Se zice ca demonul alcoolului e cel mai rau dintre toti, fiindca narcotizeaza in asa hal creierul, facandu-l prizonierul propriei neputinte, incat anihileaza liberul arbitru si omul devine sclavul viciului fara sa se mai poata impotrivi si isi vede cu groaza viata ruinandu-i-se in fata ochilor. Demonul alcoolului aduce cu el toata cohorta de alti demoni-adictii, care impresoara fiinta umana, inlantuind-o si supunandu-i grotesc vointa pana la disperare, pana cand omul capoteaza simtindu-se atat de netrebnic, incat nu mai indrazneste sa ridice privirea spre Dumnezeu sa-l salveze, fiindca el insusi se simte mult prea nedemn si murdar ca sa mai merite iertarea si salvarea. E calea sigura de a intra pe mana diavolului, de a-i face jocul, de a deveni victima si prizonierul intunericului din ce in ce mai adanc din sine.
Niciodata, dar niciodata un alcoolic nu va putea rani o alta persoana mai mult decat se raneste pe sine. Nimeni, oricat de apropiat, nu poate banui ce durere se ascunde in sufletul sau si ce tortura pe viu traieste acel om in infernul din sine, in acel cerc vicios cumplit al sentimentelor de vinovatie. Nimeni niciodata nu-l va judeca atat de aspru, de nemilos pe cat se judeca el insusi, fiind convins ca e un nemernic nedemn de iubire. Prea putini ar banui ca toate acestea zac in sufletul chinuit al unui alcoolic, care in acelasi timp devine o bruta in familie, parjolind totul in jurul sau. E foarte simplu, totusi, de explicat mecanismul psihologic care il determina sa se poarta astfel: inconstient, alcoolicul vrea sa indeparteze familia de langa sine. Sufletul stie ca acolo, in iubire, ii este salvarea. Apoi intervine cercul vicios: omul nu se poate abtine sa bea, dupa ce bea nu mai judeca si nu mai are mintea limpede, dezinhibat, isi exteriorizeaza iadul din sine proiectandu-l pe cei dragi, fiindca nu-l poate suporta singur.
Pedepseste, loveste, jigneste, lasa rani oribile in urma, psihice, emotionale, fizice, toate acestea ca sa arate pe viu infernul pe care este nevoit sa-l suporte din cauza propriei neputinte, infernul mostenit genetic de care nu se poate rupe. E ca o otrava in sange sau ca o bomba cu explozie intarziata. Parintii i-au turnat acea otrava cumva, creandu-i anumite rani in copilarie, omul s-a apucat de baut din pur mimetism, apoi bomba mostenirii parintesti explodeaza la maturitate: omul devine victima ranilor mostenite de la parinti, constatand uimit ca nu “stie” de ce nu are masura cand bea, de ce revine la viciul sau, desi majoritatea alcoolicilor sunt oameni extrem de puternici, capabili sa indure niste portii incredibil de mari de suferinta, in fata carora aproape oricine altcineva s-ar da batut. Copiii lor mostenesc aceste trasaturi odata cu intreg veninul si trebuie sa lupte cu demonul “daruit” de parinte, mai devreme sau mai tarziu, sub diverse forme hade pe care demonul le ia in sufletul lor.
De ce devine alcoolicul extrem de agresiv activ sau pasiv tocmai cu cei mai apropiati, cu familia lui, cu cei dragi? Fiindca fata de ei se simte cel mai vinovat. Este atat de groaznic si coplesitor acest sentiment de vinovatie, care il omoara incetul cu incetul in interior pe alcoolic, ucigandu-i esenta buna, incat nu il poate suporta si atunci seamana suferinta, loveste orbeste, incarcandu-se astfel cu o si mai mare portie de vina. De aceea, cand se trezeste, il coplesesc rusinea si vinovatia, nu poate suporta constient aceste sentimente care ii parjolesc sufletul pe viu, asa ca bea din nou ca sa potoleasca degetul acuzator al constiintei. Alcoolicul nu se poate privi in oglinda, se simte atat de mizerabil si nedemn incat crede ca nu merita sa faca umbra pamantului. Unii se sinucid in aburii betiei. Altii ajung sa moara din cauza viciului, adesea singuri, prada propriilor demoni. Altii isi terorizeaza familiile, distrugand totul in jur.
Indiferent cum, intotdeauna sfarsesc prost. Calea de a-si infrunta demonul este exact cea pe care o refuza cu obstinatie: sa se priveasca sincer in oglinda, sa fie sincer cu sine, sa aiba compasiune pentru neputinta sa, sa si-o accepte ca sa si-o poata vindeca. Lucru extrem de greu, mai ales cand acuzele indreptatite ale familiei il arunca inapoi in vertijul vinei. Profund in interiorul sau, alcoolicul nu se suporta pe sine. Ca sa se poata totusi suporta in viata de zi cu zi, ca sa continue sa traiasca, isi creeaza inconstient un cocon, cel mai adesea nascut din orgoliu. Nu ati vazut ce mari si tari se declama alcoolicii, ce trufie au, cat ego, mai ales cand incep sa bea? Cand au la indemana drogul preferat se simt usurati si in siguranta si atunci isi traiesc, isi recupereaza nevoia de demnitate, “umflandu-se” in pene. Sunt momentele cand se cred capabili de orice fapta mareata, traiesc iluzia ca pot face totul, ca sunt atotputernici, ca pot darama muntii cu forta lor, ca exista mereu loc de noi reinceputuri, ca au o noua sansa pe care sigur nu o vor rata.
Cu drogul la indemana isi retraiesc toate etapele neputintei: plang ca niste copii, isi rememoreaza pe viu toate ranile, poate chiar le povestesc tovarasilor de pahar nefericirile din copilarie, bat cu pumnul in masa, plini de furie si frustrare la adresa altora, poate a tovarasilor de viata, care i-au ranit in diverse moduri, unele reale, altele fictive, se pierd in caruselul suferinta-furie. Adevarul este ca nu vor sa-si recunoasca ranile, neputinta, nu vor sa sa se confrunte sincer cu ei insisi. Marea lor problema, care le impiedica vindecarea, este faptul ca se mint cu obstinatie. Se mint ca detin controlul, isi mint familiile ca vor inceta sa bea. Incearca sa carpeasca in ochii lor ideea ca sunt oameni buni.
Adevarul este ca alcoolicii chiar sunt oameni buni si extrem de puternici, foarte capabili. Insa nu atunci cand beau. Nu atunci cand cad in greseala. Nu atunci cand seamana suferinta in jur. Pacatul lor trebuie detestat, nu ei, oamenii care il comit. Ei sunt atat de speriati, nesiguri si ingroziti in sinea lor, incat daca cineva ar putea vedea o clipa infernul in care sunt nevoiti sa traiasca, ar avea compasiune.
Comportamentul lor este paradoxal. Ranesc cel mai mult ceea ce iubesc cel mai mult. Fiindca tot acest comportament profund gresit porneste de la faptul ca se ranesc in primul rand pe ei insisi. De aceea chiar si victimele lor trebuie sa aiba compasiune, dar sa se fereasca pe cat pot de efectele distructive ale adictiei, ale demonului lor. Un alcoolic trebuie iubit enorm, dar nu in contact direct. In contact direct, el va ataca precum un animal salbatic, dornic de sange cald, asa de rau va sfasia sufletele iubite. Nu trebuie acuzat, nu o face constient. Se crede “indreptatit” s-o faca, fiindca “tu nu stii ce e in sufletul meu”, fiindca trebuie sa exteriorizeze veninul care il omoara, se crede “indreptatit” de prea marea sa suferinta.
Mi-amintesc de pilda doctorului Viktor Frankl, proaspat iesit din lagarul de concentrare nazist. Citez din cartea “Omul in cautarea scopului vietii”:
“Un prieten de-al meu se plimba cu mine pe un câmp, înspre lagăr, când deodată am ajuns la un lan verde. Automat, eu l-am evitat, dar el m-a apucat de brat şi m-a târât prin lan. Am îngăimat ceva, să nu călcăm în picioare lanul verde. El s-a enervat, mi-a aruncat o privire furioasă si a strigat la mine: <Nu mai spune! Nu ne-au ajuns toate câte le-am pătimit? Soţia şi copiii mi-au fost gazaţi – ca să nu mai amintesc de toate celelalte lucruri prin care am trecut -, si tu îmi interzici să calc în picioare câteva fire de ovăz!> Astfel de oameni puteau doar cu greu să fie conduşi înapoi la adevărul unanim acceptat că nimeni nu are dreptul să facă ceva rău, nici chiar dacă lui i s-a făcut vreun rău. Trebuia să ne străduim a-i conduce înapoi la acest adevăr, altfel consecinţele ar fi fost mult mai rele decât paguba câtorva mii de spice de ovăz călcate în picioare. Incă îl am în faţa ochilor pe deţinutul care, suflecându-şi mânecile cămăşii, şi-a vârât mâna dreaptă sub nasul meu urlând: <Să-mi tai mâna dacă n-am s-o mânjesc cu sânge în ziua când voi ajunge acasă!> Vreau să subliniez faptul că omul care a rostit aceste cuvinte nu era un individ rău. Mi-a fost unul dintre cei mai buni camarazi, atât în lagăr, cât şi după aceea.”
Acesta este adevarul. Oamenii raniti, ranesc. Cercul vicios se vindeca prin acceptare (de sine) si prin iubire. A intelege ca esti ranit si a continua sa iubesti fara sa ranesti e eliberarea. E esenta iertarii celor care ti-au facut rau. Un om care nu se iarta pe sine, prizonier al neputintei si al vinei, ii va rani cumplit pe altii. Iubirea celorlalti ajuta, dar nu vindeca. Numai iubirea acelui om pentru sine si pentru ceilalti il salveaza. Daca el nu va avea destula capacitate de sacrificiu sa ii iubeasca pe altii intr-atat incat sa sacrifice propriile nevoi, nu are scapare din cercul vicios al mintii sale.
Daca crede ca isi rezolva problemele fugind de ele, va cobori din ce in ce mai mult in infernul din sine si ii va indeparta pe toti cei care il iubesc si vor sa il ajute. E ca un caine ranit care se repede in spume sa te muste, aparandu-si rana, atunci cand vrei sa-l mangai si sa-l ajuti. Daca nu vrei sa fii muscat, asteapta cu blandete, toleranta si multa iubire ca el sa fie pregatit sa-si infrunte frica, lasandu-te sa te apropii de el, sa-i oblojesti rana.
Omul ranit, alcoolicul, nu trebuie sa astepte solutii din exterior, trebuie sa fie constient de faptul ca inconstient le tot alunga. Trebuie sa faca un singur lucru: sa fie sincer cu sine, sa se priveasca obiectiv, sa fie gata de sacrifiu de sine. De abia atunci se poate apropia cineva sa-l ajute, altfel el va rani groaznic orice om care indrazneste sa ii oblojeasca rana.
Toate demersurile de mai sus nu sunt valabile numai in cazul adictiei de alcool, ci in cazul tuturor adictiilor, dependentelor. Copiii dependentilor pot dezvolta adictii complet diferite de parintii lor. Fugind de o trauma, o materializeaza altfel, dar in final la fel de dureros pentru ei si pentru ceilalti. Cel mai nociv comportament al celor dragi este sa-i incurajeze pe acesti oameni in viciul lor, hranindu-le iluzia ca sunt in regula, ca totul este bine si ca nu trebuie sa devina responsabili de faptele lor, alimentandu-le astfel fuga de sine, amanandu-le confruntarea sincera cu ei insisi si creandu-le un clopot fals de sticla in care sa se simta in siguranta. Mai devreme sau mai tarziu acest clopot se va sparge si atunci omul se va simti mai vulnerabil ca oricand, mai predispus ca oricand sa se prabuseasca in intunericul din sine.
Esecurile ii vor arata mereu omului dependent unde se situeaza pe scala normalitatii. Numai confruntarea sincera cu sine si ajutorul specializat, al unui psihoterapeut competent, il va ajuta realmente. Scopul, insa, merita: omul dependent invata sa traiasca cu sine, sa se accepte asa cum este, invata sa-si tolereze greselile sale si ale celorlalti, invata sa nu mai semene suferinta cand se simte lezat, invata sa iubeasca realmente, pe scurt invata sa dea si sa primeasca bucurie.
La capatul drumului il asteapta impacarea si bucuria, jos, in strafunduri il pandesc demonii vinovatiei ca sa-l inhate. Primul pas spre vindecare este asumarea responsabilitatii. Dependentii sunt oameni foarte puternici fiindca aceasta putere le trebuie ca sa se priveasca sincer in oglinda, rupand lanturile, nu le este data si nici necesara ca sa suporte calvarul vinovatiei in care se afunda.
Azi o sa va spun o poveste frumoasa, povestea unui om. Era mandru si ambitios sa arate lumii si familiei ca e bun, ca e puternic, ca e barbat, ca poate orice. Dar demonii mostenirii sale genetice il urmareau din umbra, fiind fiul unui barbat alcoolic.
A iubit o singura femeie toata viata lui, a iubit-o cu tot sufletul lui, fara ca macar sa se uite dupa vreo alta, a iubit-o ca si cum era singura femeie de pe pamant. Si-a iubit fetita ca pe ochii din cap. Ma impresiona mereu sa vad interactiunea dintre ei doi. El e un munte de om, inalt, cu mainile mari si butucanoase, muncite. Mereu m-am intrebat daca mai simte ceva cu mainile acelea tocite.
De cand fiica lui era foarte mica, era induiosator sa-l vezi cum se apropia cu sfiala de ea, nestiind cum sa o mangaie, ca nu cumva sa o raneasca, in delicatetea ei, cu mainile lui mari. Parca era un urs brun incercand sa mangaie un soricel, temator sa nu-l striveasca sub apasarea lui inconstienta. Fetita il privea cu ochi mari si tristi si avea tendinta sa se fereasca de “bruta” cea mare. Ea era atat de mica si delicata, atat de alba si fragila, incat te-ai fi mirat ca el sa o poata imbratisa fara s-o doara. In stangacia lui, se retragea docil, adesea cu o lacrima de duiosie in ochi.
Nu se stie cand patima l-a cuprins cu totul. De baut, bea dintotdeauna, doar asta vazuse si “invatase” de la tatal lui. Dar de la a bea cateva pahare de “placere” pana la deveni o prezenta apasatoare in familia lui si apoi pana la a deveni intr-adevar o bruta nu a fost decat un pas. Sub ochii ingroziti ai sotiei si ai fetei, a inceput sa devina un monstru.
Ani de zile s-a chinuit sa pastreze un loc de munca din cauza patimei sale. Mereu a fost un meserias stralucit, priceput la toate, care a iubit munca. Mereu a invatat cu usurinta o indeletnicire noua, ca sa se adapteze vremurilor. Dar ajunsese sa nu poata lucra, fiindca tremurul de dimineata al mainilor sale nu putea fi potolit decat cu inca o portie zdravana de alcool.
Apoi a inceput calvarul. A inceput sa se rasteasca la sotie, la copil. A inceput sa ofere intregii familii si cunoscutilor imaginea deformata, oribila, a unui munte de om devenit caricatura de prost gust. Parea un robot gigantic si defect. Era un om extrem de sensibil, de o mare duiosie, pe care cea mai mica gingasie il impresiona pana la lacrimi. Acelasi om se transforma intr-o bruta, dupa ce lacrima. Incepuse sa aiba o privire fixa, bolnava, obsesiva. Era o amestecatura de sensibilitate ranita, de furie paroxistica si un urlet de neputinta cumplit in privirea lui.
A inceput sa-si loveasca sotia. Femeia si-a ferit copilul cat a putut din fata furiei sotului. Fetita a fost tinuta cat mai departe de toate aceste manifestari furibunde, desi stia ce se intampla, simtea, auzea. Stia intuitiv cand tatal se intorcea acasa tulburat si fugea din calea lui. Sotia ramanea sa-i tina piept, incercand pe cat posibil, sacrificandu-se pe sine, sa nu razbata prea mult din aberatia traiului lor pana la copilul speriat, care se inchidea in camera lui si in sine.
Cand mama revenea la copil, incerca sa-l linisteasca, sa-l mangaie, sa-l ia la piept lasandu-l sa planga, incercand sa-i dea pe cat putea sentimentul de siguranta, dar ferindu-l pe cat posibil de tatal agresiv si incontrolabil. Stergandu-si lacrimile inainte sa vina la copilul sau, ascunzandu-si vanataile, fara sa se victimizeze deloc, mama a reusit un lucru extraordinar: prin sacrificiul sau si-a eliberat copilul, nu l-a facut partas acelui trai nesanatos. L-a facut sa inteleaga ca nu el este problema si nici rezolvarea.
Cu enorma iubire, mama si-a inghitit frustrarile si i-a spus copilului ca tatal sau “este bun ca painea lui Dumnezeu”, asa ii spunea, “dar are o problema”, iar ea, fetita, trebuie sa il iubeasca in continuare, dar sa se fereasca din calea lui. “Trebuie sa ne fie mila de el” a invatat-o mama pe fetita. Copilul a inteles. A plans, s-a ferit de tata atunci cand el venea beat, l-a acceptat in preajma cand era treaz.
Retin perfect grimasa de sila pe care o afisa fetita cand tatal sau se apropia de ea. Chiar daca era treaz, el cazuse oricum intr-o neagra mizerie psihica si fizica. Corpul sau capatase un miros neplacut, orice ar fi facut. Duhnea ca un hoit, chiar daca se spala. Era mirosul omului cazut, era miasma demonilor care ii mancau sufletul precum corbii un les.
Cu stangacie, tatal stia ca are acces la fetita numai atunci cand e treaz si atunci se apropia de ea cu jena, cu privirea plecata, se apropia docil ca de o icoana. Ea isi retinea cu greu sila, de indata ce vedea ca tinde sa se apropie de ea avea un gest reflex de aparare, de inchidere in sine, si privea in laturi. Era dureroasa apropierea dintre ei doi, parea ca trece un secol pana cand mana lui batatorita de munca, cu degetele mari si butucanoase, atingea alabastrul obrazului copilei. Atunci parea ca un mamut incearca sa mangaie un fluture.
Copila ajunsese la varsta adolescentei. Mama se salva de calvarul casnic confesandu-si durerile nu fetitei, ca sa n-o incarce cu ele, ci prietenelor. Citea, deretica, muncea pana la epuizare, era mereu acolo, prezenta, cand fata avea nevoie de ea. A comunicat extrem de eficient cu fetita, a facut-o sa inteleaga ca acel cosmar nu o priveste, nu are nicio vina pentru el, a incurajat-o sa isi iubeasca tatal in continuare, sa il ierte, sa aiba curaj in viata sa faca orice isi doreste. In acelasi timp, sotul devenea din ce in ce mai agresiv, iar situtia familiei se degrada din ce in ce mai mult.
Traiau cu parintii barbatului alcoolic intr-o casa mare, in corpuri separate. Nu numai ca biata femeie nu a gasit sprijin la socrii sai, ba chiar a intampinat opozitie. Soacra sa stia prea bine cum este sa traiesti cu un sot alcoolic, asa ca ii spunea taios: “Taci in inghite, asta este, sa-i ia dracu’.” Socrul ii facea concurenta fiului in continuare, cadeau lati de beti pe capete, beau impreuna, se certau, urlau, daramau casa.
Ajuns la batranete, tatal barbatului nu mai avea aceeasi forta. Manifestarile alcoolismului sau erau mult estompate, ridicole. De pilda, in ziua in care fata s-a maritat, in forfota si zarva evenimentului, la un moment dat lumea a realizat ca bunicul fetei era de negasit. Tot cursul firesc al nuntii s-a oprit o clipa si lumea a inceput sa-l caute peste tot. Fiindca nu a putut fi gasit nicaieri unde ar fi fost logic sa fie, chit ca l-au cautat si prin carciumile din apropiere, oamenii si-au vazut de treaba mai departe, fiindca trebuia traita bucuria evenimentului. In drum spre biserica, din masini, oamenii l-au zarit. Ratacea pe un bulevard, nu stia ce cauta acolo, nici unde se indrepta si nici cine este. De abia se mai putea tine pe picioare, balanganindu-se caraghios, de parca s-ar fi certat cu umbra lui.
Nici sora sotului n-a ajutat-o pe femeia devenita victima casnica a unui alcoolic. I-a replicat taios ca isi suporta sotul infidel cu pretul de a pastra aparentele unei familii “armonioase”, realizate financiar. “Nu conteaza ce e in casa, cand iesi trebuie sa vada lumea ca esti mandra, ca arati bine, ca ai bani, nu trebuie sa banuiasca nimeni ce traiesti.”, a fost verdictul cumnatei.
Lucrurile se inrautateau de la zi la zi. Barbatul era mereu dat afara, nu putea pastra un loc de munca. Fiindca mereu ii placuse sa munceasca, stiind ca era priceput, fiindca ii placea sa se stie util, asta il azvarlea si mai tare in prapastia viciului sau. Bautura, tigarile si traiul dezlanat ii duceau incet, dar sigur, la sapa de lemn. Incepeau sa acumuleze datorii pe care femeia nu le putea sustine de una singura, din serviciul sau modest si din pensiile umile ale socrilor. Nu avea niciun sprijin, nu avea cu cine sa se inteleaga, sotul era prea prins in propria nefericire, devenise orb la nefericirea familiei sale, toata situatia il apasa enorm, iar el se reintorcea invins la “salvarea” sa, sticla de alcool. Avea nevoie de cantitati din ce in ce mai mari ca sa isi reduca la tacere constiinta.
Atunci, din fericire, fata a terminat liceul si mama a sustinut-o sa dea la facultate la Bucuresti. Cu lacrimi in ochi, mama a incurajat-o sa paraseasca orasul, caminul, sa-si croiasca singura drum in viata, si mai departe, decat era in camera ei, de marasmul in care ajunsese familia. Mama s-a sacrificat din toate punctele de vedere. Copila ii era draga ca lumina ochilor si era motivatia sa cea mai puternica de a rezista acelui calvar existential.
Comunicarea cu fiica sa, dragalasenia ei ii dadeau mamei putere sa faca orice sacrifiu uman cu putinta, pentru bucuria copilei. Stia ca fata avea nevoie s-o stie capabila de a-si purta poverile. Si-a indepartat cu blandete copilul, ca acesta sa zboare spre destinul sau. A ramas cu o casa goala, cu sufletul impietrit de durere, cu un dor imens de apropierea binefacatoare a copilei, cu o bruta care o pandea la colt, cu socrii atarnandu-i in spate ca o piatra de moara, cu responsabilitatea intregii case. Numai ea stie cat o fi plans…
Muncea de dimineata pana seara si salariul ei nu ajungea nici pe o masea pentru administrarea casei si pentru a potoli gurile sotului ramas fara serviciu si ale socrilor, care erau gata chiar sa o acuze de toate nimicurile, de faptul ca mancarea era prea rece sau nepregatita la timp. Venea seara si se ocupa de absolut tot, mai ceva ca o sclava. Doar ea, singura, facea curat pentru toti, gatea, le dadea sa manance, platea darile, isi ingrijea sotul pe cat putea, apoi devenea victima furiei lui.
El ajunsese sa o bata rau, ajunsese de o inconstienta vecina cu nebunia. A traversat multe probleme de sanatate, fiind la un pas sa moara din cauza adictiei sale. Datoriile familiei ajunsesera o gaura neagra, fiindca salariul femeii era singura sursa de venit inclusiv pentru fata aflata la facultate. Niciodata mama nu i s-a plans fetei pentru necazurile sale, niciodata nu a facut-o partasa mizeriei traiului sau. Mereu avea un zambet pentru copila sa, mereu se afisa puternica si stapana pe situatie in fata ei, mereu o ferea de detaliile dezastrului catre care se indrepta familia, mereu o incuraja si o indemna sa invete, in timp ce viata ei devenise un calvar tolstoian.
Nimeni n-a stiut in detaliu toate acestea. Femeia rareori se plangea, de regula isi inghitea oful si incerca sa gaseasca motive sa rada. Mereu a avut un ras molipsitor, plin de viata. Acum ajunsese nici sa nu mai aiba dinti in gura, era bolnava, slabise ingrozitor, de parca s-ar fi uscat pe picioare, avea ochii infundati in cap. Parea ca e inconjurata de o aura trista, de o negura apasatoare, si totusi ea incerca sa spuna glume si sa-i faca si pe altii sa rada, incerca sa faca haz de necaz. In tot acest timp nu a incetat nicio clipa sa-si iubeasca sotul si sa aiba compasiune pentru el.
Fata a terminat facultatea fara sa banuiasca la ce dimensiune se ridicau datoriile mamei sale. Oricum, incepuse sa lucreze inca din timpul facultatii si fusese avansata la locul de munca, fiind foarte constiincioasa si muncitoare. Apoi s-a casatorit. Era o mireasa-copil, ca o trestie de slaba, ca o adiere, parea stravezie, avand pielea alba ca laptele. A reusit sa evite tentatiile vietii bucurestene, ale studentiei pline de promisiuni chioare pentru fetele frumoase si sarace. Dezamagita de iluzia unei relatii cu un baiat aveturier, frumos, bogat si neserios, a ales un baiat la fel ca ea, cu un istoric similar de suferinta.
Au facut o familie in care sa regaseasca impreuna linistea, iubirea si siguranta care le lipsisera mereu. Si-au iertat parintii. Tatal lui a refuzat sa vina la nunta, nefiind de acord cu conditia modesta a fetei si considerand-o nepotrivita pentru fiul sau. In realitate, tatal a refuzat-o pe ea fiindca ea i-l “fura” pe fiul sau, de care se folosea ca de un angajat la firma lui. Baiatul nu mai era dispus sa serveasca umil si supus interesele tatalui, fiind indragostit si dornic sa-si intemeieze propria familie careia sa i se dedice. A renuntat la orice i-a oferit tatal sau, a refuzat orice tentativa a acestuia de a-l cumpara.
Tatal a vrut sa-i controleze fiului viata, ca sa se foloseasca de el, sa-i ofere o garsoniera, o masina, totul ca sa nu se insoare, i-ar fi acceptat concubinajul, dar nu voia sa-l “piarda”, fiindca avea nevoie de el. Fiul a refuzat totul, i-a dat tatalui cheile masinii, a semnat ca renunta la masina care era pe numele lui, cadou de ziua lui, l-a asigurat pe parintele sau ca il iubeste si ca il asteapta la nunta. Acesta nu a venit. Orice incercare ulterioara de comunicare a esuat, tatal fiind pornit cu totul impotriva fetei care ii lua baiatul de langa sine.
Dupa nunta, mama fetei s-a simtit mai usurata ca niciodata sa o stie in siguranta. Atunci si-a indreptat atentia asupra vietii ei. Si tot atunci s-a intamplat dezastrul. Sotul a inceput sa aiba vedenii, sa bolboroseasca noaptea ca vede moartea, sa nu mai fie deloc constient de ceea ce facea. Intr-o astfel de noapte, avand impresia ca sotia lui era Moartea, s-a repezit asupra ei s-o loveasca. Femeia spunea ca a fost norocoasa sa scape cu viata, dar a realizat pericolul. Barbatul acela, inca puternic ca un urs, o putea oricand ucide fara ca macar sa-si dea seama. Femeia a inteles ca nu mai poate trai cu el, desi i se rupea sufletul de mila sa-l lase singur.
A plecat de nebuna in lume, sa-si caute de munca pe meleaguri straine, unde primea mai multi bani si unde el nu o putea urmari. Fiindca el, in turbarea lui de animal ranit, a vrut sa faca totul ca sa-si opreasca sotia. Era innebunit de furie, de gelozie, orbit de neputinta. A ramas prada propriilor demoni. Ea a plecat, sacrificandu-se in continuare. A muncit pe rupte, numai ea stie cum s-a adaptat, singurul sprijin i-a fost biserica. A invatat limba, a invatat sa citeasca intr-o limba noua si si-a alinat singuratatea prin carti.
Cand ne-am intalnit ultima oara m-a intrebat daca am citit “Mananca. Roaga-te. Iubeste.”, iar eu am rosit si i-am spus ca… am vazut filmul. Ea citise cartea in alta limba, limba pe care a invatat-o singura, fara niciun manual.
De acolo, din departare, femeia trimitea mereu pachete consistente familiei sale, sotului sau. El povestea cu lacrimi amare in ochi ca ironia sortii a facut ca aceste pachete sa trebuiasca sa le ridice de la o agentie care isi avea sediul… in fosta casa, vanduta demult, in care nevasta-sa crescuse, de unde o luase de domnisoara. Femeia si-a ajutat familia mereu, cu o capacitate de sacrificiu cum rar exista. Si mai important, fara sa ceara nimic in schimb si mai ales fara sa se planga, fara sa se victimizeze deloc, gata sa ii faca si pe altii sa rada, sa faca haz de necaz. Nobila femeie, binecuvantata de Dumnezeu in durerile ei!
Suntem toti oameni cu urateniile noastre sufletesti, cu mizeriile mintii noastre pacatoase, cu defectele noastre, dar cat de nobili putem fi si cat de mult ne poate innobila suferinta si sacrificiul de sine! Aceasta este adevarata lumina care invinge tot intunericul fiintei noastre.
Barbatul, ramas singur, a trebuit sa dea piept tuturor demonilor sai. Cu siguranta i-a fost foarte greu. Sa redevina constient, sa revina la viata, sa isi infrunte sinele, sa lupte cu boala care il macina, ajungand sa zaca singur, mai mult mort decat viu, pe un pat de spital, toate astea sunt menite unui om foarte puternic sa le depaseasca, sa nu fie rapus de ele. Pana cand boala l-a doborat, nu a tacut, s-a impotrivit din toate puterile, fie si macar prin telefon si-a varsat toata mizeria si toata cloaca sufletului sau chinuit la fiica sa, la sotia sa, la oricine il asculta. Nici el nu stia exact ce avea de acuzat, stia doar ca avea nevoie de verse injurii oribile, insuportabil de ascultat.
Se simtea parasit si abandonat, evident, dar in realitate nu era deloc asa. Sotia nu a incetat niciodata sa il ajute, fie si de la distanta. L-a si ascultat la telefon cat a putut, l-a incurajat sa isi ia viata in piept, l-a asigurat ca munceste acolo temporar, ca sa achite datoriile familiei, l-a asigurat ca ii va ramane alaturi si ca va reveni langa el de indata ce va simti ca el revine la normal, fiindca altfel ea risca sa ajunga un nume pe o piatra de mormant, iar el un puscarias.
N-a mai avut ce face. Povestea simplu, baritonal, cum plangea bezmetic pe strazi de dorul femeii sale, pe care a iubit-o mereu de parca era singura femeie de pe pamant. Povestea fara patima cum a dat ochii cu monstrul nebuniei, cum a dat ochii cu perspectiva mortii. Nimeni nu il mai putea ajuta. Isi ura parintii. Era singur. Complet singur. Ramasese numai el cu demonii sai.
Si atunci s-a intamplat miracolul. Fata a anuntat lumea ca e insarcinata. Asta in timp ce lucra multe ore peste program si facea a doua facultate, in timp ce si sotul ei lucra si urma o facultate. Singurul care nu a reactionat a fost tatal baiatului. Nici pana in ziua de astazi nu a fost macar curios sa-si vada nepoata. Restul familiei s-a mobilizat in jurul micii minuni, venita ca un dar plin de puritate, de nevinovatie, sa bucure si sa aline doruri, rani, destine sfasiate.
Fetita aceasta a fost un miracol, fiindca iubirea este un miracol in sine. Tot ce va povestesc este 100% adevarat. Mama ei nu a avut nici macar greturi in timpul sarcinii, s-a simtit mai bine ca oricand, a muncit pana la termen, mergand cu metroul la serviciu, a fost extrem de fericita si implinita ca femeie. Cred ca se poata scrie un tom despre toate senzatiile, atat de ingenuu povestite de mama, despre traiul sau intim cu micuta in perioada sarcinii. Fiind foarte slaba, burtica de abia i se vedea, iar viitoarea mamica povestea razand ca se mira cand cineva ii oferea locul in metrou, fiindca de abia atunci isi amintea ca motivul e acela ca este insarcinata.
A avea o astfel de sarcina inseamna a iubi, a dori copilul pentru sine si in sine, nu dintr-o nevoie de a umple un gol, nu dintr-o necesitate. Greturile sarcinii inseamna frica si refuzul inconstient al copilului, iar sarcina toxica este similara tendintei de avort, fiindca reflecta lupta corpului mamei cu intruziunea fatului pe care ea inconstient nu il accepta si nu e sigura ca il doreste cu adevarat, doar din pura iubire.
Micuta facea deliciul medicilor la ecograf. Dadea din manute, isi punea manuta sub cap, se intorcea cu spatele, statea picior peste picior si scotea limbuta adesea. Reactiona cand i se vorbea. Reactiona cand auzea vocea tatalui sau. Iar tatal sau, topit de fericire, isi saruta sotia si burtica ei in fiecare dimineata si le spunea: “Buna dimineata pisica si buna dimineata puricel”. La fel facea in fiecare seara. Isi ruga sotia sa il lase sa petreaca timp cu micuta, adica sa stea lipit de burtica in care locuia pufos micuta minune. Iar ea dadea viguros din picioruse cand ii auzea glasul. Taticul cel iubitor a facut cursuri parentale ca sa poata sta acasa, sa-si ajute sotia dupa nastere, fiindca se acorda 20 de zile de concediu parental in acest caz.
Oamenii astia frumosi la suflet, care au depasit pacatele parintilor lor prin acceptare blanda, prin iubire si iertare, nu au nimic pe lume, aparent. Au o masina second-hand, pentru care platesc rate la banca, si stau cu chirie intr-o garsoniera. Cu toate acestea, sunt mai bogati decat cei plini de averi, fiindca bogatia o au in suflet. Sunt bogati fiindca se au unul pe altul si fiindca au un ingeras de fetita.
Si s-a nascut minunea mica… ca printr-o minune, de care s-au… minunat chiar si medicii cu experienta. Mamica a nascut la termen, durerile incepand intr-o dimineata de duminica, cand nasa fetitei se ruga pentru ele la biserica. “Dureri simple, suportabile, nimic deosebit”, ne-a povestit mamica. S-au dus la spital mai mult preventiv, ea fiind sigura ca sunt prea mici durerile ca sa fie ale facerii. El o astepta pe hol, cand asistenta a iesit si l-a anuntat ca dilatatia e mare si urmeaza sa fie tatic.
Era prea tarziu pentru anestezie, iar viitoarea mamica a refuzat-o oricum, durerile parandu-i-se normale, acceptabile. N-a zis nici macar “au” sau “vai” in timpul nasterii, ea zambeste si spune ca nu prea a avut de ce… Medicul ginecolog a sosit si i-a spus razand: “Vreau sa impingi si a treia oara sa nasti, ia sa te vad daca poti.” Si a putut. Exact asta a si facut si a nascut la Spitalul Elias un copil care a primit nota 10 de la cei mai exigenti medici. E o raritate sa primeasca un copil 10, nota scade daca mama a facut cea mai mica anestezie. Asistentele au intrebat-o la a cata nastere este, daca a nascut atat de usor, iar ea raspundea zambind ca e la prima, de fapt trebuia sa fie vizibil, fiindca asa cum a fost o mireasa-copil, asa a devenit si o mama-copil. Nu atat din cauza varstei, cat a ingenuitatii.
Da, iubirea face minuni, naste minuni, salveaza vieti, vindeca totul.
Cand barbatul cel alcoolic a auzit ca a devenit bunic, ceva s-a schimbat in el. Deja incepuse sa faca pasi hotarati in directia cea buna, manat de dorul de sotie, manat de iubirea pentru ea. Nu iubirea altora ne vindeca, ci iubirea NOASTRA pentru altii.
I-am intalnit pe cei doi. Ea venise intr-o scurta pauza de la munca din strainatate, sa-si vada nepoata. Erau impreuna. Foarte schimbati. Fiecare parea un soldat lung incercat de ranile unui razboi crunt, ranile astea parca se vedeau in ei. Dar chipul lor iradia bland. Erau demni, regasisera respectul de sine si pentru celalalt. Ea isi repara dantura. El are privirea lucida. Ea isi ajutase fata sa ia tot ce ii trebuie micutei. El avea poza micii minuni pe telefon si o privea cu evlavie, de parca se uita la o icoana. Ochii i se umezeau cand o privea. Nu mai era patetic, se exprima extrem de simplu. Tragea cateodata dintr-o tigara electronica.
Omul acesta, muntele acesta de om s-a lasat de bautura si de tigari. Sotia lui povestea cu apreciere ca fusesera la o petrecere si el bause doar doua pahare de vin, ramanand cel mai treaz dintre barbati la spartul chefului. Dar finalul povestii e cel mai tare. Pe mine m-a dat pe spate…
In primul rand, iata doua atitudini complet diferite: bunicul din partea tatalui micii minuni nu a venit la nunta si nu va veni nici macar la botez, pierzand atatea clipe unice din viata fiului sau, de ciuda ca acesta l-a “parasit” pentru a face familie cu sotia sa, in timp ce femeia-victima a sotului alcoolic spune despre el, laolalta cu fiica sa: “Noi am stiut mereu ca el e de fapt un om bun ca painea lui Dumnezeu.”
Barbatul fost alcoolic si sotia lui nu sunt oameni cu studii superioare. Dar iata ce oameni superiori sunt ei! Sotia lui nu numai ca a invatat sa citeasca intr-o limba straina, dar dorul de fiica-sa si costurile ridicate ale convorbirilor telefonice au determinat-o sa isi cumpere un netbook si sa invete sa foloseasca messengerul, cu webcam si microfon. Asa si-a vazut nepoata prima oara…
Barbatul din povestea noastra a reusit sa se angajeze la un liceu. Habar n-avea el ce e ala computer. Tot ce stia era ca ii este dor de nevasta-sa. Iar ea nu l-a respins absolut niciodata, i-a spus mereu ca il iubeste si ca nu da cu piciorul celor 25 de ani de casnicie si trai impreuna. L-a asigurat ca ii este oricand alaturi, daca “te faci om serios”.
Impresionati de dorul lui de sotie, colegii de munca au adunat componente de la computerele devenite inutilizabile, bune de aruncat, ale liceului, si i-au incropit o unitate centrala. Nu-mi dau seama cum a reusit, pe bune nu reusesc sa inteleg cum a putut omul asta, cu degetele lui mari si butucanoase, sa invete sa foloseasca un computer. Cert este ca a reusit si a inceput sa comunice cu nevasta-sa prin messenger! Fiica-sa se distra vazand la status-ul lui taica-sau ca isi umple timpul jucandu-se diverse jocuri la computer!
Iata ce forta poate sa aiba iubirea! Iata ce forta poate sa aiba dorul curat de persoana iubita! Iata ce minune poate sa creeze iubirea noastra pentru altul, singura capabila sa ne salveze!!!
Am scris si publicat aceasta istorie fiindca le poate ajuta si altora. Sunt mandra ca fac parte dintr-o astfel de familie, fiindca acesti oameni imi sunt rude foarte apropiate. Ii iubesc din tot sufletul si le multumesc ca ma accepta si pe mine asa cum sunt, cu defectele mele, cu caderile mele, cu pacatele mele, cu uratenia mea, cu demonii mei.
Iubirea inalta si innobileaza orice suflet, redandu-i demnitatea. Familia este cuibul in care acceptarea celuilalt vindeca orice rani. Dar, repet, nu ne salveaza de noi insine decat iubirea noastra curata si gata de sacrificiu pentru altul. In rest, exista romane de fictiune, exista tratate de psihologie, exista calai si victime, exista durere, multa durere, infinita durere…
Inchei cu o melodie draga femeii care s-a sacrificat pentru familia ei, o melodie din tineretea ei, din iubirea ei cu acest barbat care a revenit din moarte, din bratele nebuniei, din infern, printre noi, langa ea, de dragul ei.
P.S. Voi reveni cu o postare special dedicata adictiei de alcool.
Secvente din filmul cehesc de scurt metraj, “Most”, nominalizat la Oscar. Speechless, m-am pomenit cu obrajii uzi si calzi. Si mi-a facut bine.
Nu comentez eu despre film, eu sunt speechless, asa ca citez din mailul unei fete catre Maica Siluana. Nu stiu cine este, dar ii multumesc. Cred ca sinceritatea cu tine insuti/insati e primul pas spre bucuria adevarata, fiindca nu te poti bucura autentic decat acceptand cine esti.
“Și mă gândesc eu așa… cât de dureroasă și chiar grea e iubirea necondiționată. Când iubești necondiționat, tu nu aștepți de la cel de lângă tine niciun semn de iubire, niciun gând de recunoștință, nicio atitudine de mulțumire, nimic din astea, și tu nu pretinzi că ai vrea să primești un <beneficiu> din partea celui pe care îl ajuți. E durere iubirea necondiționată. Doamne, nu pot crede ce înseamnă, ce mare poate fi iubirea asta!
Eu nu știu să iubesc, eu iubesc condiționat, de frică, și doar ca să primesc înapoi iubire, să compensez lipsa. Dacă nu vă scriam, nu concretizam ideea, și nu puteam să pricep, să ajung mai adânc cu inima. Wow! Nu am cuvinte pentru iubirea asta necondiționată. Chiar e cum zice în seminar (n.a. „Seminarul iertarii”) <ORICE AI FACE, EU TE IUBESC!>. Așa m-au atins cuvintele astea, dar nu puteam să le înțeleg! E durere iubirea necondiționată. Și cel care iubește așa, tot ce își dorește și tot ce îl împlinește ca existență, ființă pe pământ (vorbim de om), este să îl știe pe cel pe care îl iubește bine, să îl știe fericit, bucuros, bine, atât doar își dorește, renunță la nevoile lui, la dorințele lui. Pfuuu! Cam grele!
Deh… scriu ca să mă aflu în treaba. Dar știți că eu scriu pentru mine, nu? Eu scriu ca să conștientizez, că văd așa cu gândul nu fac nimic. Mda… nu știu să iubesc! Am un mod bolnăvicios, foarte bolnăvicios și pătimaș. Eu am tendința să fac bine, mă bucură inițial binele celui de lângă mine, da’ aștept recunoștință, ce praf îs! Halal iubire! În seara asta mi-am dat seama ce aștept eu când fac un bine.
Dar mă simt așa goală și proastă că nu pot ajunge la profunzimea lucrului! Da, e foarte multă durere iubirea asta, că dacă nu ar fi necondiționată, bănuiesc că implicit devine egoistă și mă folosesc de cel de lângă mine și tot ceea ce fac e ca să mă simt eu bine, să îmi compensez lipsa, să mă simt iubit(ă)… Și durerea cred că vine atunci când faci acel sacrificiu… of, habar n-am! Chiar mă irită superficialitatea asta pentru că nu pot ajunge profund.
Ah, mi-a venit o idee: Dumnezeu și omul acela din filmuleț n-au mai gândit ceva de genul <Dar câți dintre ei vor fi recunoscători pentru că le-am salvat pielea? Câți dintre ei merită să le fi salvat viața, când al meu copil era un om minunat și care mă fericea și cu care trăiam în bucurie?>. E crunt când mă gândesc la durerea pe care a avut-o când și-a pierdut fiul. Mă simt cam inconștientă, Maica! Ce e ciudat e că la momentul când mi-ați zis că iubirea e durere a fost o dezamăgire, și încă o simt pentru că… pentru mine sună iubirea ca fiind ceva cald, plăcut, <pufos>. Dar de fapt e mult mai adânc și dureros. Lucrurile sunt mult mai adânci și mai profunde și lipsite de egoism. Egoismul ăsta și mândria… hmmm… îs mari rău!”
P.S. Intreaga postare si raspunsul Maicii Siluana pot fi citite aici.
Oamenii care se plang ca nu sunt iubiti, ca nu exista (destula) iubire in viata lor, sunt cei care de fapt nu o pot simti, iubirea nu ajunge la ei. Acesta este harul despre care vorbeste crestinismul. Acesta este harul care trebuie sa circule intre noi, pornind din noi insine. Aceasta este energia pe care trebuie s-o lasam sa curga ca sa ne mantuim (sa ne salvam sufletul) prin noi insine si unii prin altii.
Cand cineva ne face rau sau, spre exemplu, daca cineva ne spune ca nu ne iubeste, trebuie doar sa zambim cu blandete, fara sa ne simtim lezati. Pentru ca asta nu inseamna nimic altceva decat ca omul acela isi face rau siesi, nefiind capabil sa se iubeasca si sa se respecte pe sine. Daca ar face-o, i-ar iubi pe toti ceilalti.
Cum sa simti iubire cu o inima inchisa? Cum sa simti o atingere cand iti sunt simturile amortite? Cum sa simti o mana calda daca mana ta este inghetata? Cum sa simti o mangaiere cand trupul tau e impietrit? Cum sa simti ceva daca esti paralizat de frica?
Iubirea nu o simti venind de la sau din altul, din exterior, iubirea izvoraste din tine. In tine este masura iubirii, fie ca o dai, fie ca o primesti. E ca lumina soarelui: generoasa, infinita, omniprezenta, insa tu nu poti sa o impartasesti decat prin poarta sufletului tau. Daca poarta sufletului tau e larg deschisa, vei da cu generozitate si vei primi cu prisosinta toata aceasta iubire, lumina se va revarsa asupra ta, te va umple de bucurie. Daca ti-e frica sau ai resentimente si poarta sufletului tau este intredeschisa sau inchisa, degeaba e plin de lumina afara, la tine nu va ajunge decat atat cat lasi tu sa intre. Si tot atat vei putea da, chiar daca te straduiesti sau vrei mai mult (sa dai sau sa primesti).
Va trebui sa te straduiesti, in schimb, sa deschizi mai larg poarta, ca toate ungherele intunecate din sufletul tau sa fie luminate, ca toate umbrele si pacatele tale sa fie iubite si iertate.
Daca auziti pe cineva plangandu-se ca n-a fost iubit, nu s-a simtit iubit sau nu este iubit(a) indeajuns, sfatuiti cu blandete omul acela sa nu mai caute in exterior ceva ce poate gasi doar in sine. Daca ne iubim pe noi insine, iubim toti oamenii, oricum ar fi ei. Vedem dincolo de defectele si greselile lor. Uram pacatul, dar il iubim pe pacatos.
Fiindca toti suntem buni. Toti avem un suflet frumos. Cei care fac rau, cei nemilosi si cruzi, criminalii, cei care abandoneaza sau mint, cei care lovesc sau au dependente urate, cu totii sunt la fel ca noi, poate ca si noi am fost vreodata in viata ca ei sau oricand putem deveni.
Sa avem compasiune pentru oamenii care ne ranesc, ei au un suflet frumos, doar ca sunt prea orbi ca sa si-l vada si sa se bucure de el. De frica, din cauza ranilor, suferintei si a resentimentelor, din cauza ca nu au putut ierta, ei tin cat mai inchisa poarta sufletului. Sunt orbi de intunericul din ei si tanjesc dupa iubire, totodata insa se tem ca daca vor deschide larg poarta, vor orbi din cauza luminii prea puternice. Si atunci se intorc in intunericul rece din sufletul lor si spun trist ca nu au nevoie de iubire, iubirea nu este pentru ei.
De fapt, ei sufera din cauza lipsei de iubire, din cauza ranilor din sufletul lor, rani pe care numai iubirea le poate vindeca. Constient sau nu, ei alearga dupa iubire, simt intuitiv ca ea ii poate salva, dar la ce folos daca nu in exterior este solutia?! Nimeni nu ii poate salva, nu le poate rupe nimeni lanturile portii sufletului ca sa se bucure de lumina, de speranta, de Dumnezeu.
Stiti cine Il ia in deradere pe Dumnezeu? Cel care nu L-a simtit niciodata, nu a primit niciodata pe deplin lumina in intunericul din sufletul sau. Acel om va fi vesnic nefericit, adanc in interiorul sau. La suprafata va pastra aparentele, va minti convingator, se va “alina” cu diverse placeri concrete, ca si cum singur s-ar duce cu “zaharelul”, dar va sti mereu, cu exactitate, unde sunt golul si intunericul din sine.
Oamenii care ii ranesc pe altii sunt cei care sufera cel mai mult. Le este teama si fug de iubire, inchizandu-si sufletul. In spatele portii inchise din acele suflete, ranile se infecteaza, in intuneric, si fac puroi. N-ati vazut niciodata un caine ranit cat poate fi de agresiv protejandu-si rana, atunci cand vrei sa-l mangai si sa-l ajuti?
Cei mai saraci oameni sunt aceia care declara ca nu au nevoie de iubire. Ei au ajuns sa traiasca in simbioza cu ranile lor, ele au ajuns sa le defineasca identitatea. Sunt victimele si prizonierii suferintei lor. Oamenii acestia incearca, adesea inconstient, sa ucida ce e mai bun in altii, ucigandu-le iubirea, fiindca la fel au fost ei ucisi sufleteste candva.
Dar unui om bun poti sa-i iei totul de pe lume, poti sa-l calci in picioare de o mie de ori, poti sa arunci cu noroi in el, poti sa-i frangi inima in fel si chip, dar nu-i vei putea ucide niciodata dragostea. Te va pastra in sufletul lui cu blandete, te va alina si te va mangaia acolo, in sufletul lui, chiar daca nu-l vei mai vedea niciodata fizic, iti va pastra portia ta de iubire intacta, oricat de mult l-ai rani! Cea mai puternica arma a lui este iertarea, oricat de mult l-ar lovi sau nedreptati altul.
Fiindca, altfel, sufletul lui si-ar inchide, la randul lui, poarta si atunci ar muri de dorul luminii. Fiindca, altfel, sufletul lui ar muri de dorul lui Dumnezeu. Fiindca, altfel, sufletul lui nu ar mai putea iubi pe nimeni, niciodata…
Asta nu inseamna ca omul care iarta si continua sa iubeasca e fraier, e lipsit de mandrie sau demnitate. Asta nu inseamna ca omul care iarta uita. Nu uita tocmai ca sa stie de ce sa se fereasca.
Inseamna doar ca are compasiune pentru celalalt, fiindca stie cum este sa gresesti, stie cum este sa fii ranit. Inseamna doar ca a ales o puternica forma de renuntare: aceea de a nu raspunde raului cu rau, oricat ar avea de pierdut. A ales sa simta bucuria si binecuvantarea iubirii, oricat de ranit ii este sufletul. A ales sa nu si-l inchida, sa nu si-l impietreasca, sa nu urasca, sa nu poarte resentimente.
Cine va simti mai multa bucurie si lumina? Cel care raneste in continuare, fiindca a fost ranit (indiciu clar ca nu a iertat complet si ca isi apara ranile), sau cel care, desi ranit, alege sa iubeasca in continuare tot ce exista, inclusiv pe cel care i-a facut rau? Cel cu sufletul impietrit de neiertare, cel ale carui rani fac puroi in intuneric, urzind judecati urate la adresa altora, plin de frica in spatele portilor inchise ale sufletului sau, sau cel care isi deschide inima chiar daca stie ca poate sa primeasca sageti otravite in ea?
Asta a venit Iisus sa ne invete. E o lectie plina de logica. Cei care ranesc isi fac lor insile cel mai mare deserviciu, cei care iarta isi fac lor insile cel mai mare bine. Iarta si nu raspunde raului cu rau. Opreste fluxul negativ si lasa sa circule energia pozitiva. Opreste raul la tine, imbratiseaza-l in tine si vindeca-l cu iubire, nu-l lasa sa treaca mai departe ca sa otraveasca alte suflete. Dam si primim iubire atat cat permitem sa treaca prin poarta sufletului nostru. Binele si raul nu exista separat, independent de noi, ci doar reflectate in alegerile noastre. Suntem liberi sa alegem si totodata responsabili de alegerile noastre. In functie de ele, traim permanent variatiuni de Rai sau Iad chiar aici, in aceasta viata.
Vrei sa stii cum va fi relatia ta cu nu-stiu-care barbat? Simplu: masura fericirii voastre este limitata la masura in care fiecare dintre voi este fericit cu sine insusi. Intalnirea dintre doua persoane armonioase duce la o relatie armonioasa.
Nu te simti o persoana armonioasa in interior? Atunci nu spera sa ai o relatie armonioasa cu altcineva. Esti sau ai devenit o persoana armonioasa? Atunci nu ai ce cauta in relatia cu o persoana dizarmonioasa.
Vrei sa stii ce fel de barbat este el? Uita-te bine de tot la tatal lui, la comportamentul tatalui lui. Fireste, nu vei observa asemanari imediate, similitudini totale. Scrie fara sa te gandesti primele lucruri care iti vin in minte despre tatal lui. Si el este la fel in profunzime, doar ca actioneaza si se poarta altfel. El are toate insusirile masculine ale tatalui sau, bune si rele, chiar daca nu este intotdeauna constient de ele. Un barbat care se fereste sa nu repete greselile tatalui sau din anumite puncte de vedere, le va repeta oricum, cel mai adesea altfel si din alte puncte de vedere…
Vrei sa stii cum se va purta cu tine? Uita-te cum se poarta cu mama lui si afla cum s-a purtat cu femeile din viata lui. Nu-ti face iluzii ca tu l-ai putea schimba sau ca el s-ar putea schimba in urma relatiei cu tine. Daca ceva incepe rau, are toate sansele sa devina si mai rau.
Iata sapte tipuri de barbati care te vor face sigur nefericita:
1. Barbatul nesigur de sine, caruia nu ii place propria persoana, care nu si-a definit personalitatea sau nu si-a lamurit identitatea, caruia nu ii plac propria viata sau ocupatia sa, care nu isi cunoaste scopul si rostul in viata
Toate cele de mai sus au efecte distructive asupra mintii persoanei respective, iar asta poate otravi relatia. Omul care nu se simte bine in pielea lui nu se va simti bine nicaieri si in nicio companie, plus ca tinde sa dea vina pe ceilalti fiindca se simte mizerabil.
Este extrem de important ca un barbat sa fie multumit de sine insusi, fara a denegera la polul opus, in orgoliu orb sau infatuare. Pana cand nu se va simti bine singur, in pielea lui, pana cand nu va afla armonia cu propria persoana, acest barbat va fi nefericit in orice tip de relatie si va semana nefericire in jurul sau.
E vital sa-si schimbe atitudinea fata de viata si raportarea la sine pentru a putea oferi bucurie. Un suflet trist va oferi doar tristete.
Nu cred ca vrei sa ai o relatie cu un tip care nu si-a rezolvat problemele cu sine insusi, vei deveni victima nefericirilor lui ascunse, in timp ce el va da vina pe tine ca e nefericit…
2. Barbatul care pune munca inaintea ta sau a relatiei. Barbatul cu diverse adictii.
Intarzie la munca sau e prea obosit ca sa mai iasa, sa mai faca si altceva. Pare mereu cu gandul in alta parte si parca niciodata nu e prezent, viu, langa tine. De abia asteapta sa munceasca si simti cu tristete ca pune asta mai presus de tine si de relatia voastra. Ai senzatia ca fuge, iar instinctele nu te inseala.
El cauta o forma de “libertate” in munca sau in alte preocupari, in afara relatiei, dar de fapt acesta este indiciul unei adictii, iar adictia numai libertate nu inseamna. Motivul pentru care e dependent de ceva, fie ca se cheama serviciu, jocuri pe computer, bautura, sex, pornografie, droguri, etc., e o problema nerezolvata pe care o are cu sine, o insatisfactie, o rana. Iar asta nu te priveste, nu tu ai generat-o, nu tu o poti rezolva. Nu spera ca se rezolva prea usor. Vei sfarsi prin a-l astepta cu ochii in tavan sau te vei simti teribil de singura cu el langa tine.
Tipul de barbat dependent de munca sau care are diverse adictii iti va promite mereu ca lucrurile se vor schimba. Sunt extrem de rare cazurile cand chiar se schimba ceva. Cel mai greu, intr-o relatie, este sa suporti sau sa lupti cu adictia celuilalt. Este o lupta de Don Quijote. Daca partenerul nu intelege ca are o problema si nu e dispus s-o localizeze in sine si s-o rezolve, preferand fuga inconstienta si narcotizarea constiintei prin diverse forme de adictie, nu ai ce face decat sa te scutesti de o suferinta inutila si pur si simplu sa pleci.
Este foarte posibil ca acest barbat sa te iubeasca intr-adevar foarte mult, sa te adore, dar va fi mereu extrem de trist sa constati ca nu se poate abtine si va pune adictia mai presus de sine, de tine, de relatie, de copii, mai presus de orice… Ramane prea putin din relatia voastra ce ati putea impartasi, in conditiile in care el este absorbit de viciul sau.
Fereste-te de barbatii cu diverse adictii si nu spera deloc ca ei se vor schimba. Fireste, ei (se) vor minti mereu, se vor autoiluziona, isi vor promite ca vor inceta cu viciul/adictia langa persoana “potrivita”. Timpul le va demonstra ca nu exista asa ceva. Fugi de ei cat te tin picioarele, fiindca altfel vei intra in cercul lor vicios si vei culege foarte multa suferinta.
Unele femei ajung sa se deprecieze, sa considere ca nu sunt demne de iubire sau de respect, vazandu-se puse mereu pe locul doi, dupa adictia barbatilor lor. Aceasta depreciere este extrem de falsa, e o victimizare in sine, iar victimizarea nu aduce nimic bun.
Daca accepti sa fii pe locul doi dupa adictia barbatului tau, chiar daca el te iubeste si tu il iubesti, atunci aceasta este masura respectului pe care il ai pentru tine insati. Daca individul respectiv nu intelege ca are o problema si nu depune efortul sustinut de a o trata, ia ce ti-a ramas din sufletul ranit si pleaca, fa-o cat poti de repede. Nu-i purta pica, intelege ca nu el te-a pus pe locul doi, ci doar neputinta lui, in fata careia chiar si pe sine se pune pe locul doi…
3. Barbatul obsedat de mama lui
Fie ca o iubeste, fie ca o uraste, tu n-ai ce sa cauti in relatia dificila dintre ei. Altfel, veti crea un triunghi conjugal in care te vei regasi mereu singura, iar ei vor fi doi contra unul, vor face echipa impotriva ta cand nici nu te astepti.
Un barbat care nu are o relatie armonioasa, normala, sanatoasa cu mama lui, o relatie cu limite ferm negociate, va avea relatii dizarmonioase cu orice femeie. Uita-te bine de tot cum isi trateaza mama: asa te va trata si pe tine mai devreme sau mai tarziu. Uita-te bine de tot cum a tratat celelalte femei din viata lui, asa te va trata si pe tine mai devreme sau mai tarziu.
E o iluzie sa crezi sau sa speri ca el se va schimba, ca se va rupe vreodata de bunavoie de mama lui si va face echipa numai cu tine, asa cum ar fi normal. Ce este intre ei, intre ei sa ramana, acolo nu e o relatie sanatoasa in care sa te bagi sau in care sa ai loc, decat daca vrei sa devii nefericita victima a dependentei celor doi si a cercului lor vicios.
Fie ca isi iubeste mama excesiv si ii cere parerea constant, fie ca, din contra, o uraste si se plange frecvent de ea, poate chiar asteptandu-se ca tu sa fii opusa ei, in ambele cazuri fugi cat mai departe de acest tip de barbat. In ambele cazuri nu e loc pentru tine intre el si gigantica umbra a mamei sale.
Cu atat mai rau este daca el asteapta sa-i rezolvi tu problemele cu mama, sa-i aperi spatele, sa te interpui intre el si ea, sa transezi tu neintelegerile direct si fata in fata cu ea. De ce ai face-o? Esti cumva salvatorul lumii sau Superwoman? De ce te-ai lupta tu singura cu Godzilla, mai ales daca el insusi nu a reusit s-o imblanzeasca? De ce i-ai prelua tu responsabilitatile de orice fel? Gandeste-te numai ce ar putea fi in stare sa faca o Godzilla furioasa ca sa ajunga la puiul ei, cand tu te interpui intre ei.
Stai sa vezi ce frustrant va fi cand dragalasul “pui” va schimba brusc taberele, in functie de ce-i convine mai bine pe moment. Stai sa vezi ce farsa lasa si egoista e capabil dragutul de el sa va joace si tie, devenita intre timp Godzilla 2, si ei, mamei, Godzilla 1. Fiindca daca te lupti cu Godzilla, ajungi sa fii si tu, la randul tau, tot o Godzilla, ca sa te aperi si ca sa fii capabila de contraatac. Iar el se va strecura abil printre ghearele voastre, dupa ce v-a ridicat una contra alteia, profitand la maxim cand de una, cand de cealalta. Apoi se va plange cand de una, cand de cealalta.
Nu cred ca vrei sa fii manipulata astfel. Nu cred ca vrei sa devii Godzilla. Nu cred ca vrei o relatie cu un barbat dependent. Nu cred ca vrei sa stii de ce mama si fiul nu au rupt cordonul ombilical, dar te asigur ca nimeni de pe planeta nu li-l va rupe, decat ei doi. Un medic ginecolog a incercat asta odata, dar la ce folos daca ei il tot reiinoada?
4. Mincinosul
Fie ca minte de placere, pentru a se putea folosi in continuare de tine si de naivitatea ta, fie ca minte inconstient sau doar ca defensiva pentru neputintele lui, incercand sa para altceva decat este, acest barbat te va face sa te simti absolut mizerabil mai devreme sau mai tarziu.
Sentimentul de tradare si increderea inselata distrug baza oricarei relatii. Fiindca baza oricarei relatii sanatoase este increderea.
Barbatul care minte, din orice motiv ar face-o, are grave probleme interioare, fiindca mistificarea lui nu inseamna altceva decat ca se minte, in primul rand, pe sine insusi. Iar omul care se minte si prefera sa traiasca in minciuna e foarte periculos, isi dilueaza si isi pierde pe parcurs esenta buna, identitatea, reperul.
Devine sclavul unor masti, din spatele carora relationeaza trunchiat, incomplet, fals. In spatele “victoriei”, reusitei de moment de a-l duce pe altul de nas prin minciuni, de a se ascunde las in spatele minciunilor, individul respectiv va trai mereu groaznica frustrare inconstienta de a nu fi acceptat si iubit de ceilalti asa cum este. Aceasta frica il indeamna sa minta si sa caute surogate de relatii, mereu incomplet impartasite.
Daca l-ai prins cu minciuna, nu te astepta si nu spera naiv ca e o intamplare “nevinovata”, sa nu te autoiluzionezi ca nu se va repeta sau ca el se va schimba. Atentie mare cum se poarta el cu cei din jur, familie, prieteni, chiar si simple cunostinte. Ai observat ca tinde sa strecoare cate o minciuna, cat de mica? Atunci poti fi sigura ca va face la fel si cu tine.
Nu cred ca vrei sa incepi o relatie cu un astfel de individ, fiindca te vei simti mizerabil cand ii vei descoperi minciunile. Te va face sa te simti oribil faptul de a descoperi ca el e altceva decat ai crezut. Vei ramane doar cu un gust teribil de amar si cu o dezamagire crunta. Va trebui sa iti infrunti si sa-ti depasesti singura sentimentele groaznice de furie si de tradare, fiindca nici el si nici nimeni altcineva nu te va putea ajuta sa le depasesti.
5. Barbatul-erou sau barbatul-sclav
Din anumite motive, cauta sa se lipeasca de persoane debusolate, de victime, de persoane abuzate, triste, nedreptatite, sarace, bolnave, etc. Crede ca poate fi eroul acestora, ca le poate salva sau iti arata ca se poate oricand transforma in sclavul tau. Are nevoie sa creada ca poate fi eroul care salveaza o femeie, ca o poate ajuta sau linisti, ca ii poate oferi sansa vietii ei, ca poate fi el sansa vietii ei. Ca sa fie acceptat, se poate transforma intr-un sclav care iti face toate poftele pe moment.
Daca accepti, va trebui sa accepti si furia lui ulterioara, izbucnita din frustrarile acumulate, desi n-ai practic nicio vina, desi el s-a oferit sa fie erou sau sclav. Acest individ pare ca ofera mult, dar vei vedea pe parcurs ca e complet fals, in acelasi timp el va cere subtil mult mai mult, apoi va reprosa ca a dat vreodata ceva. Chiar daca tu nu i-ai cerut nimic! Cu atat mai mult cu cat ai indraznit sa-i ceri!
Cu cat o femeie are mai multe necazuri sau cu cat este mai deprimata si lovita de soarta, cu atat mai atras se simte de ea. De abia asteapta sa i se puna la dispozitie. Face asta tocmai ca sa-si sporeasca atractia, fiindca e greu sa respingi pe cineva care de abia asteapta sa te ajute si sa-ti fie sprijin. Face asta ca sa iti ia “ochii”, ca sa nu vezi ca de fapt el nu are nimic de oferit.
Explicatia marii disponibilitati si “sacrificiului” acestui individ e simpla. Acest tip de barbat are nevoie ca partenera lui sa aiba nevoie de el. Are nevoie ca cineva sa aiba nevoie de el. Fiindca de multe ori e nevoit sa traiasca singur, detesta asta. Cand vine in intampinarea nevoilor altuia, el se simte implinit, satisfacut, se simte util.
La prima vedere pare bland, non-violent, plin de solicitudine, dragut, serviabil, sensibil, empatic la nevoile si suferintele altuia. In realitate poate fi o bruta egoista, lipsita de compasiune reala, incapabila de sacrificiu autentic, oarba la suferinta altuia, care iti va sfasia sufletul fara sa clipeasca macar, atunci cand nu-i vei mai servi interesul, atunci cand nu-l vei mai lauda ca este “bun”, fiindca ai vazut cum este el de fapt, in realitate.
Are mare nevoie sa se simta util prin altul, mascand faptul ca nu si-a gasit niciun scop personal in viata. Are mare nevoie sa creada despre sine ca este un om bun si se hraneste cu asta. De ce? Ca sa se suporte pe sine. Are nevoie de fetisul de “om bun” ca sa nu dea ochii cu omul rau din sine, cu propriii monstri pe care i-a ascuns in spatele acestui fetis.
De aceea, cel mai mare compliment pe care il astepta este sa-i spui ca e un om bun. Va incepe dupa aia sa se planga ca o baba, adesea sa se victimeze, sa ii acuze pe altii ca l-au ranit si nedreptatit, fiindca, nu-i asa, el e un om bun… Spune-i si repeta-i ce bun este fiindca ti-a facut nu stiu ce serviciu banal si i-ai facut ziua. Spune-i ca ai descoperit ca poate fi un om rau si te va uri pe viata, e calea sigura sa-i devii dusman, fiindca ii pui in pericol deghizarea.
Se topeste de placere cand aude ca e bun. Insa o sa vezi in timp ca te ajuta numai cand si cum vrea. Cand va trebui sa faca reale sacrificii, va da inapoi. E un fariseu. Ajuta cu lucruri marunte, care ii sunt la indemana, care nu reprezinta mare efort pentru el. Cand vine vorba de sacrificii, se va baga cu capul in nisip. Nu este un erou veritabil, ci doar un las care are nevoie sa se creada bun, fiindca nu suporta sa vada cat poate fi de rau. Dar tu vei vedea asta, cu siguranta, mai devreme sau mai tarziu…
De indata ce partenera incepe sa-si rezolve problemele, el isi pierde interesul pentru ea. Fara problemele ei, care sa-i distraga atentia, partenera devine mai lucida in a-l evalua pe el. Atunci el se simte expus, ramane un om caruia ii devin extrem de vizibile propriile probleme si mai ales nesiguranta. Nu mai are cu ce sa duca femeia de nas, nu mai are ce sa-i ofere decat persoana lui, sufletul lui. Care, precum se va vadi, nu au mare lucru de oferit.
Totodata, nemaiavand cum sa se ascunda in spatele problemelor partenerei, acest tip de barbat este nevoit sa se confrunte direct cu problemele si nesiguranta proprie. Si exact asta nu vrea si nu poate sa faca, exact de asta fuge el de fapt.
Acest tip de barbat este adesea atras de femeia-copil, de femeia neajutorata, dependenta, fiindca si el este un dependent, la randul sau. Singura persoana pe care ar trebui s-o ajute si s-o salveze este el insusi.
Nu cred ca vrei sa traiesti iluzia unei relatii cu un astfel de individ suspect de “indatoritor”. Mai degraba iti duci singura cosul de gunoi la pubela, iti cumperi singura absorbante si covrigi, mai bine inveti sa te ajuti si sa-ti rezolvi singura problemele. Asa e normal, asa te feresti de o relatie-surogat din care nu poate sa iasa nimic… “bun”.
6. Barbatul caruia nu-i vine sa creada ca l-ai ales pe el
La inceput, e flatant si magulitor faptul ca el are impresia ca nu e suficient de bun pentru tine. Pur si simplu nu-i vine sa creada ca tu ai putea fi vreodata atrasa de un tip ca el, de un asemenea ratat.
Urmarea va fi ca se va purta in asa fel, incat pana la urma vei ajunge sa-i dai dreptate. Va reusi sa-ti demonstreze, mai devreme sau mai tarziu, ca este intr-adevar un ratat, sub o forma sau alta, unul caruia vei regreta amarnic ca i-ai oferit atentie si credit.
Nu cred ca preferi sa-ti fie periat orgoliul, in locul unei relatii armonioase. Nu ai ce sa cauti langa un barbat care spune cu gura lui ca nu te merita. Pana la urma, cine esti tu sa-l contrazici? Mai bine ai incredere in ce iti spune el si fereste-te pana nu e prea tarziu. El se cunoaste pe sine mai bine decat il cunosti tu.
7. Barbatul care are nevoie sa fie admirat
Nu-i destul ca i-ai spus ca e inteligent, simpatic, atragator. Are nevoie s-o verifice si s-o auda si de la altii. E in stare sa faca orice, sa depuna eforturi considerabile ca sa primeasca recompensa admiratiei. Chiar daca e posibil ca asta sa nu insemne ca te va insela neaparat, oricum nu vei simti ca esti de ajuns pentru el. Si asa si e, nu vei fi niciodata de ajuns pentru el, indiferent cat de minunata ai fi. Orgoliul si egoul sau sunt prea mari ca sa nu se uite dureros de lung dupa alta femeie, sa nu accepte bucuros avansuri, sa nu se gandeasca cateodata: “Ce-ar fi daca…”
Acest tip de barbat e un macho sau, din contra, un mare timid. E sablonul barbatului aflat in criza de 40 de ani. Daca e macho, ii observi mai repede hiba si il ocolesti mai usor. Mai periculos e cel timid. Sunt sigura ca de multe ori ai auzit de barbati care inseala si nici prin cap nu ti-ar fi trecut ca tocmai Gigel cel domol, timid si mototol ar fi fost in stare de asa ceva.
Ce au in comun acesti barbati, macho sau timizi? Neincrederea in ei insisi si nesiguranta, chiar daca le manifesta la poli opusi, cat si un orgoliu pe care prima categorie il etaleaza neprecupetit, iar la a doua categorie nici nu ai banui la ce cote se poate ridica. Nicio femeie de pe lume, fie ea cea mai sexy, cea mai desteapta, etc., nu le va putea reda increderea in ei insisi acestor barbati, aste e treaba lor, asta trebuie sa reuseasca singuri.
Incearca sa te feresti de acesti indivizi diametral opusi, fie ei macho sau exagerat de timizi. Ei nu cauta valorile profunde intr-o relatie, ei vor trofee. Sunt indivizi iresponsabili, devin nepasatori cu usurinta, se plictisesc repede tocmai pentru ca nu creeaza legaturi profunde cu partenera, bazate pe respect si pe valori. Nu sunt dispusi sa investeasca prea mult din ei insisi. La final, te vei simti folosita fiindca sunt niste consumisti. Niciodata nu sfarsesc bine relatiile cu ei.
Nu prea sfarsesc bine relatiile cu personalitati excesive dintr-un punct de vedere sau altul sau cu personalitati dependente. Calea spre o relatie armonioasa e in primul rand gasirea armoniei cu sine, apoi cautarea unei persoane care a parcurs un drum similar. Intalnirea se face la mijloc. Acest mijloc e simbolul echilibrului. Prin calea de mijloc se obtine armonia interioara, care se reflecta in armonia oricarui tip de relatie. Mai sunt cateva ingrediente absolut necesare: respectul, deschiderea, raportarea la valori trainice, puntile de legatura si efortul de le intretine, scopul bine definit al fiecaruia in viata si stabilirea scopului comun al relatiei.
Da, se poate! Insa nu uita ca un barbat care te iubeste cu adevarat nu va afisa doar o “iubire” chimica si hormonala, care are termen de garantie si expira cand nici nu gandesti, ci o iubire trainica, responsabila, de cursa lunga, care presupune multe eforturi si sacrificii, care rezista cand e pusa la incercare. Iti va arata respect, te va accepta asa cum esti, cu toate defectele tale, va fi sincer si fidel, iti va fi alaturi la necaz, va lupta pentru tine, te va cere de sotie, va proteja cuplul si va ramane langa tine oricat ar fi de greu. Vei simti ca voi doi faceti o echipa si ca va puteti baza unul pe altul, vei simti ca impreuna sunteti mai puternici decat separat. Daca nu simti astea, rupe lanturile, fii libera, fugi spre cel care asteapta sa te completeze si pe care merita sa il completezi.
“Nowhere Boy” sau adevarata viata a lui John Lennon. Am fost zguduita sa aflu adevarul din spatele imaginii unui om care a fost candva un model pentru mine. Am un gust foarte amar… Mi-a placut mult muzica celor de la Beatles, le stiu versurile pe de rost, le-am mancat impreuna cu cartofii prajiti din studentie. Am crezut in nobletea si in geniul lui John Lennon. Am crezut in mesajul lui.
Nowhere Boy
Auzisem de filmul “Nowhere boy” si am fost curioasa sa-l vad. Imi plac filmele biografice. Ceva mi s-a parut in neregula si foarte greu de digerat inca de la inceputul filmului: relatia lui John cu mama sa. Asa ca am intrerupt filmul, ale carui imagini ma revoltau deja. Am cautat pe net, am citit despre viata lui Lennon. Apoi mi-am facut curaj sa vad restul filmului. Nu filmul e o aberatie, ci viata si personalitatea lui John Lennon au fost. Sunt foarte dezamagita. Imi dau seama ca asta se intampla mereu in viata: credem in idoli de lut si ne lasam amagiti de oameni aparent “buni”. Innobilam otrepe.
Iata povestea “geniului” lui John Lennon. S-a nascut in timpul razboiului, pe 9 octombrie 1940 la Liverpool. Numele sau intreg era John Winston Lennon, fiind botezat John dupa bunicul sau si Winston dupa primul ministru, Winston Churchill. Mama sa, Julia, era o mare hedonista, ii placeau mult de tot barbatii, sexul, bautura, tigarile si rock’n'roll-ul. Tatal sau, Alfred, era marinar, fiind astfel mai tot timpul plecat, dar trimitea regulat bani familiei.
Alfred nu a fost prezent la nasterea fiului sau. Cand John avea 4 ani, brusc nu a mai venit niciun semn din partea tatalui sau, acesta nu a mai trimis bani. Alfred a revenit acasa dupa o tacere de 6 luni, dornic sa-si vada fiul, dar Julia, deja insarcinata cu un alt barbat, l-a respins. Matusa lui John, Mimi Smith, era o fire radical diferita de sora sa, Julia. Era o englezoaica veritabila, rigida, principiala, verticala. Nu avea copii, fapt care a apropiat-o de John. Mimi s-a plans serviciului social Liverpool de iresponsabilitatea surorii sale in calitate de mama, astfel incat John i-a fost incredintat spre crestere.
Cand baiatul avea 6 ani, tatal sau l-a vizitat acasa la matusa lui, apoi a decis ca isi vrea copilul. L-a luat pe John la Blackpool, urmand sa-l duca in secret in Noua Zeelanda. Julia a aflat si l-a urmarit pe sotul sau, impreuna cu partenerul ei de viata de pe atunci, “Bobby” Dykins. Cei doi soti s-au confruntat intr-o cearta ingrozitoare, sub ochii micutului de 6 ani. Alfred l-a obligat pe John sa aleaga intre el si mama lui. Faza asta imi aminteste cu tristete de filmul “Mr.Nobody”, de scena cand baietelul se afla pe peron, intre parintii sai care decisesera sa se desparta, si este silit sa aleaga pe unul dintre ei. Desi John Lennon l-a ales de doua ori pe tatal sau, cand acesta s-a ridicat sa plece impreuna cu el, baietelul a inceput sa planga si a fugit dupa mama sa. Avea sa-si mai revada tatal abia peste 20 de ani.
Mr.Nobody
John a crescut in familia unchilor sai, Mimi si George Smith. A fost educat ca anglican. Matusa ii cumpara volume de proza scurta, iar unchiul sau, laptar la ferma familiei, il invata arta cuvintelor incrucisate. Un cadou drag lui John a fost muzicuta facuta cadou de George. Singurul model patern al lui Lennon a fost unchiul sau. Cand John avea 14 ani, George Smith a murit din cauza unei hemoragii hepatice.
Intre 12-17 ani, John se dovedeste un multitalent. La indemnul unchiului sau se apucase de desen, iar desenele sale comice apareau in revista scolii Quarry Bank High School, numita „Daily Howl”. Scrierile lui John erau satirice, baiatului ii placea sa-i amuze pe cei din jur. In ciuda talentului sau, rezultatele scolare erau dezastruoase. John era un rebel, o fire anarhica, nepotolita, era complet lipsit de respect pentru orice fel de valori.
In tot acest timp, mama baiatului, Julia, il vizita regulat. Incepand de la varsta de 11 ani, John ii intoarce vizitele. Hedonista Julia isi captiveaza fiul, incepe sa-l seduca, in lupta ei oarba de a ocupa mereu primul loc in inima lui, devansand-o pe sora ei, care il crescuse. Cat timp a trait, Julia l-a urmarit mereu pe John, incercand sa-si asigure intreaga lui afectiune.
Mare admiratoare a lui Elvis, fenomenul muzical al vremii, Julia ii strecoara lui John ideea ca rock’n’roll-ul e ca sexul. Il invata sa cante la banjo si ii cumpara prima chitara. Fascinat de personalitatea libertina si desfranata a mamei sale, complet opusa rigiditatii matusii care il crestea, John isi face un scop din a-i face pe plac mamei, din dorinta de a o face mandra de el. Intre ei se creeaza o legatura intima extrem de puternica, ajungand la cote vecine cu incestul. John si Julia Lennon sunt absorbiti si dependenti unul de altul, capabili sa indeparteze pe oricine altcineva din jur spre a-si trai momentele lor intime in izolare, impartasind un hedonism existential lipsit de orice virtute si de orice Dumnezeu.
Julia si fiul ei, John Lennon
Toate aceste aspecte ale adolescentei lui John Lennon sunt descrise cu lux de amanunte in filmul „Nowhere boy”, dupa detaliile din cartea biografica scrisa de Philip Norman, „John Lennon: Adevarata viata”. Pentru dezvaluirile socante din aceasta carte, vaduva lui John, Yoko Ono, si fostul sau coleg de trupa, Paul McCartney, au vrut sa-l dea in judecata pe autor pentru a obtine interzicerea publicarii volumului. Nu au avut succes, intrucat biograful si-a bazat scrierile pe dovezi reale, pe inregistrari cu caracter de jurnal ale lui John Lennon.
Revoltator, dizgratios, dar John Lennon avea fantezii sexuale cu mama lui! Mereu a regretat ca nu a facut sex cu ea, desi relatia lor, atingerile intime, felul in care ea il seducea si el accepta, modul in care ea, cat timp a trait, a devansat competitiv orice alta prezenta feminina, orice alta fata de varsta lui in ochii si in inima lui John, toate acestea sunt deja de ajuns ca sa descrie o relatie incestuoasa, o relatie bolnava. John a fost obsedat psihic de imaginea mamei sale. Cat a trait aceasta, baiatul a fost rupt intre sentimente contradictorii la adresa ei. Ba o condamna pentru iresponsabilitatea si traiul sau hedonist, ba o adora ca pe singurul model feminin asumat. Adolescentul John Lennon fugea de la scoala, o mintea pe matusa sa, ascundea scrisorile prin care Mimi era anuntata de suspendarile repetate ale rebelului licean, totul ca sa se strecoare ilicit la mama sa, spre a petrece singuri, in intimitate, un timp vinovat si nestiut de nimeni.
John declara el insusi intr-o inregistrare din 5 septembrie 1979, cu un an inainte sa moara: „Aveam 14 ani. Am chiulit de la scoala, mereu faceam asta si ma furisam la ea acasa. Mi-amintesc ca stateam cu mana pe sanul mamei, (acasa la ea), pe Bloomfield Road nr.1 (in Liverpool). Eram intinsi amandoi pe pat, iar eu ma gandeam <Oare ar trebui sa merg mai departe?> Mereu ma gandesc ca trebuia s-o fi facut-o, presupunand ca si ea ar fi fost de acord. (…) Era ciudat, fiindca eu eram atras, de fapt, de o tipa din clasa (sociala) de jos, care locuia chiar vizavi.”
Inregistrarea a fost predata publicatiei „The Sun” de catre un prieten al lui Philip Norman in speranta ca va potoli furia fanilor porniti sa desfiinteze cartea biografica in care John este acuzat si de porniri homosexuale. „John Lennon era atras cu pasiune de mama sa si de Macca (Paul McCartney)”, publica „The Sun”. Paul a fost revoltat de aceste afirmatii ale prestigioasei publicatii, dar se pare ca John Lennon nu i-a marturisit fostului coleg de trupa pasiunile sale ascunse si intunecate, dezvaluindu-le doar in jurnalele sale. Un lucru e cert: John purta uneori pantaloni de femeie. Lennon a spus intr-un interviu din revista “Playboy” ca doi oameni a ales in viata ca parteneri: pe Yoko Ono si pe Paul McCartney.
John Lennon si Paul McCartney
Cel care a pus inregistrarea la dispozitia publicului a declarat: „Desi nu asta vor oamenii sa auda, e purul adevar. John a fost un om extrem de complex, inca de mic. Inregistrarea este 100% autentica. Nu trebuia sa ajunga la public, dar acum s-a aflat. (…) Philip (Norman) este cea mai mare autoritate din lume in ce priveste formatia <The Beatles> si unul dintre cei mai mari scriitori despre rock din toate timpurile. A lucrat la aceasta carte timp de trei ani si a avut acces la Yoko, la Sean Lennon si la multi altii. (…) Scopul cartii este sa ofere publicului imaginea completa, chiar daca e deranjanta.”
Lennon spunea ca ideea melodiei „Do you want to know a secret” i-a venit la amintirea mamei sale, de cand inca locuiau impreuna, el avea doi ani iar mama ii canta un cantecel din desenele animate Disney, cu versurile: “Do you want to know a secret? Promise not to tell/You are standing by a wishing well.”
Mama sa i-a cumparat lui John prima chitara in 1956, un ieftin Gallotone acustic Champion, pentru care i-a imprumutat baiatului cinci lire si zece silingi cu conditia ca instrumentul muzical sa fie trimis acasa la ea, nu la Mimi, matusa care il crestea.
John a “inteles” de la mama sa aluzia sexuala legata de rock’n’roll. Asa ca s-a apucat sa faca rock’n’roll. Pentru ea, in primul rand. Julia era nelipsita din preajma lui John, era prezenta la toate concertele sale, devenind o prezenta deranjanta pentru ceilalti baieti din trupa. Ea era admiratoarea lui cea mai infocata, iar el ii canta privind-o in ochi. Nicio femeie nu a reusit sa ocupe in viata lui John Lennon locul imens, adjudecat de mama lui. Nimeni pana la Yoko Ono, cea cu 13 ani mai mare decat el, iar asta la multi ani de la moartea Juliei. De altfel, John declara ca melodia „Julia” a compus-o ca dedicatie pentru mama sa si pentru Yoko.
Pe 15 iulie 1958, cand John avea 17 ani, Julia se intorcea acasa dupa o vizita acasa la sora sa si la fiul sau, cand o masina a lovit-o, curmandu-i viata.
Rebelul John, care scuipa in public in conservatoarea Anglie, isi arata organele sexuale in fata fetelor, bea si fuma de stingea si vorbea cumplit de obscen, nerecunoscand nicio autoritate, a fost dat afara din institutiile scolare de multe ori. Era anarhic si de nestavilit. Nu respecta nimic si pe nimeni, nu ii pasa de nimic.
Lennon a picat toate examenele si a fost admis la Colegiul Liverpool in urma insistentelor si interventiei matusii sale si ale directorului institutiei. Odata admis, a inceput sa-si faca o reputatie proasta din cauza ca intrerupea orele si ridiculiza profesorii. De aceea, a fost exclus din cercul de pictura, apoi din cel de arta grafica. A fost amenintat cu exmatricularea din cauza comportamentului sau revoltator si lipsit de decenta. O data, la o ora de desen, s-a asezat in poala unui model nud. A picat examenul anual chiar daca a fost ajutat de studenta Cynthia Powell, viitoarea lui sotie, apoi a fost dat afara din colegiu in ultimul an.
John era plin de umor cinic si avea un ego si un orgoliu pana la cer. Despre cantecul sau de mai tarziu, „I’m a loser” („Sunt un ratat”), el declara; „O parte din mine crede ca sunt un ratat, iar alta parte ca sunt Dumnezeu pe pamant.” Lennon se purta plin de superioritate cu amicii sai si cu primii colegi de trupa, tratandu-i ca pe niste umili subordonati. Totusi, a fost impresionat de Paul McCartney, pe care l-a intalnit cand acesta avea 15 ani. De frumuselul si modestul Paul l-a legat o prietenie imensa, avand ca radacini durerile amandurora. John avea, teoretic, doua „mame” pe vremea aceea, una care il seducea neotodox, alta mult prea rigida, sentimentele sale fiind rupte intre aceste doua ipostaze feminine, fara a avea un reper masculin sanatos care sa le impace. Paul era orfan de mama. Era foarte priceput la chitara si l-a invatat si pe John sa cante.
Despre acea perioda, John declara: „O parte din mine isi doreste sa fiu acceptat de toate fatetele societatii si sa nu fiu considerat un muzician nebun, dar nu pot fi ceea ce nu sunt. Din cauza atitudinii mele, parintii tuturor celorlalti baieti si-au dat seama imediat ce eram: un creator de probleme, un copil care i-ar influenta pe ai lor, ceea ce chiar faceam… Ca sa fiu sincer, faceam tot ce puteam ca sa distrug casele prietenilor, probabil din cauza unei invidii ca eu nu aveam o asa-numita casa.”
Acest fapt l-a dus la anarhie si l-a indepartat de orice respect, de orice decenta, cu alte cuvinte l-a dus departe de orice Dumnezeu.
Trupa „The Beatles” a luat locul primei formatii a lui John Lennon, „The Quarrymen”, numita astfel dupa scoala unde invata. Tatal lui Paul McCartney s-a opus initial prieteniei dintre cei doi, fiindca John era un baiat rau si se temea sa nu-l influenteze si pe fiul sau. Paul sustine ca ceilalti membri il idolatrizau pe John: „Era ca si micul nostru Elvis si toti ne luam dupa el. Era cel mai in varsta si pe post de conducator. Era cel mai rapid si cel mai destept”.
Managerul The Beatles, George Martin, povesteste cum „Lennon avea o repulsie innascuta pentru propria-i voce, ceea ce nu am putut niciodata sa inteleg. Imi spunea: <<Fa ceva cu vocea mea!… Pune ceva pe ea!… Fa-o diferita.>>”. Martin s-a supus, uneori folosind tehnica pentru a-i modifica vocea. Biograful Chris Gregory scrie ca Lennon era “tentat sa inceapa sa isi expuna nesiguranta prin cateva balade confesionale”. David Stuart Ryan observa ceea ce livreaza vocea artistului: vulnerabilitate extrema, sensibilitate si chiar naivitate.
John lua droguri si amfetamina regulat, ca sa reziste, sa ramana trez noptile in turnee. A trebuit sa ascunda faptul ca era casatorit cu Cynthia, colega sa de scoala, fiindca asta i-ar fi redus din succesul de care se bucura in randul admiratoarelor.
Cynthia si John s-au intalnit in 1959. Desi speriata de firea lui Lennon, Cynthia a incercat sa-i atraga atentia, vopsindu-si parul blond ca Brigitte Bardot, pe care John o admira foarte mult. Cand el a vrut s-o invite in oras, ea i-a spus ca e logodita. Replica lui John a fost: „Te-am intrebat dracului daca vrei sa te casatoresti cu mine?”.
John Lennon si Cynthia Powell
John era extrem de gelos si posesiv. A ingrozit-o pe Cynthia cu furia si violenta sa fizica. Cantecul „Getting better” este un soi de spovedanie a lui Lennon, in care el isi recunoaste atitudinea cruda fata de femei. Despre acest cantec, John a declarat: „Este o compozitie ca un jurnal. Ce spun acolo: <Eram crud cu femeia mea/ O bateam si o tineam departe de tot ce iubea.>, acela sunt eu. Am fost crud cu femeia mea, fizic am fost crud cu toate femeile. Le bateam. Nu stiam cum sa ma port, cum sa ma exprim, asa ca le loveam. Ma bateam cu barbatii si bateam femeile. De asta vorbesc acum mereu despre pace, intelegeti? Cei care vorbesc insistent despre iubire si pace sunt tocmai oamenii cei mai violenti. Totul e invers. Dar eu cred sincer in iubire si pace. Nu sunt un om violent care a invatat sa nu mai fie agresiv si care isi regreta violenta. Mult mai la batranete o sa recunosc in mod public cum tratam eu femeile in tinerete.” In acelasi cantec, John marturiseste ca era foarte rau la scoala, ca era un tanar plin de furie care isi ascundea capul in nisip.
Cand a auzit ca prietena sa, Cynthia, era insarcinata, John a spus: „N-avem ce face. Trebuie sa ne casatorim.” S-au casatorit pe 23 august, in Liverpool.
La inceputul anului 1963, primul sau fiu, Julian, numit asa dupa cine altcineva decat dupa mama sa, se nastea in absenta tatalui aflat in turneu. John nu a fost prezent nici macar la botezul lui Julian.
Micul Julian i-a inspirat cateva cantece tatalui sau. Odata, i-a atras acestuia atentia cu un desen facut la scoala. Cand tatal sau l-a intrebat ce reprezinta desenul, Julian i-a raspuns „Lucy in the sky with diamonds”. Din nefericire, acest cantec a ajuns ulterior imnul drogatilor, initialele titlului sau fiind o coincidenta nefericita cu LSD.
John Lennon si fiul sau, Julian
Mai tarziu, el declara despre cei doi baieti ai sai (al doilea, Sean, fiind fiul lui Yoko Ono): „Sean a fost un copil planificat si de aici apare diferenta. Nu-l iubesc pe Julian mai putin decat pe celalalt copil. El este totusi baiatul meu, chiar daca a aparut dintr-o sticla de whiskey sau pentru ca pe vremea aia nu erau pilule anticonceptionale. Exista, imi apartine si asa va fi mereu.” Lennon intentiona sa restabileasca o relatie cu fiul sau candva, in viitor, dar nu a mai apucat. Nu i-a lasat lui Julian nimic prin testament, acesta fiind silit sa se judece cu mama sa vitrega pentru dreptul sau de mostenitor. Julian a castigat in 1998, in urma proceselor, o suma estimata la 20 de milioane de lire.
John Lennon a cunoscut-o pe avangardista Yoko Ono in 1965, in Londra. Cei doi s-au simtit instantaneu si iremediabil atrasi unul de celalalt. Dupa aceea, Yoko a inceput sa-l sune pe John acasa, spre nemultumirea sotiei sale, Cynthia.
John si Cynthia
In 1967, membrii trupei au fost fascinati de ezoterism, la indemnul lui Patti, sotia lui Ringo Starr, de a lua parte la meditatiile transcendentale ale lui Maharishi Mahesh Yogi. Cei patru Beatles s-au decis sa mearga in India, la ashramul lui Maharishi, sa se initieze. Cynthia, pe atunci inca sotia lui John, a pierdut trenul, retinuta de un admirator. Destinul? Paul McCartney declara ca acea „rupere” a celor doi, ea ramanand pe peron, el plecand in India, a simbolizat sfarsitul relatiei dintre ei.
In timpul sederii in India, trupa a primit o lovitura extrem de grea: Brian Epstein, managerul lor, murise in urma unei supradoze. El era „tatal” Beatles-ilor, el se ocupa de toate aspectele activitatii lor si ii indruma in tot ce faceau. Baietii au fost devastati. Nu si guru-ul lor, care le-a azvarlit in fata leit-motivul: „Toate trec”. Dezamagiti, ajungand la concluzia ca Maharishi era interesat de fapt doar de bani, Beatles-ii se hotarasc sa paraseasca ashramul si sa revina la Londra. „Baieti, baieti! Ce s-a intamplat? De ce vreti sa plecati?” le-a strigat „marele” guru. Lennon i-a raspuns: „Daca esti asa al dracului de atotcunoscator, ar trebui sa stii!”
Anul urmator, in mai 1968, cand sotia sa, Cynthia, era intr-o vacanta in Grecia, John a invitat-o pe Yoko la el. Au petrecut noaptea impreuna, facand dragoste pana dimineata. „Ea este. Asta am asteptat toata viata.”, i-a marturisit John unui prieten, dupa prima noapte petrecuta cu Yoko. Cand Cynthia s-a intors acasa, a gasit-o pe Yoko imbracata cu halatul sau de baie, servind ceaiul impreuna cu John.
John si Yoko
Asiatica era mai mare cu 13 ani decat John, lucru care i-a sporit, in loc sa-i micsoreze atractia lui Lennon. Oare e asa greu explicabil? Freud se intoarce in mormant, evident. Ce voia John? Nu o femeie, ci o mama-amanta. E extrem de relevanta fotografia de mai jos, in care „marele Beatle” sta gol, in pozitie fetala, lipit de femeia sa, ca un copil neajutorat, care asteapta sa fie hranit la san. Nu are deloc o atitudine masculina, de barbat care isi acopera femeia, care o ia la pieptul sau, protector, puternic. E clar ca el de abia astepta sa se subordoneze unei femei-mame, e foarte clar ca isi dorea sa fie luat sub o „aripa” materna de o femeie alaturi de care sa simta acel „incest” pe care nu il dusese pana la capat. Asta era satisfactia lui sexuala deviata, asta era fantezia lui.
John si Yoko Ono
In acelasi an, 1968, Yoko ramane gravida, dar alege sa avorteze copilul, pe care intentionau sa-l numeasca John Ono Lennon al II-lea. Avortul s-a petrecut la cateva luni dupa finalizarea divortului intentat de Cynthia.
Impresionat de suferinta micutului Julian, de doar 6 ani, care plangea, dezolat sa-si vada familia ruinandu-se, Paul McCartney i-a scris si dedicat cantecul „Hey Jude”. Cu toate acestea, John Lennon si-a arogat cantecul partenerului sau. A declarat ca subconstient, Paul lui i-ar fi dedicat melodia, incurajandu-l sa isi paraseasca familia si chiar trupa pentru traiul cu amanta sa, Yoko Ono.
Initial, Paul numise cantecul „Hey Jules”, fiindca asa era alintat micutul Julian. Adevaratul tata, cel care a avut mereu grija, atentie si afectiune pentru Julian, a fost Paul McCartney. John era mult prea ocupat cu noua sa iubire. Julian nu l-a vazut aproape deloc pe John in timpul relatiei acestuia cu Yoko Ono.
Julian a declarat pe site-ul sau web ca tatal lui a fost un suflet manipulat de odioasa Yoko. L-a descris pe John ca fiind „o lumina calauzitoare inghitita de o gaura neagra.”
Dupa casatorie, Yoko si John au inceput o viata de desfrau total. S-au expus goi in fata presei, si-au facut luna de miere publica, „impartasind-o” in detaliile ei nude, erau amandoi niste oameni foarte violenti, dar care cantau despre pace, niste oameni dependenti de hasis, LSD, cocaina si chiar heroina. Se certau si se impacau tot timpul, ca fond boem pentru creatiile lor artistice. Total fascinat sexual de Yoko si de libertinismul ei, John se deda unei vieti complet lipsite de orice Dumnezeu si ajunge sa declare blasfemii.
Luna de miere, dedicata pacii
Cu ocazia unui interviu pentru „Evening Standard”, Lennon a spus: ”Crestinismul va cadea. Va scadea si va disparea. Suntem mai populari decat Iisus. Nu stiu care va fi mai presus: rock’n’roll-ul sau crestinatatea?”
Sa ne amintim ce simboliza rock’n roll-ul pentru John: ce il invatase desfranata de maica-sa: rock’n’roll-ul e sex. Iar sexul e mai „tare” decat crestinismul, se deduce din blasfemiile declarate de „marele” John Lennon. Comentariul sau s-a facut „neobservat” in Anglia, dar a creat o mare ofensa in SUA. Ca urmare, discurile trupei au fost arse de Ku Klux Klan, iar amenintarile la adresa lui Lennon au contribuit la oprirea turneului aflat in desfasurare.
In 1970, in urma numeroaselor certuri cu Paul si cu ceilalti membri ai trupei, Lennon a hotarat parasirea grupului. Bunul sau prieten de-o viata, Paul McCartney, insista asupra faptului ca omniprezenta Yoko Ono, care devenise „parte” a formatiei, il influenta negativ pe John, ajuns dependent de ea si de opinia ei. Asa ca John a parasit trupa. A renuntat la familia lui, la fiul sau, la trupa, la absolut orice pentru sexul „incestuos matern” cu japoneza lipsita de inhibitii si de orice Dumnezeu.
John Lennon si Ringo Starr
John si Yoko au apelat la dr. Arthur Janov din California pentru psihoterapie, spre a se elibera de ranile emotionale din copilarie. In urmatorul album, John include melodia „Mother”, in care se confrunta cu sentimentele de abandon din copilarie.
Impreuna cu Yoko, John porneste o intensa campanie de promovare a pacii pe pamant. Care pace, as intreba? Aia desfranata si plina de orgii, aia flower-power, mustind a alcool si a droguri, aia cu sexul nud in vazul lumii, aia aberand de indecenta si obcenitate? Aia a doi oameni violenti, care se bateau frecvent, ca dupa aceea sa declame public ce bine e fara conflicte, fara razboaie, fara violenta? Ce fel de pace o fi fost aia a lor, una voyeur-ista si lipsita de Dumnezeu, fiindca rock’n’roll-ul era mai „tare”?
John si Yoko Ono
Fiul lui Lennon, Julian, declara plin de amaraciune: „Am fost plin de furie pe tata din cauza ca pe noi ne neglija, in timp ce afisa atitudinea aia despre pace si iubire. Dar pacea aia si iubirea aia n-au venit niciodata acasa la mine.” Iata adevarul despre „umanismul” lui John Lennon. Pai, nu-i adevarata replica aia din scenariul filmului „The devil’s advocate”: „Diavolul este cel mai mare umanist din lume. Poate chiar ultimul.”?
In 1971, cuplul Ono-Lennon se muta la New York. Conform spuselor autorului Albert Goldman, John o considera pe Yoko „o fiinta aproape magica”, care i-ar fi putut rezolva lui toate problemele. Totusi, adauga Goldman, „asta era o mare iluzie”, iar asiatica incepe sa-l insele pe Lennon. Goldman concluzioneaza: „Ono si Lennon erau epuizati dupa ani de droguri grele, munca, caderi emotionale si diete bizare.”
In 1973, cuplul decide sa se separe. Yoko o incurajeaza pe asistenta lor personala, May Pang, sa se cupleze cu John, spunandu-i ca acesta o admira. May a ramas inmarmurita de propunerea lui Yoko, dar a acceptat-o, devenind amanta lui Lennon. Cei doi s-au mutat timp de 18 luni in California, perioada numita de John „the lost weekend”. Pang a fost cea care l-a impins pe John spre reluarea relatiei cu fiul sau din prima casatorie, Julian.
John Lennon si May Pang
In 1974, Lennon bea foarte mult, traia depravat din orgie in orgie si crea probleme. In acea perioada au avut loc in clubul „The Troubadour” doua incidente intens mediatizate. In primul, John isi lipise un absorbant intim feminin pe frunte si tachina o chelnerita, iar in al doilea, petrecut doua saptamani mai tarziu, Lennon era dat afara din acelasi club, unde se luase la bataie cu The Smothers Brothers. Vai, cum asa? El, John Lennon, propovaduitorul pacii pe pamant?
Pana la sfarsitul anului, cuplul Lennon-Pang refuza orice convorbire telefonica sau dialog cu Ono. In ianuarie 1975, John a acceptat sa o intalneasca pe Yoko. In acea zi, el nu s-a mai intors acasa si nici nu a sunat-o pe May. A doua zi, Yoko i-a transmis lui May ca John era epuizat dupa o sedinta de hipnoterapie. Doua zile mai tarziu, el s-a dus la o programare la dentist, fiind foarte confuz, de parca i s-ar fi spalat creierul.
John a anuntat-o pe amanta sa ca se intoarce la Yoko Ono, desi aceasta nu i-a interzis continuarea relatiei cu May. Ca urmare a impacarii, Yoko ramane insarcinata din nou, dar incearca de trei ori sa avorteze. La insistentele lui John, pastreaza copilul in cele din urma, cu conditia ca el sa devina „barbat de casa”. Lennon s-a supus din nou.
Pe 9 septembrie 1975 se naste Sean Lennon. Pentru el, John Lennon renunta timp de 5 ani la cariera sa muzicala, dedicandu-se in intregime familiei. In fiecare dimineata, John se trezea la ora 6 fix ca sa-i dea de mancare lui Sean.
John, Yoko si Sean
Despre Sean, fratele sau vitreg, Julian a declarat: „Am un frate si il iubesc pe Sean foarte mult si sper ca el sa fie capabil sa faca fata destinului sau. (…) Un lucru este sigur: ca are un frate mai mare care il va proteja si il va iubi pana la capat, orice s-ar intampla.”
Cei doi frati sunt solidari unul cu altul, desi Julian s-a manifestat tot timpul impotriva mamei lui Sean, Yoko Ono. Despre tatal lor, John Lennon, Sean a afirmat: „Cred ca tata a fost un foarte mare nemernic. Singurul lucru bun pe care l-a facut a fost faptul ca a recunoscut asta.”
Sean Ono Lennon
Fireste, asta este parerea copiilor lui John, nu a fanilor inraiti. Liam Gallagher, fost membru al trupei Oasis, a fost un admirator atat de mare al Beatles-ilor, incat si-a botezat primul copil cu numele Lennon Gallagher, in cinstea „eroului” sau.
John Lennon n-a putut egala niciodata solo succesul inregistrat cu „The Beatles”. El a revenit la muzica in 1980, relansandu-se cu albumul „Double Fantasy.” La trei saptamani dupa lansarea albumului, John Lennon era impuscat mortal in fata casei sale. Avea 40 de ani.
In ziua de 8 decembrie 1980, John Lennon a acordat dimineata un interviu in care spunea: “Consider ca nu o sa-mi inchei misiunea pe pamant pana cand nu voi fi bagat in mormant. Si sper ca asta sa nu se intample mult timp de acum incolo”. Seara, Lennon era un om mort, cu misiunea incheiata.
In jurul orei 22:50, John si Yoko se intoarceau acasa, la apartamentul lor din New York. Acolo ii astepta Mark David Chapman, omul caruia mai devreme, in cursul zilei, John ii daduse un autograf.
Chapman a declarat urmatoarele: “Dintr-o data, dinspre drumul ce ducea la Central Park West, i-am vazut limuzina. Am stiut ca este el. Am avut un feeling extraordinar. Si masina lui Lennon s-a oprit. Am auzit o voce in mintea mea spunand: <Fa-o! Fa-o! Fa-o!>”.
Chapman l-a strigat din intuneric: “Hei, domnule Lennon!”. Lennon s-a intors, iar Chapman a scos un revolver calibrul 38 si a tras de cinci ori. Patru gloante l-au nimerit in brat, spate si piept. Chapman, fugind isteric, striga: “L-am impuscat, l-am impuscat”.
John Lennon a fost transportat de urgenta la spital, dar pierduse deja foarte mult sange si avea aorta perforata. Totul s-a petrecut extrem de repede. La 23:07, John Lennon era declarat mort.
Sotia sa, sub ai carei ochi se petrecuse totul, astepta vesti intr-o rezerva a spitalului. Cand a aflat ca John murise, Yoko a incercat sa-si faca rau, s-a prabusit pe podea si a inceput sa se loveasca de pereti.
A doua zi, Yoko Ono a declarat ca „Nu va fi nicio inmormantare pentru John. (…) John a iubit si s-a rugat pentru rasa umana. Dorinta mea este ca oamenii sa se roage la fel pentru el.” La ce folos… Pornind de la marele pacat al relatiei aproape incestuoase cu mama, continuand cu anarhie, violenta, lipsa de respect pentru legi, pentru oameni, degenerand intr-un comportament urat, plin de nepasare si de cruzime fata de femei, dedandu-se betiei, drogurilor, orgiilor si deviatiilor sexuale, parasindu-si familia, sotia, copilul, in timp ce lalaia cateva versuri despre pace pe pamant, nu cred ca Dumnezeu, cel caruia i se asemuia in marele sau orgoliu John Lennon, cel care si-a permis sa puna rock’n’roll-ul mai presus de Iisus, acel Dumnezeu, renegat de un „gandac” lalaitor pe care il inzestrase cu atata talent si inteligenta, Dumnezeu nu cred ca il putea ierta! Poate doar acel „guru” din ashramul din India, ca tot se dezisese de crestinism „gandacul” John Lennon.
Trupul sau a fost incinerat la cimitirul Ferncliff. Yoko Ono i-a risipit cenusa in Central Park din New York. John Lennon a dus o viata necrestineasca si a avut parte de un sfarsit asisderea.
Interesant este ca ucigasul lui a comis fapta din orgoliul de a deveni celebru. “Nimic nu m-ar fi putut opri, a fost ceva de genul cavalerului alb, intr-o cruciada”. Satana si-a chemat „fiul” printr-un alt „coleg” din breasla orgoliului. Crima a fost premeditata. Chapman il ura pe Lennon pentru popularitate si pentru abilitatea de a seduce masele. Candva, John Lennon declarase: „Nu cred in crime, oricare ar fi motivatia lor.” Asta fiindca el avea doar porniri violente si anarhice, nu si criminale. Ucigasul lui Lennon spunea: “Incatusa lumea cu succesul si discursul sau”.
Champan nu s-a indepartat de locul crimei, a asteptat sa fie arestat. La politie, a declarat ca aceasta crima nu putea fi evitata si ca numai asa se putea salva pe sine insusi. “Trebuie sa intelegeti, nu am facut nimic rau. Am gandit ca asa a fost bine”. Criminalul a fost condamnat la inchisoare pe viata.
Jessica Blankenship, prietena din liceu a lui Chapman a declarat intr-un documentar de televiziune ca nimeni nu ar fi crezut ca Mark putea fi in stare de asa ceva. La scoala, era un elev foarte bun. “Ceea ce imi placea foarte mult la el era faptul ca se purta ca un gentlemen”, a adaugat Jessica. “Boala mintala. E singura mea explicatie. Cred in fortele raului. Cred ca el a fost prins in mainile raului, care l-au influentat”. Numai el, Chapman? Iata ca nu a fost nicio victima inocenta.
Inchei citandu-i pe fiul lui John Lennon, Julian: „Ma intreb cum era daca traia in ziua de astazi. Presupun ca era in functie de ce ar fi ales sa fie: John Lennon – Tata sau John Lennon – sufletul manipulat si pierdut. (…) Oriunde ar fi, sper ca realizeaza greselile pe care le-a facut in masura in care eu le-am realizat, astfel incat sper sa nu le repet niciodata, la randul meu, asa cum el a repetat greselile tatalui sau.”
Nu ma uit la televizor. Totusi asta nu inseamna ca imi “scapa” ceva important. Vorbeste lumea, popularizeaza facebook-ul, urla netul…
Deci, a iesit romanul in strada! Se revolta poporul, vrea sa dea jos conducatorul. Ultima scanteie care a aprins revolta, treaba cu Raed Arafat, e perfect justa. Romanii au dreptate sa fie furiosi, din multe puncte de vedere.
Insa dreptatea nu conteaza… Dreptatea nu este decat un orgoliu al egoului maret, care crede ca reprezinta ceva pe lume, ceva comparabil cu Dumnezeu. Wow, Livia, cum sa spui asa ceva?!! O sa incerc sa ma explic…
Orice revolta si agitatie de spirite atrage magnetic, gramada cere varf, lumea e “solidara”. Lumea are frustrari si de abia asteapta un motiv ca sa si le exprime. Romanii sunt plini de agresivitate acumulata din frustrari, asa ca exista toate premisele sa se lase cu violenta, iar scandarile “Fara violenta” mi-amintesc de sangeroasa Revolutie din ’89.
Deci, frustrarile nu sunt bune, violenta nu-i buna, e pacat ca “solidaritate” e mai degraba cand se lasa cu agresivitate, decat in spiritul tolerantei. E regretabil ca romanii se mai pot amagi ca si-ar putea face singuri dreptate.
Chestia asta cu iesitul in strada, cu revolta, e ca si cancerul. Aceeasi cauza profunda. Celula se revolta impotriva sistemului. I se pare nedrept sa serveasca sistemul in mod anonim, sa “traga” pentru sistem, sa moara cand ii vine sorocul, facandu-si doar datoria “tamp”, “idiotizant” in tot acest timp, uneori chiar sacrificandu-se pentru sistem. I se pare ca “sistemul” e nedrept si ca ea, celula, il poate corecta, il poate “indrepta”. Apoi celula razvratita atrage alte celule si ajung sa se faca “auzite”, observate, sa conteze in “lupta” cu sistemul. Urmeaza lupta pentru suprematie: fie celulele revoltate castiga si preiau conducerea, fie sistemul le invinge si le reduce la tacere. Singurul lucru, deloc neglijabil, care le “scapa” celulelor, este ca revolta lor nu ajuta efectiv la nimic!
Ba mai mult, orice ar face, exceptand acel “stupid” mod ordonat si “supus” de a-si face datoria si de a sta la locul lor, servind sistemul, orice revolta le costa enorm: le poate costa viata. Celulele canceroase nu “stiu” ca daca ele inving sistemul, asta inseamna implicit moartea lor. Cat timp sistemul traieste, asa bolnav cum este, ele, revoltate, nesupuse si ridicate la “lupta”, capata caracteristici diferite fata de celelalte celule. Un cercetator biolog imi spunea ca devin, practic, aproape “nemuritoare”, sunt mult mai puternice decat suratele care isi fac banal datoria. Razvratitii sunt rasplatiti de diavol cu promisiunea de a se simti speciali, sunt dusi de nas cu iluzia ca fac un bine general, ca dau un exemplu, ca restabilesc dreptatea. Simt forta, revolta le da senzatia de putere, agresivitatea ii umple de adrenalina. Se simt deosebiti fata de restul. E beton faza cu tipul care a protestat singur din “solidaritate” cu protestatarii din alte orase. Deci, iata paradox: e singur, dar e solidar!
Razvratitii uita ca dreptatea e doar la Dumnezeu. Celulele canceroase “uita” ca “nemurirea” lor expira cand moare sistemul impotriva caruia s-au revoltat.
Stiu, cei orbiti de frustrarile existentiale ale traiului in Romania vor spune ca toate astea nu sunt decat o aberatie teologica. Eu, insa, nu fac politica aici. Nu ma intereseaza cine conduce tara. De ce imi permit sa comentez atunci? Fiindca am votat. Si eu am fost dusa de nas. Iar asta nu ma va impiedica, plina de dezamagire, sa votez din nou, fiindca votul este exprimarea si asumarea unei responsabilitati sociale. Totusi e valabil si faptul, desi poate parea paradoxal, ca nu-mi pasa cine conduce tara. Pai votez ca un cetatean responsabil din punct de vedere social si totusi nu-mi pasa cine iese? Da, fiindca sunt convinsa ca avem exact conducatorii pe care ii meritam. Iata explicatia. In cazul unei natii in care predomina satisfactia sociala in locul frustrarilor existentiale, populatia nu mai este atat de interesata cine conduce tara. Oamenii care traiesc in armonie cu ei insisi traiesc in armonie si cu ceilalti, oricat de rai si nedrepti ar fi ceilalti.
Spuneam ca nu ma intereseaza politica. Pe Boc nu pot sa-l sufar. Dar are dreptate, culmea! Orice revolta presupune un prejudiciu pe care cei revoltati si-l fac lor insile in primul rand. Se poate deprecia leul, se pot speria investitorii straini, se clatina stabilitatea si increderea in tara noastra, niciodata nu vor fi laudate sau apreciate violenta si tulburarea sociala. Asta e deserviciul pe care “celulele” revoltate il fac sistemului, cat si lor insele! Da, protestatarii au dreptate!!! Dar asta nu conteaza chiar deloc, fiindca ceea ce nu inteleg “celulele” este ca fac parte intima din acel sistem. Nu pricep ca suntem una! Noi toti si sistemul pe care il formam, pornind de la celula familiala, pana la celula nationala. Nu pricep ca e inutil sa dai vina pe altul pentru propriile nefericiri. Suntem doar rezultatul alegerilor noastre. Ne masuram fericirea prin alegerile noastre. Iar ele refecta permanent felul in care ne asumam responsabilitatea. Suferim numai si numai din cauza neasumarii responsabilitatii.
Chiar daca au dreptate protestatarii, chiar daca pot rasturna “sistemul”, urmatorii care vin la conducere vor fi aproximativ la fel. Ba chiar, dupa cum am vazut cu Base, se poate si mai rau… Vor fi variatiuni pe aceeasi tema. N-a fost Ceausescu un nemernic? Ba da. Nu l-a ucis poporul in sfanta zi de Craciun? Ce a facut poporul a fost corect si bine? Nu. Nu merita Ceausescu sa fie ucis? Ba da. Bun, si a fost bine dupa Revolutia din ’89? S-a schimbat fenomenal in bine destinul romanului? S-au schimbat niste aspecte exterioare, dar fondul intern, profund, al unor nemultumiri si frustrari, chiar a sporit! De aceea, in mod absurd/ilar, unii regreta confortul existential de dinainte de Revolutie.
S-a schimbat ceva cu altceva, dar frustrarea a ramas si pe alocuri s-a amplificat, din alte puncte de vedere. Cu alte cuvinte, cum o dai n-o nimeresti! Nicicum nu-i bine, cu niciun conducator n-a fost bine in ultima vreme. Asta ar trebui sa ne dea de gandit. A avut Romania sefi de stat demni, capabili, virtuosi dupa Revolutie? Niciunul. Oare asta nu ar trebui sa ne dea de gandit? Schimbam o situatie pe care ajungem sa n-o mai suportam sperand, nu-i asa, sa fie mai bine. Si mereu cadem din lac in put. Oare de ce? Ca pare “dreapta” revolta, nu? Fiindca reiteram aceeasi poanta proasta pana cand ne invatam lectia. E valabil de la nivel celular pana la nivel social. Trebuie sa invatam sa ne raportam la ceva mai presus de noi insine, la Dumnezeu. Acolo e dreptatea. In rest, trebuie sa invatam ca ce traim, oricat de “nedrept” pare, e pe deplin meritat!
Trebuie, asadar, sa ne asumam responsabilitatea esecurilor noastre si sa nu-i mai aratam cu degetul pe altii. Da, Base si sleahta lui sunt de rahat, ca mai toti conducatorii din ultima vreme ai Romaniei, dar prevad ca si cei ce vor urma vor fi tot asa. Eu deja ma gandesc cu groaza ca iar n-avem ce alege din cei ce se preconizeaza a candida la sefia statului. E rasu’ plansu’ cand ma gandesc la varianta Dan Diaconescu in locul lui Basescu.
Se repeta o poanta proasta in care “bietul” roman e oropsit, nedreptatit, umilit, etc. Dar “bietul” roman, daca nu s-ar mai victimiza, daca nu s-ar mai scandaliza, daca in loc sa se uite la televizor s-ar uita in oglinda, s-ar putea potoli in frustrarea si pornirea sa spre distrugere. Ar putea descoperi, cu o constiinta curata si sincera, ca merita exact ce are si ca ceea ce are este masura a ce este el insusi. Isi merita tara, conducatorii, sistemul, toate il reprezinta si ii reflecta sinele, fiindca suntem UNA! Ce e in jur e doar reflectia noastra! Sistemul si conducatorii ne oglindesc pe noi, ne arata asa cum suntem, iar noua nu ne convine! Nu vrem sa ne vedem in oglinda, vrem sa-i injuram pe altii, ne simtim la adapost cand aruncam cu piatra in “vinovati” si asteptam sa vina careva sa ne salveze, sa ne scoata din destinul nostru de rahat.
Dar un Mihai Viteazul nu se mai naste din natia asta prea curand. Si chiar daca s-ar naste, de ce s-ar sacrifica sa ne salveze, ca un Iisus? De ce ar ramane aici? Nu mai bine se duce sa lucreze in Spania, apoi inchiriaza un meleu si se da cu el prin Bucale cu maneaua la maxim? Romanul isi merita soarta fiindca refuza cu obstinatie sa-si asume responsabilitatea. Se ascunde dupa deget, face absolut orice s-o dea cotita si sa nu dea ochii cu propria constiinta.
Daca ne-am privi in oglinda sistemului social, am vedea ca ceea ce urlam cand ii acuzam pe altii ne priveste direct si personal si ni se aplica, ne caracterizeaza. Cei de la conducere sunt hoti, mincinosi, iresponsabili, lipsiti de patriotism, lipsiti de respect pentru cetatean? Dar cetateanul nu e oare la fel? Nu vedem cum suntem noi, cetatenii, zilnic? In trafic, unde ne injuram unii pe altii, in competitii, unde nu stim cum sa-i taiem altuia craca de sub picioare, in judecarea si barfa vecinului, in invidia pentru altii, in felul idiot in care de abia asteptam sa radem unii de altii si sa ne aratam cu degetul, de abia asteptam ocaziile in care sa ne simtim noi cu o secunda mai destepti decat altul, in atatea si atatea ipostaze si momente cand ne purtam golaneste si necivilizat, cand uitam de cei 7 ani de acasa, cand nu ne intereseaza, nu bagam deloc in seama suferinta celor din jur, durerea celor mai napastuiti de soarta, cand trecem pe langa ei orbiti de propriile neajunsuri, cand uitam sa fim buni, sa intidem mana, sa oferim inainte sa cerem, sa fim plini de blandete, toleranta, respect?
Avem noi, romanii, respect pentru noi insine si unii pentru altii? Atunci acolo e cauza profunda a tuturor neajunsurilor noastre. Acolo e cancerul nostru social. Conducatorii Romaniei nu sunt decat variatiuni pe aceesi tema. Nu reprezinta decat un efect colateral, extern, al cauzei profunde, nu sunt decat aceeasi poanta proasta care se va repeta pana ne vom invata lectia. Ne uitam unii la altii, plini de egoism, si asteptam sa faca celalalt prima miscare, sa plece celalalt capul, sa ne respecte celalalt mai intai, sa fie celalalt altruist. In spiritul acestor afirmatii, iata o inregistrare de exceptie, dupa un scenariu genial, in interpretarea lui Toma Caragiu. Citez partea care imi face deliciul de fiecare data:
“- O fi vreun accident pe linie… - Nu, nu ezista! Da’ dac-ar fi, dumneavoastra pe cine ati scapa intai? - Eu? Eu m-as scapa pe mine…”
Mai intai trebuie sa ne respectam pe noi insine, apoi sa invatam sa fim civilizati si altruisti. Iar a le oferi respect celor din jur e o atitudine sine qua non, nu e o dovada de “altruism”, nu e o atitudine conditionata de ce a facut celalalt. Nu ma impiedica faptul ca celalalt asculta manele, are cruciulite multe pe parbriz sau face greseli gramaticale, ba nici macar faptul ca m-a calcat pe bombeu nu ma impiedica sa-l respect ca om! Chiar daca el nu ma respecta! A avea sau a nu avea bani nu reprezinta o conditie sau o justificare ca sa-l respect sau nu pe altul sau ca sa fiu civilizat. Da’ de ce sa fac asta, ceeee… io-s mai fraier? Nu, fiindca asa ma respect pe mine! Fiindca suntem UNA! Fiindca ce face fiecare conteaza si contribuie. Impreuna reusim sau impreuna ne facem de rahat.
Asa ca hai sa fac si eu o predictie, ca Brucan: cand romanii vor invata ce sunt respectul, toleranta si altruismul, atunci se va schimba ceva in tara asta. Pana atunci se va repeta poanta proasta la infinit, cu variatiuni pe aceeasi tema. Poate sa dureze si sute de ani pana se va satura romanul sa i se repete “farsa” istorica. Pana nu inlaturam cauza, nu va disparea efectul.
Am fost aseara la Happy Feet 2, 3D. Primul mi-a placut la nebunie, ba chiar se numara printre filmele mele preferate. Ma asteptam ca urmarea sa nu fie chiar la fel de reusita, dar sa merite totusi. Dupa ce am citit parerea lui Nati+Rontzi, m-am gandit de doua ori inainte sa ma mai duc. Poza lui Gigilica a facut toata postarea lui Nati, iar curiozitatea mea a invins.
Ei bine, mi-a plaaaacuuuut enoooorm! Un adevarat show, un music-hall, cum spunea Nati, m-am simtit copil si adult, mi-a inmuiat sufletul, am plans de nu mai vedeam bine prin ochelarii 3D, apoi am ras, m-am umplut de duiosie. Musai o sa-l revad.
Filmul are o distributie vocala extraordinara (chiar m-am distrat vazand pe youtube momente de la inregistrari, iar Robin Williams e tare simpatic in rol de Lovelace-Ramon), coloana sonora rules, e din remake-uri grozave dupa melodii arhicunoscute, multe din Queen. Pink face o treaba foarte buna in rolul Gloriei, iar Brad Pitt si Matt Damon, doi actori consacrati de filmele de actiune, unde sunt baieti “rai”, se intalnesc aici adorabil in rolurile a doi mici krilli, legati de o mare prietenie.
Mi s-a taiat respiratia cand micutul pinguin Erik canta pe linia melodica a ariei “E lucevan le stelle” din Tosca (chiar o sa-i dedic un post separat acestei arii). Ma bucur ca tenta dramatica din Tosca a capatat o conotatie pozitiva prin ingenuitatea puiului de pinguin, aceea a admiratiei pentru eroul sau, a admiratiei pentru onoare, curaj, demnitate, barbatie, asumarea cuvantului dat. E o scena absolut superba!
O alta scena notabila, la care sala a izbucnit instantaneu in ras, a fost aceea in care am auzit (iar? a cata oara?) refrenul melodiei “Dragostea din tei”. Se pare ca lumea n-o sa-l uite prea usor. A fost chiar amuzant…
Impresionanta melodia lui Pink, “Bridge of light”, impresionante versurile, e acolo o atitudine de abordare a vietii care intrece filosofiile abstracte, din punctul meu de vedere. Fiindca punctul meu de vedere este satul de filosofii abstracte, de orgoliu intelectual si de abordari rationaliste.
Filmul mi-a dat o stare incredibila de bine. Nu-mi pasa daca suna stupid, dar nu mai am chef de filme tragice, de batai si batalii, de agenti secreti, de crime si sange, de intuneric, cruzime si psiho-dramatic. De cand am primit acel diagnostic de cancer mi se rupe de “profunzimi” absconse si de vertijuri lirice. Dau toate judecatile reci si moarte pe o bataie de inima calda si plina de viata.
Imi plac mesajele de genul “We are one” si nu ma satur de ele. Imi plac mesajele de genul “Love can save us” si nu ma satur de ele. La fel, imi place ideea ca “Each of us has his gift, his talent”. Imi place sa cred in Dumnezeu, in “acasa”, in iubire si in prietenie (si despre acestea voi scrie intr-o alta postare). Imi place sa fiu ceea ce sunt, sa gresesc in felul meu, sa reusesc in felul meu, imi place sa traiesc cu mine insami si printre altii.
Imi plac lucrurile clare, simple, fiindca mi-au ajuns pana acum complicatiile mintii. Imi plac comediile stupide, imi plac filmele de animatie, filmele relaxante. Imi doresc tot ceea ce imi inspira o stare de bine, de duiosie, de blandete, care imi aminteste sa iubesc si sa iert, vreau soare, lumina, bucurie, incredere. Vreau mesaje pozitive, vreau oameni pozitivi in viata mea.
Din punctele astea de vedere ma bucur sa raman “copil”. Asa cred ca voi ramane toata viata. Si e foarte bine. Copil, nu infantil. Asa e si recomandat sa privim lumea.
… sa va mai spun ca am fost si la “Motanul incaltat”? … si ca mi-a placut?
O zi care a inceput cu un rasarit superb de soare. In paralel vedeam luna in camp, palind.
Apoi m-am jucat cu un pui rotofei de catel care nu statea deloc la pozat, fiindca nu statea deloc… locului, iar cand am reusit sa-l fotografiez a iesit cu limbuta scoasa .
This slideshow requires JavaScript.
Ura, am vazut primele eoliene de pe meleagurile noastre!
Am gasit si drumul spre Tara Piticilor, dar nu ne-am incumetat intr-acolo. Daca era vreun balaur pe drum ?!
Am incheiat seara (miam) cu un tort raw de fructe.
Daca doriti sa fiti notificati prin mail cand scriu ceva nou pe blog, click aici: Subscribe to Livia Bonarov by Email
Veti primi un mail cu un link pe care trebuie sa faceti click pentru a va da acordul.
Multumesc!
