Povestea unui OM

Azi o sa va spun o poveste frumoasa, povestea unui om. Era mandru si ambitios sa arate lumii si familiei ca e bun, ca e puternic, ca e barbat, ca poate orice. Dar demonii mostenirii sale genetice il urmareau din umbra, fiind fiul unui barbat alcoolic.

A iubit o singura femeie toata viata lui, a iubit-o cu tot sufletul lui, fara ca macar sa se uite dupa vreo alta, a iubit-o ca si cum era singura femeie de pe pamant. Si-a iubit fetita ca pe ochii din cap. Ma impresiona mereu sa vad interactiunea dintre ei doi. El e un munte de om, inalt, cu mainile mari si butucanoase, muncite. Mereu m-am intrebat daca mai simte ceva cu mainile acelea tocite.

De cand fiica lui era foarte mica, era induiosator sa-l vezi cum se apropia cu sfiala de ea, nestiind cum sa o mangaie, ca nu cumva sa o raneasca, in delicatetea ei, cu mainile lui mari. Parca era un urs brun incercand sa mangaie un soricel, temator sa nu-l striveasca sub apasarea lui inconstienta. Fetita il privea cu ochi mari si tristi si avea tendinta sa se fereasca de “bruta” cea mare. Ea era atat de mica si delicata, atat de alba si fragila, incat te-ai fi mirat ca el sa o poata imbratisa fara s-o doara. In stangacia lui, se retragea docil, adesea cu o lacrima de duiosie in ochi.

Nu se stie cand patima l-a cuprins cu totul. De baut, bea dintotdeauna, doar asta vazuse si “invatase” de la tatal lui. Dar de la a bea cateva pahare de “placere” pana la deveni o prezenta apasatoare in familia lui si apoi pana la a deveni intr-adevar o bruta nu a fost decat un pas. Sub ochii ingroziti ai sotiei si ai fetei, a inceput sa devina un monstru.

Ani de zile s-a chinuit sa pastreze un loc de munca din cauza patimei sale. Mereu a fost un meserias stralucit, priceput la toate, care a iubit munca. Mereu a invatat cu usurinta o indeletnicire noua, ca sa se adapteze vremurilor. Dar ajunsese sa nu poata lucra, fiindca tremurul de dimineata al mainilor sale nu putea fi potolit decat cu inca o portie zdravana de alcool.

Apoi a inceput calvarul. A inceput sa se rasteasca la sotie, la copil. A inceput sa ofere intregii familii si cunoscutilor imaginea deformata, oribila, a unui munte de om devenit caricatura de prost gust. Parea un robot gigantic si defect. Era un om extrem de sensibil, de o mare duiosie, pe care cea mai mica gingasie il impresiona pana la lacrimi. Acelasi om se transforma intr-o bruta, dupa ce lacrima. Incepuse sa aiba o privire fixa, bolnava, obsesiva. Era o amestecatura de sensibilitate ranita, de furie paroxistica si un urlet de neputinta cumplit in privirea lui.

A inceput sa-si loveasca sotia. Femeia si-a ferit copilul cat a putut din fata furiei sotului. Fetita a fost tinuta cat mai departe de toate aceste manifestari furibunde, desi stia ce se intampla, simtea, auzea. Stia intuitiv cand tatal se intorcea acasa tulburat si fugea din calea lui. Sotia ramanea sa-i tina piept, incercand pe cat posibil, sacrificandu-se pe sine, sa nu razbata prea mult din aberatia traiului lor pana la copilul speriat, care se inchidea in camera lui si in sine.

Cand mama revenea la copil, incerca sa-l linisteasca, sa-l mangaie, sa-l ia la piept lasandu-l sa planga, incercand sa-i dea pe cat putea sentimentul de siguranta, dar ferindu-l pe cat posibil de tatal agresiv si incontrolabil. Stergandu-si lacrimile inainte sa vina la copilul sau, ascunzandu-si vanataile, fara sa se victimizeze deloc, mama a reusit un lucru extraordinar: prin sacrificiul sau si-a eliberat copilul, nu l-a facut partas acelui trai nesanatos. L-a facut sa inteleaga ca nu el este problema si nici rezolvarea.

Cu enorma iubire, mama si-a inghitit frustrarile si i-a spus copilului ca tatal sau “este bun ca painea lui Dumnezeu”, asa ii spunea, “dar are o problema”, iar ea, fetita, trebuie sa il iubeasca in continuare, dar sa se fereasca din calea lui. “Trebuie sa ne fie mila de el” a invatat-o mama pe fetita. Copilul a inteles. A plans, s-a ferit de tata atunci cand el venea beat, l-a acceptat in preajma cand era treaz.

Retin perfect grimasa de sila pe care o afisa fetita cand tatal sau se apropia de ea. Chiar daca era treaz, el cazuse oricum intr-o neagra mizerie psihica si fizica. Corpul sau capatase un miros neplacut, orice ar fi facut. Duhnea ca un hoit, chiar daca se spala. Era mirosul omului cazut, era miasma demonilor care ii mancau sufletul precum corbii un les.

Cu stangacie, tatal stia ca are acces la fetita numai atunci cand e treaz si atunci se apropia de ea cu jena, cu privirea plecata, se apropia docil ca de o icoana. Ea isi retinea cu greu sila, de indata ce vedea ca tinde sa se apropie de ea avea un gest reflex de aparare, de inchidere in sine, si privea in laturi. Era dureroasa apropierea dintre ei doi, parea ca trece un secol pana cand mana lui batatorita de munca, cu degetele mari si butucanoase, atingea alabastrul obrazului copilei. Atunci parea ca un mamut incearca sa mangaie un fluture.

Copila ajunsese la varsta adolescentei. Mama se salva de calvarul casnic confesandu-si durerile nu fetitei, ca sa n-o incarce cu ele, ci prietenelor. Citea, deretica, muncea pana la epuizare, era mereu acolo, prezenta, cand fata avea nevoie de ea. A comunicat extrem de eficient cu fetita, a facut-o sa inteleaga ca acel cosmar nu o priveste, nu are nicio vina pentru el, a incurajat-o sa isi iubeasca tatal in continuare, sa il ierte, sa aiba curaj in viata sa faca orice isi doreste. In acelasi timp, sotul devenea din ce in ce mai agresiv, iar situtia familiei se degrada din ce in ce mai mult.

Traiau cu parintii barbatului alcoolic intr-o casa mare, in corpuri separate. Nu numai ca biata femeie nu a gasit sprijin la socrii sai, ba chiar a intampinat opozitie. Soacra sa stia prea bine cum este sa traiesti cu un sot alcoolic, asa ca ii spunea taios: “Taci in inghite, asta este, sa-i ia dracu’.” Socrul ii facea concurenta fiului in continuare, cadeau lati de beti pe capete, beau impreuna, se certau, urlau, daramau casa.

Ajuns la batranete, tatal barbatului nu mai avea aceeasi forta. Manifestarile alcoolismului sau erau mult estompate, ridicole. De pilda, in ziua in care fata s-a maritat, in forfota si zarva evenimentului, la un moment dat lumea a realizat ca bunicul fetei era de negasit. Tot cursul firesc al nuntii s-a oprit o clipa si lumea a inceput sa-l caute peste tot. Fiindca nu a putut fi gasit nicaieri unde ar fi fost logic sa fie, chit ca l-au cautat si prin carciumile din apropiere, oamenii si-au vazut de treaba mai departe, fiindca trebuia traita bucuria evenimentului. In drum spre biserica, din masini, oamenii l-au zarit. Ratacea pe un bulevard, nu stia ce cauta acolo, nici unde se indrepta si nici cine este. De abia se mai putea tine pe picioare, balanganindu-se caraghios, de parca s-ar fi certat cu umbra lui.

Nici sora sotului n-a ajutat-o pe femeia devenita victima casnica a unui alcoolic. I-a replicat taios ca isi suporta sotul infidel cu pretul de a pastra aparentele unei familii “armonioase”, realizate financiar. “Nu conteaza ce e in casa, cand iesi trebuie sa vada lumea ca esti mandra, ca arati bine, ca ai bani, nu trebuie sa banuiasca nimeni ce traiesti.”, a fost verdictul cumnatei.

Lucrurile se inrautateau de la zi la zi. Barbatul era mereu dat afara, nu putea pastra un loc de munca. Fiindca mereu ii placuse sa munceasca, stiind ca era priceput, fiindca ii placea sa se stie util, asta il azvarlea si mai tare in prapastia viciului sau. Bautura, tigarile si traiul dezlanat ii duceau incet, dar sigur, la sapa de lemn. Incepeau sa acumuleze datorii pe care femeia nu le putea sustine de una singura, din serviciul sau modest si din pensiile umile ale socrilor. Nu avea niciun sprijin, nu avea cu cine sa se inteleaga, sotul era prea prins in propria nefericire, devenise orb la nefericirea familiei sale, toata situatia il apasa enorm, iar el se reintorcea invins la “salvarea” sa, sticla de alcool. Avea nevoie de cantitati din ce in ce mai mari ca sa isi reduca la tacere constiinta.

Atunci, din fericire, fata a terminat liceul si mama a sustinut-o sa dea la facultate la Bucuresti. Cu lacrimi in ochi, mama a incurajat-o sa paraseasca orasul, caminul, sa-si croiasca singura drum in viata, si mai departe, decat era in camera ei, de marasmul in care ajunsese familia. Mama s-a sacrificat din toate punctele de vedere. Copila ii era draga ca lumina ochilor si era motivatia sa cea mai puternica de a rezista acelui calvar existential.

Comunicarea cu fiica sa, dragalasenia ei ii dadeau mamei putere sa faca orice sacrifiu uman cu putinta, pentru bucuria copilei. Stia ca fata avea nevoie s-o stie capabila de a-si purta poverile. Si-a indepartat cu blandete copilul, ca acesta sa zboare spre destinul sau. A ramas cu o casa goala, cu sufletul impietrit de durere, cu un dor imens de apropierea binefacatoare a copilei, cu o bruta care o pandea la colt, cu socrii atarnandu-i in spate ca o piatra de moara, cu responsabilitatea intregii case. Numai ea stie cat o fi plans…

Muncea de dimineata pana seara si salariul ei nu ajungea nici pe o masea pentru administrarea casei si pentru a potoli gurile sotului ramas fara serviciu si ale socrilor, care erau gata chiar sa o acuze de toate nimicurile, de faptul ca mancarea era prea rece sau nepregatita la timp. Venea seara si se ocupa de absolut tot, mai ceva ca o sclava. Doar ea, singura, facea curat pentru toti, gatea, le dadea sa manance, platea darile, isi ingrijea sotul pe cat putea, apoi devenea victima furiei lui.

El ajunsese sa o bata rau, ajunsese de o inconstienta vecina cu nebunia. A traversat multe probleme de sanatate, fiind la un pas sa moara din cauza adictiei sale. Datoriile familiei ajunsesera o gaura neagra, fiindca salariul femeii era singura sursa de venit inclusiv pentru fata aflata la facultate. Niciodata mama nu i s-a plans fetei pentru necazurile sale, niciodata nu a facut-o partasa mizeriei traiului sau. Mereu avea un zambet pentru copila sa, mereu se afisa puternica si stapana pe situatie in fata ei, mereu o ferea de detaliile dezastrului catre care se indrepta familia, mereu o incuraja si o indemna sa invete, in timp ce viata ei devenise un calvar tolstoian.

Nimeni n-a stiut in detaliu toate acestea. Femeia rareori se plangea, de regula isi inghitea oful si incerca sa gaseasca motive sa rada. Mereu a avut un ras molipsitor, plin de viata. Acum ajunsese nici sa nu mai aiba dinti in gura, era bolnava, slabise ingrozitor, de parca s-ar fi uscat pe picioare, avea ochii infundati in cap. Parea ca e inconjurata de o aura trista, de o negura apasatoare, si totusi ea incerca sa spuna glume si sa-i faca si pe altii sa rada, incerca sa faca haz de necaz. In tot acest timp nu a incetat nicio clipa sa-si iubeasca sotul si sa aiba compasiune pentru el.

Fata a terminat facultatea fara sa banuiasca la ce dimensiune se ridicau datoriile mamei sale. Oricum, incepuse sa lucreze inca din timpul facultatii si fusese avansata la locul de munca, fiind foarte constiincioasa si muncitoare. Apoi s-a casatorit. Era o mireasa-copil, ca o trestie de slaba, ca o adiere, parea stravezie, avand pielea alba ca laptele. A reusit sa evite tentatiile vietii bucurestene, ale studentiei pline de promisiuni chioare pentru fetele frumoase si sarace. Dezamagita de iluzia unei relatii cu un baiat aveturier, frumos, bogat si neserios, a ales un baiat la fel ca ea, cu un istoric similar de suferinta.

Au facut o familie in care sa regaseasca impreuna linistea, iubirea si siguranta care le lipsisera mereu. Si-au iertat parintii. Tatal lui a refuzat sa vina la nunta, nefiind de acord cu conditia modesta a fetei si considerand-o nepotrivita pentru fiul sau. In realitate, tatal a refuzat-o pe ea fiindca ea i-l “fura” pe fiul sau, de care se folosea ca de un angajat la firma lui. Baiatul nu mai era dispus sa serveasca umil si supus interesele tatalui, fiind indragostit si dornic sa-si intemeieze propria familie careia sa i se dedice. A renuntat la orice i-a oferit tatal sau, a refuzat orice tentativa a acestuia de a-l cumpara.

Tatal a vrut sa-i controleze fiului viata, ca sa se foloseasca de el, sa-i ofere o garsoniera, o masina, totul ca sa nu se insoare, i-ar fi acceptat concubinajul, dar nu voia sa-l “piarda”, fiindca avea nevoie de el. Fiul a refuzat totul, i-a dat tatalui cheile masinii, a semnat ca renunta la masina care era pe numele lui, cadou de ziua lui, l-a asigurat pe parintele sau ca il iubeste si ca il asteapta la nunta. Acesta nu a venit. Orice incercare ulterioara de comunicare a esuat, tatal fiind pornit cu totul impotriva fetei care ii lua baiatul de langa sine.

Dupa nunta, mama fetei s-a simtit mai usurata ca niciodata sa o stie in siguranta. Atunci si-a indreptat atentia asupra vietii ei. Si tot atunci s-a intamplat dezastrul. Sotul a inceput sa aiba vedenii, sa bolboroseasca noaptea ca vede moartea, sa nu mai fie deloc constient de ceea ce facea. Intr-o astfel de noapte, avand impresia ca sotia lui era Moartea, s-a repezit asupra ei s-o loveasca. Femeia spunea ca a fost norocoasa sa scape cu viata, dar a realizat pericolul. Barbatul acela, inca puternic ca un urs, o putea oricand ucide fara ca macar sa-si dea seama. Femeia a inteles ca nu mai poate trai cu el, desi i se rupea sufletul de mila sa-l lase singur.

A plecat de nebuna in lume, sa-si caute de munca pe meleaguri straine, unde primea mai multi bani si unde el nu o putea urmari. Fiindca el, in turbarea lui de animal ranit, a vrut sa faca totul ca sa-si opreasca sotia. Era innebunit de furie, de gelozie, orbit de neputinta. A ramas prada propriilor demoni. Ea a plecat, sacrificandu-se in continuare. A muncit pe rupte, numai ea stie cum s-a adaptat, singurul sprijin i-a fost biserica. A invatat limba, a invatat sa citeasca intr-o limba noua si si-a alinat singuratatea prin carti.

Cand ne-am intalnit ultima oara m-a intrebat daca am citit “Mananca. Roaga-te. Iubeste.”, iar eu am rosit si i-am spus ca… am vazut filmul. Ea citise cartea in alta limba, limba pe care a invatat-o singura, fara niciun manual.

De acolo, din departare, femeia trimitea mereu pachete consistente familiei sale, sotului sau. El povestea cu lacrimi amare in ochi ca ironia sortii a facut ca aceste pachete sa trebuiasca sa le ridice de la o agentie care isi avea sediul… in fosta casa, vanduta demult, in care nevasta-sa crescuse, de unde o luase de domnisoara. Femeia si-a ajutat familia mereu, cu o capacitate de sacrificiu cum rar exista. Si mai important, fara sa ceara nimic in schimb si mai ales fara sa se planga, fara sa se victimizeze deloc, gata sa ii faca si pe altii sa rada, sa faca haz de necaz. Nobila femeie, binecuvantata de Dumnezeu in durerile ei!

Suntem toti oameni cu urateniile noastre sufletesti, cu mizeriile mintii noastre pacatoase, cu defectele noastre, dar cat de nobili putem fi si cat de mult ne poate innobila suferinta si sacrificiul de sine! Aceasta este adevarata lumina care invinge tot intunericul fiintei noastre.

Barbatul, ramas singur, a trebuit sa dea piept tuturor demonilor sai. Cu siguranta i-a fost foarte greu. Sa redevina constient, sa revina la viata, sa isi infrunte sinele, sa lupte cu boala care il macina, ajungand sa zaca singur, mai mult mort decat viu, pe un pat de spital, toate astea sunt menite unui om foarte puternic sa le depaseasca, sa nu fie rapus de ele. Pana cand boala l-a doborat, nu a tacut, s-a impotrivit din toate puterile, fie si macar prin telefon si-a varsat toata mizeria si toata cloaca sufletului sau chinuit la fiica sa, la sotia sa, la oricine il asculta. Nici el nu stia exact ce avea de acuzat, stia doar ca avea nevoie de verse injurii oribile, insuportabil de ascultat.

Se simtea parasit si abandonat, evident, dar in realitate nu era deloc asa. Sotia nu a incetat niciodata sa il ajute, fie si de la distanta. L-a si ascultat la telefon cat a putut, l-a incurajat sa isi ia viata in piept, l-a asigurat ca munceste acolo temporar, ca sa achite datoriile familiei, l-a asigurat ca ii va ramane alaturi si ca va reveni langa el de indata ce va simti ca el revine la normal, fiindca altfel ea risca sa ajunga un nume pe o piatra de mormant, iar el un puscarias.

N-a mai avut ce face. Povestea simplu, baritonal, cum plangea bezmetic pe strazi de dorul femeii sale, pe care a iubit-o mereu de parca era singura femeie de pe pamant. Povestea fara patima cum a dat ochii cu monstrul nebuniei, cum a dat ochii cu perspectiva mortii. Nimeni nu il mai putea ajuta. Isi ura parintii. Era singur. Complet singur. Ramasese numai el cu demonii sai.

Si atunci s-a intamplat miracolul. Fata a anuntat lumea ca e insarcinata. Asta in timp ce lucra multe ore peste program si facea a doua facultate, in timp ce si sotul ei lucra si urma o facultate. Singurul care nu a reactionat a fost tatal baiatului. Nici pana in ziua de astazi nu a fost macar curios sa-si vada nepoata. Restul familiei s-a mobilizat in jurul micii minuni, venita ca un dar plin de puritate, de nevinovatie, sa bucure si sa aline doruri, rani, destine sfasiate.

Fetita aceasta a fost un miracol, fiindca iubirea este un miracol in sine. Tot ce va povestesc este 100% adevarat. Mama ei nu a avut nici macar greturi in timpul sarcinii, s-a simtit mai bine ca oricand, a muncit pana la termen, mergand cu metroul la serviciu, a fost extrem de fericita si implinita ca femeie. Cred ca se poata scrie un tom despre toate senzatiile, atat de ingenuu povestite de mama, despre traiul sau intim cu micuta in perioada sarcinii. Fiind foarte slaba, burtica de abia i se vedea, iar viitoarea mamica povestea razand ca se mira cand cineva ii oferea locul in metrou, fiindca de abia atunci isi amintea ca motivul e acela ca este insarcinata.

A avea o astfel de sarcina inseamna a iubi, a dori copilul pentru sine si in sine, nu dintr-o nevoie de a umple un gol, nu dintr-o necesitate. Greturile sarcinii inseamna frica si refuzul inconstient al copilului, iar sarcina toxica este similara tendintei de avort, fiindca reflecta lupta corpului mamei cu intruziunea fatului pe care ea inconstient nu il accepta si nu e sigura ca il doreste cu adevarat, doar din pura iubire.

Micuta facea deliciul medicilor la ecograf. Dadea din manute, isi punea manuta sub cap, se intorcea cu spatele, statea picior peste picior si scotea limbuta adesea. Reactiona cand i se vorbea. Reactiona cand auzea vocea tatalui sau. Iar tatal sau, topit de fericire, isi saruta sotia si burtica ei in fiecare dimineata si le spunea: “Buna dimineata pisica si buna dimineata puricel”. La fel facea in fiecare seara. Isi ruga sotia sa il lase sa petreaca timp cu micuta, adica sa stea lipit de burtica in care locuia pufos micuta minune. Iar ea dadea viguros din picioruse cand ii auzea glasul. Taticul cel iubitor a facut cursuri parentale ca sa poata sta acasa, sa-si ajute sotia dupa nastere, fiindca se acorda 20 de zile de concediu parental in acest caz.

Oamenii astia frumosi la suflet, care au depasit pacatele parintilor lor prin acceptare blanda, prin iubire si iertare, nu au nimic pe lume, aparent. Au o masina second-hand, pentru care platesc rate la banca, si stau cu chirie intr-o garsoniera. Cu toate acestea, sunt mai bogati decat cei plini de averi, fiindca bogatia o au in suflet. Sunt bogati fiindca se au unul pe altul si fiindca au un ingeras de fetita.

Si s-a nascut minunea mica… ca printr-o minune, de care s-au… minunat chiar si medicii cu experienta. Mamica a nascut la termen, durerile incepand intr-o dimineata de duminica, cand nasa fetitei se ruga pentru ele la biserica. “Dureri simple, suportabile, nimic deosebit”, ne-a povestit mamica. S-au dus la spital mai mult preventiv, ea fiind sigura ca sunt prea mici durerile ca sa fie ale facerii. El o astepta pe hol, cand asistenta a iesit si l-a anuntat ca dilatatia e mare si urmeaza sa fie tatic.

Era prea tarziu pentru anestezie, iar viitoarea mamica a refuzat-o oricum, durerile parandu-i-se normale, acceptabile. N-a zis nici macar “au” sau “vai” in timpul nasterii, ea zambeste si spune ca nu prea a avut de ce… Medicul ginecolog a sosit si i-a spus razand: “Vreau sa impingi si a treia oara sa nasti, ia sa te vad daca poti.” Si a putut. Exact asta a si facut si a nascut la Spitalul Elias un copil care a primit nota 10 de la cei mai exigenti medici. E o raritate sa primeasca un copil 10, nota scade daca mama a facut cea mai mica anestezie. Asistentele au intrebat-o la a cata nastere este, daca a nascut atat de usor, iar ea raspundea zambind ca e la prima, de fapt trebuia sa fie vizibil, fiindca asa cum a fost o mireasa-copil, asa a devenit si o mama-copil. Nu atat din cauza varstei, cat a ingenuitatii.

Da, iubirea face minuni, naste minuni, salveaza vieti, vindeca totul.

Cand barbatul cel alcoolic a auzit ca a devenit bunic, ceva s-a schimbat in el. Deja incepuse sa faca pasi hotarati in directia cea buna, manat de dorul de sotie, manat de iubirea pentru ea. Nu iubirea altora ne vindeca, ci iubirea NOASTRA pentru altii.

I-am intalnit pe cei doi. Ea venise intr-o scurta pauza de la munca din strainatate, sa-si vada nepoata. Erau impreuna. Foarte schimbati. Fiecare parea un soldat lung incercat de ranile unui razboi crunt, ranile astea parca se vedeau in ei. Dar chipul lor iradia bland. Erau demni, regasisera respectul de sine si pentru celalalt. Ea isi repara dantura. El are privirea lucida. Ea isi ajutase fata sa ia tot ce ii trebuie micutei. El avea poza micii minuni pe telefon si o privea cu evlavie, de parca se uita la o icoana. Ochii i se umezeau cand o privea. Nu mai era patetic, se exprima extrem de simplu. Tragea cateodata dintr-o tigara electronica.

Omul acesta, muntele acesta de om s-a lasat de bautura si de tigari. Sotia lui povestea cu apreciere ca fusesera la o petrecere si el bause doar doua pahare de vin, ramanand cel mai treaz dintre barbati la spartul chefului. Dar finalul povestii e cel mai tare. Pe mine m-a dat pe spate…

In primul rand, iata doua atitudini complet diferite: bunicul din partea tatalui micii minuni nu a venit la nunta si nu va veni nici macar la botez, pierzand atatea clipe unice din viata fiului sau, de ciuda ca acesta l-a “parasit” pentru a face familie cu sotia sa, in timp ce femeia-victima a sotului alcoolic spune despre el, laolalta cu fiica sa: “Noi am stiut mereu ca el e de fapt un om bun ca painea lui Dumnezeu.”

Barbatul fost alcoolic si sotia lui nu sunt oameni cu studii superioare. Dar iata ce oameni superiori sunt ei! Sotia lui nu numai ca a invatat sa citeasca intr-o limba straina, dar dorul de fiica-sa si costurile ridicate ale convorbirilor telefonice au determinat-o sa isi cumpere un netbook si sa invete sa foloseasca messengerul, cu webcam si microfon. Asa si-a vazut nepoata prima oara…

Barbatul din povestea noastra a reusit sa se angajeze la un liceu. Habar n-avea el ce e ala computer. Tot ce stia era ca ii este dor de nevasta-sa. Iar ea nu l-a respins absolut niciodata, i-a spus mereu ca il iubeste si ca nu da cu piciorul celor 25 de ani de casnicie si trai impreuna. L-a asigurat ca ii este oricand alaturi, daca “te faci om serios”.

Impresionati de dorul lui de sotie, colegii de munca au adunat componente de la computerele devenite inutilizabile, bune de aruncat, ale liceului, si i-au incropit o unitate centrala. Nu-mi dau seama cum a reusit, pe bune nu reusesc sa inteleg cum a putut omul asta, cu degetele lui mari si butucanoase, sa invete sa foloseasca un computer. Cert este ca a reusit si a inceput sa comunice cu nevasta-sa prin messenger! Fiica-sa se distra vazand la status-ul lui taica-sau ca isi umple timpul jucandu-se diverse jocuri la computer!

Iata ce forta poate sa aiba iubirea! Iata ce forta poate sa aiba dorul curat de persoana iubita! Iata ce minune poate sa creeze iubirea noastra pentru altul, singura capabila sa ne salveze!!!

Am scris si publicat aceasta istorie fiindca le poate ajuta si altora. Sunt mandra ca fac parte dintr-o astfel de familie, fiindca acesti oameni  imi sunt rude foarte apropiate. Ii iubesc din tot sufletul si le multumesc ca ma accepta si pe mine asa cum sunt, cu defectele mele, cu caderile mele, cu pacatele mele, cu uratenia mea, cu demonii mei.

Iubirea inalta si innobileaza orice suflet, redandu-i demnitatea. Familia este cuibul in care acceptarea celuilalt vindeca orice rani. Dar, repet, nu ne salveaza de noi insine decat iubirea noastra curata si gata de sacrificiu pentru altul. In rest, exista romane de fictiune, exista tratate de psihologie, exista calai si victime, exista durere, multa durere, infinita durere…

Inchei cu o melodie draga femeii care s-a sacrificat pentru familia ei, o melodie din tineretea ei, din iubirea ei cu acest barbat care a revenit din moarte, din bratele nebuniei, din infern, printre noi, langa ea, de dragul ei.

P.S. Voi reveni cu o postare special dedicata adictiei de alcool.