What dreams may come

Azi, o buna si draga prietena si-a schimbat programul si si-a sacrificat o parte din ziua ei si din timpul, initial alocat pentru altceva, ca sa vina sa ii dau filmul “The stoning of Soraya M”, desi eu insistasem ca nu e musai sa-l si vada dupa ce mi-a citit articolul de pe blog. Totusi ea si-a dorit asta foarte mult. E ca si cum ai vrea sa traiesti experientele altuia, sa treci prin ce a trecut acea persoana, sa vezi cu ochii tai, sa verifici ce simti, sa constati in ce fel simti diferit. Unii oameni foarte dragi si apropiati totusi nu vor sa faca asta, sa treaca prin ce trecem, sa vada realitatea noastra cu ochii lor, sa cearna durerea noastra prin sufletele lor sau sa ne impartaseasca bucuria. Iar asta e ok. Se cheama liber arbitru.

Azi am vazut cel mai frumos film posibil. Iti multumesc din suflet, Mad, ca mi l-ai recomandat, asa cum mi-ai recomandat si “The stoning of Soraya M”. Stiam de filmul asta, auzisem de el, am intentionat de mai multe ori sa-l vad, dar se pare ca anumite lucruri ne asteapta in viata asta pana cand suntem pregatiti sa le primim si pana cand le putem digera cum trebuie. Totul e sa nu uitam de ele si sa ne facem curaj sa le acceptam.

Va sfatuiesc, in cazul in care nu ati vazut deja filmul, sa cititi acest articol numai dupa ce-l vedeti, fiindca e un spoiler total. Daca l-ati vazut sau dupa ce il vedeti, mi-ar face placere sa comentati.

“What dreams may come”, oare ce pot deveni visele? Oare e vreun film in care sa fi jucat Robin Williams sa nu-mi fi placut? Minunat e omuletul asta…

Un “accident”, o serendipitate, iar Chris, tanarul visator care pluteste in barca sa privind cerul, e lovit din senin de alta barca, plutind pe aceleasi ape, manuita stangaci de o fata frumoasa. Mai tarziu, fata il gaseste iar pe o pajiste si se ofera sa i se alature. Tanarul glumeste, timid in fata frumusetii ei, spunandu-i ca spatiul pe care il ocupa si l-a rezervat cu mult timp in urma. Fata zambeste in soare, ii ofera sandvisuri si il imbie din nou cu prezenta sa.

“- Dar daca te rog?
- Atunci as putea face o exceptie.”

E minunat conturata scena primirii altuia in spatiul propriu, in spatiul propriei existente.

Cei doi se casatoresc, au doi copii frumosi si o viata indestulatoare. Pare perfect, nu? Apoi destinul “loveste”, provocand constiinta. Desi mama le-a pus mancare sanatoasa la pachet, copiii mor intr-un accident, iar mama lor se simte vinovata ca nu a fost ea cea care sa conduca masina, asa cum intuitiv o rugase fetita sa, fiind ocupata cu picturile, cu munca. Ce ii scapa e faptul ca asta nu i-ar fi salvat copiii, ca doar ar fi amanat inevitabilul situatiei care ii era data spre a o trai. Coplesita de vinovatie, femeia cade intr-o neagra depresie, se izoleaza, incearca sa se sinucida, se gandeste la divort.

“Cum sa dam sens sentimentelor cu care ramanem?”

Scenele nu au o continuitate directa, se intretaie, povestea filmului se reconstituie pe parcursul derularii “prezentului”. Intre ghilimele, fiindca nu-i vorba de niciun prezent. E vorba de timpul de dupa moarte, “timp” inexistent.

Incercand sa-si ajute sotia, in ziua in care aniversau acordul mutual pentru divortul care nu se intamplase (“Double D” de la dubla decizie de divort), apoi incercand sa ajute victimele unui accident rutier, Chris isi pierde viata. Fara regrete, fiindca apucase sa-i spuna sotiei: “Te iubesc.” De aici porneste povestea filmului, descriind incursiunea lui Chris prin alta stare si dimensiune, acelea ale mortii.

Fostul doctor incepe sa experimenteze noua sa conditie, una asemanatoare unui vis. Aceasta este ideea pe care o transmite filmul: ca moartea e un vis, ca “starea” noastra permanenta e creata de noi insine, pictural, ca intr-un vis. Ca suntem creatorii propriului univers.

“Te intrebi cum ai ajuns asa repede acasa? In vise nu conteaza timpul. Ai murit, Chris.”

Prima fiinta care il intampina pe Chris in “vis” este fostul sau calauzitor, doctorul Albert, pe care refuza sa il vada clar, refuzand astfel realitatea ca este mort.

“- Măcar eşti dispus să te vezi pe tine însuţi. Îţi trece frica?
- Frica?
- Că ai dispărut. N-ai dispărut. Doar ai murit.”

Chris se teme sa paraseasca definitiv aceasta dimensiune a vietii, nu vrea sa-si lase sotia singura in suferinta si in pierderea ei, incearca sa-i transmita mesaje “de dincolo”, de fapt tot de “aici”, incearca sa-i transmita dragostea sa, sa-i fie alaturi, sa-i dea curaj. Tot ce obtine este supradimensionarea suferintei sotiei care nu intelege ce i se intampla si de ce i se intampla. Albert, calauza lui Chris, ii spune ca durerea sotiei “se sfârşeşte când nu-ţi vei mai dori să o răneşti.” Atunci Chris renunta si se decide sa plece “dincolo”, invatand ce este starea de moarte. Trece prin celebrul tunel, iar la capat il asteapta plasmuirea mirifica a proiectiilor constiintei sale.

E intampinat cu bucurie de cainele sau, Katie. Dalmatiana din film mi-a amintit de dalmatiana mea draga, Tess, de iubirea ei neconditionata, de caldura pe care mi-a oferit-o. Si ea a fost eutanasiata. Cand fetita, Marie, a aflat ca mama voia sa-i eutanasieze cainele, s-a revoltat. Mama i-a explicat ca face asta ca sa-i curme suferinta dalmatienei, fiindca o iubeste. Fetita simtea altceva: “Imi omorati cainele.” Mama a avertizat-o ca “furia e moartea”. Da, furia e moartea in aceasta viata, dar a decide cand se opreste viata cuiva inseamna sa i te substitui lui Dumnezeu.

“Se va duce unde mergem cu totii, iar asta nu poate fi ceva rau.”

Da, dar e profund gresit sa alegi in locul lui Dumnezeu cand anume se va duce. Asta imi aminteste de o fosta colega de serviciu, care a cules de pe strada un caine vagabond, l-a adoptat si l-a crescut cu multa daruire. Acel caine a facut cancer. Da, si lor li se intampla, mai ales ca sunt bureti nevinovati, ca si copiii, ai energiei noastre negative. Sub ochii neputinciosi ai femeii, cainele suferind, in chinuri, a sfasiat ce a gasit prin casa si a racait peretii de durere, pana s-a stins. In tot acest timp, femeia a acceptat cu lacrimi amare suferinta bietului animal, incercand sa ii fie alaturi cum putea. Nu s-a gandit nicio clipa sa ii “curme” suferinta data de Dumnezeu. La fel, aceasta femeie extraordinara i-a gatit sotului carnivor mancarea preferata, in timp ce ea era vegetariana. L-a privit stingandu-se sub ochii ei si l-a condus cu o demnitate impietrita de durere pe ultimul drum.

Cine suntem noi ca sa ii luam altuia dreptul la suferinta data de destin? De unde stim noi care este rolul acelei suferinte? Tot ce putem este sa-i fim alaturi, invatand la randul nostru din acea suferinta. Ideea aceasta este valabila in toate relatiile interumane, in special cu cei dragi. Mai ales cand vine vorba de copii.

In film, scenele dintre parinti si copii sunt pline de continut. Permanent parintilor li se ofera lectii carora ei le fac cu greu fata. Ideea este ca parintii sunt cei care trebuie sa invete de la copii si nu invers, ideea este ca parintii sunt calauziti de copii si nu invers.

Temerilor si bolii fetitei, tatal ii gaseste remediu invatand-o sa joace sah. Corect, fara a o lasa sa castige nemeritat. Fetita a apreciat placerea jocului si parteneriatul parintelui sau chiar daca nu a castigat niciodata.

Baiatul se simtea inferior tatalui sau. Se impotriveste deciziilor parintelui sau, spunandu-i sincer si deschis ca vrea sa continue in felul sau, chiar daca nu e pe atat de bun pe cat ar trebui sau pe masura asteptarilor celorlalti. Tatal, in discursul sau emotionanant de la inmormantarea copiilor, vorbeste despre fiul sau, despre cel care ar trebuit sa devina. Despre acea persoana minunata pe care nici el, nici fiul sau nu o vor cunoaste: despre barbatul care ar fi devenit fiul sau, care ar fi fost un bun prieten, un bun sot si un minunat parinte.

Caracterul, tandretea, loialitatea, respectul si curajul lui Ian l-ar fi facut un bun prieten barbatilor si un admirabil barbat femeilor. “Femeile raspund la astea.” Ar fi fost un tata desavarsit fiindca ar fi stiut, in calitate de fost “ratat”, sa-si iubeasca si sa-si accepte copiii asa cum sunt, fara sa aiba asteptari de la ei, fara sa incerce sa-i schimbe, fara sa incerce sa-i “adapteze” standardelor sociale false, dandu-le dreptul sa aleaga cum vor sa fie, dandu-le libertate si asigurandu-le discret iubirea incurajatoare. E modul ideal de a-ti iubi copilul si de a-i da curajul sa-si asume constient viata, sa-si ia zborul: dandu-i libertatea de a fi si de a face tot ce doreste, in acelasi timp asigurandu-l ca il iubesti asa cum este, fara a-l controla si fara a-l restrictiona, fara a incerca sa-l faci sa devina ca tine, ba chiar lasandu-te calauzit de el si invatand de la el.

“Atunci copilul ştie că e o persoană extraordinară.”

De unde stii ca tu ii dai cel mai bun sfat copilului tau? De ce crezi ca esti autoritatea suprema pentru el? De unde stii ca el nu are o intuitie superioara tie atunci cand ai impresia ca greseste sau ca face alegeri gresite? De ce nu ii dai sansa sa iti arate tie ca gresesti? De ce sa crezi ca iti apartine si nu il lasi sa apartina Creatorului sau, urmand destinul ales pentru el, chiar daca tie ti se frange inima sau nu esti de acord? A te impotrivi si a nu accepta toate acestea inseamna a nu te supune regulilor vietii, ale lui Dumnezeu si a-ti invata copilul sa comita aceleasi greseli grave. Pe scurt, inseamna a-l trage dupa tine si cu tine in Iad. In iadul din mintea ta, in iadul fricilor si indoielilor tale. Inseamna sa nu-i dai lui sansa sa te traga in Rai, in raiul alegerilor sale diferite in viata, pe care nu vrei sa le accepti. In mod egoist, iti inchizi si iti limitezi copilul, ca sa-ti satisfaca tie necesitatile, condamnandu-l la iadul mintii tale.

Creierul e o parte a corpului nostru, ca unghiile, ca inima, e materie, e carne. Fara creier, fara unghii, fara inima, fara corp, fara materie, nu am fi tot noi? “Şi dacă ai rămâne fără ele nu ai fi tot tu?” Deci, fara creier cum actioneaza constiinta, ce ramane, ce suntem de fapt, care este esenta noastra?

“- Partea din mine care gândeşte, simte, care este conştientă că exist.
- Deci eşti conştient că exişti. Înseamnă că aşa e.”

In moarte, Chris isi creeaza propriul spatiu, universul sau confortabil, in care se simte in siguranta. Il creeaza de parca l-ar picta si invata sa-l foloseasca. Invata sa faca pasarile create de el sa zboare. Spatiul sau e acelasi cu cel al sotiei sale, imaginatia lui Chris picteaza realitatea creata initial de sotia sa. Casa lor e aceeasi, dar ei doi vad lucrurile extrem de diferit. Aceasta este realitatea fiecaruia si adevarul e ca fiecare si-o creeaza dupa propria perceptie a existentei sale.

Daca in tabloul sotiei nu exista zbor, nu exista pasare, Chris creeaza pasarea si o face sa zboare. Totusi, casa lui nu are ferestre.

“ - Fără ferestre. Ce nu eşti încă pregătit să vezi, mă întreb?”
“- Eşti ÎN casa ta, dar nu înseamnă că EŞTI casa ta. Casa se dărâmă, te ridici şi mergi mai departe. Vedem ceea ce alegem să vedem. Gândul e real, materia e iluzie.
– Dar unde e Dumnezeu în toate astea?
– E acolo, undeva, strigând că ne iubeşte, întrebându-se de ce nu Îl putem auzi. Oricum se spune că trăim în minţile noastre.”

Aici e clara pilda lui Iov, iar numele Chris ma duce cu gandul la Christian, crestin in traducere. Iar numele Nielsen ma duce cu gandul la “Minunata calatorie a lui Nils Holgerson.”

Chris, bucuros ca si-a intalnit cainele, e dornic sa inceapa sa se joace cu noul sau spatiu, cu noul sau univers. Calauza sa, Albert, ii readuce mereu in vedere lucrurile care conteaza. Chris isi aminteste de copiii sai si afla ca ii va vedea de indata ce va vrea cu adevarat, cu alte cuvinte, dupa ce este pregatit.

Dupa moarte, Chris e asistat si indrumat de forma fizica tanara a doctorului Albert, care il calauzise in primii ani de ucenicie, cel care are autoritatea tatalui ales voluntar. Fiindca, precum vom vedea, adevaratul sau tata zace prins in iad si ar fi tare bucuros ca si copilul sau sa i se alature, repetandu-i greselile, conform sfaturilor “pretioase” de viata pe care i le-a dat, conform nevoii sale egoiste, precum spuneam mai devreme.

Pe doctorul-tata, Chris il poate vedea clar dupa ce accepta ca a murit. Apoi incepe sa banuiasca si descopera cu stupoare ca forma “tatalui” a fost luata de fiul sau.

“Te-ai gândit vreodată de ce am ales să fiu Albert? A fost singurul de care ai ascultat vreodată. Acum ascultă-mă şi pe mine!”

Se muta rolul parinte-copil. Fiul sau, pe care il dojenea in viata ca tinde sa devina un ratat, e cel caruia Chris ii spusese ca e singura persoana cu care ar merge chiar si in iad. Iar Ian, luand forma “tatalui” ales voluntar de Chris, reuseste sa-si indrume parintele mort spre acceptare si cunoastere. Misiunea fiului sau in rai era: “E un fel de misionar. Salvează suflete rătăcite.” Iata cat de “ratat” era fiul sau, care tindea sa nu se ridice la standardul cerut de o societate consumista, in care “succesul” se masoara prin iluzii materialiste.

Fata, Marie, ramane de negasit. Albert o trimite pe femeia care avea grija de sufletele animalutelor, cea care avea grija si de dalmatiana Kate, sa-l scoata pe Chris din izolarea sa, sa-l inveseleasca. Femeia ii spune ca a ales trupul unei asiatice fiindca tatal sau le considera extrem de atragatoare pe acestea, iar corpul respectiv il admirase odata la o stewardesa, intr-un avion.

Copiii fac totul si sacrifica totul spre a le fi pe plac parintilor si spre a se simti acceptati de acestia. In final, asiatica se dovedeste a fi fiica lui Chris, Marie, pe care el o recunoaste de indata ce este pregatit sa accepte anumite adevaruri. Desi ea il anuntase ca intra in lumea ei, un univers asemanator copilariei lui Marie, Chris nu recunoaste aceasta lume din start. Nu reuseste sa accepte ajutorul si calauzirea copiilor sai decat cand acestia iau alte forme, la care parintele lor rezoneaza.

Apoi Chris este nevoit sa se confrunte cu cel mai crunt adevar: sotia sa s-a sinucis, iar el nu mai poate niciodata sa o reintalneasca. Asa ca se decide ca faca o incursiune in iad ca sa o caute, insotit de adevaratul Albert si de fiul sau, Ian.

“Nu trebuie să te distrugi iubind pe cineva.”
“- Sinucigaşii merg în altă parte.
- Pentru ce e pedepsită?
- Nu, nu e o pedeapsă.
- A suferit destul.
- Nu există judecători sau crime aici. Toţi suntem egali! Asta-i realitatea, aşa stau lucrurile. Poţi să te ascunzi de realitate, sau poţi să o înţelegi. Ceea ce numeşti <iad> e pentru cei care nu ştiu că au murit. Ei nu pot realiza ce au făcut sau ce li s-a întâmplat. Prea absorbiţi în viaţa pe care şi-au construit-o ca pe o lume. Sinucigaşii nu ajung în iad pentru că sunt imorali sau egoişti, ci din alt motiv. Fiecare dintre noi simte că există o ordine firească a călătoriei noastre. Annie a încălcat această ordine. Şi nu vrea să recunoască asta. Nu realizează, nu acceptă ceea ce a făcut şi va petrece o eternitate aşa.
- Totuşi spui că este în iad.
- Iadul fiecăruia este diferit. E altceva decât flăcări şi durere. Adevăratul iad este felul de a-ţi duce viaţa.”

Iadul este negare. Toti cei aflati in “iad” se afla intr-o profunda negare, adica nu vor sa inteleaga si sa accepte realitatea, nu vor sa se supuna regulilor ei.

“Ăsta-i tipul care nu renunţă.”

Chris nu se da batut, la fel cum isi indemnase mereu sotia si copiii, sa nu renunte niciodata. E avertizat ca o va gasi pe Annie numai ca ecou al iubirii amandurora, numai daca si iubirea ei este la fel de puternica. Singura “materie” reala, gandul, ii poate reuni. Transmitand unul catre altul energia vie a gandului, cele doua suflete se pot regasi oriunde, chiar si in iad.

“Când o vei găsi, nimic nu o va putea face să te recunoască. Nimic nu-i va zdruncina negarea. E mai puternică decât dragostea ei. De fapt este întărită de dragostea ei.”

Iadul e primejdios, cel mai mare pericol fiind sa-ti pierzi mintile. Iadul e extrem de concret, nu-i asa?

Chris isi gaseste sotia in iad. Revedem scene din viata lor reala, cand Annie incercase sa se sinucida dupa ce ii murisera copii, simtindu-se vinovata de moartea lor si refuzand sa accepte realitatea. Chris ii spune ca a suferit la randul lui, ca isi aminteste tacerea din casa, dar a considerat atunci ca e de datoria lui sa fie puternic. “Pentru mine?” il intreaba Annie. “Pentru mine.”, ii raspunde Chris. “Pentru noi. Din principiu.”

Nu-l poti ajuta pe altul daca nu te ajuti pe tine, nu poti fi puternic pentru altul daca nu esti mai intai pentru tine. Chris reuseste sa accepte viata asa cum este, se supune regulilor: “I-am iubit, Annie. Dar s-au dus. Ai de ales. Viaţa poate continua sau nu.” Replica sotiei sale este: “Uneori când câştigi, atunci pierzi.”

In iad, Chris aude murmurele celor ingropati de vii, la gramada, ingropati in propriile frici, in propriile sentimente de vinovatie, in negare, in refuzarea asumarii responsabile a greselilor lor. Se aud ecouri, se observa tipete mute pe figurile fara gura. “Nu am luat niciodată mai mult de 30% de la un client!” Chris isi vede tatal, bucuros sa-si intalneasca fiul, dornic ca acesta sa i se alature, si trece pe langa el, refuzandu-l din nou ca autoritate paterna.

Isi aminteste cum il ruga Annie sa invete sa danseze, spre a-i fi companie, ca sa n-o lase singura pe ringul de dans: “Atunci când toţi dansează mă simt de parcă aş fi singură într-o mare de chipuri.” Lui Chris ii era jena sa danseze. Toate “jenele” si toate fricile este nevoit sa si le infunte din iubire pentru sotia sa. La fel de singura intr-o mare de chipuri se afla Annie printre chinuitii din iad. Acolo isi traiau iluziile, acesta era chinul lor, liber ales, nicidecum sub forma de pedeapsa.

“Tot locul ăsta e iluzia ei. Sinucigaşii ajung foarte chinuiţi, preocupaţi să se pedepsească pe ei înşişi.”

Chris intra in lumea sotiei sale. Aceeasi casa, doar ca aflata in ruina, destramandu-se singura. Totul e tern, cenusiu, trist. In acest peisaj creat de mintea ei, Annie isi cerne fricile autopedepsindu-se pentru vina falsa de a nu-si fi salvat copiii, de a-si fi trimis sotul la moarte, refuzand sa accepte moartea lor ca prelungire a vietii, opunandu-se destinului, considerand ca l-ar fi putut controla sau indrepta. E inconjurata de paianjeni imensi, e izolata si infricosata, isi continua in moarte cosmarul creat de mintea sa din viata.

Psihiatrul Albert, “tatal” lui Chris, il avertizeaza pe acesta de pericolul la care se expune.

“- Cum poţi să-ţi pierzi minţile?
- Odată ce realitatea ei devine şi a ta, nu mai există cale de întoarcere.”

A intra in logica altuia si in cercul vicios al mintii sale poate deveni un iad in anumite cazuri. In loc sa se impregneze omul prins in capcana suferintei sale de frumusetea universului din cel de alaturi, il poate impregna pe acesta cu negurile chinului sau interior. Acesta e modul in care cineva se poate distruge iubind. Acesta e iadul celuilalt, in care intram benevol cand iubim. Iad din care putem iesi numai impreuna.

Chris incearca sa ajunga la sufletul sotiei sale, sa-i reanimeze constiinta, sa-i arate alt sens al suferintei, sa dea un sens vinei care o copleseste. Fireste, Annie refuza cu obstinatie, captiva in negarea sa. Atunci omul care nu renunta si care nu se dadea batut renunta, la fel cum o mai facuse si in viata reala, si dupa moarte.

Cand Annie incercase sa-si puna capat zilelor, Chris ramasese langa ea la sanatoriul unde era internata, suferind cumplit pentru ca sotia sa nu considera ca mai pot continua impreuna si dorind divortul. “Cred că  suntem prea diferiţi ca să continuăm împreună.” De fapt, toti suntem egali, fiind din aceeasi esenta, doar mintea noastra ne face diferiti si ne desparte. Chris accepta decizia sotiei sale si ii acorda acesteia divortul. E prima oara cand cel care nu renunta niciodata se da batut, acceptand, fiindca isi da seama ca nu o poate ajuta cu nimic continuand o lupta de la care ea se sustragea cu incapatanare, o lupta menita sa fie dusa de amandoi, ca in juramintele de la casatorie.

Isi da seama ca nu o poate salva de ea insasi si ca a ramane insemna sa-si sporeasca suferinta, fiind martorul neputincios al durerii la care ea se condamna.

“- Acesta e un bilet numai dus… pentru mine. Faptul că stau aici nu te ajută. Şi asta mă omoară. Astăzi e un fel de zi <D>. <D> de la decizie, bănuiesc… în legătură cu divorţul.
- Asta ar însemna dublu <D>, nu-i aşa?”

Ii ofera sotiei acordul pentru divort si o anunta ca este asteptata inapoi in lumea ei, inapoi la picturile sale. O asigura ca o intelege, fiindca intoarcerea ei la pictura, la munca sa, insemna sa accepte ca nu-i pare rau, ca n-a gresit si ca nu si-a tradat copiii alegand munca in acea zi fatidica, in care bona a condus masina in locul ei, iar copiii murisera in accident.

“Ce considerăm noi adevărat, e adevărul. Chiar dacă suntem conştienţi de asta sau nu.” In moarte, Chris intelege si ia alta decizie, care ii salveaza pe amandoi.

Toata viata, Chris fusese omul care nu renunta si care ii indemna pe toti sa nu renunte, sa nu se dea batuti. Totusi, cheia si profunzimea stau in renuntare. Dar cum se pot impaca renuntarea si acceptarea cu ideea nobila de lupta si de a nu te da batut? Cand este nobila si justificata lupta si cand trebuie sa intervina renuntarea? Paradoxul acesta e minunat. E una dintre regulile cele mai importante ale existentei. Renuntarea e tot un fel de lupta si lupta poate insemna renuntare. A nu te da batut inseamna uneori a accepta si a accepta poate inseamna sa nu te dai batut. Singura lupta nobila este cea cu sine, cu sentimentele de frica, de jena, de indoiala, de vinovatie, care trebuie invinse prin liber arbitru, prin decizie responsabila, prin acceptare a vietii, prin renuntare la control.

A intelege ca esti om supus greselii si a face diferenta responsabila in decizii inseamna a sti sa traiesti, a intelege ca nu esti cel care controleaza viata, destinul, alegerile celorlalti. Tot ce poti face este sa controlezi propriile stari, propriile sentimente, senzatii, acceptandu-le ca trecatoare, aceasta este singura lupta nobila pe care o avem de dus. Asa realizam trecerea de la o stare la alta, o stare fiind inclusiv trecerea in moarte. Asa se traduce responsabil: “Sa nu renunti!”

Asta intelege Chris, un om bun de altfel, cand isi asuma nu doar responsabilitatea in ce-l priveste, ci si responsabilitatea sotiei sale. Chris ii spune lui Annie ca sotul ei, care a gasit calea de a continua sa traiasca “A fost un laş! Să fii puternic, să nu renunţi a fost doar felul lui de a se ascunde. S-a ferit atât de mult de durere, încât s-a rupt de fiinţa iubită.” Concluzia revine: “Uneori, când câştigăm, pierdem.” La ce bun ca el castigase raiul daca o pierdea pe ea, abandonand-o in iad, prada propriilor macinari de constiinta si a durerilor gresit asumate?

Chris ia decizia. Mai ramanea putin si isi putea pierde mintile in negurile din infernul mintii sotiei sale. Isi ia ramas bun, asa cum nu apucase s-o faca.

“Îmi pare rău pentru toate lucrurile pe care nu ţi le voi mai da niciodată. Nu-ţi voi mai cumpăra niciodată chiftele cu porţie dublă de sos… Totdeauna o porţie mare. Nu te voi mai face niciodată să zâmbeşti. Îmi doream doar să îmbătrânim împreună. Doi moşneguţi râzând unul de celălalt, îmbătrânind. Împreună până la sfârşit. Lângă lacul din tabloul tău. Acela era raiul nostru, ştii? Sunt multe lucruri pe care le pierdem. Cărţi, aţipeli, sărutări, certuri… Doamne, unele certuri au fost grozave! Îţi mulţumesc pentru ele. Îţi mulţumesc pentru toata bunatatea. Îţi mulţumesc pentru copii. Pentru şansa de a-i vedea prima dată. Îţi mulţumesc pentru că ai fost persoana cu care am fost totdeauna mândru să fiu. Pentru curajul tău, pentru dulceaţa ta. Pentru felul în care arătai, pentru cum îmi doream mereu să te ating. Doamne, ai fost viaţa mea! Îmi cer iertare pentru toate dăţile când te-am dezamăgit. Mai ales pentru acum.”

Albert, psihiatrul si autoritatea paterna asumata, il astepta ca sa-l duca inapoi in paradis. In raiul minunat din mintea sa. Chris ii marturiseste ca a mers pana la limita, pana la limita nebuniei, riscand sa se afunde in infernul mintii lui Annie. Ii spune lui Albert ca renunta, “Doar că nu aşa cum te aştepţi tu.” Il trimite pe Albert inapoi si revine langa sotia sa. Alege cu buna stiinta iadul. Iadul in care traia sotia sa. Ii spune lui Annie, justificandu-si ultima decizie:

“- Oamenii buni pot să ajungă în iad pentru că nu se pot ierta. Eu ştiu că nu pot. Dar pe tine te pot ierta.
- Pentru că mi-am omorât copii? Şi pe iubitul meu soţ?
- Nu. Pentru că eşti atât de minunată încât un om ar alege iadul şi nu raiul doar pentru a fi în preajma ta.”

Sub ochii ingroziti ai lui Annie, Chris ramane langa ea, chiar daca urma sa cada prada nebuniei, sa nu se mai poata recunoaste unul pe altul, totul spre a fi impreuna. Ii oferea sacrificiul sau, sacrificiul deciziei sale cu deplin liber arbitru. Alegea infernul de a nu se fi putut ierta abandonand-o. Iar ea il recunoaste in omul capabil de un astfel de sacrificiu pe sotul ei.

“Uneori, când pierzi… câştigi.”
“Ceea ce unii oameni numesc imposibil, e ceea ce nu au mai văzut.”

Sacrificiul de sine este cel mai mare dar pe care care il putem oferi, renuntand la nevoile noastre, la orgoliu si egoism. Sacrificiul de sine este esenta iubirii. Iar iubirea e singura care vindeca si salveaza.

Annie renuntase de multe ori la sotul sau. Cand incercase sa se sinucida dupa moartea copiilor, cand ii ceruse divortul, cand se sinucisese dupa moartea lui. De fiecare data alesese negurile din sufletul ei, mai puternice decat ea, mai puternice decat iubirea ei, fiindca erau hranite din insasi aceasta iubire. Prin alegerile ei il fortase si pe Chris sa renunte. Totusi, ea nu il poate condamna pe sotul sau sa “traiasca” in infernul ei. Cand el alege benevol aceasta, atunci ea se simte datoare sa iasa din acel infern doar de dragul lui, doar ca sa nu-l condamne aceleiasi “pedepse”. Responsabilitatea atrage responsabilitate, sacrificiul de sine trezeste responsabilitatea. In caz contrar, iadul asteapta sa ne ofere o eternitate de indoieli, negari, de fuga de sine, de minciuna, de frica.

Chris o poate ierta pe Annie, dar nu se poate ierta pe sine daca ar abandona-o. Atunci si Annie face proba iubirii sale. Chiar daca nu se poate iubi pe sine, ea il poate iubi pe sotul sau intr-atat incat sa-si sacrifice negarea. Iertandu-se unul pe altul ajung in raiul mintilor impacate. Solutia e in celalalt.

Apoi isi dau sansa unei noi vieti, in care sa materializeze tot ce nu reusisera sa traiasca impreuna in precedenta, in care sa aiba sansa unor alegeri diferite.

“- Nu-ţi face griji pentru copii, vor fi aici. Ei vor ca noi să mergem. O viaţă de om e doar o bătaie de inimă aici. Vom fi împreună pentru totdeauna.
- Cum te voi găsi?
- Te-am găsit în iad. Nu crezi că te voi găsi în Jersey?”

Starea se transforma din nou, intr-o bataie de inima. Cei doi revin la viata, barcutele care plutesc pe apele vietii se lovesc din nou, iar doi copii se privesc inocent, regasindu-se. In loc sa se certe sau sa se supere, aleg sa zambeasca, sa rada. Fetita il invita din nou pe baietel sa imparta sandvisurile cu ea si sa-i ofere un loc in spatiul si in universul sau.

Nu, totusi eu nu cred in suflete pereche. Sunt de acord cu pastorul Mark Gungor in aceasta privinta. Cred in liberul arbitru de a fi suflet pereche cu orice om. Fiecaruia intalnit in cale ii transmitem gandurile noastre, ii trimitem portia aceasta de energie, singura “materie” reala, tot restul organicului si aleatoriului fiind o iluzie. Suntem niste stari, traversam niste stari, ne modificam materia prin ganduri, ne oferim rai si iad. Cu totii suntem suflete pereche.

In ziua mortii sale, Chris si Annie sarbatoreau o aniversare numai de ei stiuta, acea “Double D”, semnificand decizia comuna de divort, ca exercitare a liberului arbitru. Decizie care ramasese nematerializata, aceasta fiind sarbatoarea vietii lor. Intreaga viata e un sir neintrerupt si o sarbatoare Double D.

Chris pare un om extrem de bun. Pare un om care accepta. Cu toate acestea, el nu isi accepta usor moartea, nu isi accepta asa usor copiii, nu invata prea usor lectia lupta-renuntare-acceptare. De aceea, pare ca el moare si ajunge in rai, dar de fapt Chris e un alt suflet pierdut, pe care vine sa-l calauzeasca misionarul sau fiu. Chris nu impartaseste in moarte universul comun al celorlalti, asta il invata fiica lui sa faca, scotandu-l din izolarea egoista si frumoasa a mintii sale, in care voia sa se joace cu realitatea, bucuros s-o poata controla si picta dupa voie. Fiul sau e cel care ii aminteste de responsabilitate si de tot ceea ce conteaza: de statutul de parinte, de statutul de sot. Familia intreaga contribuie la vindecarea sufletelor si la regasirea “acasa”.

Filmul e plin de simbolistica Tatalui si a Fiului. Personajele isi imprumuta formele, sunt convinsa ca Annie chiar il “vedea” pe Chris in forma unui oarecare vecin atunci cand el a batut in iad la usa deschisa a sufletului ei. O usa deschisa oricui voia sa intre in acel infern care striga mut dupa ajutor. Tatal si fiul isi schimba rolurile, vedem mai multe ierarhii de tati si fii, si nu neaparat in sens genetic. Asta inseamna ca suntem toti mame, tati si fii. Asta inseamna ca trebuie sa invatam din pilda misionarului Iisus, sa-l lasam sa ne calauzeasca departe de iadul mintilor noastre, departe de infernul fricilor, neputintelor si greselilor parintilor nostri, sa ne duca ACASA la adevaratul nostru TATA, a carui iubire nu o poate nimeni inlocui sau simula.

Suntem toti conectati, suntem toti conexiuni. Prin Mad, eu, prietena mea si altii am vazut filmele recomandate de el si la fiecare a sclipit acea energie a gandului care ne leaga. Trecem prin ce a trecut altul, cernem existenta prin ochii fiecaruia, e important sa ne pese cum e in locul altuia, e important sa impartasim impreuna un univers comun, creat de fiecare.

E important sa incercam pantofii altuia, ca in expresia din engleza “to be in somebody else’s shoes”, cine stie, poate ne vor fi de folos cand pantofii nostri ne vor lasa in drum… Prin Imola, eu si altii am vazut seminarul lui Mark Gungor, “Laugh your way to a better marriage”. Cat de surprinsa am fost sa aflu ca acest film a ajuns pe o nava, toti cei de acolo s-au strans pe rand, captivati sa-l urmareasca, iar la un moment dat insusi capitanul a devenit curios la ce se uita echipa sa si li s-a alaturat. Cat m-am bucurat sa aud ca, la final, oamenii aceia au dorit sa ia fiecare filmul acasa, sa-l vada si sotiile lor! A fost absolut o pura intamplare sa-mi ajunga asta la urechi, spre a ma face constienta de conexiunile dintre noi, de felul cel mai adesea impersonal in care ne daruim unii altora, ne conectam unii la altii, ne traim unii altora senzatiile, ne ajutam reciproc. Daca fie si cea mai mica scanteie e aprinsa intr-o constiinta, atunci gandul-energie a ajuns la destinatie.

Viata materiala este o stare, o iluzie, moartea este un vis. In Psaltire se zice ca “să nu punem bază pe viaţa aceasta, că-i umbră şi vis”. Umbra psihanalitica, instinct refulat in inconstient si visul constient a ce dorim sa devenim, vis de libertate, dor de acasa, bine si rau, cernute doar prin filtrul liberului arbitru, al deciziilor de tip Double D. Cat de usor se scurge, pe negandite, viata…

Priveam deunazi o bucata mare de gheata. Zapada cazuta din belsug era acoperita de o crusta generoasa de gheata. Imi place sa merg pe calea nebatatorita, ca pasii mei sa sparga crusta. Zgomotul era atat de placut…

Am cules o bucata de gheata si am sters-o de zapada. Parea o bucata de geam. Era atat de reala, atat de materiala, palpabila. Parea atat de solida. Atunci m-am gandit ca nu e decat apa inghetata. Cand temperatura de afara va creste, acea bucata mare, solida, materiala, se va topi ca si cum n-ar fi fost.

O tot intorceam pe toate partile si atunci mi-a venit ideea: bucata de gheata se afla intr-o stare care urmeaza sa se transforme. Nu e o iluzie, e cat se poata de reala starea aceea, dar e doar o stare, ca atare nu e definitorie si nici definitiva, ci doar temporara, pentru substanta bucatii de gheata.

M-am mirat cum de un lucru atat de simplu nu l-am adancit pana acum. Am primit o lectie fantastic de importanta de la bucata de gheata. Toti suntem intr-o stare care se modifica, se transforma permanent, la fel cum viata noastra se transforma in moarte. Iar starile acestea nu sunt definitorii, ci doar temporare pentru esenta noastra.

Problema e ca uitam mereu de acest lucru si ne confundam, ne lipim “identitatea”, esenta, constiinta, existenta, de starea actuala sau de foste stari din trecut. Care se transforma dupa ce trece inghetul, atunci cand apare soarele, sau atunci cand creierul, care e doar o bucata de carne, putrezeste si umbrei ii urmeaza… visele. Ce pot, oare, deveni visele?