscata de la otrava si de la medicamente. Cand a reusit, a cazut sfarsita la loc.

Dupa ce a baut apa, a refuzat categoric sa isi faca nevoile in casa. Slabita, cu picioarele tremurand, impleticindu-se si cazand, a tinut sa aiba demnitatea sa mearga afara, adica doua etaje mai jos. Ne-a dat tuturor o lectie. Plangeam noi, ditamai oamenii, de sarea camasa de pe noi, vazand demnitatea unui animal. A urlat cu glasul intretaiat de slabiciune ca vrea afara, efectiv a refuzat sa faca in casa, desi o indemnam cu totii. A tinut sa mearga pe picioarele ei, asa ca am ajutat-o, am sustinut-o sa ajunga afara. Parca a durat o vesnicie, se oprea si se facea ghem cand nu mai putea sa-si sustina greutatea. Am vazut in ochii ei bucuria ca am ajutat-o sa se duca unde voia.

Luni dimineata eram la medic impreuna, nu cu ea pe sus, ci mergand pe picioarele ei. Ditamai medicul cu experienta a lacrimat si efectiv si-a facut cruci, a zis ca asa ceva nu mai vazuse, ba chiar a insistat, aproape rusinat, sa-mi spuna ca sambata ajunseseram foarte tarziu la el, otrava se absorbise in organism, cainele era paralizat si el nu-i daduse nicio sansa, nu se astepta deloc sa revenim. Se gandise ca era preferabil ca bietul animal sa moara decat sa ramana paralizat, asta fiind cel mai “bun” caz de supravietuire. Veterinarul era cu atat mai mirat, cu cat Tess era cea mai mare fricoasa la injectii si controale de rutina, facea un taraboi de se zbarlea parul pe animalutele care asteptau sa intre la vizita, in anticamera.

A doua oara avea piometru foarte avansat si era deja batrana. Medicii mi-au zis ca o opereaza pe riscul meu, fiindca se indoiesc ca rezista operatiei in sine, iar daca asta se intampla, nu garanteaza deloc ca ea sa mai aiba resurse vitale sa-si revina. Mi-au explicat ca au dalmatienii nu stiu ce sensibilitate, mai ales dupa o anumita varsta, ca nu rezista anesteziei generale, in orice caz mi-au zis ca dupa “manual” si reguli, e cam utopica reusita operatiei. Fiind totusi singura sansa, eu am insistat, le-am zis ca am incredere in ea. Deci, in loc s-o iau acasa si sa astept sa moara, mi-am asumat riscul.

Cred ca iar am plans aproape non-stop, fara sa-mi dau seama. Ma simteam extrem de focusata, de conectata la ea. Iar ii vorbeam in gand si ii trimiteam putere, iar m-am rugat din toti rarunchii. Parca simteam ca ma rup de lume, de tot, nu mai percepeam ce era in jur, ma simteam legata de ea, de parca eu eram pe masa aia de operatie si nu voiam s-o las singura. Din nou, medicii au ramas surprinsi. “E un animal foarte puternic.”, mi-au spus. Aplaudau efectiv forta vitala a batranicii mele. S-a “comportat” exemplar, dar ce nu facea ea pentru mine… Si asa a scapat de o faza atat de avansata de piometru (infectie uterina grava, cu puroi), incat un animal tanar putea sa nu-i reziste.

La doi ani de cand a murit, eram la Nisa, ma plimbam pe malul marii adunand pietre. Ma gandeam la ea cu drag, parca o vedeam alergand inaintea mea, mereu am avut senzatia ca o “simt”, ca e o conexiune ciudata si intensa pe care nu a putut-o intrerupe moartea. Deodata, am vazut o piatra ciudata, care mi-a atras atentia, fiind diferita de celelalte, era rosie. M-am aplecat s-o culeg si am intepenit. Nu stiu ce fusese inainte bucata aia de piatra perfect slefuita pe ambele parti, dar pe ea era scris mare “TES”.

Mi-au dat lacrimile si simteam cum ma inunda un soi de bucurie si de iubire incredibile. La doi pasi, mi-a atras atentia o pietricica similara, doar ca asta era… in forma de inima. Le am pe amandoua, le tin mereu cu mine.

Parca m-ar fi lovit trenul. Nu mai vedeam in jur. Nu puteam gandi. Radeam si imi curgeau lacrimile pe obraz, de nu pricepeau insotitorii mei ce m-a apucat. Cand m-au scuturat, parca m-au rupt dureros dintr-o stare de gratie, care durase prea putin.